Cuvânt și iubire

S-a spus despre pictura Ornei Ben Shoshan că ele depăşesc imaginaţia şi extind mult limitele ei obişnuite, că ne înfăţişează o lume distantă, cu creaturi şi obiecte care par să nu respecte legile fizice. Într-adevăr, lucrările ei sunt pătrunse de o infuzie adâncă de experienţă spirituală, din care nu lipseşte un umor graţios şi subtil. Imaginile sunt executate cu detalii intricate şi asezonate cu o multitudine de culori şi elemente decorative.

   În esenţă, vorbim de o pictură vizionară şi metafizică, cu elemente de misticism şi ocultism, bazate în fond pe studiul cabalei, pe meditaţie, pe yoga, religia zen, feng şui, astrologie… Tocmai de aceea, Orna Ben Shoshan este singulară în peisajul artistic israelian şi nu numai. Fiind o autodidactă în materie, aceasta fosta chibuţnică a descoperit singură secretele artei vizuale, fiind acum apreciată pe trei continente ca pictor, ilustrator şi desenator grafic. Opţiunile ei sunt nelimitate ca pictor şi autor prolific, apariţia recentă la vestita editura Amazon din Statele Unite a volumului “O fereastră deschisă către alte dimensiuni” confirmând pe deplin afirmaţia.

   Orna subliniază rolul sufletului în această lume materială şi relaţia omului cu acesta. Privind omul individual, ea consideră că orice experienţă contribuie la dezvoltarea cunoaşterii, la evoluţie, prin ştiinţă şi experiment. Lucrările ei, cu simboluri onirice sau fantastice sunt creaţii picturale , care pot să reziste oricând unei analize estetice exigente, aflându-se oarecum la confluenţa între originalitate şi academism.

„Speranța este visul omului treaz.” – Aristotel

   Miturile grecești, acele povestiri despre zei, sunt adevărate învățăminte morale, deoarece ele conțin adevăruri umane fundamentale. Unul dintre ele este mitul Pandorei care a încercat să explice originea răului. Povestea spune că atunci când Prometeu l-a imitat pe Zeus creând oameni perfecți din lut și dându-le apoi viață, Zeus s-a simțit jignit și a dorit să se răzbune. Astfel, l-a pus pe Hefaistos să creeze o cutie în care zeii au pus toate relele din lume. Singura care s-a deosebit de ceilalți zei a fost Atena – zeița înțelepciunii – care a pus în cutie Speranța. Zeus i-a dăruit-o pe Pandora ca soție lui Prometeu, împreună cu acea cutie, de unde și numele de Cutia Pandorei. Prometeu a refuzat să primească darul, însă fratele său a deschis cutia eliberând toate relele și speriat, s-a grăbit să închidă capacul, fără să observe că pe fundul cutiei rămăsese Speranța. De aceea se spune că Speranța moare ultima.

   Când ne simțim slabi în luptă cu viața, speranța este cea care ne face puternici, fiindcă ea acționează ca o energie a sufletului. Poetul român Tudor Arghezi o definea foarte asemănător lui Aristotel, ca fiind „un vis cu ochii deschiși”. „Nu lăsa visele să piară, pentru că dacă visele mor, viața nu este decât o pasăre cu aripi rupte care nu mai poate să zboare”, spunea scriitorul american Langston Hughes.

   În secolul XIX, filozoful german Arthur Schopenhauer susținea că voința omului este elementul real și esențial de a trăi, că este singura expresie a existenței însăși a universului și că orice om are nevoie de griji, dureri ori mizerie, după cum corabia are nevoie de încărcătură, spre a merge drept și sigur. El susținea că voința stă la baza acțiunilor omului, având o puternică forță lipsită de rațiune și de scop, că lumea și istoria sunt lipsite de sens și de o țintă finală. Mai susținea că voința este însoțită de inteligență și curaj, și că ele, aceste calități, se moștenesc, una de la mamă și altul de la tată. Deci, să înțelegem că voința ar fi o forță care imprimă o mișcare care poate fi haotică dacă nu solicită inteligența și curajul pentru a-i da un sens. Fiecare om are dorințe, își creează un ideal și speră să și-l îndeplinească prin luptă, deseori fiind implicat sacrificiul sub diferite forme. Omul speră să fie fericit. Speră, și cine nu poate spera și nu poate lupta, nu are cum să ajungă la fericire.

   Poți spera, poți realiza, poți câștiga, dar poți și pierde; dar nu contează, fiindcă mai poți încerca, mai poți din nou spera, mai poți pierde, dar poți câștiga. Dacă nu speri, în final ajungi să disperi.

   Creștinismul ne încurajează vorbindu-ne despre Speranță: „ … știm că necazul te determină să ai răbdare, răbdarea aduce biruința în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:3-5).

   Existențialiștii secolului trecut au vorbit foarte mult despre deznădejde, ca stare în fața unei lumi închise, fără ieșire. Cel mai ilustru reprezentant al existențialismului, filozoful, dramaturgul, romancierul francez Jean-Paul Sartre – deși are o filosofie originală, pur personală, marcată puternic de aspectele politice ale vremii – , în povestirea  Cu ușile închise, imaginează camera ca un fel de infern, un spațiu închis, lipsit de ferestre și pat, cu lumina permanent aprinsă și ușa încuiată pe dinafară; un spațiu în care nimeni nu intră, iar cele câteva personaje dinăuntru nu pot ieși… Nici o dorință de a crede nu este zugrăvită în arta sartriană; nici acea jumătate de măsură în credință: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”. Întunericul este total, fiindcă Sartre este un existențialist care respinge existența lui Dumnezeu, considerând că omul își primește existența de la părinți, iar „apariția” existenței este un accident.

   Scriitorul Octavian Paler propune însă altceva: să reînvățăm speranța. Într-un dialog imaginar cu poetul Hölderlin, îi răspunde acestuia printr-un poem și vorbește despre poezie, deși nu se referă doar la cei care scriu versuri, ci la capacitatea omului de a-și depăși condiția de muritor prin valorificarea virtuților sale. Și speranța este una dintre virtuți, care se poate verifica mai ales în perioade de lipsuri, cum ar fi perioada de secetă. „Ați scris undeva un vers, – spune Paler – „La ce bun poetul, în vreme de secetă?”, și tocmai asta îmi dă îndrăzneala să mă adresez unui mare poet și să spun că adevăratul curaj, adevăratul curaj al poeziei nu este probabil să cânte ploile când toată lumea le vede, adevăratul ei curaj este să vadă cerul pârjolit și să spere. Și înainte de a fi ploaie adevărată care udă câmpiile, ploaia să fie astfel speranță și cântec”.

   Așadar, binele să fie mai întâi în cugetele noastre, acesta este crezul prin care Paler justifică poezia. Și cere poetului să fie un profet al speranței, care să amintească celorlalți că au datoria să spere: „Un poet în fața unui cer ars, în fața unui câmp pârjolit și care nu e în stare să cânte și să creadă în ploi, să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori pământul bolnav, așadar, un poet care nu e un profet al speranței, un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte ploile lumii n-a înțeles că poezia e în primul rând o formă a speranței”.

   Este, poate, cea mai frumoasă definiție a unui poet, aceea de profet al ploilor în vreme de secetă. Să fim atunci toți poeți ai anului ce vine – 2019! Să avem curajul să profețim vremuri mai bune! Să demonstrăm că speranța nu este zadarnică! Să spunem astfel, că poetul – adică sufletul viu al fiecăruia – trebuie „să cânte ploile tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc și ne dor, când soarele arde și mâinile miros a îndoială…”  Este, poate, cea mai frumoasă definiție a unui suflet de poet, aceea de „profet al ploilor în vreme de secetă”.

   Să fim atunci poeți anul acesta care vine și să profețim vremuri mai bune! Să demonstrăm că speranța nu trebuie să lipsească din sufletele noastre. Sunt de acord că speranța este un „vis” necesar sufletului nostru, dar cred, în același timp, că ea necesită să fie însoțită de voință care să pună în mișcare visul, așa cum a afirmat cândva Paler, că speranța trebuie construită. Speranța poate fi imaginată ca un castel cu o arhitectură care să ne scoată din realitatea modestă sau chiar mizerabilă, și să ne ofere prosperitate. Iar prosperitatea nu poate fi realizată fără o activitate intensă, fără curaj, cinste, dreptate și dăruire.

   În viață, individul se lovește de tot felul de obstacole, de greutăți. Existența este un șir de victorii și eșecuri, iar ființa umană nu poate rezista decât dacă găsește în propria interioritate puterea necesară de a merge mai departe. O asemenea sursă de putere de renaștere este tocmai speranța. Renunțarea la lupta cu viața, incapacitatea de a depăși deznădejdea amenință evoluția ființei și chiar integritatea ei. Dacă lumina permite ochilor să vadă ceea ce este în jur, speranța deschide ochii sufletului pentru a vedea că există o cale de a merge mai departe, folosind lumina întrezărită. Ivirea acestei lumini a sufletului acționează salvator. Cuprins de speranță, omul alungă teama răului din viața sa. El va înțelege că trebuie să lupte pentru normalitatea, liniștea vieții lui și că spiritul său va renaște datorită acestei lumini.

   Este clar că atunci când ai o dorință, speri sau disperi. Dar și speranța, și disperarea presupun o atitudine. Există și persoane care nu sunt capabile nici să spere, și nici să dispere. Se predau platitudinii. Trăiesc într-o lume absolvită de dorințe, de idealuri. O lume falsă.

   Speranța nu are unitate de măsură. Putem spera tot timpul, putem aștepta, putem răbda atingerea visului, a idealului… Răbdarea este cea care ne absolvă temporar de disperare și fără a avea motivația răbdării, omul începe să deznădăjduiască… „Cel ce deznădăjduiește își ucide singur sufletul”, spunea Sfântul Ioan Scărarul.

   O dorință realizată este un efect al unei cauze, fiindcă atunci când ne propunem a spera în ceva, acel ceva are o motivație în mintea noastră, în sufletul nostru. Asemeni unei semințe, speranța este cea care încolțește și așteaptă culegerea rodului. Cu ce ai ajutat dezvoltarea? Da, „speranța se construiește”, adică omul nu trebuie să viseze și să rămână pasiv, ci trebuie să și acționeze în dobândirea dorinței sale, a idealului său. După definirea idealului, speranța fiecăruia poate fi însumată speranței colective. Un ideal colectiv, întru binele societății în care trăim, poate fi realizat cu ajutorul însumării forțelor fiecăruia dintre noi.

   Să sperăm fiecare, să sperăm împreună și să nu deznădăjduim, fiindcă deznădejdea nu duce nicăieri, curmă drumul pavat cu flori al speranței.

   Închei această pagină cu poemul intitulat „Speranța”, din noul volum de versuri „Închin acest pahar iubirii”:

Inima zgomotos bate, / gândurile odihnă cer, / vorbele – au tăcut demult. / Ochii refuză realitatea obositoare / strânsă-n ghemul zilei ce-abia a trecut. / Iertarea și uitarea sunt chemate / a ridica zidul înalt, / genele se unesc strângând și ascunzând / lacrimi cristaline căutătoare de libertate. / Pleoapele precum fluturii aripile-și strâng, / cuminți așteptând zâmbetul zorilor / când, / harfele copacilor se vor auzi cântând. / Îngerul dimineții va veni zâmbitor, / cu speranța pusă pe-o tavă de-argint, / oferită drept – ceașcă de cafea.//

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

6 decembrie, 2018

Motto:

”…Cartea este viața unui om, iar omul este o carte în continuă scriere”

(I.M.G)

Misiunea Poeziei este infinită!

 ”…Poezia a fost și va fi întotdeauna apostolul și propășitorul libertății cu care ea este așa de strâns rudită”, ne dezvăluia Andrei Mureșanu în elogiile sale aduse vieții.

”…Poezia să îmbătrânească? De mii de ani cântă ciocârlia același cântec la răsăritul soarelui și lumea nu se satură să-l asculte”- ne asigura N.Iorga la vremea sa.

     În cuvinte potrivite și înțelepte a mai creonat și Tudor Arghezi rosturile poeziei: ”Poezia e copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur și a bătrânilor, peste durere, dezamăgire și suferință. Poezia e însăși viața”.

     Iar legea fundamentală a poeziei și despre poezie ne-a precizat-o pentru totdeauna, poetul de geniu dar și poetul suferinței lui Hristos, Mihai Eminescu:

”E ușor a scrie versuri,

Când nimic nu ai a spune,

Înșirând cuvinte goale,

Ce din coadă au să sune”.

     E ușor, așadar, a scrie versuri, când toți te mângâie, când, asemenea berbecuțului scărpinat între cornițe, fuge vesel și ghiduș printre flori de sânzâiene. Nu-i prea ușor însă când vrei să fii poetul adevărului. Când ”viclenia, lingușirea, binecunoscuta elasticitate a șirei spinării – tactul vieții,  în înțelesul negustoresc al cuvântului – toate aceste daruri care scot din întuneric și asigură succesul atâtor mediocrtități”- ne spune Al. Vlahuță, bunul prieten al Luceafărului poeziei românești. Adevărul va da însă celui ce se vrea poet o cruce însângerată.

     Și mie mi-a fost dat să am crucea mea, pe care o port prin lume, și pentru că o simțeam alături întotdeauna la piept, azi o găsesc încorporată ființei mele și sunt sigur că împreună ne vom mărturisi și Divinului ceresc.

Conștiința mea îmi spune că poetul adevărat este al Neamului său și al omenirii chiar, și nici decum al unei grupări restrânse sau unui partid între altele, care cu toate în istorie, răsar și apun precum stelele de pe cer.. Fiecare avem o cruce. Eu lupt să o port pe a mea cu multă îngrijire. Am împodobit-o cu dragoste, cu iubire de oamenii din jur, uneori cu lacrimi, cu muncă, dar n-am folosit-o niciodată lingușind-o pentru glorii deșarte. La o întrebare cine m-a făcut pe mine poet, răspund simplu: Dumnezeu și Eminescu, și cum spunea un Fiu-Cetățean de Onoare al comunei Gepiu, Pr. Gheorghe Nemeș: Ionică, pe tine te-a făcut poet pădurea satului nostru natal”.

     Poezia, înțelepciunea, simplitatea, le socotesc întotdeauna o adevărată ”Sfântă Treime”, căreia mă închin cu multă credință.

     Iubitului cititor doritor să pătrundă cât de cât taina poeziei, îi recomand să observe doar sinceritatea versului pentru receptarea adevărului rostit de un poet, pentru că poezia nu poate transmite minciuni. Fiindcă dacă se intră într-un labirint al falsificărilor de adevăr, va fi foarte greu să ne orientăm a găsi calea ieșirii spre adevăr, spre calea ce duce la organizarea unei vieți umane, de fericire și iubire între oameni, intre Neamurile trăitoare pe această Stea-Pământul.

    Poezia adevărată, curată și frumoasă este o muzică a sufletului, ritmul și rima o face precum o sculptură vie, care are glas și inimă!

    Să învățăm generațiile tinere să scrie și să iubească Poezia românească, să citească cât mai multe cărți. Cartea are valoarea ei de neprețuit. Să nu se lase creierul si gândirea să se lenevească, să recităm versuri, să memorăm și tabla înmulțirii pe care să o înțeleagă copiii, fiindcă a lua orice răspuns din telefon mobil și internet, micșorează activitatea naturală a ființei umane. Și pentru că acel motto așezat de mine mai sus, se referă la valoarea cărții, desigur mă refer și la biblioteca privată a familiei mele botezată de mine cu numele Luceafărului Mihai Eminescu, o gândeam o împlinire faptică înspre poezie și literatură română,aici am crescut eu, aceasta va avea trăinicie, viitor, fiind ca o ființă în Limbă Românească. Mulți cititori au trecut pe la bibliotecă, azi mai puțini, cum zic, fiindcă tehnologiile noi le dă orice răspuns, și rapid. Multe dăruiri de cărți a primit această bibliotecă din partea românilor-australieni și nu numai. Și e știut din tradiția noastră creștină că darurile nu se vând pe bani, deci nici eu nu gândesc a o vinde, ci după vorba veche – ce e din dar, dar se face – și cum noi nu știm ceasul trecerii acelei linii de aur, la viața de dincolo, iar eu nu departe de pragul celor 80 de ani, voi respecta tradiția dăruirii, astfel asemenea unor flori vii, probabil cărțile bibliotecii vor supraviețui precum într-un altar de  biserică în casele familiilor de români-australieni prin Dăruire.

I.M.G

*

Un vers a lui Eminescu

   ”…Un vers a lui Eminescu mi-a pătruns în ființa mea de copil. Acum pășesc în pragul celor 79 ani, și încă îmi amintesc cu emoție sentimentul pe care l-am încercat atunci.

Cite-am din poeziile lui Mihai Eminescu, de data asta poezia, ”Pe aceeași ulicioară”.

Și acum să o iau în ordine. Profesorul meu de Limba Română, dl. Parghel Constantin, Dumnezeu să-l odihnească fiindcă a trecut de mult în lumea Drepților, avea pretenția ca noi elevii clasei a 7-a, înaintea începerii orei, să scriem pe tablă cuvintele noi, pe care nu le înțelegeam din cărțile pe care le citeam în timpul liber. Domnia sa la întrarea în clasă, primul lucru pe care îl făcea era să ne explice deci sensul etimologic a fiecărui cuvânt notat de elevi cu creta pe tablă.

      Eu am notat într-o zi cuvântul ”zaplaz”. Domnul Profesor după ce privi la tablă zise zâmbind: ”Cine a scris acest cuvânt cu siguranță a citit poezia lui Eminescu, ”Pe aceeași ulicioară”. Eu am rămas fascinat, uluit, cum poate profesorul nostru după un simplu cuvânt să recunoască și poezia și autorul? M-am ridicat sfios în picioare și am recunoscut că întradevăr citesc cartea de poezii a lui Mihai Eminescu, și am și început să recit din poezie! Și acum recit din memorie: ”Pe aceeași ulicioară / Bate luna în ferești / Numai tu de după gratii / Veșnic nu te mai ivești / Și aceiași pomi în floare / Crengi întind peste zaplaz / Numai zilele trecute / Nu le faci să fie az /(…).

Mi-amintesc cum Domnul Profesor răspunse doar atât: ”Frumos”. Apoi explicația; zaplaz – gard. Și așa mai departe cu celelalte cuvinte. Mie însă mi-a rămas în minte pe veci plăcutul vers eminescian, ”Și aceiași pomi în floare / Crengi întind peste zaplaz /, doar mai târziu am simțit eu frumusețea artistică ieșită din acest vers atât de simplu dar atât de real. A fost o mare scântee pentru mine și imaginația mea. Poate tot restul vieții, fiindcă zburasem cu acea navă a copilăriei în sfere arcadiene pe care încă nu le înțelegeam, nu mi le puteam explica; dar baza trainică a imaginației mele prinse o embrionare a simțului artistic, din care vremea și anii mi-au șlefuit o simplitate anume prin care izvora valoarea reală a versului meu autentic.

     Așa încerc eu a crede a fi ajuns la poezie! Așa mi-am imaginat și acea poezie ”Mielul”. Și, de atunci, o viață întreagă alergai după muza mea și prin lume!

     Dar, de sfântul pământ al Ardealului, cum îl numea Eminescu, am rămas întotdeauna legat,

și in aceeași măsură deci de acea perlă geografică naturală Crișana, de acel oraș istoric Oradea

unde mi s-au născut copiii și am avut căsuța noastră de pe Aleea Călinului.

Cu drag și mereu ales respect

—————–———————–

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

2 Decembrie, 2018

Anul acesta este unul special , datorită celebrării a 100 de ani de la Marea Unire. De aceea,  îi omagiem pe cei care acum 100 ani, au reușit să realizeze un vis aparent imposibil: unirea tuturor românilor.  Este un motiv de sărbătoare, dar este și un prilej de gândire pentru fiecare român de azi. Miracolul Marii Uniri nu s-a făcut în condiții ușoare. La 1918, România era vlăguită de război și epidemie, parțial ocupată de armate străine și departe de aliații săi. Toate nemulțumirile și dezbinările noastre de astăzi par neînsemnate față de ceea  ce au avut de înfruntat înaintașii noștri.

Scriitoarea Ligya Diaconescu, directorul Revistei internaționale STARPRESS a organizat o întâlnire de suflet la Biblioteca Județeană Antim Ivireanul Rm.Vâlcea, pe 3 decembrie 2018, printr-un  proiect dedicat tuturor celor care simt românește, care poartă simbolurile naționale în suflet, oriunde s-ar află în lume.

Ea spune că un bun român trebuie să cunoască două elemente tradiționale : Imnul de stat și rugăciunea Tatăl Nostru.

Poate nu întâmplator biserica și armata sunt menționate și în versurile imnului Deșteaptă-te române”.

LIGYA DIACONESCU, membru în Comitetul de conducere al Ligii Scriitorilor Români, a avut ca parteneri LIGA SCRIITORILOR ROMÂNI, condusă de AL.FLORIN ȚENE, Biblioteca Județeană ANTIM IVIREANUL RM.VÂLCEA și Asociația ROSSINI.

Cu acest prilej, au avut loc lansările ANTOLOGIILOR SCRIITORILOR –“ CENTENARUL UNIRII – STARPRESS 2018” și “IUBIREA, ETERNĂ POVESTE, STARPRESS 2018”,realizate de scriitoare, dedicate  acestui eveniment , la care și-au adus contribuția scriitori români de poezie și proză din întreagă lume.

Manifestarea a debutat cu IMNUL ROMÂNIEI – DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE!

Invitații speciali ai evenimentului, profesor IULIANA CIUBUC din Bușteni, poeta CAMELIA FLORESCU din București și scriitoarea ZENOVIA ZAMFIR din Rm.Vâlcea au  vorbit despre antologii, despre Ligya Diaconescu și intensa sa activitate, de promovare a talentului românesc în țară și în întreaga lume. ZENOVIA ZAMFIR , reprezentanta Bibliotecii Județene Antim Ivireanul  a prezentat în cuvântul de deschidere, felicitările directorului instituției, prof. dr. REMUS GRIGORESCU,  pentru acțiunea dedicată Centenarului Unirii. Poeta CAMELIA FLORESCU, renumita solistă de muzică ușoară , a recitat o poezie proprie din Antologia “IUBIREA, ETERNA POVESTE, STARPRESS 2018”.  Aceasta este prezența în mai toate proiectele realizate de Ligya Diaconescu, inclusiv  la FESTIVALUL LIMBII ROMÂNE pe care Ligya îl organizează anual de Ziua LIMBII ROMÂNE .

Elevii Școlii Generale FRÂNCESTI-GENUNENI-VÂLCEA , din clasa a lV-a, conduși de profesorul coordonator MARIA POPESCU (realizând în parteneriat cu revista STARPRESS alte proiecte culturale- ZIUA COPILULUI – în Parcul Mircea cel Bătrân din Rm.Vâlcea, CARNAVALUL TOAMNEI – în scuarul Mircea cel Bătrân – din centrul municipiului Rm.Vâlcea și la Școala Genuneni) au recitat fiecare câte o strofă din poezia Ligyei Diaconescu (de 13 strofe) din Antologia CENTENARUL UNIRII, cu mult talent, îmbrăcați în frumoase costume populare tradiționale.  Invitați de prof. Maria Popescu ,  și elvii clasei a ll-a, coordonați de înv. profesor LAURA BALȚATU  au recitat  poezia UNIREA-N CENTENAR, din acceași antologie, aparținând Ligyei. Scriitoarea Ligya Diaconescu a citit numele scriitorilor participanti în cele două antologii .

Au susținut recitaluri în cadrul spectacolului , renumita cântăreață de muzică ușoară – CAMELIA FLORESCU, îndrăgitul  interpret GHEORGHE CARBUNESU – romanțe , prezentând și cel mai recent CD al domniei sale – “ Bunicii”, a cărei muzică îi aparține, (și acesta fiind prezent în numeroase întâlniri, spectacole și festivaluri organizare de Ligya Diaconescu și Revista Internațională Starpress ),  renumitul  solist de muzică populară MIHAI SIMA, colaborator permanent  și  elevul Școlii Populare de Artă Rm.Vâlcea – CĂLIN ARICIU , înzestrat cu un talent deosebit.  Rapsodul MARIN MITROESCU , supranumit și “ Paganini al drambei “ interpret la peste 20 de instrumente de suflat , a cântat la fluier, ocarina, drâmba, tâlv, carabă, muzicuță etc.

Președintele Ligii Scriitorilor – filiala Vâlcea,  CONSTANTIN MĂNESCU, a prezentat Antologia LIGII SCRIITORILOR VÂLCENI  și  Revista MEMORIA SLOVELOR.

Elevii Școlii Genuneni  “s-au întrecut”  și  în interpretarea  jocurilor populare din zona  Vâlcii , încântând pe cei prezenți.

Și elevi ai clasei a lll-a a Școlii Genuneni, coordonați de  prof. învățător IONELA DASCĂLU  au  recitat poezii patriotice .

Seara dedicată CENTENARULUI UNIRII  s-a încheiat cu un gând bun, adresat persoanelor cu handicap, ziua de 3 decembrie fiind ZIUA PERSOANELOR CU HANDICAP. Fostul Inspector al  Autorității Naționale pentru Persoanele cu Dizabilități Vâlcea (proaspăt pensionar) Ioan Munteanu a salutat inițiativa prezenta și a vorbit despre necesitatea integrării acestora în activitățile sociale și culturale.

Au fost prezenți în spectacol, cu  cântece populare și interpreții  MARIANA DUȚĂ, VIORICA PĂUNESU  și GIREL VASILE .

Spectacolul s-a încheiat cu cântecul  TRECEȚI BATALIOANE ROMÂNE CARPAȚII.

Andrada Victoria Diaconescu a împărțit daruri copiilor și globulețe  celor prezenți. Apoi, a urmat o agapă. Evenimentul a fost finanțat de Ligya Diaconescu.

 ———————————–

 Andrada Victoria DIACONESCU

Decembrie 2018

Nu pot să nu observ faptul că, pe noi, românii, nu ne-a prins acest an al Marii Uniri în cea mai bună formă. Multe situații și evenimente, de anvergură mai mică sau mai mare, de mică sau mare importanță, au fost abordate din cele mai neașteptate puncte de vedere, care au fost tratate de prea multe ori cu nerăbdare, neînțelegere, ignoranță, din păcate și cu răutate. Astfel de momente ar fi trebuit să aducă o nota pozitivă, să ne apere, să ne unească mai mult și să ne călăuzească destinele spre mândria celor ce s-au jertfit pentru țară și neam întru făurirea unui popor românesc puternic, demn și respectat. Totuși, au fost multe astfel de momente în care națiunea română a pierdut noțiunea echilibrului, ceea ce a dus la neînțelegeri, supărare, răutăți, cuvinte și priviri urâte aruncate unii către ceilalți, la dezbinare și neînțelegere. În astfel de stare ne-a prins sfânta zi de 1 DECEMBRIE 2018, ziua centenarului Marii Uniri.

Cu deosebită satisfacție și bucurie, am constatat cu toții că momentul marei celebrări a fost impresionant prin organizare și efectivul de forțe desfășurate. Cei care au fost în fruntea statului pe parcursul anilor au fost și ei prezenți, personalitățile cheie ale conducerii țării au stat unul lângă celălalt, umăr la umăr.

În acest moment de o deosebită importanță, doresc să propun ca în momentul păşirii către anul 101 al Marii Uniri a neamului, să consideram acest an anul reconcilierii naționale și singurul fir călăuzitor al românilor să fie dragostea de Dumnezeu, Țară și Neam. Sa ne spălăm întrutotul de fărădelegile și păcatele noastre și prin înțelepciune, toleranta, înțelegere și dragoste să zidim în sufletul acestui popor o inimă puternică și un duh drept, înnoitor, spre bucuria mântuirii noastre ca neam. Să ne cerem iertare unul de la celălalt, sa ne dam iertare unul celuilalt, si mergem împreună pe calea dorită și râvnită de strămoșii noștri, pentru făurirea unui popor frumos, drept, mândru, viteaz, căruia nu degeaba Dumnezeu i-a dăruit această frumoasă și binecuvântată țară, care a reușit pe parcursul a două mii de ani să reziste în fata tuturor cotropitorilor și nu a dispărut, deși a fost multă vreme înconjurată de trei mari imperii ale acelor vremuri. Să nu confundăm niciodată această țară și poporul acesta cu oamenii care o conduc și care ne conduc. Să nu ne coborâm la micimea slăbiciunilor lor, a hotărârilor și deciziilor lor nefaste, a neînţelegerilor dintre ei și să facem și noi întocmai. Dimpotrivă, să fim exemplul de urmat pentru aceștia, astfel încât conștiința și inteligenţa poporului să învingă prin pace și înțelegerile toate obstacolele apărute în calea sa. Dumnezeu să binecuvânteze Ţara și Neamul Românesc, care să dăinuiască întru veșnicie!

———————————–
Valenţiu Liviu MIHALCIA
1 Decembrie, 2018

ȚĂRÂNA

Tărâna-i pântecele-n care
Cel bob de viaţă, în mirare,
Aşteaptă rând să crească mare,
Cu darul coborât din soare.
*
Tărâna-i stampa care poartă,
Precum simbolurile-n hartă,
Trecutul cel scobit cu daltă
De-un biet prezent, oprit la haltă.
*
Tărâna e copaia-n care-ncape
Uscatul trupului răs-stors de ape
Când tot departele ne e aproape,
Când azi, pe mâine-o să-l îngroape.
*
Deci nu păşiţi cu tălpi murdare
Peste ţărâna hrănitoare,
Şi nu huliţi groparul care
Ne-nţărânează, la plecare.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

7 decembrie, 2018

-Nu mai veneai, amețitule, că mai aveam un pic și muream de dorul tău așteptându–te aici, îl întâmpină plină de voioșie Tania pe Toader al ei.
Dar ce pățiși, ce-i cu bășicilea astea pe tine, începu să îl analizeze Tania îngrijorată.
-Am vrut să ajung mai repede la tine și nu am mai putut să iau curba de la Cotul Miresei și m-am oprit în urzicilea alea nenorocite. Și mă ustură de mor, zici că m-au înțepat milioane de albine așa mă ustură, se plângea Toader cuprins de un tremurat sâcâitor.
Cred că mi-a intrat una prin pantalon că mă frige așa de tare acolo de mi vine să urlu. Ca prostul nu mi am luat chiloții pe mine că e prea clad și uite ce am pățit.
-Nici eu nu i-am luat că și mie mi-era cald dar eu nu m-am băgat în urzici, ca tine, râdea așa enervant Tania că îl scotea din sărite pe Toader al ei.
Ca să îl mai răcorească Tania a început să îl sărute și să îi spună râzând.
Ia arată-mi să văd unde te arde, chicotea ea strângându-l lângă trupul ei.
-Ai înnebunit, mă ustură și mă arde acolo, la penis, poftim, ți-am zis direct, că văd că nu taci și mă inervezi.
– Liniștește-te, încerca Tania grijulie să îl împace cu urzicile lui, hai să întindem gecile și să stăm aici pe iarbă să te doftoricesc.
Mârâind Toader s-a așezat lângă ea și a început să își privească umflăturile înroșite de urzicile alea nenorocite, cum tot bombăne el dând vina pe urizici. Îi venea să plângă de durerea ce îl străbătea din pantaloni și și-a pus instinctiv mâna acolo încercând să facă ceva poate îi mai trece. Tania a văzut și a pus și ea mâinile acolo să îl încălzească mai bine.
-Lasă-mă să văd, nu îți fac nimic, fricosule, doar să mă uit poate te ajut cu ceva, i-a zis ea râzând.
I-a dat tacticos mâna lui Toader la o parte și încet a băgat ea mâna pe lângă pantalonul lui până a găsit ce căuta. L-a scos încet la aer și a început să îl privească cu așa emoție și teamă că mâna îi tremura deja necontrolat.
Întradevăr pe căpșor și nu numai, se vedeau mici umflături înroșite ce deveneau și mai mari și mai roșii pe măsură ce Toader se excita uitând și de mama urzicilor.
Tania a crezut că face o glumă inteligentă în stilul ei academic, dar când l-a văzut a împietrit. Era prima dată în viața ei când vedea și ținea în mâna așa ceva și simțea cum se sugrumă și nu poate să mai scoată un sunet.
-S-a urzicat a spus ea mai mult șuerând și uite ce bășicuțe are.Toader o luase de umeri și amândoi se așezau încet pe pământ sărutându-se și lipidu-se unul de altul. Bășicuțele acelea creșteau și se făceau așa roșii în mâna caldă a Taniei și îl usturau așa de tare pe Toader al ei, că trebuia neapărat să facă ceva să îl răcorească.
Tania l-a apropiat încet de fundulețul ei simțind că zona aceea a trupului îi e un pic mai rece decât corpul ei care luase foc deja. Când l-a simțit lângă vaginul ei s-a ferit așa speriată, o dată, și încă o dată sperând să nu fie pătrunsă imediat ci să se mai joace un pic, să prelungească plăcerea lor copilărească.
Deodată Toader al ei a scos un urlet de a speriat toate vrăbiile ce se uitau mirate la ei. Ea nu a mai apucat să țipe, țipa Toader întruna și zicea că îl ustură de moare în timp ce o pătrundea și mai adânc cu speranța că îi va trece usturimile. Taniei, fără să vrea, o lacrimă îi căzuese pe obraz că și pe ea o ustura și durea, dar tăcea înghițând de mila lui Toader.
Îl săruta și îl mângâia așa tandru că a uitat și de mama durerilor. Respirau așa de greu amândoi că începuse să intre în spaimă. Și-a culcat obrazul plângând peste buzele lui umezite și și-a amintit de cum visase ea să fie atinsă pentru prima dată.
-Visasem că o să mă plimbi cu iatacul pe Siret și o să mă duci până la mare, i-a zis.
– Se zice iaht, deșteapto, i-a răspuns Toader al ei în timp ce îi privea chipul și o săruta peste tot.
Să știi că mi-a trecut, nu mă mai ustură așa rău.
Tania râdea cât putea ea de încet să nu sperie înserarea ce venea tiptil pe malul apei și încerca să îl răstoarene pe Toader ce se uitase comod peste ea.
– Ești greu, pietroiule, dă-te jos că mă sufoci, se zbenguiau acum amândoi uitând de durerile prin care trecuseră. Tania îl învingea mereu și se rostogoleau amândoi până iar au nimerit într-o postață de urzici crescută lângă iatacul lor fără ca ei să aibă de știre.
De data aceasta fundulețul Taniei nimerise drept în postața aia urzicătoare și o pișca așa de tare că fără să își dea seama ce prostioară face își dăduse semnul de pantaloni scurți jos de pe ea și se freca pe bucuțe înroșindu-le mai rău ca urzicile .
Toader al ei îi vedea pentru prima dată fundulețul ei dragălaș și i-a sărit repede în ajutor sărutându-l și mângâindul până iar au căzut unul peste altul pătrunzându-se fără să vrea.
De data aceasta durerea era un pic mai ascunsă de plăcerea ce le inunda trupurile cu farmecul ei. Tania chiar a simțit că o inundă o mare de ape ce curgea înroșită sub fundulețul ei urzicat. De bucurie l-a strâns așa de tare pe Toader al ei de gât până a simțit că un lichid și mai rece o liniștește definitiv.
-Să rămânem așa, nu mai ești greu, am glumit amețitule, să nu te dai jos și să stăm așa cât vom trăi, a rostit ea cu toată sinceritatea.
Trenul de Huși făcea o hărmălaie când trecea podul de la Vadul Siretului că i-a trezit pe amândoi din visare.

——————————

Anghel Zamfir Dan