3 Jan
2019

George ROCA: Bobocii din Florești (comedie în două acte)

BOBOCII DIN FLOREŞTI

(COMEDIE ÎN DOUĂ ACTE)

 

PERSONAJELE:

 

  • Narcisus Treskayetzký

Profesor de botanică la liceul din localitate

  • Florentin Floroiu (zis Fefe)

Profesor de istorie, coleg cu Narcisus Treskayetzký,

cumnat cu Florică Boboc

  • Florică Boboc (zis Bâlbâitul)

Fiul lui Florin Boboc și tatăl copilașului Floricel Boboc

  • Florin Boboc (zis Trandafir)

Bunic, tatăl lui Florică și fiul lui Florea Boboc

  • Florea Boboc (zis Floaredecolț)

Străbunicul. Foarte milităros. Fost sergent major în armată.

Scriitor – memorialst şi rezervist. Cu baston.

  • Floricel Boboc (zis Mugurel)

Coplaș de trei ani şi trei luni, (eventual în cărucior), purtând scutec sau nu!

  • O voce din culise

 

Duminică! Zi cu soare. Bărbaţii a patru generaţii din familia Boboc se plimbă pe Strada Mare a orăşelului patriarhal Floreşti. Deodată, nu departe de florăria „Zambilica SRL”, în dreptul cofetăriei „Trandafirul” (mese și pe trotuar) , dau nas în nas cu cumnatul Florentin Floroiu zis Fefe. Acesta este însoţit de un necunoscut. Încep prezentările:

Florentin Floroiu (zis Fefe): Oho-ho-ho! Pe cine văd! Rudele mele dragi…! Salut  cumnate Florică! Sal’tare nene Boboc-Trandafir! Vă invit pe toți, la această ilustră cofetărie care vă poartă numele, la o dulceață de trandafiri și un pahar cu apă rece! Fac cinste! (întinde mâna spre mesele din stradă inivitându-i să se așeze. Străbunicul se execută, așezându-se pe primul scaun. În cade bastonul care face zgomot și îi atrage atenția lui lui Fefe) Salutare distinse dom’ maior Floaredecolț! Salutare de trei ori! Ce bucurie, ce plăcere!

 

Florea Boboc (zis Floaredecolț): (puțin iritat) Noroc Fefeloi! Rahat cu apă rece este!? Sau cu perje!? Eu nu sunt maior ci major… sergent major rezervist… ‘nțeles, soldat!

Florentin Floroiu (zis Fefe): Înțeles să trăiți! Și scuze! (se întoarce spre coleg, bătându-l pe spinare) Vi-l prezint pe Narcisică, amicul și colegul meu, profesor de liceu, pe care de fapt în cheamă…

Narcisus Treskayetzký: (grav și foarte serios) Narcisus… Trescayetzký. Profesor de botanică și zoologie!

Florică Boboc (zis Bâlbâitul): Flo-flo-ricel Bo-bo-boc…

Narcisus Treskayetzký: Încântat de cunoştinţă! Vai, domnule Floricel, dumneavoastră sunteţi rudă cumva cu primarul Boc?

Florică Boboc (zis Bâlbâitul): Nu-nu-nu! Eu ssssunt Bo-bo-boc! El e doar Bo-bo… ptiu fir-ar să fi-fie! El e doa-doar Ieeeeeeeeemil Bo-boc. Boc! (şi zâmbeşte uşurat!)

Florin Boboc (zis Trandafir): (sarcastic) Auzi dom’le, noi nu suntem rude cu primarul Boc și nici nu aș vrea să fim! Am făcul parte din partide adverse! El prim-ministru la democrați, eu senator la țărăniști! Cu mândrie o spun că toți bărbații din familia noastră sunt ță-ră-niști! Punctum! Adică, nu punctum! Dumneata de unde îți tragi originile!? Ai un nume tare ciudat! De Narcis am mai auzit. Tânarul din mitologie care s-a îndrăgostit de propriul său chip… dar de Treiscaieți aud prima dată în viață! Și, deh, am și eu o vârstă…

Narcisus Treskayetzký: (se îndreaptă de spinare și se uită intrigat la dl. Trandafir căutând totuși să fie politicos) Distinse domn senator, în primul rând, numele meu de botez este Narcisus, nu Narcis… apoi cel de familie este Treskayetzký… cu accent pe ultima literă, adică Tres-ka-yetzk-igrec, adică pronunțat „i” mai pe românește! Acest nume vechi și sonor nu are cu nimic de-a face cu românescul „Trei scaieți”. Originile mele paterne sunt austriece, chiar dacă au accente nobile poloneze! Poate ați auzit de Contele Johann Josef Wenzel Radetzky feldmareșalul reginei Maria Terezia, cel căruia compozitorul Johann Straus a compus în cinstea sa celebrul „Radetzkymarsch”, piesă cu care se încheie în fiecare an concertul de Crăciun al Filarmonicii din Viena. Acest mare personagiu era văr cu străbunicul meu, baronul Treskayetzký, căsătorit cu o printesă ungară din familia lui Francisc Rákóczi al II-lea, fără igrec la sfârșit, principe regent al Ungariei și principe al Transilvaniei… Datorită stră-străbunicului a ajuns familia noastră pe meleagurile transilvane! Și acestuia din urmă, compozitorul Frantz Liszt i-a dedicat… tot un marș! Marșul lui Rákóczi! Sper că ați auzit de dânsul! Așa era pe vremuri, eroilor li se dedicau imnuri… (cu mâna la inimă, cu o privire nostalgică, începe să fredoneze Marșul lui Rákóczi)

 

Florin Boboc (zis Trandafir): (râzând, se apleacă sub scaun dând din mâini, de parcă ar alunga un cațel și strigă) Marș, marș… (Fredonează începutul marșului lui Radetzky după care începe să chiue): (ostentativ) Domnule dragă, cred că nici românii nu s-au lăsat mai prejos și v-au făcut și ei o cântare: (începe să cânte cu glas tare) „Foaie verde trei scaieţi. Hai la horă măi băieţi! Hop-așa, zi-i așa, zi-i așa nu te lăsa! Trăiască Austria…”

Florentin Floroiu (zis Fefe): (sculându-se în picioare) După câte am auzit, nu maghiarul Franz List ci fracezul Hector Berlioz a fost primul care a prelucrat marșul lui Rákóczi! Această frumoasă și profundă  melodie, cu un puternic impact revoluționar, a ajuns la un moment dat imnul neoficial al Ungariei! Prima versiune a fost compusă pe la 1730 de unul sau mai mulți compozitori anonimi sub forma unui cântec de jale și revoltă împotriva oprimării maghiarilor de către habsburgi… Pe la 1810, Berlioz a ascultat melodia într-o formă primară cântată de violinistul de origine romă János Bihari, prelucrând-o mai apoi și întroducând-o în lucrarea sa „Damnarea lui Faust”… după cum ne dezvăluie filologul Lazăr Șăineanu în valorosul său dicționar universal al limbii române, edițiunea a șasea din 1926, apărută la editura „Scrisul Românesc” din Craiova! La puțin timp după aceea și Franz Liszt se ambiționează și compune și dânsul o serie de aranjamente muzicale pe aceeași temă în „Rapsodia Ungară nr. 15”. Ba… colac peste pupăză, pianistul ucrainiano-american,  Vladimir Horowitz, a compus și dânsul o variantă a „Marșului lui Rákóczi” cu elemente din ambele versiuni… Liszt și Berlioz.

 

(toată lumea strigă „Bravo, bravo, bravo” și bate din palme, începând cu cel mic!)

 

Narcisus Treskayetzký: (îl sărută pe amândoi ograjii pe Florentin Floroiu) Dragă Fefe, dragă colega, dragă profesore! Ești o adevărată enciclopedie! Mă copleșești cu atâtea amănunte, cu atâtea informații interesante din care unele s-au contopit și cu viața străbuneilor mei! Nu degeaba ești profesor de istorie! Emerit… te declar! Honoris Causa! Te felicit și îti mulțumesc din suflet! Dau o bere! Ospătar… !

O voce din culise: Din lipsă de personal comenzile se iau doar înăuntru, la casă!

Narcisus Treskayetzký: Din poveștile lui o’papa, adică bunicul, cunoșteam doar episodul cu Liszt… Acum mă simt și mai împlinit!

 

Florin Boboc (zis Trandafir): (Semeț și ostentativ, se apropie și îi oferă necunoscutului o frumoasă carte de vizită pe care este imprimată o floare galbenă pe fond negru): Florin-Trandafir Boboc – fost senator, actualmente cântăreţ la baluri şi petreceri!

Narcisus Treskayetzký: (încercând să fie galant, dar totuși răutăcios pentru a-și plăti polițele către fostul senator) O carte de vizită mi-nu-na-tă! Iar floarea… imi aduce aminte de exotica… Tagetes Erecta! Unii zic că îşi trage numele de la geţi? Eu zic că nu! Consider că este vorba de o floare nativă din Mexic unde se numeşte „Cempasúchil” sau „Flor de muertos” adică pe româneşte “Floarea morţii”! Scuzaţi vă rog, dar pe 1 Noiembrie, de Ziua Morților, veți găsi multe buchete pe mormintele din cimitir!

Florin Boboc (zis Trandafir): (roşu la faţă de furie): Auzi, dom-le Narciseală… Nu-ți permit! Ce fel de profesor de botanică eşti matale dacă nu poţi deosebi o tagetă de o calendulă!?

 

Narcisus Treskayetzký: Distinse domn, s-avem pardon! Narcisus Treskayetzký mă cheamă, nu Narciseală! Narcisus e numele meu de botez! Cât despre calendulă pot să vă informez din studii extrem de profunde că are petalele mult mai dese! (scoate din geantă un ditamai cărțoi, îl deschide la o pagină  oarecare și începe să citească cu glas sacadat) Această floare a fost înregistrată cu denumirea latină de „Calendula officinalis” şi face parte din familia Asteraceae! În popor i se mai spune şi gălbenea, cărăgea, calinică, caldaruşă, cilimică, coconiţă, crăiţă, fetişcă, filimică, floare galbenă, hilimică, ochi galben, ruginea, rujuliţă, roşioară, ruşculiţă, salomie, salunie, sinilie, stancuţă, tătăiaş, văzdoagă… (punctează cu degetul și îî arată lui Trandafir apoi continuă) Se foloseşte la preparea unor medicamente precum creme sau tincturi. Pentru uz intern… la tratamentul gastritelor hiperacide, ulcerului gastric, ulcerului duodenal, colecistitei, icterului infecţios, bolilor de ficat, cicatrizant intern, dismenoree, osteoporozei, ulceraţiilor canceroase, inflamaţii ale colonului, hemoroizi şi nu în ultimul rând ca vermifug… impotriva limbricilor, teniei, oxiurilor! (Faţa lui Florin Trandafir Boboc a devenit  stacojie. Din ochi îi ţâşnesc flăcări! Se ia cu mâinile de cap) Pentru uz extern la tratamentul acneei, arsurilor, degerăturilor, a rănilor purulente, a cancerul pielii, a leziunilor ulceroase ale sânilor, a cancerului mamar… bolilor tegumentare, micozelor, trichomoniazei, şi leucoreei… Trichomonas vaginalis! (Trandafir duce mâna la inimă şi dă ochii peste cap căzând pe scaun! ) Ia uitați-va, sunt și câteva fotografii pentru conformitate! Seamană leit cu floarea de pe această carte de vizită. (toți se uită cu atenție si compară imaginile. Unii murmură „Da, da!” Trandafir uitându-se supărat   la Treskayetzký se așează la masa alăturată și se palpează pe inimă…)

 

Florea Boboc (zis Floaredecolț): (ridică bastonul amenințător in sus) Gata soldat! Smirna! Tăcere totală! Executarea! Dumneata vrei să îmi omori copilul!? (se apropie de Trandafir și scuipând în palme începe să îl maseze pe la tâmple…) Dragul tati, nu fi supărat… Cărțile astea mai mint și ele din când în când…

Florentin Floroiu (zis Fefe): (îl trage de mânecă pe Treskayetzký încercând să salveze situaţia) Dragă colega, să facem pace! Trebuia să ți-l prezint mai întâi şi pe domnul străbunicu’ Florea Boboc. Un om de factură înaltă! Avem multe de învățat de la dânsul! În cel de-al doilea război mondial a fost sergent-maior… la vânătorii de munte! Veşnic în căutarea „Florii de colţ”! Dați-vă mâna! Veți avea numai de căștigat dacă deveniți prieteni! Deci… domnia sa, Florea Boboc… veteranul familiei…!

Florea Boboc (zis Floaredecolț): (duce mâna la spate evitând să dea mâna cu Narcisus. Apoi ţanţoş, bătând milităreşte din călcâie, scoate cu mâna stângă o carte de vizită din buzunarul de la piept, i-o întinde dar se răzgândeşte şi o pune înapoi… uitându-se cu milă la băiatul său…): Fefe dragă, se vede că nu ai făcut armata. Dar nu mă supăr pe matale! Eu sunt sergent-major, nu maior. În rezervă! Florea Boboc-Floaredecolț… că așa sunt trecut și în Biroul Populației! (vesel) Ha, ha, ha! Scriitor, memorialst şi rezervist deci! Flori de colţ” am cules cu sutele când eram mai tănăr! Ha, ha, ha! Din „flori” s-a născut și băiatul meu… De-acolo i se trage numele, Florin și Trandafir… Bobocel și el, mânca-l-ar tata! Să-ți spună nevastă-mea, Florica… cum o mai alergam prin munți și văi! Ha, ha, ha! Mai ceva ca în cântecul ăla cu „pușca și cureaua lată”! Acum nu mă mai ţin mădularele să bântui pe coclaurile muntelui, aşa că în timpul liber… cultiv roze pe balcon! E o meserie mai de câmpie!!! Ha, ha, ha, ha! (râde tare!)

 

Narcisus Treskayetzký: Am înțeles! Roze… Ce romantic sună! Înseamnă că melodia preferată a dumneavoastră și a domnului Trandafir Boboc (se uită șugubăț spre masa unde acesta este așezat) ar trebui să fie ori melodia lui Florin Bogardo „Să nu uităm nicicând să iubim trandafirii” sau „Rose rosse” cantată de italianul Massimo Ranieri. (Şi începe să  fedoneze: „Rose rosse per te, ho comprato stasera, e il tuo cuore lo sa.. cosa voglio da te. D’amore non si muore…”) iar a dumneavoastră, distinse domn Floaredecolț, precum ziceți că vă cheamă la „biroul populației”, sau în buletinul de i-den-ti-ta-te, ar mai trebui să fie și melodia „Edelweis” care în limba buneilor mei înseamnă „Floare de colț”. Ați văzut filmul „Sunetul muzicii”? (începe sa mimeze cântatul la chitară și să fredoneze „edelweis-edelweis…!)

 

Florea Boboc (zis Floaredecolț): (cu un glas iritat! Îi pune mâna pe gură!) Pardon monşer! Melodia preferată a fiului meu este „Trandafir de la Móldova”! Am impresia că dumneata eşti cam snob… Tot o dai pe austriacă, pe latineşte şi pe italieneşte… Nu prea îţi place bre… florile româneşti! De melodia „Maglavais”, de care povestești, nu am auzit și nici nu mă interesează! Ai înțeles coane!?

Florin Boboc (zis Trandafir) (nervos): Corect, tăticule dragă! (cântă cu voce tare,  aproape țipând): Trandafiiiir de la Modova… Te-am iubit, dar nu-ți știu vorba! Eu știu in germană doar atât: „Meine liebe katze/ Suferă de mațe/ după constipație/ Are dilatație!//” (se intoarce spre taică-său) I-am zis-o! (toti râd zgomotos, Bobocii seniori, față-n față, bat din pumni imitați de cel mic și repetă versurile chiuind)   

Florentin Floroiu (zis Fefe) (bate din palme frenetic și încearcă din nou să salveze situaţia): Iar ăsta micu… este mugurelul familiei… are trei anișori și trei lunișoare neîmplinite! Floricel îl cheamă, ca pe bunica lui… Floricica! Floricel-Mugurel-băiețel-nepoțel-strănepoțel! Bobocul familiei Boboc! Ați înțeles!?

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (alintat): Pe mine mă cheamă Flolicel! Pe tata îl cheamă Flolică! Lică! Lică-iepulică!

Florică Boboc (zis Bâlbâitul):  Pe-pe mi-mine mă cheama Flo-Flo-Flo-rică şi nu-numai mă-mă-mica ta îmi zice Ri-Rrrrică… Să-să-să nu mai sssssssspui aia cu ie-ie-iepurrraşu’ că-că-că e urrrrât – urât tarrrre!

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (cu o mutricică obraznică): Lică, Liiică… Lică-iepulică! (Bate din pumni și scoate limba la tăticul cel bâlbâit)

Florică Boboc (zis Bâlbâitul) (suparat): Sssssă-ţi fi-fie rrrrrrruşine! (şi îi plesneşte o palmă peste posteriorul cu scutec… Că, deh, unde dă tata creşte!)

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (plângând în hohote): Să nu mai dai în cutecul meu că mă doale… Eşti lău! Lău de tot! Un tată lăăăău! Tatălăule!

Florea Boboc-Trandafir (Străbunicul): (îl ia de-o ureche pe Florică-Bujorel): Nepoate Floricăăăă… ai făcut un gest nesăbuit! Ai dat într-un suflet nevinovat! Se zice că… copiii nu trebe să-i atingi nici măcar c-o floare! Ruşiiiiine să-ți fie! Mama ta de tată agresiv…

Florin Boboc (zis Trandafir) (îl ia de cealalta ureche): Ru-şi-ne găliganule! Ru-și-ne! Când ajungem acasă te învăț eu minte! îți aplic pedeapsa „Florii de Colț” pe care o știu de la tata! Te pun la colț în genunchi pe coji de nuci! Schimbăm noi foaia! Ai să vezi tu cum se ajunge Floricel… la Floarea din Colț! Mă-ga-ru-le!

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (plângâd şi mai tare): Luşine! Luşine! Lușine măgalule! Pentlu că m-ai bătut, o să te spun la mama că faci pipi în chiuveta de la bucătălie! Batăcuşule! (Toate generaţiile se uită întrebător la bâlbâitul tată care se ia cu mâinile de cap!)

Florică Boboc (zis Bâlbâitul): (cu ochii ieșiți din orbite, frecându-se la urechi de durere): Mi-mi-minte! Mi-mi-minte!

Florentin Floroiu (zis Fefe) (încercând să salveze a treia oară situaţia): Nu mai plânge Florică mic! Dacă nu mai plângi te ia nenea Florentin la grădina botanică să-ţi arate florile.

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (smiorcăindu-se): Dal futuli sunt pe acolo? De ăia cale zboală din floale în floale? Dal păsălele…? Vleau-vleau la futuli şi la păsălele! (Cu toţi încep să zâmbească uitându-se cu subînţeles la tăticul bâlbâit care era verde la faţă!)

Florentin Floroiu (zis Fefe): Sunt, sunt! Promit că te duc, dar numai dacă îmi spui o poezea?

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (işi şterge ultima lacrimă şi începe să recite): „Întl-un coş cu violele/ Şade două păsălele/ Amândouă ţilipesc/ Eu pe… tine te iubesc!//” Nene Folentin, acuma mă duci la flutuli şi la păsălici?

 

Florentin Floroiu (zis Fefe) (făcând cu ochiul către cumnatul său, tăticul copilului) Îți cumpără nenea Florentin și vată pe băț… și un iepuraș…

 

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel): Iepulaș nu vleau, că ial mă bate tata lău…

 

Narcisus Treskayetzký: Oooo! Sper că mă luați și pe mine la Gradina Botanică!

 

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel): Pe tine te luăm numai dacă îmi cumpeli vată pe băț!

 

Narcis Treiscaietzi-Țeposu: Cumpără nenea! Doar dacă îmi spui si mie o poezie…

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel): Spun! „Când glădinile-nflolesc, Eu pe tine te iubesc”! Gata! Ba mai am una pentru tati:

Lică. nu știa să zică

Lâu, lâțușcă, lămulică,

Dar de când copilu-nvață

Poezia desple lață,

Tati a-nvățat să zică…

Lâ-lâu, lâ-lă-țu-țușcă, lă-lă-mu-mu-lică !

 

(Toată lumea râde și se îmbrățișează! Singurul supărat e Florică-Bujorel-Bâlbâitul care stă de-o parte și se calcă pe bombeul pantofului din piciorul stâng și invers.. și își întoarce buzunarele de la pantaloni pe dos…)

 

 

(Cortina cade)

 

SFÂRȘITUL ACTULUI ÎNTÂI

 

 

 

ACTUL II

 

O margine de stradă. O stație de autobuz, doua bănci pentru așteptarea autovehicului. Între cele doua bănci un stâlp cu două săgeți de afișaj. Pe cea care indică stânga scrie „GRADINA BOTANICA” iar pe cea dinspre dreapta scrie „FLORESTI CENTRU”. În prelungirea stâlpului, în partea de sus o pancartă pe care scrie „STATIA DE AUTOBUZ NR. 14 BARAT”. Din culise, dinspre „Grădina botanică”,  se aud voci… Apare căruciorul cu copilul, Floricel Mugurel Boboc, care se strambă la public, impins de catre tăticul său Florică Boboc (zis Bâlbâitul). Se indreaptă spre băncile din stația de autobuz și se așează în colțul din dreapta a băncii din dreapta. Floricel continuă sa se maimuțărească spre public. După ei apare bunicul, Florin-Trandafir Boboc, care se așează pe aceeași bancă, scoate un ziar din buzunar și începe să citească silabisind… După scurt timp apar, braț la braț străbunicul, Florea Boboc-Floaredecolț, cu Narcisus Treskayetzý, profesorul de botanică și amicul său, Florentin Floroiu (zis Fefe), cumnat cu Florea Boboc. Cei trei discută foarte foarte aprins despre plantele și florile din Gradina Botanică, proaspăt vizitată. Se așează toți trei pe banca din stânga.

Read More »

29 Dec
2018

Monah IUSTIN T.: Un An şi bogăţia lui nelegitimă

 

A trecut anul. Pe dinafară, a fost an centenar. Dar pe dinăuntru, un alt an personal, pentru fiecare dintre noi.

Cum ar fi ca la finalul acestui an, la finalul oricărui an, să nu ne mai punem nicio dorinţă – nici ca lumea să fie mai bună, nici ca guvernanţii să fie mai drepţi – ci doar să ne eliberăm de ceea ce se cheamă „bogăţia lui nelegitimă”?

Adică, în ordinea vieţii noastre, să scăpăm mai întâi de uriaşul bagaj de deşertăciune, de cunoaştere şi de informaţie sterilă pe care ni l-a lăsat ultimul an zestre. Un fel de curăţenie a memoriei şi a gândurilor. Pentru că îndeletnicirile dragi şi proprii sufletului au fost dintotdeauna cunoaşterile fertile cu valoare pentru faptă, pentru oarecari prefaceri interioare. Lecturile sau meditaţiile bune, cultura ce trimite la meditaţii şi reflecţii, schimburile originale de idei, dialogurile de spirit – toate sunt câmpuri informaţionale din care sufletul poate să construiască direcţiile necesare de dezvoltare ale vieţii. Acestea sunt bogăţia naturală – actualizată şi pusă în practică – a sufletului.

Ca să înţelegem cât din „bogăţia” noastră e naturală şi cât artificială, ar trebui să ştim cu ce ne-am încărcat „dulapul”.

Mai întâi, ştirile. Toate ştirile „onorabile” despre problemele globului sau ale ţării noastre care nu au directă legătură cu meseria sau cu viaţa noastră, asupra unor realităţi pe care nu le putem clinti nici „un fir de păr”, deşi toate vor să pară indispensabile – sunt un bagaj de cunoaştere artificială, sau o „bogăţie nelegitimă”. Iar bogăţia nelegitimă nu e o Cenuşăreasă inofensivă. Rostul ei e să ne deturneze energia sufletului înspre altceva. Astfel că asemenea ştiri (majoritatea) ne furnizează probleme globale, imposibil de rezolvat (din poziţia noastră), şi prin iluzia „grijii” pentru ele, înlocuiesc tocmai energia pentru „problema” personală şi primenirea sufletului. Cu alte cuvinte, lasă nerezolvată problema personală în favoarea celei globale. Prin aceasta nu se neagă justeţea cauzelor umanitare sau caritabile (şi nici carierele construite în jurul lor), ci cantitatea de informaţie inertă pe care o receptăm majoritatea dintre noi. Practic, suntem nevoiţi să constatăm că mai toţi „ardem” motorul atenţiei de pe margine, din poziţia de consumatori – voluntari sau involuntari – ai unor astfel de ştiri, fără să reuşim să le mai actualizăm vreodată în faptă. Iar prin încărcarea capacităţii noastre cu zeci şi sute de probleme potenţiale, ni se poate crea iluzia că participăm la rezolvarea lor prin simpla aflare cognitivă, sau chiar prin participare afectivă. În fapt, atâta vreme cât nu se traduc în faptă (sau mişcări către faptă), asemenea ştiri măresc cantitatea irosită de potenţial personal, atât cognitiv cât şi afectiv. Ciudată „ardere în gol” a memoriei, atenţiei şi – în cele din urmă – tocmai a dragostei. Toate devin nobile, dar false „îmbogăţiri”. De care ne puteam lipsi, onest, din capul locului.

Apoi, reţelele „sociale”. Toate postările, mesajele, alertele, discuţiile de pe reţelele de socializare (FB, Instagram, Whatsap, Twitter etc.) care nu slujesc efectiv meseria noastră, sau vreun proiect umanitar-social legat de activitatea noastră, şi nu trimit la activităţi reale care să facă oamenii să interacţioneze pe viu – toate pun sufletul la un fel de „muncă” artificială legată de întreţinerea sinelui în această nouă lume. Prin cantitatea nesfârşită de conţinut pe care o propun – în mare parte irelevant sub aspectul acţiunii, faptei – ele obligă sufletul la diversificare eterogenă, sau, o altă formă de îmbogăţire nelegitimă. Târgul e şi aici, la fel de înşelător. Te îmbogăţeşti la nesfârşit în „prietenii” şi proiecte virtuale, pentru a sărăci în comunicări şi proiecte reale. Şi acelea puţine pe care le mai aveai, şi care constituiau bogăţia ta naturală. Iar sinele virtual nu face decât să „mănânce” din spaţiul sinelui real, mai exact din două domenii esenţiale, legate de relaţii şi muncă, în care acesta din urmă se putea manifesta realmente ca „activ” – familie/prieteni şi servici. Adică o „familie” virtuală şi o „muncă” virtuală, care consumă din capacitatea pentru familia şi munca reală. Iar excepţiile rarisime şi fericite – când oamenii chiar se slujesc de spaţiul virtual pentru muncă sau relaţii de muncă, sau pentru proiecte umanitare – nu fac decât să confirme regula.

Şi în fine, o a treia categorie, construită din primele două. Curiozităţile vizuale deşarte. Tot ce „agonisim” noi din media şi social-media (în afara profilului sau carierei), de la ştiri la postări, la clipuri aleatorii şi la forme de divertisment fragmentate la infinit. Deşi unele au o aparenţă „profesională” – precum concursurile culinare, emisiunile de talente sau showurile reality –, toate au acelaşi concept-reclamă în ele, bazat pe exacerbarea curiozităţii sterile: „uite ce poate face X!”. Căci curiozitatea naturală a sufletului se simte mai la ea acasă între formele clasice de cultură – cărţi, concerte, muzee, teatre, sau cinematografie de calitate – care-l predispun la meditaţii interioare, din care poate construi apoi ceva potrivit cu viaţa lui. Or aici, petrecerea virtuală e menită să „îmbogăţească” sufletul cu emoţia privitului pur, scoţând partea de meditaţie care însoţea actul sau urma după. Calul troian introdus în logica noastră ar suna cam aşa: „face X, aş vrea, dar nu mai e nevoie să fac şi eu; deci doar stau şi privesc”. Ceea ce lasă sufletul, într-un fel, impotent. Constantin Noica, un om care iubea meditaţia şi dialogurile culturale adevărate, avea această reflecţie: „Dacă în mine nu se petrece ceva, nu-mi rămâne decât spectacolul lumii”. Un spectacol care ne-a îmbogăţit cu o povară uriaşă de informaţie sterilă, care odată depozitată, stă acolo în sufletul nostru nu ca să ne recreeze, ci ca să consume spaţiul şi energia prefacerilor interioare. Din care ar fi putut ieşi adevăratul spectacol.

Iată-ne reveniţi la sfârşitul anului. La sfârşitul oricărui an. Cât de „bogaţi” în informaţie suntem! Cât de diverşi în proiecte, dorinţe sau griji – mai toate asociate acestui bagaj de cunoaştere sterilă. Care ne întreţine iluzia că noi putem schimba lumea, fără să ne dăm seama că, de fapt, lumea ne-a schimbat pe noi. Am ajuns să nu mai descoperim, să nu mai cunoaştem – nici măcar să ştim – ci doar să „aflăm”. Să privim. Şi se pare că, cu cât aflăm mai mult (şi mai multe), cu atât devenim mai puţin înţelepţi. Şi – în cele din urmă – mai puţin fericiţi. Căci mai niciunuia dintre noi nu-i vine să creadă că el ar putea fi acel bogat care nu poate intra în Împărăţie, necontorizând niciodată bogăţia lui „virtuală” (cel puţin surplusul ei). Acea bogăţie care nu poate moşteni, şi nu ne lasă să moştenim…

Aşa că, pe final de an, dacă am putea să nu rezolvăm problemele lumii, ci doar să scăpăm de „bogăţia nelegitimă”, „deşartă” a ei, oare nu am începe să fim nişte oameni adevăraţi? Oare nu am accesa bogăţia noastră naturală, potenţialul nostru neirosit, şi nu am aduce în lume cea mai de preţ contribuţie posibilă – fărâma noastră de bine? Căci ca să îmbogăţim lumea cu adevărat, s-ar putea să fie nevoie să „sărăcim” de ea. Să începem să fim, cum s-ar spune, „săraci cu duhul”. Şi, drept urmare, „mai curaţi cu inima” şi mai fericiţi…

  Un An despovărat de bogăţie nelegitimă şi Nou tuturor!

———————————

Monah IUSTIN  T.,

28 decembrie 2018

29 Dec
2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme

ochiul împarte cu tine privirea

 

mâinile ei frumoase
îmi strâng anotimpurile în pumni
și nu le lasă să plece

noaptea mă descîntă
de credința-n veșnicii
și adorm cu stelele-n brațe
să uit
când lumina se topește
în gândurile răstignite pe trupul
din pământul în care m-am născut

ochiul împarte cu tine privirea
și stă ascuns în unghiul de veghe
pînă la ivirea zorilor speranței
când se deschid porțile adevărului
și cineva mă strigă să vin repede;
,,iată raiul în care vrei să intri”

dacă voi nu m-ațí crezut niciunul
eu v- am crezut pe voi toți ai mei
în fiecare anotimp îndumnezeit
pe care l-am strâns î n pumni
și vi-l dăruiesc.

 

Sub un pseudonim local

 

Risipesc iluzii ascunse dincolo de realitate,
strâng în mâini frunze veştede,

toate culorile toamnei mă dor
cu nostalgiile uitate acasă
pe hârtii volante, scrise.

Mă botez în cuvinte
sub un pseudonim local.
Nu vreau să mă recunosc vinovat
în versurile din poeme
înainte de cununie.

Nu vreau să ştiu de moarte
c-un nume real
şi nici muzele n-o să le ştiu
în carne şi oase.

Vreau să-i scriu mamei
cu gesturile naive de copil
necuvintele păstrate-n amintiri.

 

Nu ştiu nimic despre umbre

 

Cineva mă strigă cu nume necunoscut
şi-n urechi curg sunete de flaut
pe care nu le percepe timpul
în care mă scald ca într-o mare
fără ţărmuri.
Noaptea mă înfăşoară şi ea cu in
mieliţat manual.

Nu ştiu nimic despre umbre
dar ştiu despre întunericul din lume
pe care nu-l vede nimeni din umbră
şi nu-l scoate la lumină.

Toţi cei care-l văd sunt orbi,
sunt îngheţaţi de nepăsare şi visează
prin vorbe.

Când o să se facă ceva
n-o să vă spun
mai bine scriu, să se păstreze.

 

Tot ce o să scriu

 

Deseori mă închid în sănătatea cuvintelor,
îmi plac tăcerile care se degaje
şi rămân în miezul înţelesului personal
în care inima pulsează pe note virtuale.
Sunetele vibrează cu aripile deschise,
cad în cântec,
le ştiu toate nuanţările
şi alunecările dese în emoţie.

Am pierdut ocazia să sar din vorbe,
să cuget la ce vor să spună
ca cel mai virtuos cititor
ce-şi pulverizează prin gânduri
aroma cărţilor cu poeme
recitate cu sufletul plutitor.

 

Aşteptarea curge precum apa

 

Tu locuieşti într-un ţinut
dintr-o lume imaginară
în care femeile zâmbesc rar
şi bărbaţii învaţă să le fure surâsul.

Eu rămân în acest univers cu decor,
un călător pe acelaşi drum
pe care trec pescarii la râu,
să-şi vindece tumultul pătimaş
şi peştii nu-l înţeleg.

Aşteptarea curge precum apa
şi clipocitul ei îmbracă tăcerea
c-un surâs închipuit
care vindecă răni.

 

Tu nu mai ai aripi

 

Îşi punea iubirile în cutii
şi le dădea drumul pe apă

Vroia să fie liberă lîngă mine
să nu mă mintă,
noaptea o dorea una de mireasă
cu braţele încolăcite după mijloc
şi ochii în tavanul gîndurilor,
le înghesuia flămînde între coapse.

S-a făcut dimineaţă
ca într-un turn fără clopote
din care zboară păsări de noapte
speriate de răsăritul soarelui.

Tu nu mai ai aripi
doar mângâieri pe nervura vorbelor
care-mi schimbă ziua,
o botează în sângele luminii.

 

Tu ai o iubire ascunsă

 

Noaptea a rămas în hăurile adânci,
la început sunt păduri de fagi,
dar mai jos locuieşte ecoul
care se trezeşte la orice strigăt şi răspunde.

Nu-mi spune cum pătrunde soarele,
eu recunosc sănătatea care alunecă pe muchii,
tot ce se întâmplă se rupe de casa unde dorm
fantomele de la sfârşitul prevestit.

Tu ştii cum alunecă vorbele mai repede decât faptele,
în tine se petrec plecări şi sosiri,
eşti o înserare în cuvinte, care prinde floare
scrisă pe hârtie parfumată,
respiri întunericul într-un aer închiriat,
pe care nu-l plăteşte nimeni
şi timpul se ondulează pe margini.

Tu ai o iubire ascunsă şi eu o viață rămuroasă,
plină de căutări,
cu frunzele fac acoperiş gândurilor
sub care păsările îşi pun cuiburile
şi clocesc viitorul.

Am vrut să şterg mulțimea de pete stropite,
cerul lasă roua să le învăluie
de nu le mai deosebeşti culoarea
şi totul se stinge.

 

Noaptea are zel de mireasă

 

N-am fost cum crezi
acum sunt
şi cresc între noapte şi zi cu câte un strop,
fierb într-o speranţă de fructificare
de teamă să nu rămân sterp
ca un suflet ars.

M-am socotit, am hotărât şi am plecat
fără nicio supărare ori ruptură,
vreau să câştig ce n-am avut
şi să împart înţelegerea cu inimă
într-un ritm cu care mă îndepărtez
de tinereţea iluziei.

Presat de fiecare clipă până la ultima
a rămas între mine şi tine un întreg,
măr ce nu cade.

Mă regăsesc în verbe de lumină,
să te ascult cântând la flaut
în toamnele vârstei.

Şi când mă priveşti pe ascuns
cu o mirare desenată subţire
ochii nu uită,
nu trădează,
noaptea are zel de mireasă.

 

În amiaza c-un cireş înflorit

 

Gândurile mele înspicate de rod
cu arome din ţinuturi străine
îţi frăgezesc aşteptarea dospită-n şoapte
unde ademenită te grăbeşti să vii.

Apoi visele ca merele îngălbenite-n verde
cu miros de mir proaspăt,
în lumina intinsă pe pieptul diafan
înmugureşte toţi arborii din mine.

În amiaza c-un cireş înflorit,
în boarea suavă scăpată din înveliş,
cuvintele se preling pe hârtie
din sufletul, călimară albastră.

Se risipeşte orice îndoială,
de pluteşti asemeni fluturelui alb
până-n unghiurile transparente ale fiinţei,

şi rămâi topită-n cristal de lumină
cu inima la locul ei în el
ca o regină dăruită poeziei
în regatul de miere al limbii române
mereu curată şi tânără.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

28 decembrie, 2018

29 Dec
2018

Eugen EVU: Llelu VĂLĂREANU –SÂRBU – „Frigul însingurării”, editura Lindenfeld, 2014

Darul de carte al vigurosului om al ştiinţei şi filosof-poet, n. 01.01.1948, Vălari (adica din Vale, nivel de prund geo-spiritual – n.n. – Gorj ) întâlnit recent la Alma Mater, Sibiu, – n.n. – Gorj  mă face a tresări la ce doi de unu ai naşterii:,,sub zodii” stând, avem a ne minuna iar şi iară, cum se face că un pragmatic îşi autocontrmplă fiinţa şi prin poezie, dar e simplu: omul a avut primul impuls spre poieion din copilărie. Mai degrabă ceea ce spun este retoric.Fără a risca marginalii mistagogice, citindu-i cartea – nu mă mir că el ,,stă”, paideumatic, sub egida spaţiului Brâncuşian, şi s-ar putea revendica – deşi e stabilit la Sibiu – mişcării literare-culturale a Jienilor. Dominanta – constanta  stării de Însingurare –  reconstatăm, este, via antebelici şi post- totalitarism (ciclic – repetabil deci) – poetic una a auto-scrutării vag-daoiste(!) – fie una tipic atipică (sic, n. n.).

Devoţiunea probatorie pentrou o ştiinţă exactă nu l-a abătut de la chemarea spre Misterul existenţei – devenirii, iar poezia sa îi este propriul avocat al Inimii (Anima). Pledoaria pentru VIS fierbinte. vs. înfrigurarea ,,ce dinspre noi vine’’ (Laurenţiu Fulga), stă, ca şi la un Cristian G.Abrebenel (din susnumita Zonă a Campusului natural magic brâncuşian), este semnul său entitar, şi re-identitar. Între ,,cald” şi ,,rece , poesia este ,,cristalul care curge” (Elitis) – aşadar sentiment fundamental, principiu ordonator. C a şi la alţi jieni, mai de-o vârstă,dar şi mai noi, motivul cheie este Casa Cuvintelor, conotativ altarul, templul (blagian) al oficierii cultic-culturale a unui ritual – ceremonial şi neutrosofic(I.P.Brădiceni, Cr.C. Abrebenel, Gelu Birău, Dumitru Tâlvescu, Mihai Amaradia ş.a. – în legea semioticianului transmodernist) –  dar şi neo-sarcedotale, redefinitoriu al fiindului, cu analogii aparent ,,rugbistice’’, ale aplecării şi jocului cu sfericitatea – ovalul unei  unei mingi- sferoid: „Era ca o minge:/ intra în poartă/ împinsă de adversari,/ dar şi de coechipieri/ era ca o poveste a omului dirijat/ se ducea unde nu-l trimiţi/ fără să ştie altceva/ În copilărie speria gândul” (v. Ion Mureşan, recent premiatul USR, ars poeticile frustrării copilărie, ca la Gabriela Melinescu ş.c.l.!) …” că  trebuie să execut ordinele/ copiilor mai mari/ mă răzvrăteam/ nu făceam nimic fără să-mi  placă (hedonism înnăscut reprimat, traumatic, n.n.) – fără să fi pentru ce am  de făcut” (Intru-n Cetatea cuvintelor, pag.72.

Viaţa merge în sensul- noima in extenso semantic al acelor Athanor, incinte-altar-naos-templu, egregor, iar scrisul-ceremonialulscrierii divinatorii  – lirice, este gesticulaţia ce duce spre iluminare, iniţiere, comunicare de tip missionarist, chiar şi aici, în straniul  areal al ciberneticii psihologiste, de tip-dinamică revelatorie…, via ,,poeţii blestemaţi” Benn,  Trakl, Rimbaud, Enzensberger, S. Plath, Blecher, Ştefan George, Caraion, A E  Baconschy, Th. Bernhardt ş.c.l. n.n.) –  parafrazic Florin Mugur, M. Dinescu, Cartarescu…

Cum şi la alţi  număraţi poeţi de acum, arta redevine ştiinţă primordială, recuperatorie prin raţionalism – iar  plurisemantismul – paradigmă de sine înnoitoare.

La Llelu VĂLĂREANU – SÂRBU revelaţia vine ca acalmie şi regăsire, fără spaime escatologice, ca la OMOGONICII actuali, „răzvrătirea” din extramurros-ul paqradiziac (al copilăriei lumii) a devenit acalmic-consolatoare, discursul eseistic-explicit, unul al redefinirii din  pathos; fenomenul este al celor din spaţiul geo-spiritual sus-invocat.

Scientistul „raţiunii înfrigurate” este complementar „fierberii” în cuvinte, ca scântei ale lui Iov, în noul racord cu tehno-omul primejduit a se dezumaniza, prin cyborgizare „recuperatorie” a… răzvrătirii. Constanta reală a acestei arte potice este demnitatea, moralitatea, focul egenerator al vetrei-duhului zoroastric (Zarathurstra).

Asociaţia cultural – umanitară şi ştiinţifică “provincia corvina”

————————–

Eugen EVU

Convergenţe la Alma Mater

La un poem – cheie

2016

29 Dec
2018

Vavila POPOVICI: Valoarea unui om

„Dacă un lucru nu este, unu este încă

și cu el toată lumea”.

Toate în Unul și El – peste toate!

Dumnezeul inimii mele!

„Minus doi a b de înmulțit cu trei a”,

unu operația algebrică inteligibilă făcând,

înțeles Universului dând.

Dumnezeul minții mele, Dumnezeule algebric,

Dumnezeule al absolutului,

Unu-le care ai pus în mișcare

orologiul cosmic

ce bate secunda pentru univers,

ca timpul să curgă într-un singur sens,

Ți-a plăcut atât de mult ordinea, Doamne?

Ai cunoscut vreodată regretul?

(Poemul Demiurgos din volumul „O mie și una de poeme”)

 

   Nu putem să nu gândim astăzi la lipsa de valoare a oamenilor care ne conduc destinele, să nu  cântărim valoarea acțiunilor, deciziilor, să nu vedem rezultatele, caracterul haotic în care ne conduc viața, și să nu rămânem stupefiați. Cum au căzut valorile de pe scara cândva existentă și respectată multă vreme!?

   Prima întrebarea ar fi cum stabilim, cum măsurăm valoarea unui om? În general, spune psihologul american Adam Grant „o ființă umană nu se măsoară prin succes, ci prin efort”.

   Prin efort se creează ceva – diferențiat de la om la om, și din acel ceva fiecare își dăruiește sieși și celorlalți, tot în mod diferențiat. Egali suntem doar în fața morții. În viața pe care o trăim suntem diferiți – prin ceea ce suntem și prin ceea ce facem – și tocmai această diferențiere dă farmec acestei vieți trăite de noi. Alteori dă naștere la conflicte. Cei mai mulți oameni cred că intelectul este ceea ce face să fii un om de valoare. Dar uită că în primul rând contează caracterul.

   Mulți oameni sunt incapabili de a da mult din ceea ce realizează în viața lor, și aceasta din motive: de precauție, teamă, zgârcenie. Alții dau aproape tot ce au din altruism, iubire, sentimentul plăcut al ajutorării, dar niciodată nu vor putea dărui mai mult decât au. Există o valoare pe care o avem hăruită și alta dobândită, dar ele nu prețuiesc decât dacă facem ceva din ele, cu ele, pentru a dovedi valoarea lor. Facem un efort și pentru munca noastră suntem recompensați, în același timp suntem și  plătitori ai efortului exagerat care ne costă uneori sănătatea, sau chiar numărul zilelor trăite. Dar ne luând în calcul sacrificiul, viața omului nu va putea fi apreciată la adevărata sa valoare.

   Când își manifestă valoarea hăruită, omul are nevoie de timp disponibil, de a se simți liber și nu încorsetat pentru a-și desfășura asemeni unui ghem, destăinuirea, gândirea, amintirea și imaginația, ca apoi să fie dăruite celorlalți. De libertate are nevoie, întrucât sufletul său nu se poate deschide și închide la comandă, ci  este în așteptarea tihnită a unor clipe de inspirație, inspirație care „nu se vede, se aude, nu se întreabă cine o dă”.

   Sri Ramakrishna, om-zeu al Indiei, spunea un mare adevăr: „Adăugând zerouri, putem ridica cifra „unu” până la orice valoare – dar aceste zerouri nu valorează nimic prin ele singure dacă cifra „unu” este omisă. Tot astfel, atât timp cât sufletul individual nu este unit cu Dumnezeu, el nu-și poate manifesta adevărata valoare, pentru că toate lucrurile de aici, de jos, nu au valoare decât în măsura în care ele sunt în contact cu Dumnezeu”.

   Adevărata valoare a unui om poate fi bine apreciată atunci când el rămâne „gol” – fără bani, mașini, case, diplome, haine, funcții, numai cu ceea ce are în el. Un proverb spune: „Haina nu face pe om”, adică haina și averea pot ascunde un caracter infect, un om pătimaș, abject, ticălos, incult, iar un alt proverb: „Haina face pe om”, motivează starea de siguranță insuflată de haină când te îmbraci bine și ești conștient de aceasta; lucrurile par a fi mai ușoare, iar succesul este atras spre tine. Dar și impresia pe care o faci în fața celorlalți, urcă prestigiul tău.

   În societatea noastră modernă omul este „îmbrăcat” cu câteva criterii, în funcție de care un om este apreciat: statutul social, etnie, sex, religie, frumusețe, intelect, apartenența la ceva. Aprecierea și stabilirea valorii unui om se realizează în etape, plecând de la primul contact, îți formezi o impresie după chipul plăcut, frumos sau dezagreabil, haina pe care o poartă, statutul social pe care îl are, eventual – mașina din care a coborât, persoanele de care a fost însoțit, și numai apoi, după dialogul preliminar, schimbul de amabilități, dialogul axat pe o anumită problemă, chiar și numai aceea despre preocupări, muncă, viață etc. În acest mod mintea ta, asemeni unui computer, înregistrează datele și clasifică persoana cu care ai intrat în contact. Desigur că emoțiile puternice încețoșează aprecierea și stabilirea valorii, fiind necesar un timp mai îndelungat de contact între persoane, pentru aplanarea emoțiilor, ridicarea vălului ceții. Este exclus să fugim de ele pentru că sursa tuturor emoțiilor suntem noi înșine și tot noi suntem cei care le putem controla și alunga.

   Nu întotdeauna însă înfățișarea fizică sau îmbrăcămintea ne ajută în a aprecia corespunzător o persoană. Se întâmplă ca prima impresie să fie total greșită și doar timpul ajută la descoperirea adevărului. Caracterul unui om, valoarea acestuia, nu constă nici în haine, nici în frumusețe, nici în banii pe care îi are și nici nu depinde de funcția pe care a dobândit-o prin anumite merite sau prin recomandări, avantaje, șantaje etc.

   Un matematician arab, descoperitorul zeroului și inițiator al algebrei, a fost întrebat ce valoare reprezintă omul în matematică iar el a răspuns: „Dacă omul are bun simț și caracter = 1. Dacă mai este și frumos = 10. Dacă mai are și bani = 100. Dacă se mai trage dintr-un neam nobil = 1000. Însă dacă dispare simbolul bunului simț și al caracterului, adică 1, rămân doar zerourile”.

Tot prin calcul matematic este demonstrat că orice nulitate ridicată la putere, sau la orice rang posibil, tot nulitate rămâne!

   În stabilirea valorii unui om nu poate fi ignorată dorința sau lipsa dorinței de a recunoaște și promova adevăratele valori. Sunt oameni care muncesc enorm ca să ajungă idealul pe care și l-au propus, pentru binele lor și al societății în care trăiesc. O recunoaștere a muncii, a valorii, un trofeu obținut înseamnă performanță, iar performanța este un rezultat al unei pasiuni care a existat dintotdeauna în noi, și care dă sens vieții. Putem întâlni în loc de recunoaștere – ură și invidie – considerate păcate primordiale în creștinism, budism ș în alte credințe. Cel ce urăște, cel ce invidiază pe semenul său, își distruge propria viață și pe a celor din apropierea sa, creierul său emanând energii negative care se repercutează asupra vieții sale și a celorlalți cu care colaborează.

   Din timpuri străvechi, filosofii, oamenii de știință și liderii religioși au ajuns la concluzia că numai faptele bune pot da valoarea omului. În toate religiile se regăsesc aceste constatări și sfaturi, „ceea ce vrei să facă oamenii pentru tine, să faci tu întâi pentru ei.”

   Merită să cugetăm la felul în care gândim și acționăm față de cei din jur. Din păcate, vremurile în care trăim, conducătorii pe care-i avem, mediocri, ignoranți, lipsiți de caracter se grăbesc cu acțiunile lor mârșave, nelăsând poporului timp de cunoașterea faptelor lor, pentru a le înțelege mai bine și a-i opri din acțiunile lor, atunci când ei greșesc. Dar, oricum, au dovedit că nu le pasă de popor, de binele țării, ci doar de interesele lor personale.

   Valoarea unui om nu constă în primul rând în capacitatea intelectuală, adică nu este mai valoros un om cu cât este mai inteligent și a acumulat mai multe cunoștințe într-un domeniu oarecare, sau diplome cu nemiluita. Nu poate fi așa, fiindcă atunci ar însemna că un computer este mai valoros decât un om, el fiind capabil de performanțe net superioare posibilităților umane. Nici averea pe care o are nu-i dovedește valoarea, întrucât de multe ori aceasta este dobândită prin necinste, furt sau corupție. Nici după puterea pe care o deține, adică după poziția sa socială (șefi de state, miniștri, directori de mari companii industriale, bancheri), întrucât am văzut că setea lor de putere, orgoliile mari și ambițiile au creat crize economice, au provocat revoluții și războaie. Rămâne drept criteriu de evaluare a omului, valoarea lui socială. Adică ce face el pentru societate, nu numai pentru el personal. Să măsurăm aportul social al omului, ajutorul lui, binele lui făcut semenilor. Și vom vedea că acel om merită respectul, clasamentul și răsplata contribuției lui la binele societății în care trăiește. Acei oameni sunt valoroși și trebuie apreciați, stimulați, răsplătiți. „Valoarea unui om rezidă în ceea ce dă el și nu în ceea ce este capabil să primească”, spunea Einstein.

   Dar despre nulități care iau nu dau, mai putem vorbi? Despre indivizii lipsiți de merite ajunși în vârful țării prin nu știm ce aranjamente, înșelăciuni, în scopuri ascunse, despre acești escroci care au ajuns a ne hotărî destinul, cărora nu le pasă de poporul care protestează în frig, ploaie și ger strigându-le „Afară!”, „Jos comunismul!”. Își urmăresc politica ticăloasă de distrugere a țării, în schimbul salvării averilor acumulate prin fraudă și scăpării de temniță. De unde bunul simț de a recunoaște tâlhăriile și a se da la o parte? Lipsa de onoare, orgoliul, ticăloșia nu-i lasă.

   Și totuși există speranța că oamenii cinstiți care vor binele acestui popor vor reuși să anihileze acțiunile grupării mafiote care au deviat de la calea normalității și au creat instabilitate prin incompetență, minciună, obrăznicie, tupeu și ticăloșie.

   Nu trebuie să uite nici un român că România a fost prima țară din Europa Centrală și de Est care a avut relații oficiale cu Comunitatea Europeană, că  locul țării noastre este în Europa și în lumea Euroatlantică. Că visul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, apărătorul creștinătății a continuat până în zilele noastre, cu întreruperea unui vis urât – perioada ateist-comunistă –, căci el, Ștefan cel Mare a fost conștient de faptul că progresul societății va fi cu atât mai rapid, cu cât ea, societatea va fi mai deschisă civilizației celorlalte țări ale Europei.

UN AN NOU – 2019 – BUN ȘI DREPT!

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

29 decembrie, 2018

 

27 Dec
2018

Miriam Nadia DĂBĂU: Și ninge…

Și ninge…

                         ( poem dedicat mamei)

 

Și ninge, și ninge, și ninge
Și sufletul meu e pustiu,
Pe deal se așterne zăpada
Și sănii se-aud pân’ târziu!

 

Lasă-mi un timp să admir
Ce mirifică-i neaua stelară
S-așterne pe câmpuri divin,
Și drumul spre tine-i povară!

 

Privesc copilăria pe geam,
Cu râsete și bulgări de zăpadă
Ceainicul fierbe încet
Și mirosul de iarnă îmbată!

 

E greu să fi singur în iarnă
Când lemne în sobă nu sunt,
Pe pârtie vine mama
E bătrână săraca, ce trist!

 

Și ninge, și ninge, și ninge
Cu fulgi mari și pufoși
Mama aprinde focul
Și-n inimă-i cald și frumos!

 

Ca un copil cu vise, sorb
ceaiul cu miros de măr
Mama îmi mângâie fruntea
Mi-e bine, mi-e dor și visez!

 

Târziu mă ridic de la geam
Când felinare se-aprind
E noaptea cea mai lungă
Din Anul ce-a rămas!

 

Și ninge, și ninge, și ninge,
Și liniștea mă pătrunde
Adorm cu mama în gând
E iarnă, e târziu și e frig!

———————————–

Miriam Nadia DĂBĂU (Miriam Miriam)

Franța, Paris

24 decembrie, 2018

27 Dec
2018

Camelia CRISTEA: Crăciunul

Crăciunul

 

Când se varsă înserarea
Din ulciorul cerului,
Peste noi pogoară pacea
Chiar din mână Mielului.

 

Din icoanele bătrâne
Se ivesc pe rând Părinții
Și cu rugile aprinse
Străjuiesc pe cerul minții.

 

Un copil îmi ține calea
Să mai cânte o colindă
Bucuria se aprinde
Că o rază în oglindă.

 

Iar din candela iubirii
Mirul picură pe răni,
Sufletul vede Crăciunul
Îmbrăcat în dalbe flori.

—————————–

Camelia CRISTEA

București

Foto: sursa intenet

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii