Doar câteva zile până ne va mira Crăciunul. Sau nu. Dacă ne-am obişnuit. În lumea noastră repetitivă, ce se poate spune nou despre această întâmplare care se numeşte Crăciun sau Naşterea Domnului? Ce se mai poate spune dincolo de domeniul evidenţei istorice şi biblice, care este un film pe care ne-am plictisit, mental, să-l tot „rulăm”…? Căci nu putem scăpa de un anume sentiment al previzibilului, al „acomodării” cu naraţiunea: magilor li se arată Steaua, Fecioara merge în Betleem, Pruncul se naşte, îngerii cântă, Irod turbează etc. Pesemne că asta e limita raţiunii noastre, să obosească să mai depene aceeaşi naraţiune, pe care pare că a înţeles-o… Şi când povestea încetează să mai fie paradoxală, când se clasicizează în elemente concrete, când mirarea nu se mai produce… atunci şi Taina, încet-încet, devine ştire. Cu lungime de viaţă de câteva zile sau ore. Un Crăciun, deci, care nu poate să mai iasă din timp…
De unde, totuşi, ni s-ar putea aprinde mirarea în noi? Aceea care ne face un homo mirabilis, mai presus de homo sapiens. De unde începem să ieşim din timp? În mod cert, nu de la lucrurile pe care le înţelegem (sau credem că le înţelegem), ci de la lucrurile pe care nu le înţelegem. Pe care poate n-o să le înţelegem niciodată…
Iată unul, în care să ne spargem mintea!… Ne-am obişnuit deja cu faptul că Iisus S-a născut. Că Dumnezeu S-a făcut om. Dar nu ne vom obişnui niciodată cu faptul că Dumnezeu şi-a asumat gena copilăriei. Că Dumnezeu îşi poate trăi desăvârşirea în conţinutul vârstei de 1 an. Sau de 2 ani. Sau de 5 ani. Luat invers, că un trup şi o minte – omenească, până la urmă – de copil poate găzdui însuşi sufletul şi mintea lui Dumnezeu. Este de neconceput această alăturare de inocenţă şi neştiinţă naturală (la 2-3 ani) cu atotştiinţa unui Om desăvârşit şi nesfârşit de ani, în acelaşi trup. Numai un Om cu suflet necuprins poate alege să încapă într-un prunc, să-şi strângă atotştiinţa Lui în naivitatea unui copil. Este o metaforă desăvârşită de care numai Dumnezeu era în stare. Şi luăm în calcul, desigur, că copilul Iisus „creştea şi Se întărea cu duhul” (Luca 2, 40), aşadar avea limite, nu era maturizat, şi pesemne că avea şi el slăbiciunile drăgălaşe ale tuturor copiilor… (Oare-i plăceau dulciurile?). Miracolul e că acest copil care se ţinea de blana mieilor, şi se bălăcea în apă, şi care fugea la Maria, mumă-sa, să-i dea vreo dulcegărie – era desăvârşit în acelaşi timp, pentru că El crease luna, magii, stelele, noaptea şi decorul întregului scenariu. El stabilise limitele tuturor lucrurilor. Şi, acum, iată, şi pe a Lui…
Este ca şi cum ne-am uita la copiii noştri de 3 ani, dincolo de naivitatea lor neastâmpărată, şi am putea concepe că în ei locuieşte Ceva desăvârşit, veşnic şi pentru totdeauna. Mai presus de ei. Poate că este deja o Persoană desăvârşită în ei. Asta ne spune Botezul. Şi dacă s-ar duce în Cer acum, le-ar fi destul să trăiască veşnicia pentru totdeauna în cuprinsul vârstei de 3 ani. Cum a trăit-o Iisus.
Deci cum să numim această ciudată îmbrăcare a lui Dumnezeu în hainele umanităţii celei mai fragile şi mai slabe? Încopilărire ar fi un concept bun, dacă nu ne-ar duce, cumva, în zona de drăgălăşenie. Iar când tainele devin „drăgălaşe”, riscul cel mai mare e să ne „acomodăm” cu ele. Şi să cădem în timp. Hai s-o numim, din perspectiva Lui… dezdesăvârşire. Pentru că lasă loc pentru ceva nou. Pentru o nouă desăvârşire, împreună cu omul! Să zicem că lui Dumnezeu i-a plăcut să trăiască câţiva ani de dezdesăvârşire. Nişte ani eterni, din punctul Lui de vedere, care rămân în El dintotdeauna, pentru că Dumnezeu trăieşte totul la prezent! N-ar fi minunat să descoperim că Dumnezeu are acolo – parcă pregătită – partea Lui de dezdesăvârşire?…
Unele concepte sunt ca un arc. Încordează mintea şi acumulează energie potenţială extraordinară. Dumnezeu născându-Se, dezdesăvârşindu-Se, a comprimat arcul. Toată Existenţa, în desăvârşirea ei, s-a comprimat odată cu El.
Ce se va-ntâmpla când îi va da drumul?…
Un Crăciun ieşit din timp, cu o nouă naraţiune!
Monah Iustin T., 15 decembrie 2018
