Cuvânt și iubire

 

  Ce fel se văd copiii cu ochii Împărăției?

   Pe pământ noi vedem mame și tați. Bunici și bunice. Copii și nepoți.

   Dar asta doar în funcție de noi. De locul nostru pe „scara” descendenței pământești.

   În Cer, nu mai are nimeni să fie copilul „cuiva”, căci nu e nevoie… Asta e minunat! Toți suntem copiii unui singur Părinte. Din care unii sunt copii care au primit în grijă, pentru un timp, alți copii – adică mama și tata. Sau copii care au primit în grijă copii de alți copii – bunicul și bunica. După cum a venit fiecare – mai devreme, sau mai târziu – pe lume.

   Și așa putem vedea Împărăția. Copii și copii care provin din alți copii. Dați unii în grija altora de unicul Tată: Dumnezeu. El rămâne singura „ierarhie” a copilăriei.

    Și dacă înțelegem asta, o liniște mare și necuprinsă se așterne peste noi…

    Nu mai avem a ne crește copiii în frică. Nu avem a ne teme de ceasul când vor da bacalaureatul. Când vor intra la facultate. Când se vor căsători și ne vor „părăsi”. Când vor suferi oarece dezamăgire.

    Căci niciodată nu au fost „ai noștri”. Noi, tot timpul, i-am crescut copiii… Lui. Am crescut alți copii, ca și noi, pentru o Taină mai Mare, a noastră, a tuturor.

    Și poate că acesta e gândul desăvârșit cu care trebuie să ne trăim „părinția” înaintea lui Dumnezeu. Cu sentimentul că creștem, mereu, copiii unui Părinte mai mare… Așa ochii noștri se trezesc. Și mintea noastră se ridica acolo unde stă adevăratul Tată. Cel pe care-l chemăm mereu în rugăciunea „Tatăl nostru”.

    Iar dacă învățăm să gândim „Tatăl nostru” duhovnicește, atunci vom vibra altfel când ne rugăm pentru copii. Voi zice Tatăl nostru cu sentimentul că zic, de fapt: „Tatăl meu. Tatăl lor…”, și-L voi simți pe Dumnezeu cu totul altfel. Iar eu mă voi pierde într-o Copilărie universală, înaintea Lui. Nu mă voi simți diferit de copilul meu, în fața aceluiași Tată. Și nu am nevoie ca eu sa fiu „puternic” în fața lui Dumnezeu, pentru ca copilul meu să fie slab… Nu am nevoie să mă simt „mare și tare”, iar el mic și slab. Nu pot fi eu Îngerașul lui. Am voie să mă simt vulnerabil, mic și slab, ca și el. Am voie să mă simt copil. Pentru ca Tatal meu să redevină, și pentru mine, Tată. E o libertate nesfârșită în asta.

   Să nu ne luăm povara de a ne ruga ca „oamenii mari”. Dumnezeu nu ne-a cerut niciodată asta. În schimb, ne-a invitat să ne rugăm la El ca și copiii Lui…!

   Ceea ce face viața o Copilărie nesfârșită!

   Mulți Ani de copilărie în Domnul!

———————

   Pr. Iustin T. 

 (1 iunie – ziua copilului și Sf. Iustin)

Ce gând putem scoate noi din Înălțare..?

Iată. Noi nu putem trăi fără sensurile „înălțate” ale lucrurilor pe lume…

   Dacă lucrurile sunt numai ceea ce sunt, numai ceea ce vedem, noi „cădem” în lume. Cădem în sensurile joase, pământești ale lucrurilor. Ne trăim viața în sensurile neînălțate ale lucrurilor.

   Bunăoară, când ne uităm la o femeie, neînălțandu-ne privirea la sensul ei, „cădem” în trupul ei. Sau în fizicalitatea ei.

    Când ne uităm la copilul nostru, și nu vedem mai departe de progenitura noastră, de faptul că e „al meu”, nu-l vedem la scara umanității și  a Bisericii ca trup, cădem în „genitorialitatea” noastră. În părinția noastră. Căci noi suntem mai mult decât părinții lui. Iar el e mai mult decât copilul nostru.

    Când ne uităm la un câine sau la o pisică pentru că sunt drăgălași sau hazlii, mai întâi, cădem în „câinitatea” sau în „pisicimea” lor. Caci pentru om ei sunt Idei, idei de câini, idei de pisici, sensuri curioase care le-a pus Dumnezeu în lume. Sensuri care ne hrănesc cu totul altfel decât, simplă, drăgălașenia lor.

    Când ne uităm la mare cu valurile ei înspumate, și nu trecem dincolo de dorul de plajă, cădem în senzualitatea mării. În sensul ei banal. Or marea e un fel de mediu, o ființă, în care Dumnezeu ne invită ca să ne hrănim cu sensuri: să ne simțim parte din ceva, să pricepem vastitatea lumii, să ne „îmbibăm” cu rosturi ale lumii. Să ne „udăm” și mintea, nu numai trupul. Căci Dumnezeu a făcut marea prea frumoasă și înaltă ca doar să ne „bălăcim” în ea.

    Asta e frumusețea viețuirii în sensurile „înălțate” ale lumii. Ele trag mintea către acea viață a lumii care nu se termină niciodată. Acea viață nu va „pieri” odată cu lumea, nu va arde în foc. Ci e ceea ce rămâne din lume pentru totdeauna, ce va fi lumea pentru totdeauna – o Împărăție a sensurilor.

   Pentru asta s-a înălțat Iisus. Ca să ne tragă mintea către sensurile înălțate ale lucrurilor. Ca oamenii să nu mai fie doar oameni, doar trupuri. Ca animalele și obiectele să nu mai fie doar animale și doar obiecte. Ci sensuri și fericiri și mâncăruri pentru ființă. Cum zicea, atât de familiar, Nichita: „Arbori, pietre și păsări/ Îmi pare că voi sunteți cu totul altceva…”.

   Și dacă am ajuns până aici, să admirăm aceste stranii, nelumești conuri de pin din pozele de mai jos… Să le privim cu mintea înălțată. Să ne tragem către sensul lor hieratic, sacerdotal aproape, de gardieni ai unei alte lumi…

    Sunt treji. Sunt veghetori. Sunt plini de „ochi”.

    Nu cumva… nu cumva sunt acei „heruvimi cu ochi mulți”, plini de cunoștințe și de înțelegeri, ai lumii noastre…!?

    Hrănește-ne Tu, Doamne, din toate!

—————————-

 Pr. Iustin T.

Lumea se construiește din idei. La nivelul minții noastre așa o percepem, fiindcă realitatea pur fizică nu înseamnă nimic fără ideile, fără interpretările pe care ni le facem despre ea… De la Cer la pământ suntem invitați să primim idei despre lume, niște „chei de lectură” a ei, cum s-o apucăm, cum s-o înțelegem. Toți ne invită la asta.

    Și cum?

    Dumnezeu este primul care ne oferă o „lectură” a lumii în cheia căderii și a răscumpărarii. Dar și a vigilentei la răul de pe lume si la trezvie în practicarea binelui. Apoi oameni plini de Duh ca Sf. Apostol Pavel, care ne îndeamnă să „(în)cercăm duhurile”, adica gândurile și ideile care umblă pe lume, sa vedem care este de la Dumnezeu și care nu…

   Dar, în fond, toți oamenii ne propun „interpretări” ale lumii, după viziunea lor: oameni credincioși sau mai puțin credincioși, atei sau indiferenți, dictatori sau oameni de rând… Nu este unul care să nu se considere bun, sau care să nu fi considerat că vrea binele lumii. Chiar și cei dovediți de trecerea timpului și a istoriei ca fiind răi. Cu toții vor fi spus că vor binele lumii. Numai ca este „binele” lor, așa cum îl văd ei, iar cea mai teribilă formă de bine s-a dovedit a fi „binele” unei lumi fără Dumnezeu! Pentru că toți care urmăresc „binele”, îl urmăresc cu un zel religios. Iar marele nostru efort este să „cercăm” aceste mesaje, aceste forme de „bine”, să vedem cât sunt ele de bune, după binele adevărat al lui Dumnezeu.

   Iată, cu toții (sau majoritatea dintre noi) am pornit cu bune intenții în această criză. Cu dorința legitimă de a ne proteja viața, sănătatea, pe a noastră și pe a celorlalți. Nu știam cât adevăr și câtă propagandă este în toată povestea, câtă dorință de putere sau interese pe margine. Am schimbat mesaje care ni s-au parut salutare, igienice – gen „Stai acasă. Îți poate salva viața…”; „Protejează-te / protejează-mă” – fără să ne gândim la roadele lor subconștiente, în timp, pentru psihicul și spiritul nostru. Admițând că toți am făcut-o cu bună credință, și că nimeni nu trebuie suspectat de intenție rea, să cercetăm conținutul mai profund al acestor mesaje, pe care l-am preluat și noi fiindcă „ambalajul” ni s-a parut bun. Să le cercetăm „după roadele lor”, cum ne învață Mântuitorul…

   Și legat de asta, trebuie să admit că toată viața am fost pasionat de idei și de cauzele lor, de rădăcinile lor și de finalitățile lor. Mai ales de potențialul salvator al ideilor smerite ale lui Dumnezeu, și, reciproc, de cel distrugător al ideilor „salvatoare” ale lumii fără Dumnezeu. Diferențele sunt atât de fine, insesizabile aproape, fiindcă ultimele le copiază pe primele, încât par de necontestat… Dar după vreo 27 de ani de școală adunată (Drept, Istorie și Teologie, unele la nivel de doctorat, științe frumoase care m-au învățat să gândesc) și după 15 ani de călugărie și mai frumoasă (deși nevrednica), care mi-a arătat cât de „înfrânte și smerite” sunt căile salvatoare ale lui Dumnezeu, am ajuns reticent la toate ideologiile care salvează lumea de pe-o zi pe alta, care sunt trendy, invincibile și „de necombatut”… Tocmai pentru că nu seamănă cu nimic din ce ne-ar spune Dumnezeul nostru cel liniștit și smerit. Și dacă nu sunt inspirate de El, înțelegem ce teribile sunt alternativele…

   Așadar, ce poate fi rău în „a sta acasă și a-ți salva viața”…? Aparent, nimic. Asta numai dacă nu sesizăm ca fructul mesajului, carnea lui este alta: „Dacă ieși, mori!”. Haina este doar pozitivă, fiindcă nu avea cum să nu fie. Dar greutatea mesajului stă în ceea ce se subînțelege, în implicațiile lui, în ceea ce nu se spune. Ce se întâmplă dacă ieși… Adică, practic, o amenințare cu moartea. Una soft.

   Dar ce e rău în asta, ar spune unii? Și Biserica „amenință” mereu cu moartea. Cu moartea sufletului, apoi cu moartea veșnică. Da. Asa este. Numai că moartea aceea e mult mai „sănătoasă” și mai pedagogică pentru intelegerea omului, pentru că Dumnezeu vrea ca omul sa-si salveze sufletul întâi, și nu să caute scăparea trupului cu orice preț („Nu va temeți de cei ce ucid trupul, temeți-va mai curând de cei ce ucid sufletul si-l aruncă în gheena…”). Și iarăși, Dumnezeu stie ca tocmai cel ce cauta sa-si scape viața cu orice preț, „o va pierde”, și ce-i va folosi omului ca a dobândit lumea întreagă „daca-și pierde sufletul sau…?”. Înțelegem astfel ca iubitorul nostru Dumnezeu pune întotdeauna valoarea veșnică înainte, ne spune de care pericol să ne ferim întâi și apoi ne învață să ne protejăm și trupul, numai întrucât este vehicul al Duhului. Avem nevoie de trup să cultivăm virtuțile și să dobândim Împărăția. Nu sa-l îngrijim atât de obsesiv (până la adorare), încât sa-l punem într-un clopot de sticla, sa-l izolam de oameni și de Cer în cușca siguranței fizice („stai acasă…”), și să uităm că avem un Cer și o mântuire de dobândit deasupra. Pentru că inevitabil, cine care în grija excesivă de trup și în mesajele care cultivă trupul ca valoare supremă, nu are cum să nu-și micșoreze credința (dacă n-o pierde cu totul), nu are cum să nu se lase invadat de grija, de frică, de suspiciunea celorlalți, de duhul „vegherii” aproapelui și de alte duhuri potrivnice lui Dumnezeu. Dacă se întâmplă asta, putem sa fim vii si invulnerabili la COVID pe cât vrem, fiindcă suntem morți pe dinăuntru.

   De-asta a fost lăsată frica minunata de Dumnezeu. „Frica lui Dumnezeu” cum i se mai spune. Pentru că ea scoate afară toate celelalte frici lumești, ca secundare, deviante, parazitare pentru desăvârșirea Omului. Exact cum rostea Făt-Frumos din Lacrimă către Roșu-Împărat care-l întreba de cine se teme (din basmul omonim al lui Eminescu): „De cine temi mai mult, Făt-Frumos…?” / „Eu pe lume nu ma tem de nimeni, afară de Dumnezeu! Dar tu de cine te temi, Împărate?…”. Și a răspuns Împăratul: „Eu mă tem de Dumnezeu, dar ma tem și de Muma-Pădurii…”. Iată, ce alegoric spus, cum frica Împăratului nu era curata, întrucât nu avea singură „frica lui Dumnezeu”, ca Făt-Frumos. Iar Muma-Pădurii e o metaforă de basm prin care trebuie sa înțelegem orice alta frica lumească în afara de cea curata a lui Dumnezeu: de boală, de sărăcie, de defăimare socială, de tirani sau de… coronavirus. Și, negreșit, cu cât vom cultiva mai mult aceste frici de Muma-Pădurii,  și cu cât vom schimba mai mult mesaje gen „Stai acasă. Ferește-te de Muma Pădurii!”, cu atât vom cădea mai mult din Dumnezeu, cu atât mai morți și mai goi vom fi în sufletul nostru. Și mai lipsiți de viața adevarata.

   Bineînțeles, toate cele de mai sus nu înseamnă să disprețuim medicii și oamenii care se luptă cu bună-credință pentru noi. Dumnezeu știe câte sacrificii au făcut în această perioadă… Eu însumi am un frate după trup acasă, medic ortoped, care a fost în linia întâi. Soția lui, tot medic. Vom sta acasă când e nevoie, ne vom trata când e nevoie, nu vom fi iresponsabili, nu vom brava, dar nu vom ajunge sclavi ai grijii de trup. Care duce întotdeauna la moartea sufletului.

   Asta mai înseamnă și să nu mai colportăm inconștient mesaje cu fruct otrăvit, cu potențial totalitar, prin care ne construim singuri inchisoarea mentala, Gulagul României de mâine. Fiindcă idealul e ca o populație să-și pună singură zăbrelele închisorii, și să pedepsească sau să ostracizeze pe oricine ar contesta ordinea în cadrul ei. Căci nu e greu să ne gândim la mesajele indirecte de „avertizare” a celor ce îndrăznesc să cugete altfel. Iată, un mesaj gen „protejează-te pe tine/ protejează-mă pe mine”, înseamnă, într-o inversiune teribilă – „ce se întâmplă dacă nu vrei să mă protejezi pe mine?”, adică ești tratat ca iresponsabil, cu aluzie chiar ca nu ești departe de un „criminal”… Sau, dacă tot facem exercițiul gândirii critice, ne dăm seama ce potentual totalitar s-ar ascunde în mesajul similar aplicat la vaccinurile obligatorii: „Vaccinează-te. Salvează-ți viața. Și… pe a mea!”. Căci dacă nu, trebuie luate măsuri împotriva ta… Aceeași retorică se va aplica și acolo.

   Cine a studiat puțin istoria, științele politice, ideile înțelege cât de ușor se inventează în epoca noastră noi „dușmani ai poporului”. Poate ni se pare incredibil, dar cei care vom ține lacătele noii închisori pentru cei ce se opun dictaturii sanitare vom fi chiar… noi! Noi, cei care ne temem pentru viata noastră, pentru trupul nostru mai presus de orice, pentru „copii  noștri” (și cine se poate pune cu „copiii noștri”?), vom fi gardienii perfecți și inchizitorii celor care vor pune înainte valorile spiritului înainte: libertatea de conștiința, libertatea în Dumnezeu, consimțământul informat și altele. Fiindcă iată ce ușor au ajuns „dușmani ai poporului” tocmai creștinii practicanți care se împărtășesc din același Potir, cu aceeași linguriță, pentru că în percepția seculară, ei sunt văzuți ca oameni care „nu se protejează pe ei” deci „nu ma protejează nici pe mine”… Dacă deja ne-am lăsat corupți de gânduri de felul acesta, să nu ne mire ca vom fi agenții totalitarismului de mâine, „cu cele mai bine intenții”, desigur, de a ne proteja viața. De a ne scăpa tocmai acea „viață” pe care Mântuitorul ne avertizează c-o vom pierde.

   Închei cu o amintire. Eram mic și aveam 7 ani la Revoluția din 1989. Eram la Focșani, la bloc. Mesajul de teroare care se propaga la televizor sau printre oameni, în șoapte, era aproape același: „Stați acasă. Sunt teroriști peste tot…”. În imaginația noastră, credeam că la etajul 10, în fiecare bloc, ne aștepta câte un terorist să ne taie gâtul. Acum știm că asta era diversiunea puterii, ca să nu iasă nimeni în stradă și nu participe la Revoluție. Dar ce-am fi ajuns noi, cei de astăzi, dacă toți acei tineri eroi de la 1989, din Piața Universității și din alte locuri, ar fi „stat acasă”? Cine ne-ar fi adus viața suverană, frumoasă și liberă, pe care tocmai stăm s-o pierdem?

   Morala e simplă. Cine nu cauta libertatea, libertatea după chipul lui Dumnezeu, devine, într-o forma sau alta, gardianul libertății celorlalți. Și dacă nu vrem să devenim asta – oricât de invulnerabili am crede că suntem – să nu mai punem trupul și sănătatea personală ca valoare supremă. Exact asa se construiesc totalitarismele, și în special dictaturile sanitare. Din frica alimentată de la fiecare, din instinctul de supraviețuire. Ci să punem înainte grija de sănătatea sufletului și acea frică curată de Dumnezeu. În felul acesta, microbul care a devenit Zmeul vieții noastre va fi lăsat cu cea mai mică putere – cea strict biologică – și fără cea hrănită din fricile și mesajele noastre de tip concentraționar. Le vom da mult mai puțin de lucru și medicilor. Și credeți-ne, chiar își doresc asta…

    Să fim treji. Și să ne rugăm altfel decât am făcut-o până acum. Adică… Doamne, păzește-ne de închisoarea pe care ne-o construim singuri! Și, mai ales, de binele lumii fără Tine…!

—————————-

 Pr. Iustin T.

Profunzimea geniului lui Ion Creangă nu a fost pe deplin investigată și încă mai oferă nebănuite filoane aurifere. Opinia după care „Povestea lui Harap Alb” ar fi un amalgam eclectic de basme nu definește adecvat structura alcătuită de autor. Mozaicul literar din această poveste are perfecțiunea cristalelor și un echilibru interior conform acelorași legi geometrice și aritmetice, simple dar fundamentale, ce guvernează matematica cu implicații filozofice a lui Pitagora sau a lui Zamolxe. Herodot afirmă că Zamolxe a trăit cu mult înaintea lui Pitagora. Cultul cifrei 3 este atestat arheologic pe teritoriul românesc încă din vremuri anterioare lui Pitagora. Creangă a moștenit din cultura populară orală cultul cifrei 3, ca simbol al perfecțiunii sau al echilibrului universal și a structurat narațiunea sa după criterii matematice. Nu putem fi siguri dacă Ion Creangă cunoștea totul sau măcar ceva cât de cât, despre valoarea simbolică a cifrelor la Pitagora, însă știm că era de la țară, din zona culturii Cucuteni, și avea o solidă cultură populară multimilenară, moștenită din străbuni.

Cifra 3 structurează întreaga construcție epică a poveștii lui Creangă și este incorporată, ca grinzile de rezistență ale edificiului literar, sub zugrăveala policromă a narațiunii și dialogurilor. Arhitectura narațiunii se încheagă ca un monument literar perfect alcătuit, cu precizia și finețea unei catedrale magnifice, încât pare să fie gândită de autor cu instrumente geometrice în mână. Sunt 3 capete încoronate: tatăl lui Harap Alb, împăratul Verde și împăratul Roșu. Trei crăiese: Crăiasa furnicilor, Crăiasa albinelor și Crăiasa zânelor. Trei exponenți ai răului: spânul, împăratul Roșu și fiica acestuia. Deznodământul fiecăruia e motivat cu 3 atitudini diferite: ură, indiferență, iubire. Craiul are 3 feciori. Eroul principal cere tatălui său 3 elemente: calul, armele și hainele. Calul mușcă din jăratec de 3 ori și de 3 ori e lovit cu frâul în cap. Calul se scutură de 3 ori și se transformă, apoi face 3 zboruri: până în nori, la lună și la soare. Eroul pleacă de la tatăl său a treia zi. Spânul îi iese în cale de 3 ori. Cerbul scurmă de 3 ori cu piciorul în pământ. Când eroul se întoarce cu capul și cu pielea cerbului, i se fac 3 propuneri de a le vinde. Gerilă suflă de 3 ori asupra casei de aramă înroșită. Bruma pe aceasta e groasă de 3 palme. Păsări-Lăți-Lungilă și Ochilă o caută pe farmazoană de 3 ori și o prind abia a treia oară. Spânul îl trimite pe Harap Alb la pierzanie de 3 ori: la urs, la cerb și la împăratul Roșu. Acesta îl pune la 3 încercări: casa de aramă, ospățul și alegerea macului din nisip. Și fata împăratului Roșu îi prilejuiește tot 3 probe: să o păzească, să o recunoască și, a treia oară, să îi aducă 3 lucruri: apa vie, apa moartă și smicelele, în număr și ele tot de 3. La prima vedere, pare să fie o înlănțuire progresivă a lui 3, în perioadă matematică, dar la o analiză mitologică, toate aceste încercări sunt probe și etape din rituri de inițiere în tainele sau misterele fundamentale ale universului oamenilor arhaici.

Niciun element din compoziție nu este de prisos, cum li s-a părut unora dintre exegeți. În jurul protagonistului gravitează 3 grupuri a câte 3 personaje auxiliare, pe 3 niveluri de abstractizare: 1. Calul, furnicile și albinele (ființe reale cu comportament fantastic, ce pot reprezenta armonia dintre om și 3 elemente din regnul zoologic, dar pot simboliza multe alte abstracțiuni); 2. Gerilă, Flămânzilă și Setilă (personaje fantastice, cu comportament uman, simbolizând 3 calamități naturale, de care țăranul român nu se mai teme, ba chiar știe să le facă utile); 3. Crăiasa zânelor, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă (simboluri și mai abstracte). Crăiasa zânelor intervine de 3 ori. Harap Alb iese de 3 ori din mijlocul personajelor care îl ajută și se înfățișează înaintea împăratului Roșu, cerând mâna fetei lui de 3 ori. Înseamnă că, la o eventuală reprezentare schematică sau geometrică, nu trebuie să înșirăm personajele auxiliare liniar unul sub altul, ci legate radiar cu Omul în mijlocul lor.

Și mai interesant este faptul că cifra 3 apare metamorfozată în multiplii ei, cu și mai complicate simboluri hermetice: 3 la pătrat, de 3 ori succesiv este egal cu 3 la puterea a treia. Harap Alb și spânul merg peste 9 mări, 9 țări și 9 ape mari (9×3=27). Cifra 3 apare multiplicată cu 4, adică 2 la pătrat: împăratul Roșu le dă 12 căruțe cu pâine, 12 vaci fripte și 12 butoaie cu vin (3×12=36). Apare și 3 multiplicat cu 8, adică cu 2 la puterea a treia: Gerilă se încălzește cu 24 de stânjeni  de lemne, Flămânzilă mănâncă brazda a 24 de pluguri, Setilă soarbe 24 de iazuri (3×24=72). În aceste 3 eșaloane ale numărului magic 3, adică 27, 36 și 72, Pitagora vedea ritmuri cosmice sau biologice și explicarea tuturor structurilor din univers.

Acestea ar fi doar câteva observații, din multele care se mai pot face, asupra mitologiei din Povestea lui Harap Alb, plină de metafore, alegorii și simboluri abstracte, cu multiple sensuri, prin care Creangă ne-a împărtășit câteva pietre prețioase din bogăția de idei culese de el din mai multe basme. El le-a potrivit într-o armonie perfectă, conformă cu matematica pitagoreică sau zamolxiană, prezentă în cultura populară orală și în obiectele arheologice ce stau mărturie despre o cultură înaltă, fie ea cultura Cucuteni, Hamangia, Vădastra, Gumelnița și câte alte multe culturi preistorice împânzesc teritoriul locuit de români, în țară sau în afara țării.

Creangă a combinat armonios în „Povestea lui Harap Alb” mai multe basme, ca episoade dintr-o epopee mitologică, în care eroul parcurge mai multe etape din rituri de inițiere în misterele cosmosului, naturii și ale psihicului uman, așa cum erau cunoscute aceste taine în trecut. Este evidentă concepția antropocentristă, dualismul bine-rău și optimismul, victoria binelui asupra răului. Această Poveste e un basm complex, ce aduce un elogiu curajului, dârzeniei, perseverenței, încrederii în puterea omului de a mobiliza în jurul său toate resursele umane și naturale pentru a lupta împotriva răului. În imagini simple, dar elocvente și ordonate după o aritmetică riguroasă, încărcată de simboluri bătrânești etern valabile, înțeleptul prea modest de la Humulești vorbește despre frăția omului cu natura înconjurătoare, despre armoniile geometrice ale vieții echilibrate, ale regnurilor sau ale cosmosului și despre calitățile morale, ce conferă omului suprema sa valoare absolută în ierarhia universală.

Read More »

COLONIALĂ

 

…Sora mea Vitregă – văzându-i pe

Servitorii noștri Negri – pe

Bunii noștri Servitori Negri – continuând să deretice

liniștiți – prin Ogrăzi și prin

Case – CA ȘI CUM NICIUN CORB NU-ȘI

VIBRASE – PESTE EI – VESTEA FURTUNII DE

MOARTE (…Negrii Oameni continuând A FACE – senini – cu

UNELTELE SFINTE – intrate în

Carnea Mâinilor – a  Ochilor și a

Trupurilor lor de

Abanos – Lucind în Sudoare – …UNELTELE LOR SFINTE – una

făcute – cu Mâinile – Ochii și

Trupurile lor de Abanos…) – …văzându-i Sora mea

Vitregă – pe

Servitorii noștri Negri continuând

să-mplinească – prin Ogrăzi și prin Case (cu

Carnea și Uneltele lor

Sfinte  – întrepătrunse !) – tot ce se

Cerea  – în Legea și

Liturghia unor

Tărâmuri Vii – ale

Bunei Cuviințe – înăbușind în ei orice

Rază Firavă de

Bocet – deși primiseră

TOATE VEȘTILE MORȚII NĂPRASNICE – ALE

NEAMULUI LOR – în Focul

Dement  – în Dansul Satanic al

Războiului – ținând de

Nenumărabile Vecìi… – …Sora mea Vitregă

(…cu Chipul Luminat de-o

Minune în Curs…) – mi-a șoptit la

Ureche – ca-ntr-o Minunată și Îngrozitoare

Viziune  – mi-a șoptit ca-ntr-o

Incantație (…auzită de

dincolo de Stele…) :

 

”…fără nicio îndoială – acești Bieți

Oameni au ajuns – ÎN SFÂRȘIT – la Străfundul

Nenorocirii – Străfund Învârtejit – Cumplit

Întunecat – și de la care Străfund

nu te mai poți întoarce – decât

Înțelept  – Împăcat întru

Vecie – și

Orbitor Luminat”…

 

…așa și era : deci – m-am alăturat – tăcut și

grav – liniștit – lor – Bunilor noștri Servitori

Negri – din Ogrăzi și din

Case : am pus – și eu – Mâna pe

SFINTELE  LOR UNELTE – și am început să

deretic – să trudesc – întru

Desăvârșit Senin – simțind cum

Mâinile – Ochii și

Trupul meu – devin una cu

SFINȚENIA MUNCII

UNELTELOR…

 

așa și era : SIMȚEAM – CRÂNCEN – CUM SE

POGOARĂ TOȚI

CORBII LUMII – PESTE MINE – ȘI N-AU CE-MI

RĂPI (…căci Sufletul meu nu se

Vede…nu s-a văzut

Niciodată…) – dar – totdeodată – la Temeliile

Tăișului Zărilor – fulgerau – în fața

Ochilor-Mei-Fără-Carne :  Porțile de Diamant ale

Cerului – dincolo de orișice Nevoie de

Suspin – dincolo de Orice        

Înlănțuită – Nevoie de

Libertate…

 

…acum – se-ntredeschideau Porțile de

Diamant ale Cerului – către Viziunea mea din

Copilărie : Lacul de

Lumină – Brăzdat

Ritualic – de Regine-Lebede – Lacul de

Lumină – de la Poalele unor

Munți Însoriți – unor Munți

Nevăzuți – decât de

Ochii mei – înlăcrimați de cea mai

Absurdă și mai

Uriașă – Dumnezeiesc

Invadatoare – dintre

Posibilele Bucurii date

Omului – spre

Învățul Extazului Celui Dintâi…

 

…Servitorii noștri Negri – fără niciun 

Cuvânt – m-au primit între Țărmii

Străvezii – ai

Nenorocirii și ai

Copilăriei Sufletului

Lumii…

 

…de la Servitorii noștri

Negri – am căpătat – printre

Extatice Lacrimi de

Inexplicabilă Bucurie a

Deznădejdii : PRIMA MEA

ÎNALTĂ ÎNVĂȚĂTURĂ !

 

…în unele Nopți – fără Lună – Servitorii noștri

Negri scot Fum pe Nas – și

Flăcări pe Gură – ca

Balaurii Subpământului – Cel

Divin-Înțelept și

Tainic…

***

 

EXASPERAT

 

m-am uitat – exasperat – la cei Doi

Infractori Cosmici (Unul de Zi și

Unul de Noapte !) – care fuseseră

prinși – apoi

aduși – de Poliția Stelară – în

fața mea :

Infractorii Priodici – care

umblaseră la ”Dosarul Cărților Mele ” –  având în

El – Prorocirile mele – și

pe toate – le eliberaseră – le

zburătăciseră – de pe Hârtie – spre

Lumi (și retur…) – întru Gigantic-Asasina lor

Împlinire

 

îi privesc – mohorât și

neputincios – pe cei Doi

Demenți Ciclici : de-acum

Totul se va urma – se va

împlini – întocmai după cum am spus și am

scris – eu

”Acolo”…

 

…dar eu le pusesem – de Gât

Prorocirilor mele – Bolovanii Neputinței de a fi

citite  și eliberate spre

Bezna Înțelegerii

lor…

 

acum – asta-i : ”Apocalipsa după

Botez” a-nceput – și Nimeni din

Univers – n-o mai poate

opri…

 

Infractorii Cosmici vor fi aneantizați – Ciclic – prin

însăși Făptuirea lor – vor fi

aneantizați – zdrobiți și

pulverizați în Concasorul Sorții și al

propriei lor Fapte

Demente  (…conforme – adică

Tradiției…)

 

…Grădina Zoo-Cosmică își eliberează – astfel

Tigrii-Zilele Divine – spre Panterele-Nopțile Divine – Nopțile

Divine-Pantere spre Tigrii-Zilele Divine – de fiecare dată când

Demiurgul suspină – între Ciclurile :

Ultimul Necunoscut – și

Ultimul Provizoriu – ale Fiecărui

Manvantara[1] …!

***

 

SUNT SINGUR – NU-NGENUNCHEAT – DAR SCHILODIT

 

sunt singur – nu-ngenuncheat – dar schilodit

de-Aducerile-Aminte – ce năvălesc în Valuri

(…îmi năvălesc prin Răni – ca-n Vaste Baluri…) :

n-am fost iubit – nu am iubit – prea îndesat urâi pripit

am înotat Oceane : nu m-am atins de Maluri…

 

Dureri m-au ostenit – iar Nerecunoștința

m-a doborât – pervers – din Piscuri-de-Visare…

pot – de pe-acum – la Cap să-mi pun o Lumânare :

nu ești sfruntat : te-a sugrumat Știința…

 

…e mult trecut de Miezul Nopții :  Lacrimi

făr’ de folos – mi-au sufocat Credința :

căci în Plămada-mi – Frunte fosta-mi Umilința

și Lovituri Continue – ”FĂRĂ CRATIMI”…

 

cerșesc pe Drumul Nesfârșit al Firii

Regeștii-mi Megieși își primesc Musafirii :

eu sunt Calic în Calea Razelor de Lună

 

nu voi primi – măcar – o Veste Bună…

…n-avui Părinți – n-am Rubedenii și nici Liniști :

tot caut – Șarpe Hulit – Găuri – să mă ascund prin Miriști…

***

 

N-AM ÎNȚELES NIMIC  – NIMIC – DIN VIAȚA ASTA

 

n-am înțeles nimic  – nimic – din Viața Asta

decât că are Fìride – Bezne-n Cotloane

Ascunzători de tine însuți – Grotești Toane

și Labirinturi de Arcane și Capcane – -n Coasta

 

Morții – care-o-nsoțește – amuzată – spre Fruntàrii

pân’ se-ntâlnesc la Hat – lovind cu Fier – precum Plugarii…

stau – umilit de multe Ne-Nțelesuri – trist și slab

sub Lemne ce-mi vor arde Amintirea – un Năglab…

 

e  Noapte-n Viață – Noapte e și-n Moarte

nu mai e mult până va fi Prea Greu Departe…

poate n-aș sufoca Nădejdea – dacă n-aș urî

 

toată-Omenirea – dar și Zeii : complici ce vor târî

în Neființă – toată Truda-mi Oarbă – Cumplita Osteneală

de a cinsti – nedrept – pe Sclavii-de-Dârvală…

***

 

CĂLĂTORUL SPRE LUMINĂ – GREU TRUDIT

 

Călătorul spre Lumină – greu trudit

va ajunge – dintre toate – la un Schit :

e Schitul de Tămâie – din Poveste

și Călătorul când mai e – când nu mai este…

 

văd Munții și mă tăvălesc în Ierburi ‘Nalte

de pretutindeni – Focurile-ncep să salte

căci simt cum Zânele se pregătesc de Bal

Matrozii Vieții se-ndârjesc în Vâsle :  vin spre Mal !

 

…eu – Călător fără de Zare – popas făcut-am pe Tăpșan :

nu mă mai simt nici Singur – nici Schilod – și nici Golan…

pogoară Mâini de Crist  – din Toiul de Lumină

 

și-mi potrivesc Arìpi – pe Umeri-Focul-de-Hermină…

…sunt pregătit – în Noua Lume – Ucenic de Regi :

deci –  strădui-m-oi să învăț Cântece-Ntregi…

***

 

SORĂ MĂTRĂGUNĂ

 

Soră Mătrăgună

mie – Mumă Bună

du-mi Duhul în Lună

în Luna Străbună :

 

acol’ va zăcea

Lumina-l răcea :

Duhul meu de Gheață

Bezna îl răsfață…

***

 

NU TE DA – NU TE LĂSA

 

nu te da – nu te lăsa

de-or veni – pe Urma ta

Trei Păcate fără Șa

și-un Păcat Împărătesc

(…Râuri-Bezne se-mpletesc…)

 

nu te da – nu te lăsa

a murit Mireasa ta :

Luna-i doar o Șoaptă-n Cer

Soarele – un Gust de Fier !

 

…nu te da – nu te lăsa

Crist – pe Cruce – iar va sta :

vei fi Rana Lui Adâncă

și Corabie – și Stâncă !

 

…nu te da – nu te lăsa

chiar de vezi vreo Zână Rea :

treci și Val și treci și Zare

ajungi la Lumini de-Altare !

***

 

MÂHNIT ȘI CRUD – SPINTEC – ZORIT – DIHORUL OMENESC

 

mâhnit și crud – spintec – zorit – Dihorul Omenesc :

tot ce nu se-armonizează cu Psalmi arzând Ceresc…

Plugar și Gâde – în Văzduhuri – am binecuvântat

doar Cântecul de Cununie : Tronuri de Împărat !

 

în Holda Sfântului Cuvânt intrai cu Seceri de-Aur

cu Nicovale-Diamante și Meșteșug de Faur :

Hristos mi-e Ucenic și Frate – semnat pe orice Carte

prin care fac – din Ape : AER ! – …din Foc : CRINĂ CETATE !

 

…așa-i ACOLO : Dumnezeul ți-e – iar – Învățăcel

și orice Rană și Durere o-mparți – senin – cu El !

…nu mă chemați : am Slujbă Sfântă pe-Ogorul Selenar

 

nu pot să-L las pe Crist – pricepe !  – -n Eoni : SINGUR PLUGAR !

…vom isprăvi – până-n deseară – Cetatea-Cea-De-GRÂU

iar Duhul nostru s-oglindi-va-n ICOANA DE LA RÂU !

***

 

URECHILE MELE 

 

Urechile mele  au deprins (…și-l exercită

entuziast și

umilo-febril !) – un

”job” strașnic : SĂ SE PLEOȘTEASCĂ

mereu !

 

de-o viață

întreagă – îndeplinesc ele acest amarnic

”job” – încât

PLEOȘTIREA a devenit

”a doua lor natură” – și

dintr-o oarecare

”Profesie Pleoștitoare” –  au transformat-o în

singura lor Rațiune de

a se ține de

Capul meu !

***

 

DE FAȚĂ CU ”DOMNUL GENERAL”

 

L-am întâlnit pe Dumnezeu  : slujea o Liturghie

nu avea Timp să îmi acorde – cât de cât – și mie…

stăteam mâhnit – sub Raza Lui : semănam a Momâie…

…și mă uitam – în sus – la Plopi : cât Frunza-o să rămâie ?

 

dacă nici El nu are Vreme să bage-n seamă Lumea

(…căci a creat-o – pieptănat-o – i-a arătat Pășune…)

la ce-ți bați Gura – -n van – cu Semeni – Plèvele cele multe

și-aștepți – boldind din Ochi – atenți să te asculte ?

 

deci – pentru cine cânți – Scripcare – cu Dibla-ți Rablagită ?

cât e de ocupat Slăvitul – poa’ s’ facă…Meningită…!

…cânt  pentru Ape  și Izvoare – cânt pentru Munți și Vânturi :

 

acolo văd Neliniști Multe – și Adâncate Gânduri…

…și – cine știe ? – într-o Pauză-a Delirului Sacral

va auzi vreo Notă Sfântă – și…”Domnul General” !

***

 

LA COLȚ DE STRADĂ

 

la Colț de Stradă – singur îmi vând Droguri

să mai uit de Lume – să mai uit de Focuri…

tare-i bine să călătorești – Singur – spre-alte Lumi :

e mai bine chiar decât la Casa de Nebuni !

 

de-atâta Mizerie Divină – de Perverși Cerești

ajuns-ai să vrei doar Drum să cucerești :

e atâta Bălegar în Sentimente

Diavoli te-nconjoară – mii de regimente !

 

vino spre o Zare a Beției – Crin-Bonomă

vino să dai Mâna – pașnic – cu Orice Fantomă :

nu vei mai afla Onoare – Altruism – decât la Morți

 

hai – veniți cu mine – lăsați alte Sorți…

…s-a făcut Lumină : să îi fie-n Nas

Zeului de Lână – Nesimțit și Gras !

***

 

DESLUȘIRI

(altfel de rugăciune…)

 

Tu ești Dumnezeul Milei – Îndurării și

Iubirii – dar când mă

lovești – eu – întâi și înainte de

toate – te-ntreb

mâhnit și

mirat :

 

”-de ce mă lovești – dacă Tu ești

Dumnezeul Milei – Îndurării și

Iubirii ?”

 

de ce să pierdem

vremea – eu slăvind în Tine – ceea ce

Tu ești – și

știi bine că

ești…și știi că știu

și eu… ?

 

viața mea e scurtă – laudele mele

și ele – sunt

scurte și

inutile : ori sunt

lingușitoare – ori repetându-Ți ceea ce

Tu deja ai înălțat – imuabil și

Etern –  în ființa Ta – și

știi asta…precum știi că

știu și eu…

 

hai – Iisuse Dumnezeule-Unu – să nu pierdem

infinitezimala mea

viață – cu

ploconiri – inutile

grețos-convenționale – și – mai bine și mai

folositor – pentru amândoi : să

deslușim Umbrele Cele

Adevărate – discutând – amândoi – despre

alte Dureri – Nedumeriri – Noduri Gordiene ale

Sorții Omului (…și ale Zeului…) – da – să

discutăm – febril – și despre altele decât

Cele ale

Mele…

 

…eu nu Te răstignesc – prin

faptele mele – ci mă

alătur Ție – pe Drumul

Calvarului: amândoi – sub Greutatea și

Ascuțișul Crucii – icnim

Sângerăm (eu – pus în locul dobitocului de

Simon din Cyrene !) – dar – ca să

Uităm – cât de cât – de

Truda Urcușului – mai și

tăifăsuim :

 

de una – de alta – până

vine ceasul când – cu adevărat – simt

Nevoia de a Te Slăvi – căci

Pipăi – sub

Cruce – un al

Treilea umăr – acela al

MORȚII – prin care

Tu mă slobozești – Generos și

Altruist – de sub

Toate Durerile

Tale – și ale

Lumii – care au fost

mereu – și ale

mele…

*

eu nu am fost prea

plângăcios – de felul meu : când

am început să citesc în

Cărți – plângeam

Personajul – mie drag – care

Murea Frumos – la

Ceas Sortit – sau – dimpotrivă

revoltător murea – fără păsarea

nimănui…

 

dar – cea dintâi

oară – am plâns când

NU știam să citesc în

Cărți – și Mama mea mi-a

Povestit – mâhnită și

cu ochii umezi – despre

Răstignirea Ta – și

simțeam – aproape Orbit de

Durere – că

toată Lumea plânge – dimpreună cu

mine…dimpreună cu

ea…

***

 

RÂNDUIRI CELESTE

 

Cel-de-Sus să facă bine

a mă înzestra – cât mai

degrabă – cu o pereche de

ARIPI  URIAȘE – care să aibă Timp de

Funcționalitate  Nedeterminat – căci

Trenul de Aterizare mi s-a

stricat de tot – și

definitiv

 

apoi – tot Ăla – să mă

bage în Ceata Pestriță a

Heruvimilor – ca să pot face

oleacă de

Read More »

Ce legătură poate să aibă o șopârliță verde-aurie, o arătare fermecată prin iarbă, cu viața noastră…?

   Iată, am fost lungă vreme izolați. Țara a devenit o închisoare cu regim deschis. Suferim de depărtare, de abuzurile sistemului. Nedreptatea a venit cu absurditatea ei. Ca orice nedreptate. Și mulți dintre noi căutam răspunsuri. În lumea în care suntem sau în afara ei…

   Și de ce ne trimite Dumnezeu în cale aceste vietăți fermecate, printre necazurile vieții noastre…? De ce ne fulgeră privirea cu câte o șopârliță ieșită din iarbă? De ce ne surprinde cu o albină, ieșită pe vreo floare de măr? Ce să facem cu cântecul unei păsări, care ne cântă la ureche parcă „în ciuda” strâmbăciunii acestei lumi?

   Ce să facem, așadar, cu aceste dreptăți nemaiîntâlnite ale lui Dumnezeu? Ce să facem cu această șopârliță fermecată, ieșită pe piatra caldă a Putnei…?

   O, ce minunate sunt ghicitorile lui Dumnezeu! Și cât de nelumești sunt mângâierile Lui pentru mintea noastră nelumeasca, pentru cealaltă Minte a noastră…!

   Căci dezlegările acestei șopârlițe la supărarea noastră sunt cu totul „out of this world”, sunt de neînchipuit! Și cine n-ar vrea să audă tâlcuirile ei…

   Iată o tâlcuire.

   Șopârlița aurie ne arată că există o Frumusețe imperturbabilă pe lume. O Frumusețe care nu va putea fi acoperită de nimic. O Frumusețe care va birui în altă lume. Sau… care a biruit deja.

   Iată o altă tâlcuire.

   Viața are Fecioria ei. Fecioria e secretul vieții. Fecioria e un fel de veșnică Tinerețe a Vieții, care, cu fiecare necaz, cu fiecare suferință, se face tot mai tânără. Mai dispare un rid, mai dispare un cearcăne, până când Viața se face Fecioară pentru totdeauna. Ca și cum ar fi însăși… Împărăția Cerurilor.

   Iată, în fine, și o altă tâlcuire.

   Nimic din ce suferim, pentru Dumnezeu, nu e fără rost. Rostul se află în arătări „fermecate” în lumea noastră, ca vrejul până la Cer pe care l-a arătat Dumnezeu lui Iov… Vrejul nu explică nimic. Șopârlița nu explică nimic. Nu trebuie. Ea este pur și simplu acea arătare a Lumii în care „nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci Viață fără de sfârșit…”. Iar Viața fără de sfârșit – asta e minunea ei: că nu mai trebuie să explice niciuna din fundaturile acestei lumi. Fiindcă ne-a scos, DEJA, din toate… Cele pe care ÎNCĂ mai trebuie să le trăim. Teologii au vorbit întotdeauna de frumusețea acestui paradox al Împărăției: „deja” și… „nu încă”.

   Așa că revenim la întrebarea cea dintâi: ce legătură are o șopârliță aurie cu viața noastră, cu necazul ei…?

   Absolut nici una.

   Fiindcă „Viața fără durere și fără sfârșit” a rezolvat, deja, viața noastră! Deja, și totuși, nu încă…

   Să petrecem în ghicitoarea minunată a șopârliței aurii!

—————————-

   Pr. Iustin T.

„Primul dintre împăraţi te-ai arătat,

   temelie dumnezeiască a evlaviei.”

      (Troparul Sf. Constantin şi Elena)

 

 

   Frumuseţea Neamului haric nemuritor dacoromân ne-a fost dăruită şi călăuzită de Împăratul Vieţii veşnice al dumnezeirii IISUS HRISTOS, Care a pus început urcuşului mistic spre dimensiunea spirituală a existenţei şi evidenţei noastre liturgic ortodoxe.

   Sfintele chemări pogorâte prin harul lui Dumnezeu, schimbă radical şi imperios soarta Aleşilor Săi, oferindu-le menirea şi demnitatea de a se întrupa în cele mai mari şi mai înalte destine ale omenirii, slujind şi slăvind deopotrivă Sfintei Treimi, Crăiesei Maria-Vlaherna, Cerului sfinţilor străbuni şi Pământului sacru al urmaşilor lor.

   Întru Ierarhia ziditorilor aleşi ai Neamului pelasgo-geto-dacoromân ca strălucire imperială după Zamolxis, Dromichaites, Alexandru cel Mare, Burebista, cea dumnezeiască Hristos şi Crăiasa Mamă-Fecioara Maria, vine cea a marelui Pavel-apostolul divin al neamurilor, cea a dreptului Andrei-apostolul Dacilor şi al Europei de Răsărit, cea a regelui-martir Decebal, urmată de cea a Sfinţilor Împăraţi  Constantin cel Mare şi mama sa Elena şi a urmaşilor urmaşilor lor întru Hristos.

   Asemeni Apostolului Pavel, Constantin cel Mare a primit chemarea şi alegerea întru slujire-slăvire direct de la Dumnezeu: „Prin acest semn (Crucea) vei birui!”

   Privilegiul divin al chemării şi alegerii sale a fost hărăzită de Cer, pentru autoritatea  împărătească, misiunea hristică şi vocaţia apostolico-profetică: „Nu de la oameni, dar nici pentru oameni, ci din cer a primit această chemare, în aceasta s-a sprijinit şi de aceasta s-a lăsat să fie condus, conform cuvântului dumnezeiescului Pavel.” (Teodoret de Cyr, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 2)

   Constantin cel Mare, Dacul nemuritor s-a înălţat spre zarea nesfârşită a azurului ceresc identificându-se cu dreapta credinţă, cu monarhia creştină, cu slujirea apostolică, cu autoritatea şi dragostea hristică, dar mai presus de toate cu Prietenia lui Iisus şi a Maicii Sale, Marea Crăiasă Fecioara Maria-Vlaherna-Carpatina.

   Mulţimea darurilor divine ale lui Constantin cel Mare: obârşia dacică, frumuseţea, înţelepciunea, evlavia, autoritatea imperială, eroismul, dragostea apostolească au fost primite de la Mama sa Elena şi de la tatăl său Constanţiu Chlor, dar hărăzite de Mama cerească Fecioara Maria şi de Mântuitorul omenirii-Iisus Hristos, pentru a-şi împlini caracterul, soarta, menirea, misiunea, vocaţia cu destinul imperial al lumii creştine şi cu coslujirea apostolească a celei Una Sfântă Sobornicească Biserică.

 

   Marile virtuţii creştine sunt de fapt vibraţiile lăuntrice ale Dacoromânului frumos!

   Sibilele trace ale Oracolului din Delfi, i-au prezis marele destin mistic şi imperial:

   „Acesta (Constantin) urmează să stăpânească lumea şi să-L propăvăduiască pe Hristos ca Dumnezeu şi datorită lui religia idolatră (păgână) va pieri”. (Sozomen, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 8 )

   Dumnezeu a zugrăvit în chipul lui Constantin cea mai frumoasă Icoană umană.

   Copilăria Prinţului Constantin, născut în Naissul Moesiei Thrace la 27 Februarie 274 d. Hr., s-a brodat pe ţesătura aleasă a caracterului regal al imperialilor săi părinţi: mama Elena i-a odrăslit din porfira smereniei sale şi din aura iubirii de Hristos, credinţa şi înţelepciunea, iar tatăl, creştinul de „taină”, purtătorul sceptrului simplităţii, dar agonisitorul faptelor bune şi al „dărniciei fără margini”, cum consemna Eutropiu, „foarte bun şi evlavios”, după analiza lui Kedrenos, „îndurător cu creştinii”, după mărturia Ierarhului Eusebiu de Cezareea, i-a insuflat curajul, răbdarea, dârzenia, intuiţia, iniţiativa, atitudinea fermă, autoritatea, iertarea, capacităţile strategice ale unui mare comandant militar. (Eutropium Breviarium, cartea a 10-a, cap. 1; Kedrenos Georgios, Adunare de istorii 1, 498, Index of /PG m /PG-Migne /Georgius Cedrenus-PG, col. 121-122; Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, VIII 13, 12-13)

   După o educaţie aleasă, dar austeră, spartană chiar, aurită însă de îndemnurile creştine ale evlavioasei sale mame, teofora Elena, a intrat în armată la vârsta de 19 ani, iar la 22 de ani, în anul de graţie 296 d. Hr., era deja General. L-a însoţit în Palestina pe împăratul Diocleţian, distingându-se detaşat prin simplitatea şi autoritatea sa, prin impunătoarea sa statură, înţelepciune, frumuseţea chipului, înnăscuta raţiune, arta conducerii, iscusinţă diplomatică, intuiţie tactică, bravură militară, vitejie ostăşească. Câmpurile de luptă l-au înflăcărat, l-au călit, l-au oţelit, l-au făcut bărbat în adevăratul sens al cuvântului, traducându-i astfel în practică toate cele învăţate în timpul educaţiei sale moralo-ascetico-severe. „Era un bărbat tânăr şi frumos… Fiind un călăreţ iscusit, un războinic vânjos şi viteaz, care se arunca în primejdii, a luat parte la multe operaţiuni de luptă ajungând chiar până la gradul de comandant de oşti.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea 1, cap. 19-20)

   Lângă toate acele însuşiri cu adevărat princiare ale tânărului său general Constantin, Augustul său monarh era la polul opus: avar, brutal, crud, destrăbălat, imoral, înfricoşat de fulgere, duşman de moarte al creştinismului, emiţând succesiv patru decrete de distrugere a credinţei în Hristos, ordonând smulgerea din temelii a cultului creştin. Numai în ţările aflate sub protectoratul lui Constanţiu Chlor, Galia, Britania, Hispania, decretele n-au fost aplicate. Diocleţian nu a apucat însă să-şi vadă împlinit diabolicul vis, căci biciul lui Dumnezeu l-a trăznit prin „fulgerul căzut peste împărat, arzându-l şi făcându-l cenuşă!” (ibid., cap. 25, în „Cuvânt adresat către Adunarea Sfinţilor”, apud PSB, vol. 14, Ed. I.B.M al B.O.R., Bucureşti-1991)

   Ura lui Diocleţian a fost continuată cu aceeaşi înverşunare de urmaşul său Galeriu, dar Constantin devenind împărat a reuşit s-o spulbere cu multă înţelepciune. Braţul autorităţii sale imperiale a devenit Crucea, zugrăvită în ipostază minunată, reală pe cer în timpul bătăliei cu Maxenţiu, după ajutorul cerut Împăratului tuturor Iisus Hristos, în miezul zilei. Sfântul Artemie, martor ocular al minunii dumnezeeşti dă mărturia pe care a consemnat-o Filostorgiu într-un fragment al Istoriei bisericeşti, privind martiriul Sfântului sub Iulian Apostatul, care i-a instigat pe evrei împotriva creştinilor, poruncind rezidirea templului lui Solomon, dar distrus de focul şi flăcările pogorâte din cer peste constructori şi muncitori mistuindu-i, prefăcându-i cenuşă. Fragmentul a fost preluat şi păstrat de Ioan Monahul şi de Sfântul Ioan Damaschin în Martiriul Sfântului Artemie, cel ce a văzut „semnul crucii, deasupra razelor soarelui care străluceau, fiind format dintr-o lumină strălucitoare şi înconjurat de stele ca un curcubeu, ce închipuiau litere care alcătuiau cuvintele care au rămas la fel de nemuritoare, precum Crucea:: <<In hoc signo vinces!>> – „Prin acest semn vei învinge!” (Ioan Damaschin, Passio Sancti Artemii, în P.G. 96, p. 1293)

   Sfântul Grigorie de Nazianz (329-390) d. Hr., unul dintre cei mai mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii lui Hristos, consemnează şi el episodul cu minunile luminilor pogorâte din cer. „După această minune a flăcărilor, cea mai minunată şi mai pomenită de către toţi este arătarea pe cer a unei lumini în formă de cruce. Acel semn, care este necinstit de către cei fără Dumnezeu, şi ca formă şi ca nume, acum se arată pe cer, tuturor deopotrivă, şi se face purtător de biruinţă împotiva necredincioşilor, mai înalt decât orice însemn mântuitor.” (Grigorie Teologul, în P.G. 35, 4)

   După prinţul-general Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Împăratul Hristos – Purtătorul de Biruinţă absolut îl alege pe Împăratul Constantin cel Mare, drept al treilea purtător de biruinţă, prin sceptrul năzuinţei jertfei supreme – Crucea.

   Mărturii despre Crucea biruitoare au continuat consemnate de mari personalităţi în operele lor: Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, cap. 46; Sozomen (+ 433 d. Hr.), Istoria bisericească, cartea 1, cap. 3; Socrate Scolasticul (380-439 d. Hr., Istoria bisericească, cartea 1, cap. 2; Ghelasie de Cezareea, sec. V, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 4, în P.G. vol. 85, p. 1204; Zonaras (1042-1130 d. Hr., Istoria bisericească, cartea 13, cap. 1, p. 56; Nichifor Calist (1250-1330), în P.G. 146, p. 16; Philip Schaff, History of the Christian Church, en Nicene and Post-Nicene Christianity A. D. 311-600, vol. III, chapt. I, p. 19-23; Henri Gregoire, Joseph Murdock ş.m.a.)

   Marele Apostol PAVEL a intuit şi a privit Crucea ca sens şi simbol al credinţei, jertfei şi sfinţeniei ei absolute, „Crucea este puterea mântuitoare a  lui Dumnezeu!” (Epistola întâia către Corinteni 1,18)

   Faptul că armata rivalului său şi duşmanul de moarte al creştinilor, Maxenţiu, era de patru ori mai numeroasă decât cea a lui Constantin, după cum mărturiseşte Arnold Jones în Constantin şi încreştinarea Europei, Atena, p. 93, la care s-a adăugat sfârşitul dramatic al celor trei „zei” ai răului, Sever, Maximian şi Galeriu, plus credinţa moştenită de la mama sa Elena, l-au convins pe tânărul împărat să ceară ajutorul Împăratului ceresc Hristos, „ridicând mâna dreaptă şi implorându-L să i se descopere.” (Eusebiu, Istoria bisericească, P.G. 20, col. 748)

   Graţia dumnezeiască nu a întârziat să-i vină în ajutor, arătându-i semnul Crucii.

   Vedenia a fost imortalizată în frescă de Pierro della Francesca, în biserica Francisc Arezzo, în secolul al XV-lea, aflată azi în Biblioteca Naţională din Paris.

   Ajutorul divin s-a dovedit cu prisosinţă. Împăratul Constantin cel Mare a ordonat să se confecţioneze pe stegurile „botezate” Labarum ale armatei sale semnul Crucii. Maxenţiu şi-a aşezat tabăra întâi la Saxa Rubra, Stânca roşie, apoi lângă râul Tiver la Milvio Ponte, Pons Milvius-podul Milvia/ Mulvia, podul Vulturului, construit de Marcu Emilian Scavrul în anul 109 î. Hr. Locul ales a devenit ultima sa locuinţă, iar ziua lui „norocoasă” 28 Octombrie 312, a fost ultima lui zi a puterii imperiale.

   Împăratul Constantin cel Mare a intrat falnic şi biruitor în Cetatea eternă a idolatrei Roma, interzicând astfel pentru totdeauna acea tradiţie păgână a vechiului politeism. (K. Paparigopoulos, Istoria neamului grec, Atena, p. 309).

   A continuat apoi o serie de fapte măreţe, covârşitoare, demne de ţinuta sa imperială: restituind averile celor confiscate, eliberând creştinii întemniţaţi, primind exilaţii, acordând ranguri eclesiale clerului, oferind milostivire săracilor, continuând cu ajutorul economic dat Bisericii Africane, adresând trei epistole, una episcopului Cecilian şi două proconsulului Anilin, promovând astfel rolul legiuitor al Bisericii ca dăinuire universală  a creştinismului. (Eusebiu, Cuvântul I, P.G. 20, col. 956-I, 41-I, 43; Avocat Dimitrios Apostolidis, Sfântul Constantin Cel Mare Cel Întocmai Cu Apostolii, trad. Pr. Ion Andrei Ţârlescu, Cartea Ortodoxă, Alexandria-2013)

   Autoritatea sa politico-religioasă se răsfrânge bicefal, deopotrivă sub sceptrul august imperial, dar şi sub cel al Crucii, de Ales Episcop al Bisericii lui Hristos, care debutează cu celebrul Edict de la Mediolan/ Milano, din anul 313, despre care avocatul Dimitrios Apostolidis susţine că este vorba de fapt de „epistolele imperiale, care aveau ca expeditori pe guvernatorii locali în ceea ce priveşte punerea în aplicare a deciziilor pe care le luaseră la Mediolan cei doi auguşti.” (ibid., p. 76)

   Edictul de la Mediolan, ori Epistolele Constantine, acordau în mod expres actul de naştere al libertăţii religioase, alegerea noii reşedinţe imperiale şi convocarea întâiului Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325.

   Legislaţia Edictului de la Mediolan/ Epistolele Constantine, prevedea următoarele:

• scutirea de dări a Bisericii, restituirea averilor confiscate, dreptul la donaţii, ajutor financiar acordat episcopilor, respectiv Bisericii, dreptul de eliberare a sclavilor, dreptul de judecată oferit episcopilor, interzicerea pedepselor de orice fel contra creştinilor, îmbunătăţirea tratamentului în închisori, restricţii asupra luptelor de gladiatori, îngrădirea divorţului, legislaţie pro familie, căsătorie, copii, părinţi fără copii, înăsprirea faptelor imorale, siluirea, violul, adulterul, vinderea sau aruncarea copiilor, ocrotirea văduvelor, orfanilor, bolnavilor, săracilor, interzicerea vrăjitoriei, ghicitorilor, instituirea recursului celor nedreptăţiţi în procesele civile şi penale, continuând apoi cu legea din 321, prin care s-a instituit Duminica – Zi liturgică/ zi de repaus.

   În paralel omologul său Liciniu înfrânt succesiv de Constantin cel Mare, la Sav şi Drav pe 8 Octombrie 314, primind concilierea prin cedarea către învingător a Dardaniei, Greciei, Iliriei, Macedoniei şi Misiei, s-a desprins de aparentul său bine, solidarizându-se cu răul diabolic, interzicând:

• întrunirea sinoadelor episcopale, exercitarea cultului religios în bisericile din oraşe, alungarea creştinilor slujbaşi de la curtea lui şi de sub autoritatea lui, instituirea jertfelor păgâne, arestarea ierarhilor, dărâmarea bisericilor, execuţii capitale asupra creştinilor, precum cazul episcopului Basileu de Amasia şi a celor 40 de mucenici din lacul Sevastia ş.a. (Fotie, cod. LXII.XB)

Aşadar, conflictul armat între cei doi împăraţi al binelui şi al răului era inevitabil. Constantin cel Mare a folosit Portul Pireu ca bază navală pusă sub autoritatea fiului său Crisp, iar pe cea terestră la Tesalonic, în vreme ce Liciniu a adunat armata terestră la Adrianopol, iar pe cea maritimă la Elispont, în cursul lunii Mai, 324. Liciniu a fost înfrânt provizoriu în 3 Iulie şi definitiv în 18 septembrie 324. A fost arestat, dar graţiat prin interveniţa soţiei, sora lui Constantin cel Mare şi exilat paşnic la Tesalonic. Liciniu însă s-a revoltat şi a complotat împotriva binefăcătorului său. Victoria lui Constantin cel Mare de la Hrisopolis din anul 325, a adus sfârşitul lui Liciniu şi începutul autoritar al învingătorului domnind singur prin dreptate şi dragoste creştină.

   Activitatea Apostolică a Împăratului Constantin cel Mare

 

   Odată rezolvată problema politică de stat, orientarea împăratului s-a îndreptat rapid către Biserica Împăratului său, care era asaltată şi din lăuntru şi din afară de schisme şi erezii, convocând astfel primul Sinod Ecumenic al Bisericii, privind reîntronizarea ei dogmatică, conform Evangheliei Mântuitorului Hristos, printr-un decret adresat şi înmânat prin epistole, episcopilor, din care se desprinde râvna unui adevărat Arhiereu al slujirii şi slăvirii Iubirii lui Dumnezeu.

   „Constantin învingătorul, cel mai mare, mai respectat, către toţi episcopii.

   Pentru mine nimic nu este mai de cinste decât religia şi cred că acest lucru este clar pentru fiecare dintre voi… Voi putea să fiu alături de voi ca auditor, dar şi ca participant acolo unde este nevoie. De aceea vă chem pe voi, toţi fraţii mei iubiţi, să vă adunaţi la Niceea. Fiecare dintre voi să cerceteze motivul pentru care vă chem fără amânare şi în cel mai scurt timp să ne adunăm, ca să fiu prezent ca privitor la lucrările sinodului. Iubiţii mei fraţi, Dumnezeu să vă ocrotească!” (Mitropolit Calinic Delikanis, Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Atena, 1997, p. 87)

   Alegerea împăratului Constantin cel Mare a Sinodului la Niceea s-a dovedit profetică. Locul aparţinea neamului thrac al vechilor armâni numit Ataia, devenit apoi Antigonia în 316 î.Hr., după Antigon, iar în anul 301, thracul Lisimah ruda lui Dromichaites l-a numit Niceea. Astăzi se numeşte Isnik de la numele Mântuitorului – Iisus Nika, Iisus Biruitorul. (Avocat Dimitrios Apostolidis, op. cit.)

 

   Urletele trâmbiţelor apusene precum că convocarea Sinodului I ecumenic i-a aparţinut „urmaşului lui Petru” – faimosul episcop de Roma, au fost astupate de glasul melodios, dar autoritar al istoricilor bisericeşti: Teodoret, P.G. 82, col. 916-I, 6; Sozomen, P.G.67, col. 912-I, 17; Socrate, P.G. 67, col. 60-I, 8; Ghelasie P.G. 85, col. 1229-II, 5; Cronica pascală, P.G. 92, col. 704; Atanasie cel Mare, Despre Sinodul de la Niceea, P.G. 25, col. 416)

   Rolul împăratului Constantin cel Mare privind convocarea, prezidarea şi buna desfăşurare a deciziile dogmatice insuflate de Duhul Sfânt ale primului Sinod Ecumenic şi sprijinul generos acordat apoi Bisericii a fost covârşitor: s-au fixat bazele dogmatice ale Simbolului de credinţă prin primele 7 articole, s-a instituit un mod nou de funcţionare a Bisericii, s-a impus procedura de desfăşurarea a celorlalte sinoade ecumenice, s-au pus totodată bazele relaţiilor de colaborare creştină între Biserică şi Stat, instituind o formă de Teocraţie bizantină, s-a iniţiat strategia politică care a pus bazele populaţiei creştine în imperiu, s-a promovat cultura şi civilizaţia prin expresia lor spirituală cea mai evidentă – Constantianismul.

   Sfântul Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului susţinea pe un admirabil şi indestructibil temei că: „Dacă Hristos este în mijlocul a doi sau a trei, atunci acolo unde s-au adunat mai mult de trei sute, (318 participanţi n.a.), cu siguranţă că a fost şi Acesta prezent, a prezidat şi a legiferat.” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Împotriva iudeilor, Cuvântul al III-lea, P.G. 48, col. 865)

   Prin Jertfa şi Învierea Mântuitorului Hristos, prin jertfa Apostolilor, a ucenicilor lor, la care se adaugă autoritatea marelui Apostol Pavel, urmată de contribuţia covârşitoare a împăratului Constantin cel Mare, continuată de izvorul milenar al sângelui martirilor, Cultul de slujire-slăvire Liturgic al Vlădicilor de seamă, al Clerului, al monahilor/ monahiilor, al Voievozilor jertfitori întru Hristos şi Neam, al Mamelor creştine, al învăţătorilor/ profesori, al oamenilor de cultură, artişti, oameni de ştiinţă, medici, mari ofiţeri, comandanţi, respectiv poporului credincios, jertfitor şi al Elitelor spirituale, Ortodoxia creştinismul evanghelic primar a învins dea pururea.

    Aşadar, împăratul Constantin cel Mare împreună cu primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, a aşezat o punte de legătură între Biserica creştină şi Statul imperial, instituind astfel o avantajoasă reciprocitate atât spirituală, cât şi materială, respectiv o unitate între cele două mari entităţi. „Religia creştină, observa istoricul Georgi Ostrogorsky, a asigurat o puternică unitate spirituală a statului bizantin şi un puternic sprijin moral al conducerii absolute a imperiului. Biserica a primit un bogat sprijin material din partea statului, tot de acesta a fost sprijinită în activitatea misionară şi în lupta împotriva duşmanilor ei, ajungând în acest fel sub tutela acestuia. Pe de altă parte, statul, care şi-a legat soarta de Biserică, a fost atras în luptele nesfârşite ale grupărilor bisericeşti. Neînţelegerile dogmatice au încetat să mai fie numai problema Bisericii.” (Georgi Ostrogorsky, Istoria Statului Bizantin, Atena, 1978, p. 80; Cap. VIII în Istoria Imperiului Bizantin, Cambridge şi în ed. gr. Atena, 1979)

   Coslujirea politico-religioasă, ca împărat şi episcop era în natura firească a Creştinismului Hristico-Apostolic. Chiar dacă titlul de Episcop pare onorific pentru împăratul Constantin cel Mare, augustul exercita înalta demnitate în spiritul ei eclesiastic, cu funcţie apostolică de mare cinstire. „Asemenea unui mai mare al episcopilor, uns de Dumnezeu, [Constantin] convoca sinoade ale slujitorilor lui.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin)

   „Conducătorul”, consemnează Dimitrios Apostolidis, „în conştiinţa creştinilor, nu funcţiona numai ca un stăpân politic din cel mai înalt, ci ca un conducător religios, fiindcă pronia lui Dumnezeu îi încredinţase apărarea Bisericii.” (Avocat Dimitrios Apostolidis, Sfântul Constantin…, op. cit. p. 279

   Împăratul Constantin cel Mare este primul împărat creştin care a realizat unitatea Bisericii Hristico-Apostolice, legiferând pentru totdeauna Ortodoxia, finalizând unitatea imperiului creştin şi punând bazele Statului bizantin imperial pentru mai bine de un mileniu. Cel care a uzurpat însă aceste forme sacre de unitate politico-religioasă a fost Apusul prin Episcopul de Roma, „presupusul” urmaş al Apostolului Petru, „presupusul” vicar al lui Hristos, „presupusul” egal pe partea infailibilă cu Duhul Sfânt. Mai urma să i se adauge şi rolul de „Atotcreatorul” şi şirul demnităţilor/ autorităţilor era încheiat definitiv.

   Autoritatea împăratului Constantin cel Mare a strălucit ca o Constelaţie deasupra tuturor celorlalţi împăraţi pământeni de dinainte şi de după el. „Constantin singur dintre toţi împăraţii a fost recunoscut şi celebrat de toţi.” (Eusebiu, Viaţa 1,8)

   Faima Împăratului dac a cuprins în nemărginirea sa marginile pământului, cucerind victorios Apusul şi continuând cu biruinţa asupra Răsăritului, ca un răsărit de soare ce călătoreşte înspre azurul serafic, strălucind cu lumina sa hotarele întregii omeniri. „Începând de la îndepărtatul ocean britanic şi de la regiunile unde, potrivit legii naturii, soarele se scufundă sub linia orizontului, am izgonit şi înlăturat cu totul orice formă a răului existent, cu speranţa că neamul omenesc, iluminat prin intermediul meu, ar putea fi chemat la respectarea aşa cum se cuvine a sfintelor legi ale lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, că a noastră binecuvântată credinţă ar putea prospera sub îndrumarea mâinii Sale atotputernice.” (Scrisoare către provincialii din Palestina, citată în Eusebiu, Viaţa 2.28)

   Istoria şi Biserica s-au îmbrăţişat devenind un singur trup şi un singur suflet: prima l-a numit „cel Mare”, iar cealaltă, Sfânt şi Întocmai cu Apostolii.

          ELENA- Împărăteasa Mamă, devenită cea întocmai cu Apostolii

 

   Elena avea obârşie dacică, născută în Romula o fostă cetate din Dacia, identificată pe teritoriul satului Reșca, comuna Dobrosloveni, județul Olt, dezvoltată pe locul unei mai vechi așezări dacice, Malva, situată pe valea Tesluiului, în apropiere de malul drept al Oltului.

    Elena fiind curajoasă, răbdătoare, fermecătoare cu o frumuseţe fizică deosebită, la care Dumnezeu i-a dăruit-o şi pe cea spirituală, înzestrând-o cu o inteligenţă aleasă, o bunătate pe măsură, credinţă puternică, iubire hristică şi o virtute divină-smerenia, calităţi suverane în care l-a crescut şi l-a educat pe fiul ei şi viitorul Mare Împărat al lumii. „Pentru Constantin cel Mare, Sfânta Elena nu a fost doar mama sa. A fost omul cu care „smerenia ei hristică” a exercitat o influenţă definitivă în personalitatea, şi mai ales în conştiinţa religioasă a fiului ei.” (Avocat Dimitrios Apostolidis, Sfântul Constantin…, op. cit. p. 213)

    Frumoasa Elena s-a căsătorit cu tânărul ofiţer-comandant din armata imperială Constanţiu, pe care l-a urmat în multe campanii militare, sprijinindu-l moral şi religios. Ascensiunea însă, a lui Constanţiu la treapta de cezar l-a despărţit conform normelor de castă în vigoare, de soţia sa. Elena a îngăduit însă, cu o nobilă demnitate starea de fapt creată, dar Constanţiu a protejat-o continuu.

     Nici Constantin n-a fost mai prejos faţă de grija şi dragostea atribuită mamei sale. Când a ajuns cezar şi-a luat mama alături de el, acordându-i după victoria împotriva lui Maxenţiu din 312, titlul de Nobilissima Femina, iar după biruinţa împotriva lui Liciniu din 324, Elena a devenit Augusta.

     Constantin i-a dăruit Mamei sale palatul de la Sessario, din Lateran, unde s-a dedicat în exclusivitate slujirii Mântuitorului prin credinţă, nădejde, demnitate, dragoste, filantropie şi un neîntrerupt şir de ctitorii sfinte.

      Împărăteasa Elena a restaurat lăcaşurile de cult ale sfinţilor Marcelin şi Petru din Roma, fosta catedrală din Bonn-Germania, Biserica Sfântului Gereon din Cologne, Biserica Sfântului Victor, Mănăstirea împărătească-Vasilomonastiro din Cipru, Biserica Naşterii de la Betleem, Biserica Înălţării de pe Muntele Măslinilor, Biserica din pustia Sinai închinată Crăiesei Cerului şi turnul Elena, care-i poartă numele, Biserica Maicii Domnului cu cele 100 de porţi din Paros, dar mai presus de toate Biserica Învierii de pe Golgota (326-336 d. Hr.), despre care celebrul istoric arab Al-Masudi (940 d.Hr.) aduce următoarea mărturisire: „Elena (sfânta) a zidit la Elia (Ierusalim) lăcaşul de cult care, astăzi, este cunoscut ca Biserica Învierii şi de atunci focul coboară în aceasta (în biserică), în Sâmbăta cea Mare, în ajunul Paştelui.” (Haris K. Skarlakides, Sfânta Lumină, ed. a 2-a, 2011, p. 53 şi 62)

      Sfinţii Părinţi conform tradiţiei păstrate afirmă că împărăteasa Elena a ridicat un număr impresionant de mare de lăcaşuri: „Sfânta Elena a construit la Locurile Sfinte 365 de biserici mari şi mici.” (Kostas V. Karastathis, Marele Constantin, Învinuiri şi Adevăr, Trad. din greacă de pr. Ion Andrei Gh.Ţîrlescu, Ed. Egumeniţa-2013, p. 393)

      Dumnezeu a încredinţat-o prin vis şi a hărăzit-o să găsească lemnul Sfintei Cruci al Răstignirii Domnului şi Răscumpărătorului nostru de la Locurile Sfinte, despre care cel mai Mare Apostol traco-dacul Pavel mărturisea: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos.” (Galateni 6, 13)

      Patriarhul Dositei Nottara (1641-1707), vine cu altă versiune mai certă şi mărturiseşte că Pronia divină s-a îngrijit: „îngropându-le şi ascunzându-le în adâncul pământului, aşa încât să nu ardă cele trei cruci, una făcută din chiparos, alta din brad, iar alta din cedru…” (Dositei, Cele 12 cărţi, vol.1, 1982, p. 260/ 262)

     Crucea căutată de Împărăteasa Elena era aceeaşi despre care profeţise cu mult înaintea tuturor profeţilor, Sibilele neamului nostru pelasgo-traco-geto-dac: „O preafericite lemn, pe care Dumnezeu şi-a întins mâinile (pentru a se Răstigni).” (Sozomen, în P.G. 82, p. 955).

    După vis împărăteasa Mamă Elena i-a mărturisit fiului ei Constantin învrednicirea pe care i-a dat-o Domnul: Închina-ne-vom locului unde au şezut picioarele Lui.

      După descoperire împărăteasa a împărţit Crucea în trei: o parte a rămas la Ierusalim, alta a fost trimisă la Constantinopol, iar restul a ajuns în cetatea Romei.

     Împărăteasa Elena a fost conştientă de alegerea sa, prin care Împăratul Hristos i-a pregătit rangul pentru a-şi împlini dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de imperiul său creştin. Chipul Sfintei Împărătese Elena răspândeşte lumii generozitatea sa dacică fără hotare, nimbul adevăratei Femei creştine, aura Mamei evlavioase, dar şi apoteoza marii Împărătese creştine.

   Biserica Ortodoxă în acord cu Voinţa lui Dumezeu i-au ridicat pe monarhii daco-bizantini la demnitatea cerească de Sfinţi Împăraţi Întocmai cu Apostoli.

      Odrăsliri dacoromâne din Corola Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena:

 

• Ramura voievodală: Sf. Martiri Brâncoveni tatăl şi fiul, Elena-Doamna Basarab, Elena Doamna Cuza, Principesa Ileana.
• Ramura clerului ales: I.P.S. Costache Veniamin, I.P.S. Constantin Calinic Argatu, Constantin Popovici, pr. Constantin Galeriu. Virgil Constantin Gheorghiu.
• Ramura bravilor generali/ colonei: Constantin Manu, Iordache Costache Boldur-Lăţescu-hatmanul, Constantin Prezan, Constantin Pantazi, Constantin Poenaru, Constantin Nazarie, protopop, Constantin Moşincat-Oradea.
• Ramura dascălilor: Gheorghe Constantin – Cotmeana-Argeş, Constantin Stoicănescu, Constantin Nicolăescu-Plopşor.
• Ramurile filologo-filosofico-teologică: Constantin Rădulescu-Motru, Constantin Noica, Constantin F. Cioroianu/ Ilariu Dobridor, Constantin Daniel, Constantin Ciopraga, Constantin Aronescu, Costion Nicolescu.
• Ramura artistică: Constantin Nottara, Constantin Tănase, Ileana Popovici, Ileana Sărăroiu.
• Ramura lirică: Constantin Negruzzi, Elena Farago, Ileana Mălăncioiu, Constantin Dacus Florescu, Costache Oprişan, Constantin Aurel Dragodan.

*  Ramura istorică: Constantin Gane, Constantin Kiriţescu, Constantin I. Andreescu, Constantin Daicoviciu, Constantin Erbiceanu, Constantin C. Giurăscu, Ileana Silveanu, Costin Scurtu.

• Ramura eroico-martirică: Constantin Bursan, pr. Constantin Lungu, pr. Constantin Mincu, teolog Constantin Nistor, pr. Constantin Savu, Constantin Băcescu, Elena Bagdad, Lenuţa Faina Popa.
• Ramura mărturisitorilor: Constantin Bucescu, Constantin Gheorghinescu, pr. Constantin Sârbu, pr. Constantin Voicescu, Constantin Papanace, Constantin Iulian, Constantin Marin Nistoroiu-tatăl meu.

*  Ramura femeilor distinse: Olga Elena Mareşal Prezan, Elena Comandor Rotaru.

• Constantin Brâncuşi – titanul sculpturii româneşti-universale.
• Constantin Bălăceanu – Stolnici – aristocratul Ştiinţei şi al nobleţei româneşti.
• Constantin Vişan – avocat, un Cavaler al Baroului argeşean.

   Tuturor purtătorilor Sfintelor nume Constantin şi Elena:

    un fericit binecuvântat şi un călduros la mulţi ani!

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Brusturi, Neamț, 20 Mai 2020