Cuvânt și iubire

(IMAGINE: Umbra lui Decebal, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Cuza la Alba Iiulia 1918; Pictură Valentin Tănase)

Cât valorează un gând bun, care ne poate ordona puterile sufleteşti în ziua de 1 decembrie 2018, la 100 de ani de la Marea Unire? S-ar putea ca acest gând bun să valoreze cât Unirea însăşi, pentru că ne readuce în gândirea strămoşilor noştri de acum un secol care au făcut Unirea. S-ar putea să avem surpriza să constatăm că tot ce ne desparte pe noi de ei e acest gând. Nu economia. Nu reformele. Nu corupţia. Ci un gând fundamental, care conţine totul. Pacea. Credinţa. Şi Unirea însăşi. Să-i spunem „Gândul Unirii”.

Ei bine, ce au ei şi n-avem noi?

Noi, românii anului 2018, ne uităm la noi înşine şi ne evaluăm în păcatele noastre. Ne vedem cu predilecţie prin prisma autostrăzilor pe care nu le-am făcut, a corupţiilor care s-au întâmplat, chiar şi a eşecurilor unor iniţiative nobile precum Referendumul pentru Familie. De aici ideea profund debilitantă pentru puterile noastre sufleteşti, un perpetuu complex de inferioritate care nu e de la Dumnezeu, ci de la Cel Viclean: „Iată binele pe care trebuia să-l facem şi nu l-am făcut. Nu ne mai putem iubi pe noi înşine în păcatele noastre”. Este o logică moralistă, ce pare virtuoasă, dar e greşită fiindcă ratează vindecarea omului şi-l menţine bolnav. În schimb, ne uităm la românii din 1918 şi-i evaluăm mai presus de păcatele lor. Căci oricât ne-ar părea de greu s-o credem, au fost şi atunci destui laşi, oportunişti şi opozanţi vehemenţi ai Unirii („protestatarii” de atunci) sau politicieni corupţi. Dar alegem să-i vedem mai presus de păcatele lor, ca neam, în Actul Unirii pe care l-au făcut, fiindcă de fapt aşa s-au văzut ei înşişi. Ei, românii de la 1918, prin logica credinţei, au înţeles că un neam trebuie construit şi trebuie iubit mai presus de păcatele lui, prin ceea ce a pus Dumnezeu bun şi durabil în el. Prin coabitarea tuturor acelor suflete hotărâte de Dumnezeu să se nască acolo şi atunci, româneşti, înzestrate cu calităţile potenţiale necesare neamului. Iar Dumnezeu e acelaşi furnizor de „şanse” şi în 2018, şi oricând. La El, nimic nu se schimbă.

Să fim siguri că românii din 1918 nu s-ar fi văzut pe ei înşişi neapărat mai buni decât noi. Şi nu ne-ar fi considerat mai prejos decât ei. Dacă ei au avut capacitatea să se iubească pe ei înşişi şi România Mare mai presus de păcatele lor, să fim convinşi că aceşti oameni mari de suflet la fel s-ar uita şi la noi, urmaşii lor peste 100 de ani. Ne-ar iubi mai presus de păcatele noastre. Ceea ce nu înseamnă că nu le-ar părea rău, sau nu ne-ar compătimi pentru slăbiciunile şi dezbinarea noastră. Dar aceasta este cu totul altceva. Este distincţia fundamentală între natura noastră coruptibilă şi acel „mai bine” pe care l-a sădit Dumnezeu în noi, chipul Lui în noi. Acel „mai bine” – fie el şi potenţial, netrezit, blocat sub complexul de inferioritate al momentului – ne face dragi şi preţuiţi oricărui om care vede cu ochii lui Dumnezeu lumea. Românii momentului 1918, dacă ne-ar vedea, nu ne-ar dispreţui pentru binele pe care nu l-am făcut, ci ne-ar întinde mâna cu căldură pentru binele pe care suntem capabili să-l facem, şi-l avem de făcut. Iar acesta este însuşi felul în care se uită Dumnezeu la noi. Pentru că El ne-a creat pe fiecare dintre noi şi tot El a creat un neam la 1918, dând fiecăruia gândul: „Să fiţi împreună mai presus de păcatele voastre”.

Gândul Unirii, atât de puternic, nu poate fi decât un gând smerit. Să (re)înveţi să te iubeşti pe tine însuţi, ca popor şi ca neam, mai presus de păcatele tale. Să crezi în binele pus de Dumnezeu în tine mai presus de slăbiciunea de fiecare zi, pe care ţi-o recunoşti mereu. Acceptare şi transcendere. Păi, asta nu e altceva decât logica pocăinţei creştine, care înnobilează orice om, şi-l face să trăiască în smerenie şi recunoştinţă.

…şi, mai ales, în Unire!

La Mulţi Ani împreună!

Monah Iustin T., 1 decembrie 2018

Odă bucuriei

Ai lăsat să coboare peste noi
Din harul Tău cuvântul ce zidește
Și Doamne cu lumina dăruită
Ai pus odihnă celui ce iubește

Cu aceste dezbateri, care s-au încheiat noaptea târziu, se apropia ziua cea mare a deschiderii Adunării, pe porţile cetăţii istorice Alba Iulia se revărsau români din toate părţile Ardealului şi Ţării ungureşti: «Trenurile speciale sosesc la fiecare jumătate de oră. Delegaţiile sunt aşteptate de mii de oameni adunaţi în faţa gării, pentru a saluta pe cei sosiţi. La sosirea delegaţiilor, au loc manifestaţii, se rostesc cuvântări. Cântecele naţionale răsunau în toate părţile, miile de tricoloruri româneşti fluturau, grupuri de tineri jucau, acordurile cântecului ,,Deşteaptă-te române” răsună pretutindeni». Acest tablou mătreţ este zugrăvit de corespondentul ziarului ungar ,,Az Ujsag”, din 18 nov./1 dec. 1918). Primii sosiţi la Alba Iulia sunt moţii lui Horea şi Iancu, înarmaţi şi mândri, cu puştile pe umăr, în sumane albe şi cu căciulile ţuguiate, care urcă cei dintâi pe meterezele cetăţii şi scrutează zările. Vin apoi cei din Maramureş, Orăştie, Haţeg, Făgăraş, Ţara Bârsei şi alte locuri, fiecare comună cu steagul ei, având în frunte călăreţi falnici, muncitorii din Valea Jiului, încolonaţi, conduşi de Iosif Ciser. La gară aştepta, în ţinută marţială, compania de onoare a lt. Ovidiu Gritta, care dădea onorul delegaţilor, în cântecele naţionale ale studenţilor sosiţi, ordinea în oraş fiind asigurată de cei 17 000 de militari conduşi de cpt. Fl. Medrea. Mulţimile sosite în ajun au petrecut noaptea în internate, cazărmi, la oameni din oraş, iar mulţi au înnoptat sub cerul liber, în jurul focurilor: ,,Era frig, dar un spectacol neaşteptat se prezintă vederii: peste tot focuri care străluceau în aerul rece al nopţii. În jurul lor se adunară aceşti ţărani români…care, în ciuda frigului nopţii, aşteaptă cu nerăbdare dimineaţa de 1 Decembrie, care avea să pună capăt suferinţelor lor…, realizarea dorinţelor lor de români şi oameni liberi”, nota un martor ocular, Valeriu Boeriu.

Sosesc şi cei 1228 delegaţi (deputaţi) de drept sau aleşi: 5 episcopi, 4 vicari, 129 protopopi, 10 delegaţi ai consistoriilor şi capitlurilor, 8 ai Astrei, 3 ai Fondului de teatru, 2 ai Asociaţiei arădane, 10 ai diferitelor fonduri şi fundaţiuni, 12 ai presei, 27 ai reuniunilor de lectură, 41 ai reuniunilor de cântări şi muzică, 13 ai societăţilor universitarilor români din Viena, Budapesta, Blaj, Lugoj, Oradea, Alba Iulia, 21 ai societăţilor financiare, 61 delegate ale reuniunilor de femei, 27 ai colegiilor scolilor, 60 ai reuniunilor învăţătoreşti, 64 ai gărzilor naţionale (ofiţeri, subofiţeri şi militari), 60 ai reuniunilor de meseriaşi, 16 ai tinerimii universitare, 2 ai societăţilor sportive, 17 ai Partidului social democrat român şi 852 delegaţi aleşi de cercurile electorale din cele 24 de comitate (judeţe), după cum consemnează  ,,Gazeta oficială”, din 1/14 decembrie 1919. Pe  lângă cei 1228 de delegaţi aleşi, cu credenţionale, au mai participat delegaţi a 166 de comune, trimişi de adunările comunale din mai multe judeţe.

În ajunul acelei zile memorabile, Cetatea răsuna de ecoul unui strigăt puternic, care străbătea văzduhul, repetat de zeci de ori de mulţimea adunată, care ovaţiona în delir: ,,România”! Programul Adunării a fost stabilit amănunţit, cu câteva zile înainte, deschiderea avea să se facă în sala Casinei militare din Cetate (numită apoi a Unirii). Fiecare comună, având în frunte steagul şi tabla indicatoare, avea să străbată în rânduri piaţa oraşului, apoi va intra în cetate pe sub poarta Carol şi pe cea a lui Mihai Viteazul, după care va ieşi pe locul adunării, pe Câmpul lui Horea, din apropierea Cetăţii, unde de pe patru tribune, urmau să fie prezentate mulţimii deciziile adoptate. Programul se încheia cu un apel fierbinte: ,,Fraţilor români! Locul cel mai istoric al neamului vă aşteaptă…Veniţi…ca să simţiţi fiorul ce l-a mişcat odată pe marele voievod cu nume de arhanghel, pe martirii Horea, Cloşca şi Crişan, pe craiul munţilor Avram Iancu şi pe toţi care au lucrat la realizarea visului de veacuri…, răsăritul cel mai strălucit al celei mai senine zile a neamului românesc”. A fost editat ziarul festiv al Adunării, ,,Alba Iulia”, cu participarea unor cărturari, Zah. Munteanu, Al. Borza, care adresa celor prezenţi la Adunare un apel vibrant: ,,Bine aţi venit în sfânta cetate de durere şi de slavă a neamului românesc”.

Duminică, 1 Decembrie 1918, îşi deschidea lucrările Adunarea naţională de la Alba Iulia. Duminică dimineaţa oraşul avea o înfăţişare sărbătorească: ,,Se ivesc zorile. Ninge liniştit. Zăpada imaculată acoperise străzile şi câmpiile din jur, iar primele raze ale soarelui dădeau oraşului un aspect strălucitor” (Emil Isac). Pe la 7 dimineaţa, în marea piaţă a oraşului, împodobită cu steaguri tricolore, a început defilarea şirurilor nesfârşite de oameni, îmbrăcaţi de sărbătoare, împodobiţi cu cocarde tricolore, cântând ,,Deşteaptă-te române”, ,,Pe-al nostru steag e scris unire”, ,,La arme” ş.a., legiunea română, precedată de fanfara minerilor şi a ofiţerilor. Toată lumea ţine cadenţa. Este o demonstraţie cum nu s-a mai văzut vreodată…Escadronul de ,,călăraşi”, moţii din Abrud flutură tricolorul…Poporul se deşteaptă. Este puterea ancestrală care defilează. Şi toată lumea cântă” (Emil Isac). După cum arăta un ziar german din Sighişoara, ,,Alba Iulia va fi martora ridicării impunătoare a unui popor viguros, trezit la libertate, adunat pentru a sărbători împlinirea visului unui viitor de mărire naţională, visul unirii tuturor românilor, până unde ajunge graiul românesc, într-o singură patrie comună”.

În jurul orei 8, din acea zi de duminică, în cele două biserici româneşti se oficiază Te Deum-uri solemne, înalţii clerici se îndreaptă spre biserica episcopală din oraş. Când episcopul Aradului, Ioan Papp, rosteşte cuvintele: ,,Cel ce a înviat din morţi a înviat azi şi neamul românesc”, lumea a intonat vibrant: ,,Deşteaptă-te române”, acompaniată de corul lui Timotei Popovici. Apoi, la cuvintele ,,Murim mai bine-n luptă”, toţi cei prezenţi în biserică au ridicat mâna în semn de jurământ. Emoţia era copleşitoare: plângeau clericii care oficiau slujba, plângeau şi cei care asistau la ea.

 După încheierea Te Deum-ului, mulţimile s-au îndreptat spre câmpia din marginea oraşului, Câmpul lui Horea, preoţi cu crucea în frunte, învăţători, mii şi zeci de mii de ţărani înaintau în coloane nesfârşite. Militari şi ţărani înarmaţi vegheau pentru păstrarea liniştii şi ordinii. Atmosfera vibra de strigăte entuziaste, de exclamaţii de bucurie, de cântece curat naţionale: ,,Nu am văzut niciodată un număr atât de mare de ţărani împreună. Defilează puterea strămoşească şi toată lumea cântă. Separat merg grupuri de fete în costume naţionale, cântând. După muncitori. cu steaguri roşii, păşeşte o unitate de matrozi, sosiţi de la mare. Pe străzi nu te mai poţi mişca. Mulţimile aşteaptă afară strigând, ca un val de zeci de mii de oameni. Peste câteva minute începe istoria”, îşi încheia descrierea corespondentul gazetei ungare ,,Az Ujsag”. ¹¹⁰

În timp ce mulţimea se îndrepta spre Câmpul lui Horea, fruntaşii politici şi bisericeşti mergeau spre sala Casinei militare (a Unirii), împodobită cu brad, drapele ale României şi ale Puterilor Aliate. În sală pătrund cei 1228 delegaţi oficiali şi alte persoane, în total 1500. Erau de faţă reprezentanţii României, gen. Leonte, col. Băncilă, deputaţii Dănescu şi Ioanid, prof. Haliţă, şi cei ai provinciilor româneşti unite, Pan Halippa şi I. Cazacliu, din partea Basarabiei, şi prof. Procopovici, din partea Bucovinei. La ora 10, îşi fac apariţia membrii Marelui Sfat Naţional şi arhiereii, iar Şt. Cicio Pop rosteşte cuvântul de deschidere, subliniind însemnătatea istorică a momentului şi misiunea Adunării. El anunţa că Marele Sfat îşi depune mandatul, la încheierea misiunii sale. Au fost aleşi ca notari ai Adunării, Laurenţiu Oanea şi Sever Miclea, iar raportor al comisiei de validare Ioan Suciu- toţi deputaţii au fost validaţi fiind socotiţi ,,capace a aduce hotărâri decisive în Marea adunare naţională” (,,Românul”, din 20 nov./3 dec. 1918). A fost ales apoi biroul Adunării, format din preşedintele Băseşti, episcopi, membri ai Sfatului, notari ş.a. La ora 11, preşedintele Gh. Pop de Băseşti deschide oficial Adunarea, salută ,,onorata Adunare a tuturor roomânilor…”, anunţând chemarea acesteia ,,de a zdrobi lanţurile robiei ..şi de a înfăptui marele vis al lui Mihai Viteazul, ,,unirea tuturor celor de o limbă şi de o lege”, ca să clădească ,,temeliile fericirii noastre naţionale viitoare” (,,Românul”, din 20 nov./3 dec. 1918).

Discursul festiv şi solemn a fost rostit de V. Goldiş, care a schiţat istoria dramatică şi eroică a românilorv de-a lungul veacurilor: ,,…neamul românesc  de la început până astăzi a îndurat soarta aspră, rezervată oricărei sentinele credincioase….Veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul şi legitimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană, a fost socotit străin şi rob pe pământul său strămoşesc”. El arăta apoi: ,,Omenirea…a ajuns la recunoaşterea necesităţii de a sintetiza libertatea individuală şi libertatea naţională într-o unire superioară…”. Vorbitorul continua: ,,Negreşit,  naţiunile trebuiesc eliberate, iar între acestea se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame.  Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească”. Goldiş a încheiat : ,,Unirea tuturor românilor într-un singur stat numai atunci va fi statornicită şi garantată prin istoria viitoare a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse…prin duhul vremurilor noi. (…) Ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi îndatoriri…Să jurăm credinţă de aici înainte numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă şi civilizaţiunii umane…”.

 În continuarea discursului, V. Goldiş a dat citire Rezoluţiei de unire a Adunării Naţionale de la Alba Iulia: ,,I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie-1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânsii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăte; II. Adunarea naţională rezervă teritoriilor indicate autonomie provizorie până la întruniea Constituantei; III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea proclamă: 1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare…; 2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională…; 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice…; 4. Desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire…; 5. Reforma agrară radicală, se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a celor mari…: 6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje, ca în cele mai avansate state din Apus; IV. Adunarea naţională îşi exprimă dorinţa ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile…; V. Românii din această Adunare salută pe fraţii lor din Bucovina…, uniţi cu ţara mamă România; VI. Adunarea naţională salută liberarea naţiunilor subjugate din din Monarhie, cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă;:VII. Adunarea naţională se închină cu smerenie înaintea memoriei acelor bravi români, care şi-au vărsat sângele în acest război pentru înfăptuirea idealului nostru…; VIII. Adunarea naţională mulţumeşte tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate…au scăpat civilizaţia de barbarie; IX. Pentru conducerea treburilor naţiunii române, Adunarea naţională hotăraşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român” (,,Românul”, din 20 nov./3 dec. 1918).

După citirea Rezoluţiei, a luat cuvântul Iuliu Maniu, care, într-un discurs magistral, esenţializat, a analizat ideea de unitate etnică, lingvistică şi spirituală. Fiecare popor, susţinea el, pe baza dreptului de autodeterminare, are datoria de a înfăptui unitatea sa naţională, trebuie să se constituie într-un singur stat naţional. Românii din Transilvania au dreptul să ceară unirea, fiindcă aici e leagănul românismului, ei alcătuiesc o parte din corpul naţiunii: ,,Decretând unitatea naţională, vom continua să fim ceea ce am fost noi, neamul românesc, totdeauna şi ceea ce trebuie să fie pentru vecie: sentinelă trează şi conştientă a civilizaţiei…”. El sublinia: ,,Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă, care ne poate ţine în viitor e aceea provenită prin unitatea românilor…Pentru înlăturarea oricărei îndoieli asupra ce voim să facem prin unirea noastră şi libertatea naţională, marele sfat naţional român declară că nu voieşte un stat de asuprire…Voim să asigurăm libertatea pentru toţi şi dezvoltarea pentru toate popoarele conlocuitoare”. El a cerut Adunării să primească proiectul de rezoluţie, ,,pentru a întemeia pentru vecie România unită şi mare şi a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”. Iosif Jumanca, cel din urmă vorbitor, a exprimat adeziunea social-democraţilor români la unire, ,,pentru că noi, muncitorii, ne simţim una cu întreg neamul”.

După încheierea cuvântărilor oficiale, preşedintele Gh. Pop de Băseşti a supus Adunării spre aprobare Rezoluţia de unire, primită cu unanimitate de voturi şi cu mare însufleţire. Preşedintele Gh. Pop de Băseşti anunţa că ,,Adunarea naţională…a primit rezoluţiunes în întregimea ei şi astfel unirea cu ţara mamă este pentru toate veacurile decisă”. Apoi, Al. Vaida-Voievod propune Adunării spre aprobare lista Marelui Sfat Naţional, organism legislativ provizoriu, format din 212 membri. Şedinţa Adunării se încheie prin cuvântul episcopului de Arad, Ioan Papp, care a mulţumit conducerii P.N.R. şi preşedintelui său pentru eforturile şi sacrificiile făcute, subliniind ,,răsăritul soarelui dreptăţii” pentru naţiunea română, liberă şi stăpână pe soarta sa. Episcopul Dem. Radu a evocat unele momente mai importante din lupta pentru unitate naţională, apoi întreaga Adunare în picioare intonează un zguduitor ,,Deşteaptă-te române” (,,Românul”, din 22 nov./4 dec. 1918). După încheierea şedinţei, Adunarea naţională a adresat o telegramă regelui Ferdinand, prin care îi aducea la cunoştinţă unirea Transilvaniei cu România. În aceeaşi zi, căpitanul Precup a zburat cu avionul la Iaşi, ducând regelui Ferdinand un exemplar din documentul original, ce cuprindea Declaraţia autentică de unire a Transilvaniei cu România. Un alt exemplar era destinat guvernului român.

Mulţimile de zeci de mii de români de pe ,,Câmpul lui Horea” erau ţinute la curent cu desfăşurarea lucrărilor Adunării. După încheierea şedinţei Adunării, desfăşurată în sala Casinei militare, delegaţii (deputaţii) s-au îndreptat spre ,,Câmpul lui Horea” pentru a vesti mulţimilor adunate cele hotărâte. Mulţimile, în aşteptare, scandau: ,,Vrem unirea cu România”. La anunţarea adoptării Rezoluţiei de unire, mulţimile au izbucnit într-un singur strigăt: ,,Trăiască România Mare! Trăiască Unirea tuturor românilor! Trăiască regele nostru Ferdinand! Trăiască regina Maria!”. A doua zi, la 2 decembrie, s-a întrunit Marele Sfat Naţional, care l-a desemnat preşedinte pe Gh. Pop de Băseşti, cei patru vicepreşedinţi, apoi a aprobat componenţa guvernului provizoriu, numit Consiliul Dirigent, alcătuit din 15 membri, având ca preşedinte pe Iuliu Maniu, cu reşedinţa la Sibiu. A fost aleasă apoi o delegaţie, din care făceau parte Vasile Goldiş, Al. Vaida-Voevod, episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu şi alţii, care a sosit la Bucureşti, la 14 decembrie 1918, pentru a prezenta regelui şi guvernului Actul Unirii. Cu acest prilej, primul ministru I. I. C. Brătianu spunea: ,,Vă aşteptăm de o mie de ani şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt în viaţa unui neam clipe de fericire atât de mari încât ele răscumpără veacuri întregi de suferinţă. Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generaţii. Ea este sfânta tresărire de bucurie a întregului popor român, care de sute şi sute de ani a îndurat suferinţele cele mai crude, fără să-şi piardă credinţa neclintită în sosirea acelei zile, care ne uneşte astăzi şi care trebuia să vie, care nu putea să nu vie”.

Prin decretul-lege nr. 3631, din 11 decembrie 1918, regele Ferdinand promulga acrul unirii Transilvaniei cu România. A fost dat un decret de organizare provizorie a Transilvaniei, cu menţinerea celor două organisme, Marele Sfat Naţional şi Consiliul Dirigent. Apoi, la 17/30 decembrie, au fost numiţi ca miniştri de stat în guvernul român, Al. Vaida-Voevod, V. Goldiş şi Şt. Cicio Pop.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

30 noiembrie, 2018

NINGE-N DECEMBRIE

Ninsorile-aduc nostalgii,
Te-ncântă, devin poezii,
Câți fulgi sunt în cer și-n văzduh, rând pe rând
Se-nghesuie toți, coborând spre pământ
Să ningă din nou pe hârtii.

Pregătirile fiind încheiate, la 7/20 noiembrie 1918, Marele Sfat Naţional convoca Adunarea Naţională, la Alba Iulia: ,,Istoria ne cheamă la fapte. Mersul civilizaţiei…a scos şi neamul românesc din întunericul robiei la lumina cunoştinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi. În numele dreptăţii eterne şi a principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor…, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sorţii sale (…). În scopul acesta, convocăm Adunarea Naţională la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, la orele 10”. La Adunare aveau să participe: ,,1. Episcopii români din Ungaria şi Transilvania; 2. Toţi protopopii în funcţiune ai celor două confesiuni româneşti; 3. Câte un reprezentant (exmis) al fiecărui consistoriu şi capitlu; 4. Câte doi reprezentanţi ai societăţilor culturale (Asociaţiunea, Fondul de teatru etc.); 5. Câte doi reprezentanţi ai fiecărei reuniuni feminine; 6. Câte un reprezentant al colegiului profesoral de la fiecare şcoală, gimnaziu, liceu, institut teologic şi pedagogic; 7. Câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni învăţătoreşti; 8. Câte doi reprezentanţi (1 ofiţer şi 1 soldat) ai fiecărei gărzi naţionale judeţene, 9. Câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni de meseriaşi; 10. Delegaţii Partidului Social-Democrat Român, ca reprezentanţi ai muncitorimii organizate; 11. Doi reprezentanţi ai tinerimii universitare; 12. Câte 5 reprezentanţi ai fiecărui cerc electoral în care locuiesc români”. În afara acestora, ,,la această istorică adunare, unde se va hotărî soarta neamului nostru, poate pentru vecie, se va prezenta însuşi poporul românesc, în număr vrednic de cauza mare şi sfântă”. Se preiza că, ,,înainte de începerea Adunării, se vor face rugăciuni în cele două biserici din Alba Iulia, cea ortodoxă şi cea greco-catolică”. În încheiere, se spunea profetic: ,,Fii tare, neam românesc, în credinţa ta, căci iată se apropie ceasul mântuirii tale! Amin şi Doamne ajută!” (,,Românul”, din 8/21 noiembrie 1918).

Convocarea Adunării, la 20 noiembrie, nu a fost o întâmplare, ca şi la preluarea guvernării, a existat o coordonare a acţiunilor politice şi naţionale de o parte şi de alta a Carpaţilor. Astfel, la 20 noiembrie, generalul Prezan, şeful marelui stat major, anunţa trecerea armatei române peste Carpaţi, pentru ca, în numele unor sfinte drepturi naţionale, ,,să garanteze libertatea deplină a tuturor”. În aceeaşi zi, N. Bălan aducea la cunoştinţa Consiliului Naţional îndrumările primite de la Iaşi: proclamarea unirii, în cel mai scurt timp şi necondiţionat, într-o adunare la care să participe o mulţime cât mai mare de oameni. Ministrul Franţei insista ca unirea să fie proclamată înainte ca armata română să pătrundă adânc înăuntrul Transilvaniei. În aceeaşi zi, 20 noiembrie, Comandamentul gărzilor naţionale emitea Ordinul de zi nr. 5, prin care dădea indicaţii cu privire la reprezentarea gărzilor şi dispoziţii referitoare la misiunea acestora. Din partea Comandamentului la Adunare participau cinci ofiţeri în frunte cu Al. Vlad, comandantul acestora. Din fiecare judeţ, participa comandantul gărzii şi un membru al acesteia echipat, locul de întâlnire fixat era comanda gărzii din Alba Iulia, la 1 decembrie, ora 8. Comanda gărzilor  pentru menţinerea ordinei la Adunare o avea cpt. Fl. Medrea şi cpt. Andrei Bogdan, din oraş.

Răspândirea chemării (convocării) Adunării era făcută de ierarhi, presa publica, la 21 noiembrie, ,,Cuvântul arhiereilor români”, ai Bisericii ortodoxe, Ioan Papp şi Miron Cristea, şi ai Bisericii greco-catolice, Dem. Radu, Val. Tr. Frenţiu şi Iuliu Hossu, prin care îndemnau credincioşii să participe la acest eveniment (s-a adăugat, la 23 noiembrie, circulara adresată clerului). În Cuvântul lor, ierarhii arătau că interesele de viaţă ale neamului nostru cer înfăptuirea dreptului de a hotărî singur de soarta sa, recunoscând Marele Sfat Naţional drept ,,reprezentantul şi conducătorul politic al naţiunii române”. În ziua convocării, la 20 noiembrie, studenţimea română se asocia chemării şi adresa un Apel studenţilor risipiţi pe la casele părinteşti, chemându-i să-şi facă datoria faţă de neamul lor şi cu ,,vigurozitatea tinereţii” să acorde întregul sprjin pentru realizarea ,,idealului nostru: unirea tuturor românilor” (,,Românul”, din 8/21 noiembrie 1918). Consiliile naţionale judeţene adresau îndemnuri asemănătoare, pătrunse de înalt patriotism, astfel, Consiliul naţional din Blaj, într-un apel, publicat în ,,Unirea”, din 15/28 noiembrie 1918, adresa românilor chemarea de a veni la Alba Iulia ,,cu miile, cu zecile de mii”, pentru ca Adunarea să fie ,,cât mai impozantă”, 1 decembrie fiind ,,ziua când se va hotărî asupra sorţii noastre pentru veşnicie”. Oamenii erau chemaţi la Alba Iulia spre a jura că ,,nedespărţiţi vom fi şi uniţi rămânem de aici înainte cu fraţii noştri de pe tot cuprinsul pământului românesc, sub una şi nedespărţită cârmuire”.

În editorialul ziarului ,,Drapelul”, de la Lugoj, intitulat semnificativ ,,La Alba Iulia”, enunţând certitudinea că la Alba Iulia ,,va începe un nou capitol al istoriei noastre naţionale”, erau exprimate principiile politice, de democratism şi progres, ale românilor, în acea toamnă de mari prefaceri. La rândul său, ziarul ,,Românul” adresa chemarea cu litere uriaşe, ,,Toată suflarea românească să grăbească la Alba Iulia”, pentru a se folosi de dreptul ,,de liberă dispunere al popoarelor” şi a-şi croi soarta ,,în spirit democratic” (,,Românul”, din 10/23 noiembrie 1918). Chemarea Marelui Sfat Naţional a avut răsunet până în cele mai îndepărtate sate din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, membrii Sfatului şi ai consiliilor judeţene cutreierau satele, aşezările şi oraşele, îndemnând poporul să se organizeze pentru Adunarea de la Alba Iulia. Este semnificativ că, după convocarea Adunării naţionale, gândurile românilor ardeleni ,,erau curate ca razele soarelui, iubirea frăţească nemărginită, dorul de muncă…, ziua şi noaptrea nu ne cugetam decât la noua viaţă în Ţara Românească…” (,,Foaia Poporului”, din 3 decembrie 1939).

Cele zece zile care despart convocarea de întrunirea Adunării de la Alba Iulia au fost cele mai entuziaste, mai înfrigurate şi mai emoţionante din istoria românilor din Transilvania. Toţi simţeau ,,fiorul sfânt ce cutremură toate inimile româneşti la gândul adunării de la Alba Iulia, unde după veacuri de pătimiri şi robie” era ,,chemat poporul românesc să-şi proclame libertata sa naţională” (,,Drapelul”, din 15/28 noiembrie 1918). După convocare, Consiliul Naţional a depus o activitate stăruitoare pentru pregătirea Adunării. Pentru alegerea delegaţilor la Adunare a fost elaborat un regulament în care erau precizate normele de reprezentare, pornindu-se de la circumscripţiile electorale din 1910, când au avut loc ultimele alegeri parlamentare. După alegeri, delegaţilor (5 pentru fiecare circumscripţie) li se înaintau mandate (credenţionale), semnate de preşedinte şi secretar, alegerile fiind organizate de către consiliile naţionale locale. Problema reprezentării a fost avută în vedere: ,,Este de dorit ca Adunarea naţională să întruchipeze în mod cât se poate de demn şi de fericit toate straturile naţiunii noastre…”.

Alegerile s-au desfăşurat într-o atmosferă de entuziasm naţional, fiind însoţile de manifestaţii şi adeziuni, ale ţăranilor, intelectualilor, meseriaşilor şi negustorilor români, din Arad şi împrejurimi, Braşov şi Ţara Bârsei, Făgăraş, Cluj şi Valea Someşului, Sighet şi Maramureş, Orăştie şi Haţeg, Năsăud şi Rodna, Timişoara, Banatş.a. La 22 noiembrie, la Sighet, ,,s-au adunat românaşii din toate satele ca la un semn”, 5-6000 de oameni, cu steaguri, cu cocarde în tricolorul românesc, îndemnaţi de ,,dorul de a se arăta lumii întregi că neamul românesc din Maramureş ştie să-şi croiască viitorul.., că stă ca stânca pe lângă Marele Sfat Naţional”, de emoţie, oamenii plângeau de bucuria ,,împlinirii visului neîmplinit al strămoşilor (,,Sfatul”, din 7/20 decembrie 1918). Adunări similare au avut loc în aceeaşi vreme la Baia Mare, Vişeul de Sus, Şomcuta Mare, adevărate manifestaţii naţionale, adeziuni acoperite de sute şi mii de semnături, dovadă şi textul jurământului: ,,obştea poporului român, din îndemn propriu şi fără nicio silă sau ademenire din partea cuiva, dă la iveală dorinţa fierbinte ce însufleţeşte inima fiecărui român şi declară că voinţa sa nestrămutată este: voim alături, împreună cu teritoriile româneşti…la regatul României”. Apoi se adăuga: ,,aşternem tot ce au dorit strămoşii noştri, tot ce ne încălzeşte pe noi cei de faţă şi tot ce va încâlzi pururea pe fiii şi nepoţii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu”.

Referindu-se la alegerile din Apuseni, ziarul ,,Unirea” din Blaj consemna: ,,Cea mai înflăcărată lume românească pretutindeni şi poporul e conştiu de demnitatea sa şi de idealul naţional, a cărui înfăptuire o pretind sus şi tare, ca un covârşitor glas de tulnic” (,Unirea”, din 11/24 noiembrie 1918). Adunările erau impunătoare, nu era sat, nu era inimă            care să ,,nu ceară să se dovedească lumii voinţa nestrămutată de unire”, iar foile naţionale din Sibiu, Lugoj, Blaj şi Braşov glăsuiau la unison: ,,Veniţi cu miile, cu zecile de mii! Lăsaţi pe o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temeliile unui viitor mai bun şi fericit pentru întreg neamul românesc”. Comunele sprijină unirea fără rezerve, cum făceau moţii din Albac în numele celor 3000 de locuitori: ,,cu toţii aderează şi se vor supune întru toate hotărârilor aduse de adunarea naţională română din Alba Iulia”. Românii din Ţara Făgăraşului, precum cei din satul Ţânţari, delegându-şi reprezentanţii la ,,Marea adunare naţională…”, le cer să fie la Alba Iulia în 30 noiembrie şi ,,în numele celor 2800 locuitori” să declare ,,dorinţa noastră hotărâtă de a ne uni cu România…” Hunedorenii, de pildă, locuitorii din Leşnic, îşi aleg delegaţii şi îi învestesc cu depline puteri ,,să declare în mod solemn” că ,,noi toţi voim împlinirea marelui ideal naţional al românilor…”. Ziarul ,,Libertatea” din Orăştie îndemna pe români să participe la Adunarea de la Alba Iulia, pentru a hotărî  ,,asupra sorţii neamului nostru…”.  Românii din Ţara Bârsei, cei 766 săteni din Hărman, întăresc cu semnătura lor adeziunea la hotărârea de unire ,,cu toate teritoriile româneşti”. La fel procedează bănăţenii, cei din cercul Sebeş, care îşi împuterniceau aleşii să voteze în numele celor 2500 locuitori ,,numai şi numai pentru unirea Transilvaniei…cu România”, din Sarazeu şi Bârnova, dar şi cei din Beba Veche.

Dar evenimentele din Transilvania, unirea românilor, îi preocupa în mod egal şi pe cei din Vechiul Regat, după cum scria ziarul ,,Mişcarea”, în articolul ,,La Alba Iulia”: ,,Adunarea Naţională de la Alba Iulia va fi o expresie adevărată a voinţei poporului român”, iar ,,cuvântul acestei adunări va fi vrednic să rămână pe vecie înscris în cartea neamurilor, fiindcă va fi rostit cu toată greutatea cuvenită şi cu toată energia morală a unui neam conştient” (.,,Mişcarea”, din 15 nov. 1918).

În preziua Adunării, la 30 noiembrie, membrii Consiliului (Sfatului) Naţional Român, sub preşedinţia lui Şt. Cicio Pop, dar şi alte zeci de persoane, s-au întrunit pentru a dezbate proiectul de hotărâre, discuţia a durat până noaptea târziu. Conform unui martor, Zaharia Munteanu (Amintiri, ms.), primul care a luat cuvântul a fost Al. Vaida-Voievod, care s-a pronunţat categoric împotriva oricărui provizorat şi a susţinut cu tărie unirea fără condiţii. În acelaşi sens antiautonomist, au vorbit dr. Aurel Lazăr de la Oradea, dr. Caius Brediceanu de la Lugoj, dr. Gh. Draga de la Caransebeş, dr. N. Şenchea din Făgăraş, dr. Ilie Dăianu, protopopul Clujului, Ilie Saftu, protopop din Braşov, dr. Laurenţiu Oanea din Bistriţa, dr. Ilie Lazăr din Sighet, dr. Vasile Filipciuc din Petrova-Maramureş, dr. Gh. Crişan din Beiuş, pr. Enea Bota din Şard ş.a. Delegaţii social-democraţi, Iosif Jumanca, Ion Flueraş, Enea Grapini cereau autonomie deplină în cadrul României. Curmând aceste discuţii, a intervenit decisiv dr. Iuliu Maniu, oficial, secretar general al P.N.R., dar, neoficial, în acele vremuri grele, era omul al cărui cuvânt trăgea în cumpănă cel mai mult. În cuvântul său, răspicat şi concis, Maniu a spus: ,,Adunarea naţională a fost convocată să hotărască Unirea. Mandatul ce ni s-a încredinţat de români e valabil numai şi numai pentru (acest) punct unic, unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional. Atât şi nimic mai mult! Toate celelalte puncte sunt secundare, vor fi rezolvate de constituanta noului stat, România Mare”. Declaraţia aceasta categorică a împăcat ambele tabere şi a satisfăcut întreaga asistenţă, toată lumea izbucnind în aplauze şi în strigăte de ,,Trăiască România Mare”. Au fost examinate punctele principale, discuţii vii a stârnit problema agrară, cei mai mulţi membri au pledat pentru unirea fără condiţii, ajungându-se, în final, la un text ce armoniza diferitele poziţii, adoptat în unanimitate.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

29 noiembrie, 2018

Fără a încerca să înțelegem personalitatea lui Artur Silvestri, de fapt “persoana” lui, nu este cu putință să înțelegem opera lui. În contextul acestui articol în mod deliberat voi folosi, în referire la Artur Silvestri, prezentul și prezentul continuu. După părerea mea Artur Silvestri se află în veșnicie acolo unde cronologia istorică și a lumii nu mai are nici o importantă. În veșnicie lucrurile “sunt”, ieri, astăzi, întotdeauna.

Artur Silvestri este una dintre puținele “persoane” în înțelesul deplin al cuvântului. Unul dintre cei foarte puțini care înțeleg că Omul, “persoană”, este singura din creație care există simultan în spațiul “noetic” (spiritual) și material. Dar încă mai mult “omul” (persoana) are obligația de a le uni, aceste două planuri, prin transfigurarea propriului său trup. Aceasta înseamnă nu “mortificarea” materiei ci transfigurarea ei, aducerea ei la “starea dintâi”. În această înțelegere ar trebui să fie limpede că de fapt singurii “materialiști” autentici, cei care înțeleg și respectă cu adevărat “materia”, sunt chiar creștinii. Această înțelegere este prima condiție pentru deslușirea operei lui Artur Silvestri. Căci așa a înțeles și a mărturisit despre “om” Artur Silvestri.
El a știut foarte bine că “omul” este alcătuit din trup, suflet și duh și la fel de bine el a înțeles diferența dintre ele și împrejurarea că ele trebuie să lucreze în concordie. Artur Silvestri, în toată opera lui, mărturisește că trupul este vehiculul care pune lucruri în mișcare, că sufletul este cel care sau prin care există creștere, simțire, percepție, iar duhul este cel prin care sunt înțelese adevărurile veșnice, “tainele”, care nu pot fi explicate ci doar contemplate. Iar deasupra tuturor stă libera voie, capacitatea și obligația de a face opțiuni morale, între bine și rău. Încă mai mult.
Artur Silvestri a mai știut ceva, un adevăr înspăimântător.
A știut că în întreaga creație nu există putere mai mare decât libera voie a celor înzestrați cu conștiința de sine și înțelegere duhovnicească, care înseamnă capacitatea de a alege între “bine” și “rău”. Această putere, atunci când este cu premeditare folosită spre rău, poate avea urmări devastatoare.
Toate aceste lucruri Artur Silvestri le-a știut, a vorbit despre ele, le-a împărtășit celor din jur și încă mai mult, cu o generozitate care, după cunoștință mea, nu are egal, le-a folosit pentru a promova binele și a împiedeca răul.
Opera lui Artur Silvestri cuprinde capitole numeroase: istorie, critică literară, filozofie a culturii, literatură, memorialistică, jurnalistică, corespondență, istoria “locurilor”. Între ele toate un loc special îl ocupă scrierile despre “imobiliar”. Mai mult, îmi pare că până acuma, aceste scrieri despre “imobiliar”, au fost mai puțin citate și încă mai puțin înțelese și asta în pofida împrejurări că, după înțelegerea mea, în ele se află “cheia” care poate desluși opera lui Artur Silvestri.

Scrierile despre “imobiliar” ale lui Artur Silvestri sunt încă de prea mulți considerate “tehnice”. De fapt ele și sunt, căci au arătat direcțiile de dezvoltare imobiliară în România, viitorul dezvoltării urbanistice și în teritoriu și în plus Artur Silvestri a biciuit fără milă pe cei care efectiv tratau și tratează “imobiliarul” că pe o pradă. Dar ce nu s-a băgat de seama este împrejurarea că Artur Silvestri așeza, în centrul demonstrațiilor sale, vatra în jurul căreia se adună oamenii, locul unde ei se roagă și unde rup și împart pâine, “casa”.
Pentru Artur Silvestri “casa” nu erau cei patru pereți, era “locul” sfânt” unde oamenii ființează.
Această înțelegere am înțeles-o dintr-o emoționantă epistolă a lui Artur Silvestri privind ridicarea unei “case” la Drăgănești-Vlașca. Acea zidire era văzută de Artur Silvestri ca o naștere, ca venirea în lume a unui trup, dacă nu viu, oricum spre viață.
Din această înțelegere scrierile despre “imobiliar” ale lui Artur Silvestri nu mai pot fi socotite “tehnice”. Ele sunt un complex de înțelegere și proiectare a evenimentelor istorice printr-o altă vedere și în starea lor veșnică, întotdeauna.
În centrul evenimentului istoric, social, economic, cultural se așează “casa”, înțeleasă de Artur Silvestri ca loc spre sfințire și copie, “pre-imagine”, a lăcășului veșnic spre care se cuvine omului să tindă necontenit.
Este o înțelegere cu totul nouă, după cunoștință mea neîntâlnita, care obligă și care ajută.
Scrierile despre “casă” ale lui Artur Silvestri sunt scrieri care mărturisesc o taină și care ne spun, ca un dangăt de clopot, că drumul spre bucuria veșnică este mereu deschis.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

28 noiembrie, 2018

Unire!

Muntenii, ardelenii, moldovenii
Suntem urmaşii Daciei străbune
Voința a fost să-şi dea mâna frații,
Într-o simțire, într-o singură uniune

Martori neclintiți, Munții Carpați
Şi câmpia noastră strămoşească
Au stat de veghe țării nemişcați,
Unindu-şi fii pe glia românească

Din Alba Iulia se strigă UNIRE!
Se plânge de bucurie, se cântă
Se-ncinge hora frățească-n iubire,
Flacara unirii luminează ziua sfântă

Şi Prutul şi Nistrul aşteaptă UNIRE,
Ce bine ar fi să se-ntâmple minune,
Doina noastră mocneşte-n jelire,
Românii doresc o țară şi-un nume

Noi nu ne hrănim cu iluzii deşarte,
Istoria străbună ne e călăuză,
Dreptatea şi mândria să ne poarte
Uniți sub tricolor în aceaşi cauză

La Putna limbi de clopot bat tare,
Romanii mai plâng în patria mumă
Şi glas de bucium pornit-a chemare,
Ecoul Unirii peste munți răsună

Aceaşi limbă vorbită ne-mpreună,
Istoria noastră-i scrisă cu sânge,
Înstrăinații sub acelaşi cer se adună,
Uniți in cuget şi simțire vom ÎNVINGE!

România întregită!

Cum să nu jelesc, să urlu, să plâng
Au rupt Moldova din hotarele țării,
Că nu mai pot în brațe să o strâng,
Dată-i străinului pe lacrima întristării

Voi tradători,farisei ce ati vândut-o
Pe-o pungă de doar câțiva arginti,
Țara întreagă strbunii ne-au lasat-o
Şi supărați, acum scrâşnesc din dinți

Unde-s păsarile ce cu trilul încântă,
Copacii cu o poruncă i-ați doborât,
Animalele prigonite au soarta cruntă,
Pădurea şi tot verdele ati omorât

Eşti ciuntită, sfarâmată iubită țară,
Si-un gând rău ți-au pus de jefuire
Limba română trebuie să dispară,
Istoria noastră se vrea o amintire

Cînd ți se taie din al tău trunchi,
Eu simt la mine-n oase lovitura,
Şi mi se taie vlaga din rărunchi,
Simt cum mă cuprinde încet ura

Suntem o națiune greu încercată
Şi vor să ne-o dezbine duşmanii,
Sângele apă nu se face niciodată
Leagați prin neam suntem românii

Voi, trădători si vânzători de țară,
Să n-aveți linişte nici in mormănt,
De România întregită o să dispară,
Căci un sânge avem şi un cuvânt

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila