Cuvânt și iubire

De unde vine disprețul unora dintre noi față de ciobanul din Miorița? De ce este ponegrit? Austriacul Leo Spitzer a afirmat că Miorița este „una dintre marile opere clasice ale literaturii universale.” Ce au unii împotriva celei mai frumoase poezii create de strămoșii noștri? Miorița nu poate să le placă celor ce o înțeleg pe dos, celor ce confundă conținutul poetic sublim din versuri, cu relatarea unui fapt divers de la ziar. Cum de au înțeles greșit? Au citit-o în grabă și nu au remarcat bogăția de idei frumoase și luminoase din acest cântec bătrânesc, cum în numeau rapsozii populari. Să o luăm pe îndelete, bătrânește.

Adelaïde Filleul, marchiză de Souza-Botelho, a fugit din Franța ca să nu-i taie gâtul ghilotina, ca soțului ei. A ajuns la Londra fără niciun ban și s-a apucat să scrie cărți, ca să aibă din ce trăi. Cărțile ei au avut un succes uriaș, a devenit atât de cunoscută încât a tras sforile la cel mai înalt nivel diplomatic și a exercitat o putere neoficială asupra mai multor țări, de la Lisabona până la Moscova. Talleyrand, vulpoiul suprem al acelor vremi turburi, a întrebat-o care era optimismul absolut. Această femeie, cu o asemenea capacitate intelectuală, ale cărei cărți se reeditează mereu și se vând bine chiar și azi, a dat vulpoiului un răspuns pe măsura lui: „A își începe testamentul astfel: Dac-o fi să mor.” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs). La fel își începe testamentul ciobanul nostru din Miorița. Probabil că Jules Michelet și mulți alții nu cunoșteau aceste vorbe ale celebrei scriitoare, când au spus că ciobanul este pesimist. Cercetarea anterioară a neglijat conjuncția condițională dacă și faptul că ciobanul pune verbele la condițional și conjunctiv, moduri prezumtive.

Antropologul scoțian Victor Turner arată că aspectul modal al verbului este hotărâtor în comunicare. El analizează deosebirea dintre realitatea cotidiană și viața oglindită în teatru sau în ritualuri. Omul în realitatea cotidiană face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). Acțiunea reală este dirijată de necesitate economică și raționalitate, pe când cea teatrală sau rituală e fantezie. Acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la modul conjunctiv sau optativ și exprimă sentimente sau dorințe, spre deosebire de atitudinile cognitive, care implică o acțiune rațională. Modul conjunctiv, optativ și condițional sunt moduri prezumtive, care exprimă o acțiune virtuală și neîndeplinită. Pornind de la V. Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

– mioara, cântărețul, ucigașii sau ciobanul vorbesc de un omor viitor, iar verbul este la modul prezumtiv – uciderea e părelnică și nu a avut loc

– ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează niciodată

– cântărețul vorbește de omor la indicativ trecut – faptul e împlinit.

Primele două categorii concordă cu ceea ce spune Dumitru Caracostea, care respinge istoricitatea acțiunii din poezie; cu Victor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Al. Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”

Într-o variantă mai veche, bine păstrată, ciobanul cere el însuși să fie ucis de trei ori: la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Numai la teatru sau într-un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori. El mai cere să fie îngropat de trei ori la rând, în diferite locuri și să nu pună pământ peste el, iar el va cânta din fluier pentru oile sale. Cine a mai pomenit să fie careva îngropat de trei ori la rând în aceeași zi? Și fără să fie acoperit cu pământ? Niciun etnolog n-a mai întâlnit un asemenea obicei. În altă variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. Trei substantive la plural, cel puțin șase obiecte, pentru doi ucigași. În alta, cu nouă topoare. De ce așa multe arme pentru doi ucigași? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo era o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală, ci de o punere în scenă. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru, cu sensuri simbolice sacre, unde el este regizorul și actorul principal.

Numărul de 9 topare din Miorița (varianta CXCIII versul 7, pagina 651 din antologia lui Adrian Fochi, culeasă în Munții Apuseni) coincide cu numărul de 9 topoare din bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. Topoarele „acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă arheoloaga Senica Țurcanu, șefa Muzeului de istorie a Moldovei http://www.cunoastelumea.ro/descoperire-arheologica-de-exceptie-in-iasi-9-topoare-din-bronz-vechi-de-3-500-de-ani-vide/

Miorița prezintă un simulacru de ucidere, mimesis, ca la teatru sau ca într-un ritual. Aceeași moarte simbolică a eroului principal are loc și în jocul călușarilor, moment eliminat din spectacolele coregrafice de azi. Doar în câteva variante omorul este la indicativ trecut, însă ciobanul e reînviat de mama lui. Asemănarea cu alți eroi mitologici, din alte culturi, este evidentă. Cercetătorii care au făcut comparații cu Călușul sau cu mituri asemănătoare din alte culturi, au fost discreditați fără drept de apel.

Poemul se încheie cu vorbele ciobanului. Așadar, după ce ne-a spus poezia și ne-a lăsat cu gurile căscate, el revine la oile sale și pleacă cu ele la păscut. Este evident că ciobanul din Miorița nu a fost ucis. Toată acțiunea se petrece în imaginația lui. El ne povestește viziunea sa poetică despre o eventualitate – care nu are loc – și ce crede el că ar putea zice mama lui. George Călinescu și încă alții ne-au atras atenția că Miorița este un mit, nu o relatare despre o întâmplare concretă. Însă unii cercetători l-au desconsiderat pe Călinescu și pe ceilalți și au afirmat că poemul descrie o crimă adevărată. Cum a putut să fie mai apropiată de înțelegerea celor mai fini intelectuali crima, decât poezia? De la Ovid Densusianu și până la Mircea Eliade, mulți au confundat poemul multimilenar și de o frumusețe poetică ce a uimit Occidentul, cu un fapt divers de la ziar. Academicianul Romulus Vulcănescu afirmă că „Variantele care se referă la o culpă reală și justă nu comentează moartea ciobanului, ci o consemnează pur și simplu, ca un fapt divers.” (Etnologie juridică, Editura Academiei, 1970, p. 221). El argumentează pe larg că ciobanul e condamnat la moarte pe drept sau pe nedrept, pentru unsprezece crime.

În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere cu implicații juridice. Cuvântul lege apare în sumedenie de variante ale Mioriței din antologia lui Adrian Fochi, a lui Virgil Medan sau alte antologii și s-a crezut fără temei că are sens juridic. Celebrități universitare, prea conștiente de superioritatea lor față de restul lumii, nu s-au gândit să caute în orice dicționar român-român și să vadă că lege are două sensuri, unul religios – mai vechi și unul juridic – mai nou. În toate textele vechi, la clasicii noștri sau la autori mai apropiați de noi, ca Dan Deșliu, lege are un sens religios. În cultura populară, orală, lege este atestat numai cu sens religios și niciodată cu un sens juridic. Deci, cauza și scopul uciderii în Miorița nu pot să fie juridice, ci religioase.

Este de mirare că Mircea Eliade a acceptat întru-totul interpretarea juridică a lui Adrian Fochi și a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös). Eliade ignoră ce a spus Călinescu și exclude că Miorița ar fi un mit. Nu e nevoie să avem cine știe ce studii superioare ca să vedem singuri că ciobanul din Miorița nu poate fi un personaj concret, ci un personaj literar, exponent al bunătății și perfecțiunii omului în general. El este un erou din mitologia pre-creștină a strămoșilor noștri, ce trece printr-un ritual tradițional, sacru, ezoteric, de inițiere a ciobanilor în tainele psihicului uman și ale universului, așa cum le înțelegeau oamenii pe atunci.

Confundarea mitologiei arhaice cu realitatea de la tribunalele din zilele noastre a dus la regretabila răstălmăcire a poemului. Erudiți îngropați în cărți și cu dispreț pentru originea țărănească a culturii noastre strămoșești, au crezut că străbunii noștri erau proști, incapabili de a crea metafore și alegorii poetice. Au citit Miorița cu ochelari opaci, iar tot ce este luminos și înălțător în Miorița au văzut ca întunecos și tragic. În acest fel ni s-a băgat pe gât o înțelegere pe dos a Mioriței, cum că ar fi vorba de o crimă murdară, ciobanul ar fi peisimist, resemnat, un laș, iar ca el ar fi întregul popor român. Concepția că Miorița ar fi dăunătoare individului și națiunii este falsă. Dăunătoare individului și națiunii este interpretarea greșită a Mioriței, din partea unor savanți orbiți de propria lor strălucire. În apărarea lor, pentru că îi stimez, aș zice că nu își dădeau seama de aberațiile pe care le-au scris.

Străbunii noștri nu puteau să fie proști sau răuvoitori, ca să creeze și să ne lase moștenire nouă, strănepoții lor, un poem nociv, așa cum au afirmat unii sau alții. Nocive și răuvoitoare sunt teoriile unor celebrități prea mari ca să mai respecte vreun cadru teoretic și vreo metodologie de cercetare adecvată. Singura lor metodologie a fost părerismul, iar cadrul teoretic a fost bunul lor plac. Nu s-au bazat pe nicio lucrare neutră de referință, ci doar și-au atacat rivalii. Au înțeles totul anapoda, în lipsă de orice alte idei. Au pus pe seama ciobanului și a tuturor românilor propriile lor frustrări, spaime, defecte de caracter și deruta lor existențială. Doctrina cu care ne-au mințit încă de pe băncile școlii l-a făcut pe Nichita Stănescu să creadă că Miorița ar fi școala tristeții noastre naționale. Noi nu avem vreo tristețe națională, oricât de triști am fi unii din noi câteodată. Nu Miorița este școala tristeții noastre naționale, ci școala interpretărilor tenebroase, confuze și contradictorii, păguboase, pe care ni le-au injectat unii dintre cei mai străluciți intelectuali. Cercetători, pe care îi respect, au încercat să cenzureze pasaje întregi și ne-au propus să aruncăm la gunoi cele mai frumoase și mai emoționante versuri din Miorița. În ce scop? Ei știau mai bine decât oricine că știința nu dă voie cercetătorilor să modifice textul cercetat. Cam prea mulți au atacat în fel și chip acest poem străbun. Nu putem ști dacă exegezele lor vătămătoare au fost o strategie premeditată sau inconștientă de a pângări cea mai luminoasă creație a folclorului nostru și să înjosească astfel identitatea noastră națională, de care le-o fi fost rușine. În toată bibliografia la Miorița nu am găsit cuvântul țăran. Nu avem de ce să ne fie rușine că ne tragem din țărani sau din ciobani, ci ne putem mândri. Sunt cele mai onorabile meserii, la baza oricărei civilizații. Eliade se codește să foloseasă cuvântul cioban și zice păstor, ceea ce pentru Miorița este inadecvat, deoarece acest cuvânt a pătruns din latină în română cu sensul de conducător religios și abia în vremuri moderne a fost extins de către orășeni la sensul de cioban.

Nu poate fi vorba în Miorița de un sacrificiu uman sângeros, ci de un ritual tradițional sub formă teatrală, un obicei ce se repetă an de an. Cele mai vechi și mai bine păstrate variante ale Mioriței sunt colinde. Acestea se cântă în cor în ograda fiecărui gospodar, ca să-i ureze trai bun și belșug în noul an. De la o casă la alta, ciobanul din Miorița primește numele bărbatului care e nădejdea familiei și care astfel devine personaj în text. Țăranul respectiv primește rolul eroului mitologic, ce se sacrifică ritual și se unește cu natura divinizată, pentru a o reînvigora cu forța sa. El ascultă cu mândrie ceea ce i se cântă lui. Dacă în Miorița ar fi vorba de o ucidere adevărată, ce familie i-ar mai fi primit pe colindători să le ureze moartea bărbatului care e capul familiei? Ar fi azmuțit câinii pe ei. Savanții nu au înțeles ceea ce orice țăran analfabet și cu palmele crăpate înțelegea. Vorba veche din bătrâni: „Unde e carte multă, e și prostie multă.”

Savanți, pentru care am tot respectul, au vrut să ne convingă că e vorba de o crimă adevărată. Nu au văzut că poemul prezintă o visare poetică. Au refuzat cu inexplicabilă îndârjire să accepte că totul e simbol, metaforă și alegorie cu multiple înțelesuri abstracte, luminoase și sublime. Mulți savanți l-au ignorat pe Călinescu și au tras concluzii pripite, aberante, jignitoare pentru demnitatea de român. Nu și-or fi dat seama că astfel ei calomniază și insultă propria nație? Pentru apărarea lor, am arătat în carte că interpretările contradictorii și lipsite de logică pornesc de la o documentare insuficientă, deficiențe metodologice, evaluări clasificate eronat și definiții greșite. Nu pot ști din ce cauză, unii savanți, de a căror bună credință nu ne putem îndoi, au încercat să ne îndoctrineze cu interpretări false și otrăvite ale Mioriței. Nu știu nici în ce scop. E inexplicabil.

Mioara îi spune ciobanului să-și cheme un câne, cel mai bărbătesc și cel mai frățesc. Deci cel mai… dintre mai mulți. Pluralul e clar. Încă de la început ni se spune că el are câini mai bărbați, la plural. El însuși spune: În dosul stânii, Să-mi aud câinii. Dacă ar fi fost vorba să cheme câinele pentru ca să îl apere de cei doi ucigași, de ce să-și cheme numai un câine și nu toți câinii? Oricine știe că nici cel mai viteaz câine nu poate face față, când are de luptat cu doi adversari. Înseamnă că nu este vorba să-l apere, ci e vorba de altceva. O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine adevărat. Cine a mai pomenit vreo operă literară în care animale fabuloase vorbesc cu sau despre animale reale? Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara este alter-egoul său. Mioara e o metaforă ce poate simboliza acea parte din sufletul omenesc pe care C. G. Jung o numește Anima, adică partea feminină a sufletului fiecărui om, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.

Toată acțiunea din Miorița se petrece în peisajul lăuntric, psihologic al ciobanului și este proiectată asupra peisajului exterior, geografic. Autorii anonimi ai Mioriței amestecă imagini interne și imagini externe, cu aceeași măiestrie derutantă ca și Dante, Petrarca, Omar Khayyam, Baudelaire sau alți scriitori celebri ai literaturii culte, la care farmecul este că autorul reușește să ne vrăjească cu confuzia dintre realitate și fantezie, încât luăm abstracțiunea din poezie drept adevăr concret, în așa fel încât ne trec fiorii, ne transpunem în situația eroului principal și ne identificăm cu el. Baudelaire ne face să ne transpunem în situația unui albatros cu penele zmulse, iar savanții noștri nu s-au putut transpune în situația personajului principal din Miorița și l-au înțeles cum l-au înțeles. Au confundat sensul luminos al poemului cu o crimă murdară, iar înălțătoarea lui experiență sufletească cu lașitatea și ce li s-a mai părut lor, influențați de Jules Michelet, un istoric romantic și pesimist.

Moartea, îngroparea și nunta cosmică a ciobanului se repetă simbolic, în colinde la început de an, iar în unele variante la Sf. Ilie. Ciobanul din Miorița moare simbolic, la fel ca atunci când apostolul Pavel spune că el moare în fiecare zi, pentru a se uni cu Dumnezeu și recomandă credincioșilor să facă și ei la fel. Multe alte personaje celebre din civilizația altor popoare au efectuat experiențe psihologice de extaz poetic sau religios și sunt bine analizate de știința religiei. Alegoria morții și alegoria nunții cosmice sunt două alegorii diferite, nu pot fi termenii unei singure alegorii cum s-a crezut în baza unei clasificări și a unei definiții greșite. Ambele alegorii sunt bine-cunoscute în istoria literaturii universale și în fenomenologia religiilor. Ciobanul moare simbolic pentru a se uni cu divinitatea adorată, zeitatea feminină din ceruri sau care în alte variante apare pe munte ca o fată împodobită cu simboluri solare ori lunare, care este o divinitate, iar nu o nimfomană, cum au crezut unii cercetători. Este vorba de o hierogamie, adică bine-știuta unire a sufletului omului cu o divinitate cerească, o stare de fericire, cu senzația de nemurire și că timpul s-a oprit în loc. Ciobanul din Miorița a reușit, cu îndrumarea spirituală a mioarei (alter-egoul său), ceea ce n-a reușit Gilgamesh îndrumat de Utnapishtim și nici Faust al lui Goethe cu ajutorul lui Mefisto (tot un alter-ego). Peisajul geografic, din Carpați, în care se desfășoară acțiunea din Miorița, este o proiecție în exterior a peisajului lăuntric, din sufletul ciobanului. Adevăratul peisaj mioritic se află mai de grabă în sufletul eroului principal din poezie. În inima lui se petrece tot ce ne spune el și ne spun autorii anonimi ai poemului. În inima noastră receptăm Miorița.

Am arătat cu multe alte argumente în cartea Mioriţa – Izvorul nemuririi că poemul nostru național folosește aceleași procedee de tehnică literară și are același conținut de idei sublime, comparabile cu cele mai valoroase opere din literatura universală. Avem datoria să denunțăm totalitarismul din știință și să repunem Miorița pe piedestalul pe care au pus-o de la început traducătorii străini și de unde câțiva din erudiții noștri au trântit-o în noroiul rivalităților universitare, fără să își dea seama că în noroi ne împingeau și pe noi toți, cu strămoși cu tot și cu toată țara.

Notă: Pentru fluiditatea textului, am eliminat precizările bibliografice și notele de subsol. Acestea se pot găsi în Miorița – Izvorul nemuririi, Editura Alcor, București 2016, 2017.

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

2 decembrie, 2018

   „Naţiunea reprezintă pentru individ

   izvorul vieţii şi garanţia eternităţii sale.”

                (TRAIAN BRĂILEANU)

 

 

   Dacă în Fiinţa lui Dumnezeu, Frumosul, Dumnezeirea absolută este cupola Adevărului, Libertăţii şi a Dragostei, în Creaţia Sa, Frumosul este un cuprins de fioruri, de cuante, de vibraţii, de unde, de frecvenţe, de energii, de taine, de ierurgii, de reverberaţii, de adieri, dar şi o necuprindere de iradieri ideale, lirice, sensibile, ce prevestesc hărăzirea întru jertfă şi martiriu a atâtor Fii Aleşi precum Traian Brăileanu.

   În calvarul penitenciarului de la Aiud, filosoful şi-a gătit taina sfârşitului său lumesc.

   „O nepătrunsă taină se aşterne/ Peste minciuna vieţii pe pământ/ Şi în zadar puterile eterne/ Ne zbatem să le smulgem un cuvânt.// Nici rugă şi nici jertfă nu urneşte/ Zăvorul ferecat al tainelor mele cereşti/ Iar mintea chinuită-n beznă rătăceşte/ Când trece de hotarul ştiinţei omeneşti.// Şi, Doamne, ştiu că-n clipa despărţirii/ De trup, ce se va-ntoarce-n lut/ Eu voi intra în Sfera strălucirii/ Căci suflet sunt din sufletul Tău născut.// Şi neatins de-a timpului schimbare/ Şi de-ale spaţiului hotare deslegat,/ Cunoaşte-voi liniştită contemplare/ Ideea ce din haos Fiinţa a creat…” (Traian Brăileanu, Ştiu, Aiud, 1947)

   Frumosul în omul creator în actul creaţiei sale nu este o născocire a minţii, nici un sceptru al raţiunii sale, ci este un dar ceresc, supraraţional, împlinit ca Iubire.

   Frumuseţea se trăieşte ca iubire plenară în toată diversitatea serafică a Frumosului împărtăşit: mama în copil, învăţătorul în discipol, preotul în credincios, poetul în poezie, gânditorul în filosofie, teologul în filocalie, monahul în arderea sa, misticul în isihasm, ascetul în rugă, sfântul în Dumnezeu, martirul în jertfă, artistul în artă, îndrăgostitul în sinele celălalt, ciocârlia în trilul ei, cucul în virtuozitatea refrenul său, ţăranul în familie, familia în patrie, patria în Dumnezeu, Dumnezeu în Creaţia Sa.

   „Frumuseţea privighetorii stă în cântecul său. Frumuseţea muntelui e neclintită sălbăticia lui maiestuoasă. Frumuseţea unui copil stă în inocenţa lui cuceritoare. Frumuseţea unei fecioare e cuminţenia nesilită şi cuviinţa plină de graţie. Frumuseţea unei mame stă în delicata tandreţe ocrotitoare şi jertfelnica răbdare care fortifică oasele iubiţilor săi fii. Frumuseţea unui bărbat e mulţimea bunătăţii sale. Frumuseţea unui înţelept e răbdarea şi tăria de caracter prin care dă viaţă principiilor ziditoare chiar cu preţul suferinţei. Frumuseţea unui chip şi a oricărei făpturi şi opere este o neînţeleasă lumină bună ce ţâşneşte dinlăuntrul său ca un har dintr-un izvor mai presus de raţiune.” (Ieromonah Ioan Bute, Frumuseţea care va salva lumea. Ed. Corgal Press, Bacău, 2015, p. 28-29)

   Frumuseţea este aşadar măsura Veşniciei şi cuprinderea absolută a Iubirii.

   Cele trei entităţi sunt Frumosul Treimic al Dragostei!

   Iubirea adevărată, dumnezeiască nu poate fi deci, decât frumoasă şi veşnică!

   În această trinitate a Frumuseţii intră şi trăirea naţionalist creştină a ortodoxului.

   „Naţionalismul creştin reprezintă întoarcerea la ortodoxie, răscolirea şi pregătirea sufletelor pentru clădirea unei comunităţi româneşti omogene din toate punctele de vedere.” (Traian Brăileanu, „Însemnări sociologice”, An IV, Nr.1, sept-oct.1940)

   Naţionalismul creştin ortodox dacoromân este trăsătura definitorie a unui Ales, a unei Elite predestinate să descifreze etnogeneza divină, să descopere virtuţiile ancestrale ontologice, să desăvârşească perfecţiunea geniului popular-tradiţional, să formeze generaţia profetică care, să covârşească prin eroism, educaţie, credinţă, slujire, omenie, iubirea şi jertfa de sine, capabilă să înalţe spiritualitatea religioasă a Neamului pe culmile cereşti cele mai râvnite şi binecuvântate.

   „Ideea naţiunii române, ca organism politic structurat după legi izvorâte din firea sa, stă la temelia doctrinei şi acţiunii naţionaliste româneşti. Statul naţional este forma ideală de convieţuire omenească. El este constituit din comunitatea spirituală şi morală a indivizilor de un neam şi de o lege… Înfăptuirea unui Stat naţional depinde de virtuţiile păturii conducătoare… Elita unei naţiuni-trebuie să aibă o structură omogenă, să fie de aceeaşi rasă cu poporul… O elită naţională se impune prin luptă la conducere şi se perpetuează prin educaţie şi prin continuă împrospătare din masa poporului… Crearea Statului Naţional Român, după unirea teritorială, trebuie să înceapă cu procesul de naţionalizare a păturei conducătoare, dar şi transformarea milioanelor de indivizi în cetăţeni conştienţi…Regenerarea Statului Român, presupune existenţa Marelui Conducător… Familia are un rol esenţial, restabilirea spiritului naţional şi a vocaţiei ştiinţifice în Universitate.” (Traian Brăileanu, Ideea comunităţii româneşti)

   Bunul Dumnezeu Şi-a ales întotdeauna Fiii Daciei Sale care au creat istoria neamului prin toate domeniile creaţiei spirituale care mai de care mai strălucitoare.

   Un astfel de Fiu, un astfel de Chemat, un astfel de Ales, un astfel de Dac, un astfel de Român a fost şi este bucovineanul Traian Brăileanu născut pentru a renaşte Frumosul patriotic dacic în fruntariile naţionalist-creştine ale Frumuseţii româneşti.

   Traian Brăileanu s-a urcat pe Scara creştină a dimensiunii spirituale rezemată deasupra punctelor cardinale pe care se sprijină dea pururi gândirea ortodoxă românească ce se revarsă din preaplin în universalitatea cosmică a lui Hristos.

   Traian Brăileanu a pus o cărămidă de suflet, o inimă de zidire la Unirea cea Mare.

   Din fiinţa izvorului sufletului său curat, primenit de dragoste şi de jertfă ţâşneşte apa vie a Tradiţiei, a Continuităţii, a Desăvârşirii, a Nemuririi în care se reflectă mari şi profunde energii spirituale, în care se revarsă orizonturi erudite şi învăţăminte rare asupra Naţiunii eterne, societate, comunitate şi asupra Statului ca natură politică.

   Marele sociolog-filosof încifrează sociologia ca ştiinţă şi politica guvernării ca artă.

   „Arta e un fapt unic, inimitabil şi indisolubil legat de persoana celui care o plăsmuieşte. Arta nu se învaţă… Omul de ştiinţă oferă omului politic formule de acţiune, dar asta nu înseamnă că el însuşi ar fi în stare să le aplice. Aplicarea lor e de resortul artistului social, al geniului creator în politică. Sociologia-poate contribui la perfecţionarea mijloacelor tehnice de guvernare, poate contribui la pregătirea temeinică a conducătorului, dar ea nu poate crea nici conducători, nici nu poate indica cea mai bună formă de organizare a Statului. Ştiinţa trebuie să rămână obiectivă, nepreconizând idealuri, dar poate dovedi că o comunitate omenească lipsită de ideal nu e viabilă.” (Traian Brăileanu,Sociologie şi Arta Guvernării-Cernăuţi, 1937)  

 

   Traian Brăileanu s-a circumscris cultului culturii ortodoxe şi martirajului mistic.

   Şi-a format sufletul, şi-a hrănit inima şi-a conturat caracterul de cremene carpatină din hrana duhovnicească a tradiţiei marilor Strămoşi pentru a putea continua şi asuma Măsura jertfei lor, presimţind de fapt că acesta este crezul Aleşilor fiecărei generaţii de a-şi împlini vocaţia şi de a-şi îndeplini sacra misiune Hristică.

   Înţelepciunea sa ziditoare s-a încrustat, înmugurit, înflorit şi rodit până şi în zidurile reci, încremenite ale temniţelor ateo-comuniste pregătite expres şi programate de vrăjmaşii samavolnici, pretinşii „eliberatori” roşii, pentru cei mai minunaţi Fii ai Daciei creştine nemuritoare, ziduri înrămate în şiruri de sârmă ghimpată, cu camere de anchetă zdrobitoare dotată cu măcelarii şi bocxerii anchetatorilor rezemaţi în grade, cu turele de fier la pândă pentru satisfacţia împuşcării victimelor curate, cu uşi de fier blindate cu lacăte mari şi zăvoare grele, cu vizetă prin care ochiul sfredelitor al gardianului tâmp, fără frunte, cu chipul cernoziom ce stă la pândă precum cursa pentru şoareci, cu zăbrele ce au strivit avânturi spirituale, cu lanţuri grele de ocnaşi ce au frânt destine de aur, cu cătuşe înfipte în sângele cald pregătit pentru jertfă al mucenicilor şi martirilor, cu rugăciunile tainice şi crucile în vârful limbii în amvonul gurii şi al nopţii, cu morsele purtătoare de harul poeziei lui Eminescu, Gyr, Ciurunga, Crainic, Coşbuc, cu rafinamentul erudiţiei lui Ţuţea, Stăniloae, Nae Ionescu, cu misticismul lui Gafencu, Ianolide, Iscru, Maxim, Jimboiu, cu înţelepciunea profetică a lui Trifan, Vulcănescu, Galeriu,  Băncilă, Bernea, cu toate aceste înălţimi spirituale pe care el şi le-a înfiat şi le-a transformat Rugului Aprins al trăiniciei Neamului său.

   Fie în temniţa Elitelor naţionalist-creştine, fie în Temniţa cea mare a poporului ortodox, sufletul filosofului Traian Brăileanu s-a cuminecat arderii slujirii jertfelnice.

   Traian Brăileanu şi-a răscumpărat viaţa sa lumească trăită moral-metafizic, intensificând-o cu viaţa spirituală înflorită în natura mistică, imortalizând-o în icoana sacralităţii filocalice, îndumnezeind-o în aura sofianică cerească a Naţiunii dacice.

   „O naţiune a ajuns să-şi definească personalitatea când a izbutit să se constituiască în Stat naţional, chiar dacă istoriceşte apare ca un triumf al timpurilor moderne, din punct de vedere al ştiinţei sociale el nu este un regres, un anacronism, o fărâmiţare a unor complexe sociale mult mai înfloritoare şi o veşnică sursă de conflicte cum îl prezintă unii autori, ci produsul natural al unei evoluţii de milenii. Când grupul social a ajuns să dobândească o conştiinţă proprie, când teritoriul pe care locuieşte s-a transformat într-o patrie prin legături de sânge, formarea unei mentalităţi comune şi cultura proprie, atunci acel grup va tinde să se organizeze sub forma unui Stat naţional.” (Traian Brăileanu, „Însemnări sociologice”, An IV, Nr.1, sept-oct.1940)

   Înzestrat cu o inteligenţă rară, cu o gândire mişcătoare, repede, surprinzătoare, curgătoare, cascadică, revărsătoare sub saltul unei impunătoare filosofări în care a cernut cea mai rafinată sinteză, ca grăbirea unei ape limpezi, albastre-verzui, ancestrale, s-a zidit stâncă în stânca Neamului de granit nemuritor ca expresie sacră a unui pisc socratic Carpatin, ca o îmbrăţişare metafizică milenară a nemuririi dacice.

   Traian Brăileanu şi-a asumat esenţa metafizicii filosofiei antice, a celei medievale şi chiar a epocii sale, Epoca Marii Uniri, întrupând mistica trăirii sale ortodoxe în mistica naţionalist creştină a Neamului ca valoare supremă a educaţiei evanghelice morale.

   Dincolo de erudiţia sa proverbială, dincolo de venerarea valorilor milenare creştin ortodoxe Traian Brăileanu s-a urcat dinastic pe podiumul probităţii ştiinţifice, cernând cu acrivie aristocrată etica, dreptul, filosofia, sociologia, literatura, arta, teologia ş.a.

   „Societatea nu e nici biologie, nici economie, nici psihologie, nici relaţii de drept, nici istorie, ci o structură-centrală, o entitate distinctă de toate aceste realităţi cari intră în componenţa ei, dar nu-i conţinutul.” (Traian Brăileanu, Sociologia generală-Cernăuţi, 1926)

   Traian Brăileanu s-a născut într-o familie de cărturari patrioţi bucovineni Maria şi Gheorghe din Bilca-Cernăuţi, la 14 Septembrie 1882. Evlavioasa familie creştin-ortodoxă a învăţătorului Gheorghe a dăruit lui Dumnezeu şi Neamului 12 copii frumoşi, viguroşi Traian venind în rândul al IX-lea, toţi cu studii universitare.

   Dulcea Bucovină-Ţara Fagilor este Leagănul ceresc binecuvântat şi privilegiat de Dumnezeu cu cele mai frumoase locuri de pe pământ, unde a crescut pe cei mai inimoşi, cei mai naţionalişti şi cei mai jertfelnici Copii ai Daciei Mari.

   În Dumbrava fericitei sale copilării a fost fascinat de patriotismul luminat al bunicului Ioan şi al fratelui cel mare, bădiţa Constantin. (Dan Dungaciu, Traian Brăileanu-arestat de Antonescu, condamnat de Ana Pauker, în „Historia”, An 2, Nr.24, oct. 2003, p. 26)

   În satul natal a urmat trei ani din ciclul primar, iar cel de-al patrulea şi gimnaziul le-a absolvit în ilustra Cetate a Rădăuţilor, în limba germană unde i-a cunoscut pe filosofii traci  şi germani, Şcoală devenită astăzi Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi.

   La Universitatea Cernăuţi urmează cursurile de Filosofie şi Filologie cu limbi clasice şi moderne între 1902-1905, timp în care se lansează în publicistică, fondând revista „Junimea literară”, alături de activităţi culturale devenind preşedinte al secţiunii literare „Junimea” din cadrul Societăţii academice române. (ibid.)

   Vacanţa studenţească din anul 1904, îi aduce depline bucurii: o cunoaşte pe viitoarea soţie Emilia Silion la un bal din Siret, este prezent la marea Sărbătoare de la Putna, de venerarea a 400 de ani de la urcarea la ceruri a lui Ştefan cel Mare, participă la nunta marelui patriot George Tofan sufletul Unirii Bucovinei cu Regatul Român, îşi vizitează fratele Dumitru şi se bucură de armonia natală, părintească.(Luca Bejenaru, Un sociolog şi filosof între literaţi, în volumul coordonat de Mircea Irimescu, Izvorul, 150 ani de şcoală la Bilca, Ed. Septentrion, Rădăuţi-2011, p. 81)

   În 1905 şi-a luat Licenţa, devenind profesor suplinitor la Liceul de Stat Nr.1, cu predare în germană, ulterior după Unire, „Aron Pumnul”-Cernăuţi. (ibid., p.82)

   După stagiul militar la „Landwehr”, urmează Şcoala de ofiţeri la Liov între nemţi şi ucraineni, singurul român, clasându-se pe locul 3. (Dan Dungaciu, op. cit., p. 27)

   În 1908 îşi vizitează fratele Constantin diplomat în Turcia, internat la Sanatoriul Şuţu, apoi după externare Constantin îl ajută să devină interpret de limbă germană al legaţiei române de la Viena între 1909-1914. (Luca Bejenaru, op. cit., p. 83)

   În 1909 a devenit Doctor Magna Cum Laudae în Filosofie cu teza: Considerare şi lămurire a celor mai importante categorii în istoria filosofiei, avându-l coordonator pe profesorul Richard Wahle, admiratorul său cu care se lăuda ca fiind, „cel mai talentat elev-student al său din tot cursul carierei lui.” (Radu Florian Bruja, Traian Brăileanu. Studii, documente. Încercări literare, Ed. Junimea, Iaşi-2011, p. 22)

   În 1909 s-a logodit cu Emilia Silion, iar în 1910 s-au căsătorit, mutându-se la Viena, an în care s-a înscris la Facultatea de Filosofie, iar între 1913-1914 la cursurile de Drept ale aceleiaşi Universităţii vieneze. (Dan Dungaciu, op. cit., p. 27)

   Au fost dăruiți cu 4 copii: Gheorghe Simion (1911), ajunge inginer petrolist; Veronica Maria (1913), devine profesoară; Mircea Constantin (1918) ajunge  inginer electronist şi, mezinul Tudor Dorel (1921) inginer-profesor, memorialistul tatălui său.(Dan Dungaciu, op. cit., p. 27)

   Fiind cetăţean austriac a fost mobilizat pe front în Primul Război Mondial. Este rănit şi tratat în Cehia, apoi urmează regimentul în Liov şi Viena până în 1918, când a avut loc Unirea Bucovinei cu Regatul Român. Refuză catedra de Filosofie a Universităţii din Viena în 1919, pentru a deveni bibliotecarul Universităţii Cernăuţi, iar în 1920 ajunge profesor secund de sociologie, etică şi politică, iar în 1924 titularul acestei catedre. (ibid., p. 27)

   Între anii 1931-1933 ajunge decanul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, suplinind în 1933 şi catedra de Istoria filosofiei, an în care i s-a decernat ordinul „Steaua României” în grad de „Comandor al Coroanei României”. (ibid.)

   Universitatea Columbia New York l-a ales Membru al Academiei sale de Ştiinţe Politice. (Radu Florian Bruja, op. cit., p. 23)

   Filosoful Traian Brăileanu s-a bucurat de preţuirea prietenilor săi: George Tofan, Gavril Ciubotariu, Vasile Rei, Pamfil Cuciureanu, Ion Nistor, Liviu Marian, cumnatul Eugen Silion, Leon Mairean ş.a. (Traian Brăileanu, Memorii. Statul şi comunitatea morală, ediţie de Dan Dungaciu, Bucureşti, Ed. Albatros, 2003, p. 60-61)

  Din punct de vedere politic curtează mai multe partide: Partidul Poporului-Averescu, Partidul Naţional Democrat-Iorga, Filiala Bucovina, Liga Apărării Naţionale Creştine-A.C. Cuza şi Mişcarea naţionalist-creştin-ortodoxă, devenind la alegerile din 1937, Senator de Rădăuţi. (Radu Florian Bruja, op. cit., p. 25)

   În urma ultimatului sovietic prin răpirea Bucovinei de Nord din Iunie 1940, s-a refugiat mai întâi la Rădăuţi, apoi la Bucureşti, iar după detronarea aventurierului Carol al II-lea, regele playboi, monarhul corupt care a patronat crizele interpolitice, jocurile de noroc şi crima de stat, a intrat în guvernul Antonescu, primind portofoliul de Ministru al Educaţiei, Cultelor şi Artelor. (Dan Dungaciu, op. cit., p. 28)

   După lovitura de stat din 21-23 Ianuarie 1941, a fost arestat, judecat, achitat şi pensionat. În 1943 este din nou arestat, închis la Târgu Jiu şi achitat. În 1944 a fost trecut pe Lista neagră, iar generalul Rădescu l-a pus sub pază la domiciliu. În 1945 a fost rearestat, dar fiind grav bolnav a fost internat la Spitalul Brâncoveanu. În 1946 este inculpat în lotul Mareşalului Antonescu şi găsit vinovat pentru „dezastrul ţării” a primit 20 de ani de temniţă grea, fiind internat în spitalul închisorii Braşov între 1946-1947, apoi la Aiud, unde graţie regimului destul de aspru, după 3 luni s-a stins din viaţă la 65 de ani, în 3 Octombrie 1947. (ibid.)

   Opera

   În viaţa sa creativă de 38 de ani, Filosoful bucovinean a scris şi publicat lucrări de filosofie, sociologie, etică, politică în limbile: română, germană, franceză. L-a tradus pe filosoful trac Aristotel: Etica Nicomachică, Organon, iar după Mihail Eminescu ajunge cel mai mare traducător al filosofului german Kant: Întemeierea metafizicii moravurilor; Critica raţiunii pure; Critica puterii de judecare; Critica raţiunii practice; Despre educaţie; Ideea unei istorii universale; Spre pacea eternă; A elaborat tratate ştiinţifice precum: Condiţiunile conştiinţei şi cunoştinţei-Cernăuţi, 1912; Introducere în sociologie-Cernăuţi, 1923; Sociologie generală-Cernăuţi, 1926; Noi teorii politice-Cernăuţi, 1935; Tip şi caracter, Istoria teoriilor sociologice-Cernăuţi, 1937; Plan pentru un studiu sociologic asupra armatei-Bucureşti, 1939; Statul şi comunitatea morală-Bucureşti, 1940; Teoria comunităţii omeneşti-Bucureşti, 1941; manuale şcolare pentru liceu de sociologie şi etică ş.a.

   Prin fiinţa sa aleasă, bucovineană, prin persoana sa creştin-ortodoxă educată, prin personalitatea sa ştiinţifică de mare autoritate naţională şi internaţională prin care şi-a fundamentat deplin doctrina naţionalist-creştină, Istoria şi Biserica lui Hristos l-a aşezat la locul de înaltă veneraţie lângă Bălcescu, Bărnuţiu, Eminescu, Popovici ş.a.(Radu Florian Bruja, op. cit., p. 25)

   A strălucit şi în publicistică, conducând şi colaborând la diferite reviste din Cernăuţi şi din ţară: „Cugetări”; „Poporul”; „Gazeta poporului”; „Însemnări sociologice”; „Revista de sociologie”; 8222; „Înălţarea” (Sibiu); „Minerva”; „Revista generală a învăţământului”; „Iconar” (fondator) din Cernăuţi; „Kolner”; „ Vierteljahrshefte fur Soziologie” ; „Revue internationale de sociologie” etc. (ibid., p. 23)

   Ilustrului gânditor creştin ortodox nu i-au lipsit nici preocupările genului epic: Un flăcău tomnatic; Grindica; Nunta lui Chirilă şi Irina; Dihania…, inspirate din comorile satului natal Bilca. (Luca Bejenaru, op. cit., p. 66)

   Vremea sacră în a cărei curgere milenară dacică apăsau şi grijile poporului său, cunoaşterea, aprofundarea, credinţa şi creaţia ca dar şi dat divin l-au călit în suferinţă, l-au primit în jertfă, l-au suit pe cruce, l-au înfrăţit în iubire, l-au înălţat în înviere, apropiindu-l şi de universul liric: Baladă, Îmi scrii, Ştiu, Ocnaşul. Ultima poezie a căpătat efigia suferinţei sale concentraţionare, jertfelnice din groznicul penitenciar cu amprentă habsburgică Aiud, făcută cunoscut publicului de fiul său Tudor Dorel.( Dan Dungaciu, op. cit., p.27)

   Spiritul religios al activităţii sale ştiinţifice s-a răspândit prodigios naţional-universal:

–       al doilea mare traducător al lui Kant după Eminescu;

–       fondatorul şcolii de sociologie creştină din ţară;

–       autor a numeroase şi erudite lucrări, studii, articole, cursuri universitare în filosofie, etică, sociologie, elogios apreciate în Regatul României, S.U.A., Germania, Austria, Franţa, Italia;

–       Membru al Academiei de Ştiinţe Politice a Universităţii Columbia-New York;

–       Ministru al Educaţiei, Cultelor şi Patrimoniu;

–       Mecena al Culturii creştine îmbogăţind spiritual frumoasa Bucovină;

–       Patriot-naţionalist, erou-martir.

   Spiritul Filosofului creştin ortodox Traian Brăileanu rămâne pururi în Memorie:

–       Şi-a bucurat Bucovina prin naştere;

–       Şi-a cinstit România prin cunoaştere;

–       Şi-a iubit Dacia Mare prin renaştere;

–       Şi-a dat viaţa pentru Neam şi Dumnezeu.

    Aura lui străluce pe bolta memoriei sfinte a Cerului dacic azuriu şi înstelat.

    „A mai murit un camarad închis la Zarca/ şi iarăşi plânge luna printre nori,/ se leagănă pe ape-n bocet arca/ durerii noastre-plâns, de-atâtea ori.// Sunt fără grai şi ni s-au dus de mult cocorii,/ pe cerul nostru liniştea-i blestem,/ un Crist stă răstignit, voind priporii/ să nu fim niciodată cum suntem.// O rază, însă, de speranţă: Paradisul/ în gânduri ne-au fost vreri şi amăgiri,/ ne-am mulţumit cu resemnările, cu visul/ atâtor aşteptări şi ne-mpliniri.// N-am fost viteji, dar n-am fost nici nevolnici, Doamne;/ topit-am în credinţă orice chin,/ durutu-ne-au mai mult acele toamne/ ce-au sângerat în minţi, sub baldachin.// N-am fost eroi, nici sfinţi, dar noi deschis-am poarta/ să fie neamul cremene şi scut,/ noi singuri să ne facem sfântă soarta/ aşa cum în pârjol ne-am cunoscut.// Un camarad ne-a părăsit la Zarca veche,/ când luna printre gratii mai plângea,/ din cerul nostru strâmt fără pereche,/ s-a prăbuşit năvalnic înc-o stea;// e steaua care dă curajul şi se-nchină/ deschiselor celule înapoi;/ că vom avea şi aer şi lumină/ şi n-om muri în plânset de turtoi.// Ne vom ruga urcând în brânci-un veac se frânge-,/ pământul ţării-n raiuri să-l mutăm,/ căci steaua, ca o lacrimă de sânge,/ căzută e; măcar să n-o uităm.// A mai murit un camarad la Zarca-zarcă,/ suntem încă târâţi pe-acelaşi drum,/ ani mulţi ne dor şi poticnim de parcă/ ne-am fi născut din volbură şi scrum.// Nu-i sacră voia ce din scâncete ne doare,/ nu-i moartea un prilej de întristări;/ să treacă noaptea, să murim în soare/ pe rugul fericitelor iertări.// Iar de va fi să fim uitaţi-un stâlp tăciune-,/ şi fără cruci; în legănat de brazi/ va fi atunci a noastră rugăciune,/ un recviem prin scrâşnetul de azi.”(Radu Gyr, A mai murit un camarad. Profesorului Traian Brăileanu)

 

     Să ne cinstim permanent, să ne iubim continu şi să nu ne uităm niciodată Înaintaşii noştrii purtători de Destin întru Neam şi Dumnezeu!

   „Fără echivoc, este necesar ca măcar acum în al doisprezecelea ceas să ne debarasăm de prejudecăţi, de orice fel ar fi acestea… Trebuie să reuşim să-l repunem în drepturile sale legitime, acelea în virtutea cărora şi-a consolidat un loc aparte în istoria sociologiei, în particular, şi culturii româneşti, în general. Traian Brăileanu a rămas drept unul dintre cei mai însemnaţi gânditori români, teoretician al elitelor, unul dintre cei mai interesanţi sociologi europeni ai elitelor, sociolog al naţiunii, deschizător de drumuri în sociologia românească, cu o viziune sistematică despre societate, autorul primului studiu românesc de ştiinţa politicii, unul dintre cei mai importanţi traducători de la noi ale operelor lui Aristotel şi Kant.” (Alexandru Vintilă, Traian Brăileanu, activitatea politică şi opera ştiinţifică, articol apărut în revista Boema, secţiunea Istorie, an V, nr.6/ 2011, p. 16)

   + 1 DECEMBRIE 2018-100 de ANI de la ÎNFĂPTUIREA JERTFELNIC-CULTIC-

         CULTURALĂ a MARII UNIRI a TUTUROR DACOROMÂNILOR.

• Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.
• Fond de carte, erou al Suferinţei şi Dragostei creştine Gheorghe Grecu

S-au emis cam multe ipoteze despre datarea Mioriței, dar au fost insuficient sau defectuos argumentate. Ovid Densusianu a datat Miorița în istoria recentă și a adus ca dovadă 37 de documente juridice de la tribunal. Dumitru Caracostea s-a abținut să nu râdă, când a obiectat că Mioriţa nu poate fi datată pe baza unor documente scrise după publicarea ei. Alţii o datează pornind de la alte documente, ce nu au de a face cu Mioriţa şi nici Mioriţa nu are de a face cu ele. Nicolae Iorga spune că Mioriţa a fost creată de un singur anonim prin secolul al XVIII-lea. La prestigiul lui, nu mai era nevoie să își susțină afirmația cu argumente și dovezi. Îl credem pe cuvânt de onoare. Hasdeu datează Miorița pe criterii lingvistice între 1350-1450. Datarea cea mai îndepărtată în timp a fost făcută de Caracostea, Ion Diaconu şi alţii, care – fără să ne spună pe ce criterii – o datează pe vremea dacilor. Îi credem și pe ei, pe cuvânt.

Niciuna din ipoteze nu a fost bazată pe o metodologie de cercetare adecvată, ci doar pe păreri. Părerile au fost prezentate drept concluzii definitive, când de fapt țâșneau din fantezie, numită de savanți intuiție. Intuiția este bună pentru a începe o cercetare, însă concluziile trebuie întemeiate pe constatări, pe analiza acestora, pe argumente și dovezi, iar nu pe simpla intuiție. Iată cum arată metodologia aplicată în cea mai amplă și mai reprezentativă lucrare despre Miorița: „Cu aceasta am ajuns la acele două pasaje din tematica clasică a lui V. Alecsandri pe care, pe baza frecvenței obiective a temelor, ca și prin adoptarea integrală a concluziilor bazate pe intuiție ale lui D. Caracostea, le-am eliminat din analiza noastră, ca nefiind genuine și contrazicând chiar realitatea folclorică.” (Adrian Fochi, Miorița, 1964, pag. 284). Fochi aplică metoda cantitativă – analiza statistică – respinsă de Mircea Eliade (De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1980, pag. 241) și de toți cercetătorii serioși, pe motiv că statistica este inadecvată pentru a înțelege ideile, subitilitățile, frumusețea, mesajul și complexitatea unui text.

Pentru o mai bună înțelegere a unui text ete necesară o analiză calitativă, iar nu cantitativă. Statisticile cu diagrame și procente nu pot fi dovezi sigure pentru a îl acuza pe Alecsandri de un fals, și să eliminăm astfel 16 versuri din Mioriţa. Ce judecător i-ar da câștig de cauză la un proces, dacă ar vedea așa bazaconie de argumente ale acuzației? Și alții au mai propus eliminarea a încă alte versuri, dintre cele mai frumoase. Să nu fi știut ei că cercetarea și analiza nu au voie să modifice materialul cercetat? De unde vine ura unor cercetători împotriva Mioriței, încât analiza lor ciopârțește și să aruncă la gunoi cele mai emoționante versuri sau chiar întregul nostru poem național? Dar și mai șocantă este „adoptarea integrală a concluziilor bazate pe intuiție ale lui D. Caracostea”. Cum adică, concluzii bazate pe intuiție? Fochi adoptă concluziile bazate pe intuiția altcuiva. Așa merge în știință? Garanția valabilității părerilor personale din cercetarea anterioară este prestigiul științific al fiecărui savant. Părerea unuia exclude părerile contrare ale altora și exprimă propria sa certitudine. Ne rămâne să alegem noi între certitudinea unuia și certitudinile altora. Așa s-a ajuns la haos, la nedumeriri, la năluciri, la dispreț pentru ciobanul din Miorița, pentru întreg poporul nostru și pentru noi înșine. Cine a vrut asta? Și în ce scop?

Geneza Mioriţei este o preocupare majoră a lui Adrian Fochi, în monumentala sa monografie şi antologie din 1964. El îi condamnă pe cei ce susţin datarea Mioriţei pe vremea dacilor, însă nu numește pe nimeni. El ignoră că autorul, care semnează prefața monografiei, datează Miorița pe vremea dacilor. Acesta ignoră că Diaconu făcuse datarea, pe care el o prezintă ca o noutate. Lanțul ignoranțelor străbate întreaga monografie, iar pe alocuri chiar și antologia. S-a tipărit în Editura Academiei, fără ca redacția să fi putut să-și spună punctul de vedere, desigur sub teroarea organizației de partid. În diferite capitole, Fochi face felurite datări, dintre care, cea mai clară ar putea fi aceasta: „Mioriţa oglindeşte un stadiu destul de vechi în dezvoltarea conştiinţei sociale a poporului nostru” (pag. 420). Sau: „La baza Mioriţei stă un fapt real. Faptul s-a petrecut într-o epocă istorică relativ nouă” (pag. 544). Rezultatul acestor precizări vagi este stabilirea datării între „un stadiu destul de vechi” și „o epocă istorică relativ nouă”. Beneficiul este că datarea e suficient de nebuloasă, pentru a ne scuti, la fel ca pe el însuși sau la fel cum au fost scutiți și alți cercetători, de a mai citi vreo carte despre metodologia datării textelor. Așa că fiecare din noi putem crede ce vrem sau cum ne place, la fel ca și cercetătorii.

Mircea Eliade afirmă că românii au moştenit elemente de cultură de la populaţia locală pre-indoeuropeană. Reținem afirmația lui, ce confirmă concluziile expuse mai jos. El zice – fără a se referi la Mioriţa – că: „alte elemente culturale comune tuturor popoarelor balcanice par încă şi mai vechi decât moştenirea geto-tracă, prezentând o configuraţie pre-indoeuropeană” (De la Zalmoxis… pag. 190). Din păcate, Eliade nu ne spune la ce „alte elemente culturale” se referă sau cât de „încă și mai vechi” sunt. Le vom căuta aici împreună și le vom găsi. Vom afla și cât de vechi sunt.

În acest mic eseu prezint pe scurt cadrul de referință pe care l-am folosit (în Mioriţa – Izvorul nemuririi, editura Alcor, Bucureşti, 2016, 2017) pentru o datare relativă a variantelor, prin comparație cu alte elemente deja cunoscute. Cercetătorii anteriori, care au folosit un cadru de referință și metoda comparativă, au stârnit dușmănia celorlalți cercetători. Am analizat 973 de variante, din trei antologii, referindu-mă pas cu pas la cercetători români și la autorități mondiale. În acest fel, confirm mai multe concluzii anterioare, cum ar fi aceea a lui Caracostea că legea, despre care se vorbeşte în numeroase variante ale Mioriţei, nu are de a face cu justiţia. Toți îl ignoră pe Caracostea, inclusiv academicianul Romulus Vulcănescu și Eliade. Toți, în afară de Caracostea și Constantin Noica, ignoră dicţionarele românești, care arată că sensul juridic al cuvântului lege este neologistic. Toți ignoră că în istoria literaturii române, de la Coresi până la Arghezi și Dan Deşliu, cât și în cultura populară orală, lege are un sens exclusiv religios, nu juridic. Savanți de cel mai mare prestigiu în țară și în afara țării nu au văzut că legea ciobanilor din Mioriţa nu poate fi o lege juridică. Nu au văzut că este o lege religioasă arhaică, precreștină. Nicidecum nu poate fi legea bisericii creștine. Eliade susține cu fermitate: „concepte specific creștine nu sunt atestate în Miorița” (1980, pag. 246). „Nu numai cimitirul este absent, ci și satul și biserica” (idem, p. 243).

Cu referire la Caracostea, Noica și la orice dicționar român-român, rezultă că uciderea are cauze şi scopuri religioase, precreștine. În Mioriţa nu poate fi vorba de un omor cu caracter juridic, ca în Baltagul lui Sadoveanu. Variantele Mioriței spun că doi ciobani vor să îl omoare pe baciul lor cu nouă topoare şi cu bolovani de moară, sau cu securi şi cu topoară sau cu altă multitudine de arme. Niciun savant nu s-a întrebat: cum să aibă nevoie doi ucigași să omoare un om cu așa multe arme? Cum puteau doi ciobani să mânuiască atâtea arme? La Sadoveanu era suficient un baltag.

Mă refer la teoreticieni străini, neimplicaţi în disputele noastre fratricide, și confirm concluziile cercetătorilor români (Ion Filipciuc, Al. Amzulescu, V. Kernbach și alții) care afirmă că baciul din Mioriţa nu poate fi victima unei crime sau al unui sacrificiu sângeros, ci este un ales, un erou într-o reprezentaţie rituală simbolică, o ceremonie paşnică şi repetabilă. Variantele cele mai vechi şi mai bine păstrate sunt colinde. Acestea se repetă în fiecare an, de la o casă la alta, iar în textul unora din ele uciderea şi îngroparea se repetă dimineața, la prânz și seara, în trei locuri diferite. Cum poate careva să fie ucis și îngropat de trei ori pe zi? Ce etnolog a mai văzut asemenea datină sau obicei și în ce sat? Fochi nu își pune această întrebare, deși el are un întreg capitol (p. 491-530) în care caută coșciuge și strigoi prin întreaga Europă și toată Asia, pentru a ne convinge că „imaginea nunții mioritice” și întreg sensul Mioriței „este apărarea de puterea malefică a mortului” (p.529). Concepția că Miorița este un bocet compus contra strigoilor, a fost anterior susținută de Constantin Brăiloiu și ulterior reluată de Mircea Eliade la pagina 235, fără vreo rezervă sau îndoială.

Controversele în legătură cu alegoria morţii şi nunţii cosmice sunt o eroare ştiinţifică, construită strâmb, pe o metodologie de cercetare defectuoasă, pe prejudecăţi, pe erori de logică şi pe confuzii de definiţii, fără niciun cadru de referințe teoretice, adică fără sprijin sau credit la vreun alt savant. Înţelegerea, poate nu chiar răuvoitoare dar în orice caz greşită, a morţii şi nunţii ciobanului, a dus la doctrina aberantă a pasivităţii şi resemnării ciobanului, ceea ce jigneşte demnitatea de român și e o insultă la adresa fiecăruia din noi, dar mai cu seamă și în primul rând la adresa acelora care susțin asemenea aiureli. Analiza mea se bazează pe o metodologie nouă, se sprijină pe un cadru larg de referințe teoretice și a fost verificată de doi profesori universitari emeriți suedezi, care cunoșteau Miorița din lucrări de referință în limbi occidentale. Concluziile la care ajung în analiză înlătură absurditățile susţinute cu tărie și cu o inexplicabilă înverșunare, de câteva celebrităţi orbite de propria lor aureolă și ocupate cu alte lucrări mai importante. Îi putem înțelege că s-au grăbit și n-au avut timp să îşi verifice părerile cu ajutorul teoriilor la care ajunseseră colegii lor de breaslă, români sau străini, ce practicau o metodologie mai exigentă. Patriotismul lor incontestabil i-a împiedicat să citească lucrări de referință în limbi străine, ba chiar și să citească cea mai de neocolit lucrare de referință, Istoria literaturii române, de George Călinescu, ale cărui constatări chiar și Eliade le ignoră.

Pentru datarea Mioriței, mă limitez la câteva probe succinte, toate cu rezultate convergente. Sharan B. Merriam, profesoară emerită la Universitatea din Georgia în USA – ale cărei cărţi fundamentale despre metodologia de cercetare se studiază la facultățile din mai multe țări –spune că toate textele, chiar şi cele întemeiate pe fantezie, sunt un produs al contextului istoric şi de aceea au o legătură cu realitatea. Cu referire la cărțile ei, afirm că toate aspectele etnografice, sociale, economice, toți termenii concreți și abstracți din metaforele Mioriţei pot avea legătură cu nivelul de dezvoltare a societăţii din vremea când au fost compuse versurile. Toate adaosurile ulterioare, redau aspecte economice şi sociale din vremuri mai noi. Modificările arată că multe metafore și alegorii nu au mai fost înțelese, au murit.

Am pornit de la afirmația lui Călinescu, că Miorița este un mit „cu ecoul cel mai larg”, dintre cele „patru mituri ce înfățișează patru probleme fundamentale: nașterea poporului român, situația cosmică a omului, problema creației (…) a culturii și sexualitatea” (pag 60). Eliade respinge ideile lui Călinescu, însă nu îl numește. Aplicând o perspectivă sinoptică asupra celor 973 de variantele analizate și clasificate după mai multe criterii, pe categorii și pe scale ascendente sau descendente, am observat că Miorița a putut fi concepută pentru a fi înțeleasă pe două niveluri semantice. Nivelul primordial este o înțelegere ezoterică, pentru ciobanii inițiați în tainele meseriei lor, ale psihicului uman și ale universului, așa cum erau cunoscute la vremea aceea. Nivelul secundar este exoteric, pentru cei încă neinițiați sau profani, pentru societatea din afara frăției lor profesionale. Totodată am observat că, de la o variantă la alta, textul a fost modificat și a alunecat de la un conținut ezoteric, la formulări cu caracter exoteric. Abstracțiunile din mit au fost înțelese ca fapte concrete din realitate, ceea ce a facilitat adaptarea textului mai vechi la realități sociale și economice mai noi. Alunecarea de la mythos la logos a derutat destul de puțini țărani, doar pe cei care erau mai legați de pământ decât de cer sau de stele, și destul de mulți savanți, mai legați de salariu și prestigiu decât de Miorița.

În câteva variante, ciobanii subordonați baciului au căciuli din blană de urs, ca semn distinctiv că sunt „nesupuși”. Textul nu spune față de cine sunt ei nesupuși și nici dacă ei înșiși au vânat urșii sau au cumpărat căciulile gata confecționate. În multe variante, ciobanii au suliţe, lănci, arcuri cu săgeţi, săbii, topoare, securi şi bâte, la fel ca vânătorii. În nicio variantă nu am găsit vreun baltag. Sadoveanu nu l-a putut lua din Miorița, ci probabil de la turci. Uneori, sacrificiul ciobanului e planificat pe ziua de Sf. Ilie, zi sfântă pentru ciobani, moştenită din religia vânătorilor, aşa după cum ştim din ancheta de folclor întreprinsă de Hasdeu. Acesta ne informează că Sf. Ilie a fost mai întâi soldat înconjurat de arme, viteaz şi bun vânător, cioban la oi, fiu de oameni sărmani şi servitor la diavolul. Deci nu este vorba de omonimul său din Biblie, ci provine din pre-creștinism. Din competențele pe care le are el în cultura populară și din importanța lui în textul mai multor variante, rezultă că Miorița poate avea rădăcini în cultura pre-pastorală, a vânătorilor.

Într-o variantă, colindătorii zic că bărbaţii din familia pentru care cântă ei sunt plecaţi la pădure să vâneze un căprior. Partitura ciobanului este rostită de puiul de căprioară vânat. Căpriorul vrea să fie îngropat la stână, ceea ce poate reda prin sinecdocă trecerea de la vânători la păstori. Identificarea eroului principal din Mioriţa cu un căprior din pădure ne trimite la vremurile anterioare păstoritului. Elementele din cultura vânătorilor arhaici sunt bine integrate în toate variantele Mioriţei și precumpănesc calitativ improvizaţiile sau adaptările la vremuri mai noi. Rezultă că în Miorița sunt versuri ce păstrează amintirea unor realități dintr-o societate aflată la începuturile culturii pastorale.

Societatea şi divinităţile ciobanului sau ale mamei lui nu se încadrează în structura tripartită a societăţii şi a zeilor indoeuropeni (clarificată de Georges Dumézil înainte de al doilea Război Mondial), compusă din trei clase sociale: 1. conducătorii politici şi religioşi, ca Burebista și Deceneu, 2. războinicii şi 3. producătorii de bunuri materiale. Uciderea ciobanului din Mioriţa nu corespunde cu sacrificiile religioase efectuate de indoeuropeni, prezentate de Bernard Sergent, în Les indoeuropéens. Histoire, langues, mythes, Payot, Paris, 1995. Trecem peste faptul că în Miorița e un sacrificiu simbloic, iar nu sângeros, ca la indoeuropeni. Nici nunta ciobanului nu corespunde cu nunţile la indoeuropeni, descrise de Bernard Sergent. Aşadar omorârea, cât şi nunta ciobanului în cer sau pe munte, pot fi ritualuri religioase anterioare venirii indoeuropenilor. În niciuna din variantele Mioriţei nu se găseşte nimic din structura tripartită a societăţii şi a divinităţilor indoeuropene. Concluzia mea este că Mioriţa a fost definitiv structurată înainte de apariția indoeuropenilor în preistorie.

Marija Gimbutas (The Gods and Goddesses of Old Europe, 7000-3500 B. C. Myths, Legends, Cult Images, Berkeley-Thames and University of California Press, 1974) afirmă că divinitățile indoeuropene au pătruns pe teritoriul României în neolitic, în mileniul al IV-lea î.Hr. Divinitățile ciobanului sau ale mamei lui nu corespund culturii indoeuropenilor. Niciun fenomen social, religios sau de alt fel din Mioriţa nu se poate relata la indoeuropeni. Toate aspectele din Miorița sunt anterioare indoeuropenilor. Versurile cele mai bine realizate artistic din variante, şi care pot fi genuine, oglindesc o lume arhaică, anterioară venirii indoeuropenilor în spaţiul mioritic, o lume anterioară neoliticului. Cuvinte ca pușcă, maior, călimară sau Turcia, din versuri șchioape, fără ritm și fără rimă, sunt adaosuri târzii și nu putem să datăm crearea Mioriței după aceste cuvinte, cum au făcut unii cercetători respectabili, ca Hasdeu.

Ciobanul spune mioarei cum să o identifice pe mama sa dintre alte femei bătrâne: ea are un brâu de lână. Brâul de lână poate fi un semn distinctiv al unei situaţii economice şi sociale superioare celorlalte femei. În mai multe variante, mama ciobanului poate vorbi cu divinităţi animiste, ce personifică fenomene naturale: Dunărea, Apşoara, Ceaţa, Sfânta Negurice, care uneori o cam ajută iar alteori nu prea, să îşi caute fiul. Divinităţile ei vorbesc la fel ca orice femeie înțeleaptă de la ţară şi sunt o oglindire a ei. Tot ce ştim despre mama ciobanului aflăm din versurile spuse de el, ca despre ceva viitor şi eventual. El știe că ea, cu sau fără ajutorul divinităţilor, se poate transforma într-un corb şi deplasa anulând spaţiul şi timpul, la fel ca şamanii. El știe că ea cunoaşte funcţia farmacologică şi magică a unor plante şi poate semăna busuioc în vatră, pentru a cunoaşte viitorul lui. Ea nu se duce să-l caute la munte, ca Vitoria Lipan, ci se duce să întrebe Dunărea. Vedem că ea se orientează mai bine în peisajul său lăuntric, psihologic, plin de credinţe religioase animiste, decât în cel geografic. Orientarea ei cognitivă şi interpretarea pe care o face asupra semnelor magice îi răsplătesc strădaniile şi sunt, funcţional, acceptabile în sistemul social în care trăieşte, chiar dacă împiedică dezvoltarea cunoştinţelor empirice raţionale. Mama ciobanului are o competenţă religioasă şi socială remarcabilă în societatea contemporană cu ea, care a creat Mioriţa. Demersurile ei cu caracter divinatoriu sau magic și brâul de lână îi asigură o poziţie socială dominantă. Ea este o exponentă a epocii matriarhale, când femeile ordonau viaţa socială cu ajutorul unor norme şi reprezentări religioase, create de ele pentru a organiza şi controla totul în jurul lor, între cer şi pământ, ba chiar şi sub pământ, în lumea de dincolo.

Mama ciobanului şi divinităţile ei feminine nu au vreun echivalent masculin. Câteva variante conțin versuri cu ritm deviant şi fără rimă, care zic ceva vag despre tatăl sau frații lui, dar aceștia nu au nicio funcţie epică sau lirică. Aceste versuri sporadice nu sunt şlefuite artistic, sună strident și nu sunt reluate de alţi rapsozi în alte variante. Sunt improvizaţii individuale, din vremuri mai noi. Ele nu pot fi reprezentative pentru întreg materialul cercetat, ca să datăm originea Mioriței după ele, dar ne sunt folositoare pentru a urmări procesul de creaţie colectivă peste generaţii, care uneori a ameliorat textul, iar alteori l-a degradat.

Absenţa unui echivalent masculin al mamei ciobanului în Mioriţa, cât şi absenţa unui echivalent masculin al divinităţilor feminine, se pot explica cu referire la constatările, concluziile şi teoria lui Louis Bouyer (în capitolul The Archaic Cult of the Mother Goddesses, pag. 40, din The Christian Mystery. From Pagan Myth to Christian Mysticism, T&T Clark, Edinburgh, 1990). Acesta spune că descoperirile arheologice arată că „zeiţa mamă nu a primit un însoţitor masculin înainte de neolitic, când creşterea bovinelor, care la început era simplu pastorală şi nomadă, a devenit sedentară şi urmată de o agricultură incipientă.”

Nomadismul sau seminomadismul ciobanilor noştri, din Mioriţa și de azi, sunt o tradiție arhaică, din străfundurile epocilor pietrei, pe care nicio schimbare istorică, nicio invazie sau dominaţie străină, nici măcar dictatura comunistă, nu le-a putut extermina. Agricultura în Mioriţa este vag semnalată, prin comparaţia mustăţii ciobanului cu spicul de grâu. Nu putem şti dacă grâul era cultivat sau creştea spontan, ori dacă e un adaos târziu în text. Cu referire la Bouyer, putem data situaţia socială a mamei ciobanului şi reprezentările ei religioase cu divinităţi feminine fără echivalent masculin, în perioada matriarhală şi înainte de neolitic.

Ciobanul vorbeşte de o divinitate feminină în cer: mândra crăiasă, a lumii mireasă sau alte denumiri ale ei. În multe variante, ea e înlocuită cu o fată frumoasă, ce poartă pe frunte, la gât, sau pe piept podoabe de culoare galbenă ce sunt simboluri solare sau lunare și se iveşte pe munte pentru a se uni cu el. De la O. Densisianu până la Eliade, cei mai renumiți savanți văd aici un „conflict erotic” între ciobani, „rivalitate amoroasă” şi o crimă „din motive sentimentale”. Pornind de la unii cercetători români mai puţin renumiţi, ale căror concluzii le-am verificat cu teorii validate de către ştiinţa religiilor, ajung la concluzia că fata de pe munte nu poate fi o nimfomană cum s-a crezut fără temei, din dispreț pentru țărănci și pentru moralitatea rurală, ci este apariția (hierofania) unei divinităţi, cu care ciobanul va efectua o unire sfântă (hierogamie).

Când mireasa cerească este o „fată de crai”, acest crai e absent din text. Soarele și luna oficiază religios la nunta ciobanului. În limba celților și în limbile germanice de azi, soarele este de genul feminin, iar luna de genul masculin. Limba română păstrează amintirea vremurilor matriarhale când luna văzută din Carpați era de genul masculin. În limba noastră, luna nouă se mai numește crai nou (vezi Ciprian Porumbescu). Mireasa cerească „fată de crai” poate fi relatată la crai nou adică luna nouă. Nu putem exclude că „fată de crai” ar putea și să fie un adaos târziu, apărut în patriarhat, la fel ca fata de maior, de popă sau de ţărani săraci, care apare pe munte. Oricum, este vorba de o hierogamie cu o divinitate cerească (uranică) sau cu o divinitate terestră (chtonică). Variantele Mioriței pun în evidență două forme de hierogamii: 1. omul se agață de divinitate (apvägen în suedeză) și 2. divinitatea înșfacă omul (kattvägen). Explic aceste hierogamii în patru capitole, sprijinindu-mă pe lucrările de referință ale mai multor universitari, cercetători în psihologia religiilor. Cu referire tot la Bouyer, divinităţile feminine ale ciobanului pot fi plasate şi ele tot în paleolitic. Divinitățile ciobanului și ale mamei lui corespund cu divinitățile paleolitice și pot fi dovada că Miorița a fost compusă în paleolitic.

În două variante, baciul observă că prea multe oi mor fără nicio altă explicaţie, decât aceea exprimată pe ocolite, că femeile nu au respectat anumite zile sfinte. Ion Aurel Candrea (Iarba fiarelor – Studii de folclor, Cultura naţională, Bucureşti, 1928, pag. 123-131) spune că anumite zile sfinte din calendarul babelor trebuiau respectate prin repaos pentru a nu se îmbolnăvi animalele. Baciul poate crede că femeile nu şi-au respectat datoria de a ţine legătura cu cele sfinte, adică divinitățile feminine ce garantau sănătatea oilor. Atunci, el poruncește fraților săi să îl ucidă. Ucidere ce nu se efectuează, ci doar e simulată teatral. Cei trei bărbaţi preiau rolul de a efectua ei, un ritual simbolic în vederea restabilirii ordinii cosmice. Are loc un transfer de responsabilitate pentru obligaţiile religioase, de la ritualuri efectuate de către femei la ritualuri efectuate de bărbaţi. În ansamblul tuturor variantelor se poate vedea o schimbare a raportului de forţe sociale, economice şi competenţe religioase de la femei la bărbaţi, o trecere de la matriarhat la patriarhat.

La începutul Mioriţei, suntem în matriarhat şi e raiul pe pământ. Raiul va fi tulburat de ştirea complotului bărbaţilor, ce vor ucide personajul principal, cu care ne identificăm. Rapsozii încă nu ne-au dat elementele necesare ca să știm că va fi o ucidere părelnică, un teatru popular. Măiestria stilistică a textului, alternarea a pronumelor și a diatezelor sau inversarea subtilă a consecuției temporale a verbelor ne fac să ni se pară că acțiunea prezumtivă din viitor s-ar fi și petrecut în trecut. „Să îi spui că la moartea mea a căzut o stea.” Versurile ne-au emoționat într-atât, încât nici nu băgăm de seamă că ciobanul nu a murit și nu a căzut nicio stea, iar el ne va întoarce spatele și își va vedea de oile sale. În puținele variante unde uciderea are loc, mama lui îl reînvie, ceea ce dovedește că nu este vorba de o crimă ca acelea de la tribunal, ci el e un erou mitologic, comparabil cu alți eroi reînviați, din mitologia altor popoare antice. Cercetătorii, care au făcut comparații cu mitologia alor popoare, au fost distruși de către rivalii lor din breaslă. Sfârşitul poemului, cu viziunea ciobanului despre un viitor în care el ar putea să fie ucis, fără ca mama lui să-l mai poată ajuta cu procedurile ei, consemnează slăbirea credințelor religioase din matriarhat, în vremea când se făcea trecerea spre patriarhat şi spre neolitic.

O altă datare, mai cu cifre și ani. Gimbutas afirmă că oamenii din cultura Hamangia erau sedentari şi practicau o agricultură avansată, de mai multe feluri, cultivau grâu şi alte cereale, aveau oi, capre, vite, porci. Oamenii din Mioriţa nu au trecut de creşterea oilor şi de cultivarea grâului. Excepție fac versurile stridente din variantele adaptate la vremuri mai noi. Femeia Gânditoare de la Hamangia, sau zeiţa mamă, după cum zice Gimbutas, stă direct pe pământ. Scăunelul Gânditorului poate fi reprezentativ pentru situaţia privilegiată a bărbatului în familie şi în societate. Statuetele au fost găsite într-un cimitir preistoric, aproape de Delta Dunării şi de Marea Neagră, acolo unde ciobanii obişnuiau încă din străvechime să vină cu oile la iernat. Pentru aceasta, trebuiau mai întâi să traverseze Dunărea cum puteau, pe la Vadu Oii – întrucât așa s-a creat acest toponim – şi să treacă prin actualele sate Ciobanu şi Mioriţa.

Într-o variantă, mama ciobanului locuieşte într-o casă la mare, cu uşa şi ferestrele spre soare. Mioara năzdrăvană se va metamorfoza într-o fată cu părul lung şi se va duce acolo, dar pentru a ajunge în acel loc, desigur că trebuia şi ea să meargă pe acelaşi drum pe care mergeau ciobanii cu oile. Observ o coincidenţă între trei locuri din acelaşi colţ de ţară: 1. locul unde ciobanii iernau cu oile, 2. locul unde e casa mamei ciobanului, 3. locul unde au fost găsite cele două statuete. Necropola în care s-au găsit, cât şi scăunelul ornamentat pe care stă Gânditorul, arată că poate fi vorba de o societate sedentară, cu case ca a mamei din poezie. Cu referire la Gimbutas și Bouyer, Perechea de la Hamangia poate fi reprezentativă pentru vremea când oamenii au devenit sedentari şi se ocupau de prăsirea vitelor mari, iar statuetele de femei capătă un echivalent masculin, în neolitic.

Versurile stridente, cu vite mari, agricultură insuficient specificată şi tatăl total nesemnificativ pot fi adăogate de către contemporani ai culturii Hamangia sau ulterior. Societatea şi reprezentările religioase din cele mai multe și mai bine păstrate variante ale Mioriţei pot fi mai vechi decât cultura Hamangia. Casa şi poziţia socială sau religioasă a mamei ciobanului pot fi mai vechi decât Perechea de Gânditori de la Hamangia. Măsurătorile cu C14 datează aceste statuete în anul 5880 ± 70 î.Hr. Arheologii români sunt mai prudenţi decât cei occidentali şi – bazați pe metoda comparativă, atât de hulită de cei ce nu au învățat cum să o aplice – zic că mai sigur ar fi prin anii 4800 î.Hr. Deci: Perechea de Gânditori, cu vârsta de 7000 sau 8000 de ani, puteau să fi auzit şi să recite sau să cânte Mioriţa-Urballade.

Nimeni nu și-a pus întrebarea în ce limbă a putut fi compusă acea Urballade, de care unii au vorbit fără să spună nimic. Transmiterea Mioriței din gură în gură, de la Urballade creată pe vremea dacilor – cum zic unii – sau mai înainte, așa cum am arătat mai sus și cu mult mai pe larg în carte, a putut urma evoluția limbii strămoșilor noștri. Același lucru s-a întâmplat cu Crezul bisericii române, care s-a transmis oral și a urmat evoluția limbii, de la conciliul din Nicea (anul 325), când a fost scris în latină și până azi, fără să fi fost nevoie să mai fie tradus din latină în română.

Cu referire la dicţionarul lui Mihai Vinereanu (Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Editura Alcor, Bucureşti 2009), majoritatea covârşitoare a cuvintelor din Miorița şi chiar versuri întregi, unul după altul, sunt de origine traco-dacă, traco-ilirică sau pre-latină. Etimologiile propuse de Vinereanu și cele propuse de alți lingviști prezintă un clar defect de logică: se exclud reciproc. Nicio etimologie a vreunui lingvist nu poate fi o certitudine absolută, atâta timp cât mai există o altă etimologie, a altui ligvist. Lingvistica este o știință exactă și nu se mulțumește cu explicația că, dacă nu o fi cum zice un lingvist, atunci poate că o fi cum zice altul. În știință nu e ca în politică. Majoritatea opiniilor nu poate fi un criteriu științific. Notorietatea lingvistului care își argumentează etimologiile, a editurii care le-a publicat sau aspectul grafic al publicației, iarăși nu pot fi criterii științifice, pentru stabilirea adevărului. Ori sunt toți lingviștii de acord, ori niciunul nu prezintă certitudini. Până atunci, nu avem deptul să ne îndoim de niciunul, deoarece toți sunt lingviști și deci nu pot să greșească. Toți pot să aibă dreptate, după cum ne place fiecăruia din noi, mie sau dumneavoastră.

Ca să putem stabili datarea Mioriţei după criterii lexicale și să știm dacă versurile îşi au sau nu își au originea în acele limbi vechi, ar trebui mai întâi să ştim bine deosebirile dintre ele și contribuția lor în istoria limbii române. Altminteri, ne rămân etimologiile slave, bulgare, cumane, maghiare sau turcești, la care relatează DEX cuvintele din limba română și încearcă să ne convingă că localnicii le-au învățat de la popoarele năvălitoare sau migratoare. Aceste popoare migratoare nu prezintă niciun fel de dovezi arheologice ale vreunei culturi materiale proprii, cu care să fi venit. Conform unor lingviști străini, cuvintele comune în limba română și în limbile vecine au fost preluate de către noii veniți, de la populația locală, care avea o cultură avansată, bine documentată arheologic, ceea ce popoarele nou venite călare și cu ghioaga în mână nu aveau. Siturile arheologice prezintă stratificări. Mai în adâncime se află un strat cu ceramică măiestrit lucrată sau alte dovezi de cultură avansată și niciun fel de arme, ce prezintă dovezi de incendiu și distrugeri violente, peste care se suprapune un strat cu o ceramică mai puțin elaborată și cu obiecte casnice mai rudimentare, unde sunt și arme. Nu e nevoie să fim arheologi ca să înțelegem ce s-a întâmplat acolo.

Până când lingviștii vor face noi descoperiri sau elucidări și vor reuși să nu se mai contrazică unii pe alții, putem fi siguri numai de faptul că Mioriţa oglindeşte o societate aflată în epoca de piatră, încă învăluită în ceţurile preistoriei şi ipotezelor. Datarea Mioriței într-o etapă sau alta a preistoriei rămâne la fel de dificilă ca şi etapizarea însăşi. Indiferent de dificultăţile etapizărilor propuse de către arheologi sau lingvişti, şi cu toate incertitudinile inerente oricărei ştiinţe, putem fi siguri de un singur lucru: Stadiul de dezvoltare a societăţii din Mioriţa reflectă o epocă istorică mai veche decât societatea şi mitologia din culturile indoeuropene. Mioriţa oglindeşte o epocă mai veche decât cea din epopeile lui Homer, decât mitologia nordică sau vechile scrieri mitologice din India, mai veche şi decât poemul lui Ghilgameş, considerat ca fiind cea mai veche operă literară.

Cu referire la Sharan B. Merriam, concluzia mea este că textul Mioriței, chiar și versurile ce exprimă fantezia ciobanului sau a creatorilor acestui personaj principal – simbol al omului bun, desăvârșit, cu aspirații spirituale și exemplu luminos pentru toți – sunt un produs al contextului istoric în care trăiau acei creatori și de aceea au o legătură cu realitatea din epoca în care trăiau ei. În concluzie, oamenii care au creat Miorița-Urballade au pus în poem contextul social, economic și spiritual în care trăiau ei. Acestea sunt caracteristice pentru epoca paleolitică. Miorița a fost creată în epoca paleolitică, iar transmiterea orală a versurilor, oricât de conservativă a fost, a făcut posibilă modificarea și adaptarea textului la realități ulterioare, care se opresc în feudalism, prin secolele propuse de Hasdeu și de Iorga, care au fost derutați tocmai de cuvintele și versurile adăugate. Mioriţa este un document ce prezintă traiul material, concepţia despre lume, filozofia vieţii, sufletul, mândriile, temerile, aspirațiile și visurile pe care le aveau oamenii pre-indoeuropeni din zona Carpaţilor şi a Dunării de jos, în paleolitic.

Diferiți istorici, arheologi şi lingvişti occidentali, care nu pot fi suspectaţi de patriotism românesc şi nici de protocronism, dacomanie sau vreo altă formă de subiectivism, susţin în ultima vreme la unison, cu dovezi şi cu argumente care nu au fost şi nici nu pot fi contestate, că teritoriul Carpato-Dunărean şi din zonele învecinate în ţările mărginaşe sunt leagănul civilizaţiei din Europa, care a precedat venirea indoeuropenilor. Numai reaua credință a unor dușmani sau trădători poate contesta sau ignora concluziile acestor universitari nepărtinitori și devotați adevărului.

Concluziile, la care am ajuns în carte, citând mult mai multe lucrări de referință decât în acest eseu, converg spre o datare a compunerii Mioriţei începând cu epoca anterioară venirii indoeuropenilor, la care s-au făcut modificări ulterioare. Am arătat că Mioriţa poate fi mai veche decât Perechea de Gânditori de la Hamangia. Aşa-zisa Urballade putea fi închegată acum 7000 sau 8000 de ani, iar Miorița poate corespunde cu trecerea de la matriarhat la patriarhat și de la paleolitic la neolitic.

Bine, dar chiar puteau oamenii arhaici din Carpaţi, niște analfabeți, să creeze în epoca de piatră o capodoperă literară atât de desăvârșită, încât conţine mai multe idei decât cuvinte, așa cum am arătat în analiza celor 973 de variante? Îl las pe Claude Lévi-Strauss să răspundă în locul meu. Celebrul antropolog, etnolog şi structuralist francez, afirmă (în Race et histoire, Denoël, Unesco, prima ediţie 1952) că toate societăţile omeneşti, foarte îndepărtate şi arhaice, au făcut cei mai decisivi paşi spre progres, cu opt sau zece mii de ani în urmă. Descoperirile oamenilor de atunci alcătuiesc cea mai mare parte din ceea ce noi numim civilizaţie. Suntem în continuare dependenţi de marile descoperiri făcute în timpul revoluţiei neolitice: agricultura, creşterea animalelor, ceramica, ţesutul. Noi n-am făcut decât să adăugăm îmbunătăţiri la aceste descoperiri.

Aceste afirmații ale lui Lévi-Strauss nu au fost contestate de nimeni. Așadar, putem fi siguri că existau premisele materiale și culturale pentru ca Mioriţa să poată fi creată în epoca de piatră, cam în aceleaşi vremuri în care s-au făcut marile descoperiri fundamentale, pe care el zice că se întemeiază civilizaţia întregii lumi. Gimbutas și mulți alții, ce nu pot fi acuzați de naționalism românesc, arată că epoca la care se referă Lévi-Strauss a lăsat mai multe și mai importante vestigii arheologice pe teritoriul actual al României şi în teritoriile învecinate, decât oriunde. Cercetarea Mioriței este un plai deschis pentru oricine, chiar și pentru cei ce o disprețuiesc și disprețuiesc poporul care a creat-o și a transmis-o literaturii universale. Oricine are libertatea să respingă rezultatul cercetării pe care v-am expus-o aici foarte pe scurt și să vină cu altă metodă de datare, cu alte argumente, la fel de întemeiate sau și mai întemeiate, pentru o altă datare a Mioriței.

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

2 decembrie, 2018

Miercuri l-am comemorat pe tata, învățător emerit Dimitrie Mnerie, la Școala 20 (Cearda Roșie, Timișoara), unde a fost acum 49 de ani, învățător, apoi și director, iar acum strănepoții lui, Yannis și Anissia, sunt învățăcei.

Învățătorul Dimitrie Mnerie a lăsat o școală românească de succes, modernă, deschisă spre programe educaționale diverse. A dăruit fiilor, credință, demnitate și iubirea pentru neam.

Azi, la mormânt i-am aprins o lumânare, povestindu-i de frumusețea copiilor de-acum.

Mulțumesc Doamnei Director dr. Angela Dumitrescu, Doamnei învățător Dorina Manciu și tuturor dascălilor din școală, pentru modul exemplar de implicare în educația copiilor.

—————————

Prof. univ. dr.Dumitru MNERIE

Timișoara

1 Decembrie, 2018

Străbunii mei

 

Străbunii mei au pus hotar cu sânge
Și macii au înflorit în urma lor,
Chiar la Rovine, o lacrimă mai plânge
Când Mircea stă în calea otomanilor.

 

La Putna, Ştefan este încă viu
Și trage clopot, după clopot,
Române știi că totuși nu-i târziu
Să asculți al conștiinței ropot!

 

La Mărășești se aude încă tunul
Stăbunul nu te lasă să abdici,
Române falnic ești ca și gorunul
Și din cenușa arsă te ridici!

 

La Alba este zi de sărbătoare
Mihai Viteazul oștenii își adună,
Din corn răsună doina cea străbună
În hora sfântă-și dau mână cu mână!

 

Pe steagul tău e cerul mai senin
Și spicele de grâu rodesc în soare
Trezește-te române, când încă nu-i târziu,
Și fă să fie-n țară zi de sărbătoare!

 

Ridicaţi

 

Ridicaţi pe culmi drapelul,
Iarba este verde acasă
Tu trezește-te române
Constiința nu te lasă.

 

Ştefan este viu la Putna
Stă de veghe cu toţi sfinţii,
Vor să tragă iarăşi clopot
Să-ţi trezeşti tu cerul minţii!

 

Ridicaţi pe culmi drapelul
Şi-n coloana infinită,
Prin seninul din cerneluri
El, Brâncuşi, priveşte cerul.

 

Ridicaţi pe culmi drapelul,
La Prislop Arsenie Boca
Ţine flacăra aprinsă,
Să nu-ţi pierzi a ta credinţă!

 

Ridicaţi pe culmi drapelul,
Cât mai arde focu-n vatră…
Pita este mai amară,
Ţara noastră mai săracă.

 

Ridicaţi pe culmi drapelul
Lupii toţi atacă-n haită
Şi cu dinții lor de fiară
Vor să rupă iar din hartă!

 

Ridicaţi pe culmi drapelul
Fiţi mai buni şi mai uniţi,
Invocaţi în rugi tot cerul,
De urgii să fiţi feriţi.

 

Imn de glorie

 

Am intonat un imn așa ca de paradă…
Cu frigul disperat ne-am instalat în stradă
În pași de defilare am salutat imagini,
Istoria trăită e prinsă între pagini.

 

Ne împăunăm cu toții la Arcul de Triumf
Regretele tardive din umbră ne-au ajuns.
Cu arma sus pe umăr în rânduri trec ostașii,
În glorie se văd mareți înaintașii.

 

Pe cerul din cuvinte se zbate un drapel
Nimic din tot ce-a fost nu poate fi la fel,
Bărbați viteji și demni au fost răpuși în luptă,
Hienele visează din hartă să mai rupă.

 

În haină deghizată se plimbă azi amarul
Un braț brav de ostaș veghează sfânt hotarul.
Trezește-te române din somnul cel de veci,
Un semn frumos să lași prin viața-n care treci!

 

Din volumul “Ferestre deschise”, Editura Singur 2015

—————————–

Camelia CRISTEA

București

 1 Decembrie, 2018

 

A sosit și ziua Centenarului Marii Uniri !

La mulți ani România!

Acum o săptămână, în data de 24 noiembrie a.c., am participat cu onoare și mare bucurie la o sărbătoare a Centenarului la Chișinău, la invitația Universității Tehnice a Moldovei, prin profesorului Valeriu Dulgheru, un bun prieten și un MARE ROMÂN.

Am trăit clipe de încărcate de emoție, spiritualitate și patriotism, alături de remarcabile valori ale culturii românești, voci înțelepte care ar trebui să fie mai mult ascultate în drumul atât de dorit către reunirea Basarabiei și a nordului Bucovinei, la „patria mumă, România” așa cum a fost acum 100 de ani.

Un moment unic, cum rar poate să fie descris. Suflete și inimi unite unite pentru aceleași idealuri, iubitori de Neam Românesc.

La mulți ani frați români de pretutindeni!

———————————

Prof. univ. dr. Dumitru MNERIE

Timișoara

1 Decembrie, 2018

Centenarul Marii Unirii a fost celebrat prin organizarea unei recepții de către Ambasada României la Nicosia şi Consulul Onorific al României în Cipru, domnul Marios Klitou.

După intonarea Imnurilor României, Ciprului și Uniunii Europene, doamna Daniela Ţane Sezonov, Însărcinat cu Afaceri în Cipru și domnul Costas Kadis, Ministrul Agriculturii, Mediului și Dezvoltării Rurale s-au adresat celor peste 250 de invitați prezenți la eveniment, evidențiind semnificația celor 100 de ani de la Marea Unire.

Un premiu pentru întreaga activitate ca Președinte al Alianței Românilor din Cipru, dar și ca Director al Școlii Românești din Cipru a fost acordat doamnei Christina Christodoulou Todea, în aplauzele tuturor.

Seara a continuat cu un cocktail şi un scurt program artistic susținut de pianista Cătălina Teican și violonistul Menelaos Menelaou.

Baloane albastre, galbene, roșii, dar și albe – 100 ROMÂNIA Sărbătorim Împreună – au împodopit sala de recepții a Sporting Club din Latsia, Nicosia.

La mulţi ani, români!

La mulți ani, ROMÂNIA!

———————————

Veronica IVANOV

Nicosia, Cipru

29 noiembrie, 2018