„Bunicul meu-reprezintă simbolul aspiraţiilor mele, idolul meu şi cred al unei largi mase de eroi şi de oameni de seamă ai Armatei Române! Şi ai României Întregite, cu care se mândrea atât de mult.”
(Olga Macarie-nepoata Mareşalului)
Dacă Ortodoxia este arhetipul Creaţiei divine, al lumii fireşti prin puritatea naturalului, arhetipul renaşterii hristice întru realizarea îndumnezeirii, cu siguranţă este DACOROMÂNUL ca MODEL, ca AXIOMĂ a devenirii FRUMUSEŢII veşnice.
Este foarte adevărat că Neamul nostru primordial a fost înzestrat şi hărăzit de Dumnezeu cu toate darurile, de care însă s-au molipsit şi toate relele: neunirea, invidia, clevetirea, nerecunoştinţa, nepăsarea, uitarea, necinstirea, ingratitudinea.
Marele istoric Gheorghe Buzatu-supranumit Mareşalul Istoriei noastre sublinia, ca de altfel şi mulţi alţi vizionari, că soarta „tuturor antemergătorilor legendari ai neamului românesc”, vine din istorie şi rămâne în istorie.
Soarta lor, previziunea pentru care sunt chemaţi vine din istorie, dar ALEGEREA, asumarea vocaţiei şi misiunii lor urcă din istorie în HRISTOS-ISTORIA veşniciei.
DACOROMÂNUL a fost chemat şi aşezat de Dumnezeu în ISTORIE sub sinaxarul tradiţiei, sub tiparul culturii, sub retorica dascălului-pedagog, în orizontul bunului simţ, în clepsidra dăruirii, în apoteoza eroului, în potirul jerfirii martirice, în hrisovul dăinuirii dreptei credinţe, în rotirea continuităţii milenare, sub sceptrul dreptăţii dacice, în păstrarea atitudinii autenticităţii, în nemăsurata lui omenie, sub arhipelagul voinţei de fier, pe tărâmul profund al simţirii carpatine, sub oblăduirea unei clime prieteneşti, sub tăria cugetării, în zenitul luminii adevărului, în veşnicia libertăţii, în nemărginirea iubirii unde sufletele înveşmântate în frumuseţea dumnezeiască răspândesc lumină şi bucurie pentru bunătatea văzătoare a celor din jur ori pentru farmecul naturii în întregul ei din care se desprinde dăinuitoarea limpezime a Creatorului peste Carpaţi.
Omul Mare nu poate ajunge decât cel care vede în toate Măreţia lui Dumnezeu!
Omul Frumos este acela care în întreaga Creaţie vede Frumuseţea lui Dumnezeu!
Omul Iubirii este numai cel care îşi trăieşte plenar Dragostea sa întru Dumnezeu!
Omul Viteaz este cel în care biruiesc toate virtuţiile dăruite de Bunul Dumnezeu!
Întotdeauna Ucenicii împrumută din personalitatea, din caracterul, din demnitatea, din onoarea, din nobleţea, din aura măreţiei Mentorului sau Eroului lor.
Prin urmare înalţii ofiţeri-autori Grigore Stamate, general-locotenent (r), dr. şi Mihai Hodorogea, colonel (r), inginer care evocă marea personalitate a primului Mareşal al Regatului Român, Constantin Prezan, prin exemplul vieţii, prin vocaţia militară, prin înaltul profesionalism, prin profunda aspiraţie patriotică, prin autoritatea ştiinţifică, prin prodigioasa activitate publicistică, prin modelul care îl lasă urmaşilor militari ori civili se circumscriu la rândul lor Pantheonului MARILOR ROMÂNI CREŞTINI.
GRIGORE STAMATE, General-locotenent (r) este membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte, membru al Societăţii Scriitorilor Militari, membru fondator al Asociaţiei Române de Drept Umanitar, triplu licenţiat în ştiinţe militare, juridice şi economice, doctor în Drept, absolvent al cursului post-academic superior de stat major şi al cursului de limbi străine al Academiei Militare, precum şi al unor cursuri de specialitate externe. Autor şi coautor a numeroase lucrări de referinţă printre care şi cele trei volume închinate Mareşalului Întregirii Neamului, Constantin Prezan.
MIHAI HODOROGEA, colonel (r), inginer este autorul volumului de largă audiţie internă şi externă The End of Quantum Theory, exponent şi expert al gândirii procesuale privind abordarea şi înţelegerea lumii materiale, publicist şi editor de ziare, reviste şi cărţi cu tematică diversă: artă, beletristică, economie, film, filosofie, istorie, medicină, poezie, psihologie, religie, sport, ştiinţă.
Volumul I, al Vieţii Mareşalului cu trăsătura definitorie: Profesia de a fi român se deschide cu Cuvântul Înainte al prof. univ. dr. colonel Theodor Repciuc, membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte, Cuvânt care conturează Icoana Mareşalului din care se reflectă strălucirea marelui Ostaş, a marelui Patriot, a marelui Român.
Şi marele nostru filosof creştin PETRE ŢUŢEA se lăuda cu Profesia de a fi Român.
Alături de Cuvântul deschizător, autorii au aşezat o pagină de Aur din Amintirile Înălţătoare ale fostului aghiotant al Mareşalului, colonelul Dimitrie Rădulescu: „Mareşalul Prezan personifică figura marilor căpitani: cultivat, corect, de o rară exactitate şi înaltă moralitate, cu doi ochi ce pătrund până-adâncul sufletului, plin de bunătate şi de îngăduinţă. Felul său cumpănit de a vorbi era de o rară politeţe; cu toată lumea ştia să facă în anumite clipe gesturi care nu se pot uita. Lipsit de ambiţie sau făţărnicie, leal cu adversarii, sincer cu subordonaţii, pe care niciodată nu i-a privit de sus.” (Colonel D. Rădulescu, Mareşalul Prezan-Amintiri înălţătoare, Tipografia „Mitropolitul Silvestru”, Cernăuţi-1936, p. 4)
Domnul Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate în loc de Prefaţă, ne introduce în austeritatea Conacului ce poartă pecetea şi amintirea încă vie a Mareşalului.
Conacul Mareşalului, cocoţat pe Dealul Comorniţei vasluiene a păstrat din aura bravului ROMÂN simplitatea, decenţa, autoritatea, taina, grandoarea, gloria, misterul, smerenia, chibzuinţa, bunacuviinţă, convingerea neclintită, tactul, liniştea, farmecul.
„ La început, discret, apoi, din ce în ce mai profund, până la contopirea cu intimitatea. Păduri înalte, livezi întinse şi, pe alocuri, petice restrâns cultivate cu porumb ori cu plantaţii de vie acoperă văile şi viroagele, care numai se presupun. Nici urmă de cărare, nici ţipenie de vietate. Totul, ca într-un eden atipic, în care predomină smaraldul frunzei de stejar şi, la orizont, îngemănarea aceea bruscă cu imensitatea de un albastru nepământesc. Între care subzistă şi astăzi liniştea, tăcerea aceea ireală, tainică şi fermecătoare care parcă aşteaptă ca cineva ori ceva să-i scormonească dedesupturile.” GRIGORE STAMATE/ MIHAI HODOROGEA- VIAŢA MAREŞALULUI PREZAN Profesia de a fi român, Ed. Axioma Print, Bucureşti-2015, p. 13)
Primele două volume: VIAŢA MAREŞALULUI PREZAN Profesia de a fi român şi
BĂTĂLIILE MAREŞALULUI PREZAN între autoritate şi modestie, mi-au fost oferite cu mărinimie de domnul General-locotenent, dr. Grigore Stamate, unul dintre autori.
CONSTANTIN PREZAN a văzut lumina sufletului românesc a părinţilor săi Constantin şi Alexandrina şi a fraţilor, lumina albă, serafică strecurată cu smerenie printre faldurile mătăsoase ale generoşilor fulgi de nea din noaptea dintre 26-27 Ianuarie 1861, care au înveşmântat satul Sterianului de Mijloc al comunei Butimanu, plasa Snagov a judeţului Ilfov, când Regatul Principatelor Române se afla ocrotirea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ulterior trădat de boierii români iluminişti.
Odorul COSTICĂ venea al patrulea în şirul mare al celor 11 copii adoraţi, binecuvântaţi: 4 băieţi şi 7 fete, ai onorabilei şi distinsei familii nobiliare creştine.
Constantin Presan-tatăl, ofiţer, consilier şi moşier cu 250 ha de pământ arabil, descendent din vicontele Georges de Presan, care alături de fratele său Jean l-au slujit ca ofiţeri regali pe monarhul Ludovic al XVI-lea cu un sfârşit tragic.
Revoluţia iluministă francmasonică din 1792-1793, sub sceptrul ghilotinei, care reclama: libertate, egalitate, fraternitate, i-a determinat să părăsească în grabă Franţa. Georges s-a oprit la Galaţi, încropind o afacere cu comerţ şi s-a căsătorit cu Cassandra Trigava, fiica adoptivă a lui Ghica Vodă, înzestrată de Voievod cu moşia de lângă Sterianu. Aceasta i l-a dăruit pe Constantin- tatăl Mareşalului, iar Jean a ajuns în Grecia, unde s-a căsătorit cu nobila Matsa, care i-a născut pe Antoine şi Maria.
Alexandrina Scodrea-mama era fiica moşierului G. Scodrea din care au mai răsărit frumoasa Smărăndiţa căsătorită cu celebrul arhitect Cristofi Cerchez şi Vasilică primul viceamiral al Marinei româneşti.
Ramura Scodrea s-a înrudit prin căsătorie cu distinsele familii: Brătianu şi Golescu.
Autorii celor trei volume închinate Mareşalului Prezan, militari de carieră şi autori de rezonanţă, l-au venerat pe acesta în integralitatea fiinţei şi persoanei sale unice, lucrarea apropiindu-se destul de fidel, prin maniera artistico-literară aleasă, de eleganţa unui rafinat eseu creştin dar ţesut într-o broderie ştiinţifică spre slava Mareşalul Reîntregirii Neamului Românesc.
În Dumbrava copilăriei sale, Constantin întrezărind predestinarea de mai târziu a marelui comandant de oşti, frământa lutul ogrăzii sale în forme de soldaţi de elită…
Apoi porneşte la drum, mai întâi din clasa întâi primară cu coroniţa pe cap, cu pas sigur, firesc, domol, normal, natural, mai târziu grăbit, cu inima aprinsă de jarul junei Rodica, răsfrântă în emoţia angelică a trecerii pe sub „Teiul lui Eminescu” – când fiorul adolescentin ţâşneşte din mireasma sufletului frumos al purităţii îndrăgostiţilor.
„Ca şi satul său natal, ca şi copilăria sa, ca şi adolescenţa, ca şi mai toate etapele vieţii sale rămase pentru totdeauna într-o depărtare acceptată, fără ca cineva să-i fi cerut şi consimţământul. Şi, cei mai frumoşi dintre ani, cernuţi prin sita altor rigori: ordine, regulamente, reguli stricte, jurământ, datorie, onoare, disciplină, spirit de sacrificiu. În care, peste toate, se impuneau noţiuni de supremă excelenţă: patrie, popor, rege, armată, drapel.” (ibid., p. 46)
Află de la amicul său Sandu Pavlo, care a urcat până la demnitatea de general de divizie, că Armata este „ca o femeie frumoasă, tainică şi interesantă, care te prinde în mrejele sale de la prima întâlnire. Şi, odată căsătorit s-a zis cu tine…” (Grigore Stamate/ Mihai Hodorogea- Viaţa Mareşalului Prezan Profesia de a fi român…, p. 34)
Îndemnul lui Eros trece în plan secund, căci junele Constantin analizează, frământă, surprinde, pătrunde sub vârtejul marii ispite-Armata Română, în întregul ei regal, fascinant, temerar, auster, miraculos, intrând în cadenţa militărească cu pas apăsat de responsabilitate, cu ritmul armonios de mândrie, cu sufletul înflăcărat de Patrie, cu inima doldora de tranşee, de atacuri, de surprize, de frângeri, de biruinţi până la încoronarea meritorie cu diadema de Mareşal. Primul nostru Mareşal.
„Mareşalul Constantin Prezan nu este deloc un personaj aparte, nici măcar unul principal în măreaţă operă de reîntregire a neamului românesc. El este mult mai mult, decât mulţi şi-ar putea închipui vreodată. Este un adevărat simbol, un etalon de fapte şi o chintesenţă de circumstanţe ale timpului său.” (ibid., p. 17)
Războiul de Independenţă-1877, l-a implicat emoţional prin flacăra efervescenţei şi instinctul predicţiei, ancorându-l definitiv spre supremul ideal, marea sa chemare ostăşească peste care s-a pogorât cel mai înalt rang militar.
Mareşalul CONSTANTIN PREZAN a conferit MÂNDRIA MÂNDRIEI DE ROMÂN !
Mândria de a fi ROMÂN trebuie să fie Testamentul fiecărui dac creştin-ortodox !
În această MÂNDRIE creştin-ortodoxă se reflectă de fapt cunoaştere şi preţuirea de sine, ce se adaugă ca o îmbrăţişare Dragostei întru Dumnezeu şi Iubirii de Neam.
Tocmai, această MÂNDRIE creştină a dreptei credinţe dacoromâne ne îndatorează cu DARUL sfânt al cinstirii veşnice a ÎNAINTAŞILOR ÎNAINTAŞILOR NOŞTRI.
Întru cinstirea lor, aducând deopotrivă adorare lui Dumnezeu şi venerare Fecioarei.
În Dicţionarul enciclopedic român 1962-1966, trudit de corul celor 31 de voci, 28 cei mai ascuţiţi, îndârjiţi-academicieni între care mulţi tenori şi baritoni sovietici, sub bagheta dirijorului Athanase Joja, în spectacolul celor 3695 de reprezentări-paginate, numele celui mai înalt MILITAR – MAREŞALUL ÎNTREGIRII CONSTANTIN PREZAN n-a fost o dată chemat la rampa RECUNOŞTIINŢEI. (Academia RPR, Dicţionar enciclopedic român, Ed. Politică, Bucureşti-1967)
Uluire! Consternare! Încremenire! Stupizenie! Nimicnicie! Slugărnicie! Laşitate!
De fapt, ce ne mai miră această ne-simţire prelungită în timp şi peste timp, ce s-a derulat pe lângă drama DEZERTĂRII şi TRĂDĂRII românilor în istorie, atunci când n-au fost PREZENŢI la APĂRAREA sau RĂZBUNAREA marilor lor REGI-VOIEVOZI, EROI-MARTIRI: BUREBISTA, DECEBAL, GELU, DOJA, VLAD ŢEPEŞ, IOAN VODĂ cel VITEAZ, MIHAI VITEAZUL, HORIA, CLOŞCA, CRIŞAN, AVRAM IANCU, CONSTANTIN BRÂNCOVEANU, TUDOR VLADIMIRESCU, ALEXANDRU IOAN CUZA, ION ANTONESCU şi Voievodul naţionalismului creştin-ortodox venerat de pământul şi cerul dacic.
„Noi, românii, în istoria noastră, deseori, mărturisea marele istoric Gheorghe Buzatu, ne-am „ucis” eroii ori i-am ponegrit, înainte de a o face alţii. Chiar dacă fără convingere. Am făcut-o aşa, ca să dea bine în relaţia cu alţii. Cu deosebire, a puternicilor lumii, de la acel moment.
Obedienţa, bădie!…
Obedienţa şi interesul. Niciodată, naţionale.
Procedând astfel, de cele mai multe ori, ne-am trădat neamul şi am terfelit idealuri sfinte…” (Extras dintr-o discuţie purtată cu prof. univ. dr., Gheorghe Buzatu istoric, senator, vicepreşedinte şi membru al Biroului Permanent al Senatului Parlamentului României, Bucureşti, iunie 2003)
La fel de indignat, plin de durere a fost şi Generalul-maior ing. Marin Popescu:
„Pecinginea roşie, adusă de la Moscova, trebuia să convingă acest popor că nu are bărbaţi de seamă, ci tot ce s-a făcut până atunci a fost în dauna sa şi că tot ce este bun-inclusiv lumina unor zori noi şi fericite-ne vine de la Răsărit.” (Un mare act reparatoriu, în „Armata României” , revista Ministerului Apărării Naţionale, fost „Observatorul militar”, nr. 24 (131), 17-23 iunie 1993, p. 2)
Noroc cu Moşia cerească lăsată de Mântuitorul HRISTOS, celor chemaţi şi aleşi:
Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor!
Noroc cu prezenţa de spirit a ilustrului ziarist PAMFIL ŞEICARU, care avertiza pe toţi Românii cu măsura bunului simţ: „Cu mareşalul Constantin Prezan dispare încă un martor şi un participant al războiului unităţii naţionale. Fără să ne dăm seama, sfârşesc supravieţuitorii unei epoci. Încercăm o tristeţe evocând o lume care ne-a dat cel mai frumos capitol al istoriei poporului român.” (Pamfil Şeicaru, Universul, nr. 235 din 29 august 1943, p. 1)
Nici, Istoria militară a poporului român, vol. V, Ed. Militară, Bucureşti-1989, n-a rămas mai prejos de funestul dicţionar al academicienilor saturaţi de ei înşişi.
Cu reţinerea deplin justificată privind sursele bibliografice, cei doi înalţi ofiţeri-autori mărşeluiesc în cadenţa ostăşească mai departe, mai apăsat înspre Adevăr.
După absolvirea Şcolii Fiilor de Militari-Iaşi, cu bravura de „elev guard” tânărul subofiţer Constantin Prezan păşeşte în rândul armei de geniu a Şcolii de Infanterie şi Cavalerie, devenind sublocotenent. Apoi locotenentul de geniu Constantin Prezan s-a înscris la Şcoala Militară de Aplicaţie pentru Artilerie şi Geniu-Fontainebleau-Franţa, la propunerea premierului I.C. Brătianu făcută regelui Carol I, după care urmează altă preţioasă specializare la Magdeburg în Germania.
Prin ospitalitatea boierului-premier, Vizirul Brătianu, ofiţerul Prezan a cunoscut o serie de Români de seamă ai viitoarei Românie Mari.
Ajuns căpitan şi profesor la Şcoala care l-a format în Aplicaţii de Artilerie şi Geniu, comandantul Şcolii, colonelul Constantin Poenarul îl preţuia deosebit: „Prea bun ofiţer, serios şi cu instrucţie solidă; serveşte cu multă competenţă şi se ocupă de progresul armei sale… Excelent oficer sub toate raporturile.” (Foaia personală, pe anul 1887, octombrie 25, AMR, fond DCI/ 1974)
Slăvirea înaltului ofiţer superior a fost elogiată de o seamă de destoinici camarazi militari români: col. D. Rădulescu, Cr. Tell; generalii: I. Argetoianu, N. Dona, Berindei, Eraclie Arion, Vlădescu, A. Beller, C. Candiano, L. Iarca, Al. Pavlo, Tătărăscu, Lambrino, Bardan, Doroftei Ghermănescu, precum şi de cei străini: H. Berthelot, F. Foch, Patez, Mollet, H. Lafont, mareşalul Franchet d’Esperey, contele Saint Aulaire, rusul Scerbacev (care l-a avertizat de puciul de la Socola),
Mareşalul a suportat cu compătimire invidia plină de orgoliu a generalilor Averescu, Christescu, Răşcanu, a politicianului Marghiloman şi a altora.
„Când slugărnicia înlocuieşte caracterul, se pierde autoritatea morală, pentru că demnitatea şi spiritul de sacrificiu nu se menţin la slugi.” (Colonel Dimitrie Rădulescu, Amintiri înălţătoare, op. cit., p. 21)
Zorii secolului al XX-lea îi strălucesc din plin pe pieptul mare cât o patrie: 1901 ajunge colonel, 1907, general de brigadă, 1914, general de divizie, 1916, general de armată, (14/ 15 august 1916, i s-a încredinţat Armata a IV-de Nord; Grupul de Armate-„General Prezan”, coordonând „Bătălia Bucureştilor” (noiembrie-decembrie 1916); şef al Marelui Cartier General şi comandant al trupelor române (decembrie 1916-aprilie 1918.
„Generalul de corp de armată (general-colonel) Constantin Prezan, ajutat de un valoros grup de ofiţeri de stat major, printre care s-a numărat şi maiorul Ion Antonescu (atenţie! „printre care”, nu „care” şi nicidecum singurul, cum se mai exagerează de către unii-n.n.), a elaborat planurile de campanie ale armatei române pentru vara anului 1917, care au dus la răsunătoarele victorii de la Mărăşti, Oituz, Mărăşeşti. Pe timpul desfăşurării luptelor a sprijinit cu forţe din rezerva strategică pe bravii săi comandanţi: generalii Alexandru Averescu şi Eremia Grigorescu.”
(Dr. Constantin Ucrain, Mareşalul Constantin Prezan, în gazeta „La datorie”, p. 3)
În bătălia de la Oituz, generalul-colonel Prezan a primit efigia eroismului său: „în pasul Oituz, a fost rănit şi în acel loc avea o placă care-i fixa mai bine şoldul drept.”
(Macarie Olga (nepoata de fiică a Mareşalului), Conacul Schinetea şi Mareşalul ei, memorii în manuscris, Bucureşti 2012-2014)
În noaptea de 5-6/ 18-19 Aprilie 1918, se aşterne prima eclipsă totală peste Marele Comandant-Noaptea neagră a înlăturării din unităţile armate naţionale. Oculta a substituit RECUNOŞTIINŢA cu perfidia. „Recunoştiinţa a fost şi va rămâne o floare rară (…) o ţară este judecată, după cum ştie să-şi cinstească eroii.” (Colonel Dimitrie Rădulescu, Amintiri înălţătoare, op. cit., p. 15)
Cozile de topor şi-au asmuţit securile în tulpina unuia dintre cei mai falnici Stejari.
„Cabala”, încă şi încă o dată, îşi atinsese perfidul scop. Fără nici un fel de motivaţie.” (Grigore Stamate/ Mihai Hodorogea- Viaţa Mareşalului Prezan Profesia de a fi român…, p. 141)
Destinul Naţiunii şi al Mareşalului Prezan a făcut posibilă repunerea în drepturi şi îndatoriri asupra Armatei Române în noiembrie 1918-aprilie 1920, regelui Ferdinand revenindu-i Înaltul Comandament Aliat româno-rus.
Un om potrivit pentru momente nepotrivite afirmau o parte din contemporanii săi.
Un OM POTRIVIT pentru momente NEPOTRIVITE ŢĂRII dragi, dar pe care le-a POTRIVIT atât de biruitor DESTINELOR NAŢIEI şi al său!
Primul mariaj cu Clementina Bantaş vine ca un fulger şi pleacă precum un trăznet.
Al doilea mariaj vine în 1892, ca o Rapsodie de Primăvară, în Duminica Floriilor cu un trandafir ales, princiar, a cărui mireasmă se resfira pe 15 primăveri-Elena Olga Eliad, domnişoara de onoare a principesei şi apoi a reginei Maria.
„Olga Prezan se detaşa de femeile din generaţia sa printr-o eleganţă înnăscută” , consemna pentru posteritate Olga Macarie, nepoata Mareşalului.
51 de ani Constantin şi Olga Prezan au trăit cu dragostea de la prima vedere. În Iulie 1943, la 65 de ani Olga Prezan a urcat la ceruri, aşteptându-l pe Constantin care i s-a alăturat două luni mai târziu împodobit cu onoarea celor 82 de ani.
Un cuvânt înţelept al sihaştrilor daci spune pentru cel ce vrea să devină monah, că până la poarta Mănăstirii îl conduce îngerul păzitor, dincolo de poartă îl i-au în primire dracii. Aşa se întâmplă şi cu Oamenii distinşi, luminoşi, cereşti. Dincolo de aura lor, în beznă stau ca pe aspide şi şerpi, opt categorii de laşi din diferite clase sociale: invidioşii, egoiştii, epigonii, bârfitorii, clevetitorii, calomniatorii, detractorii, pizmaşii.
Constantin şi Elena Olga Prezan au avut parte de laşi, din toate clasele sociale, de la lachei, la generali şi chiar până în intimitatea palatului regal.
Mareşalul Prezan a fost curtat de generalul Antonescu devenit Conducător al Statului Naţional Creştin să formeze primul guvern în toamna lui 1940, şi chiar de către Furerh, după mărturia prof. dr. Petre Otu. (apud. (Grigore Stamate/ Mihai Hodorogea- Viaţa Mareşalului Prezan Profesia de a fi român…, p. 135)
Revenind la viaţa „civilă”, Mareşalul se împărţea între Bucureşti şi Conacul Schinetea, unde ajungea în fiecare an după Învierea Domnului şi se întorcea în Capitală la începutul lui Octombrie. Mareşalul îşi iubea profund familia ca un sacerdot, admira cu emoţie florile, portul popular, preţuia taraful lui Fănică „Ziaristul” din Schinetea, cununa şi ajuta mulţi tineri din părţile locului.
La Conacul căruia îi prezentau permanent onorul, garda regală a falnicilor castani şi tei, înşiraţi cu fireturile coroanelor reflectate pe cer, în poziţie de drepţi de-a lungul aleii principale, mare parte din timp, Mareşalul îl acorda cailor, câinilor ciobăneşti, copiilor satului. Era un foarte bun călăreţ, al cărui bidiviu favorit era un pur sânge englezesc, pasiune similară cu regina Maria. „Despre animale, fie cu pene, fie cu blană, ştia o mulţime de date, inclusiv poveşti. Fenomenale!” (Macarie Olga, op. cit.)
Îşi iubea soldaţii care trecuseră din plastilina humei copilăriei în bravii eroi chipeşi ai câmpului de luptă, ca pe proprii săi copii. Când nepoţica Olga i-a reproşat unde au fost soldaţii când a fost rănit i-a răspuns ca un inimos părinte al ei şi al lor: „Soldaţii, draga mea, apărau ţara. Iar, nu pe comandanţi, căci aceştia au datoria să fie în mijlocul lor, să-i apere de eventualele greşeli, ca şi de duşmani.” (Macarie Olga, op. cit.)
Ctitoriile şi donaţiile soţilor Mareşal Constantin şi Olga
-mănăstirea Mălineşti-Vaslui; biserica Dumeşti-Vaslui cu hramul Sf. Împăraţi Constantin şi mama sa Elena; biserica „Sfânta Treime”, Dumeşti I, Vaslui; şcoala din satul Schinetea; şcoala Dumeştii Noi; gara Băceşti; casa din Capitală căpătată prin lege, dăruită Ministerului Apărării Naţionale; casa Mavrocordat proprietate, oferită Liceului de fete „Oltea Doamna”; donaţie Muzeului Militar Naţional;
Casa ospitalieră din Bucureşti, „Caragiale 12”, a fost binevoitoare pentru oaspeţi de seamă între care Nae Ionescu, regina Maria, Pia, Ionel şi Vintilă Brătianu ş.a.
OLGA ELENA MAREŞAL PREZAN
Olga Elena Eliad s-a născut pe 4 August 1877, la Filipeşti-Târg-Ploieşti, în familia Sofiei (Petrescu) şi Iancu Eliad, care i-a mai dăruit şi pe Aglaia şi Nicu. De tânără domnişoară Olga vorbea franceza, germana, italiana, cu studii la Paris şi Viena.
Duminica Floriilor anului 1892 de pe Şoseaua Kisellef a fost Sărbătoarea inimii, întâlnirii cu alesul vieţii, iar 8 Noiembrie 1892 –Sărbătoarea-căsătorie care a deschis ciclul celor 51 de ani de convieţuire binecuvântată, preţuită, fericită.
Diplomele acordate distinsei doamne Prezan
1 Iunie 1906-Diploma Doamnei Colonel Olga Prezan, acordată de regele Carol I, „pentru serviciile aduse învăţământului primar şi educaţiunii populare” ;
5 Mai 1921-Diploma Doamnei General Olga Prezan, acordată de regele Ferdinand, „pentru activitatea demnă de toată lauda ce a depus pentru ajutorarea răniţilor şi bolnavilor din spitalele de pe front în timpul campaniei” ; Medalia „Avântul Ţării”, Doamnei General Olga Prezan, acordată de Ministerul de Război;
28 Septembrie 1933-Medalia „Peleş” Doamnei Mareşal Olga Prezan, acordată de Casa Majestăţii Sale Regale, „în amintirea semicentenarului Castelului Peleş.”
Deasupra tuturor acestor distincţii stă însă scrisoarea trimisă de Mareşal în Ianuarie 1939:
„Scumpa mea Olga,
… pentru ca urmaşii tăi-sau, de se va crede, chiar posteritatea-cât serviciu ai adus, cu un elan patriotic neîntrecut, ţin să semnalez două dintre ele cari, după mine, au o deosebită importanţă.
Prin tactul şi felul tău de a fi, ai contribuit în largă măsură la stabilirea unor relaţii armonioase între Misiunile aliate, Miniştrii Plenipotenţiari şi Şefii Misiunilor militare şi între mine, fapt ce a contribuit la o atitudine, din partea lor, cu totul binevoitoare ţării.
Te-am rugat să organizezi-şi ai făcut-o numai prin străduinţa ta-un serviciu de trimitere pe front, pe cât posibil la ofiţerii şi soldaţii noştri, a diferite daruri utile, punându-ţi la dispoziţie, după cum ştii, o bună parte din disponibilul nostru; serviciu de care te-ai achitat în mod ireproşabil.
Am procedat astfel ca să aproprii cât mai mult sufletul armatei de cel ce are răspunderea conducerii ei, în credinţa că aceasta ar contribui, poate, la avântul luptătorilor, cari ar vedea în acest gest o atenţie părintească.
Pentru aceste servicii ce semnalez ai dreptul la recunoştinţa mea şi nu este prea mult dacă adaug şi a Patriei.
Costică.” (apud.Grigore Stamate/ Mihai Hodorogea- Viaţa Mareşalului…, p. 259)
În viziunea lui Eugeniu Buhman, Olga Prezan era tânără, frumoasă, atrăgătoare, comunicativă, iar a jurnalistului Timoleon Pisani, Olga apărea: „Frumoasă, bună, delicată, bine crescută, inteligentă. Olga Prezan fermeca ochii, sufletul, mintea… Mărirea în care a trăit nu a făcut-o să se creadă că poate să privească de sus. A fost deasupra acestei măriri. A rămas aceeaşi în port şi vorbă, simplă, bună, îndatoritoare, fericită să ajute, să aline.” (ibid., p. 124)
Olga Antuaneta Iosefina era fiica lui Nicu Eliad, cumnatul lui Constantin Prezan,
înfiiată de Mareşal, căsătorită cu Constantin Dimitriu din care s-au născut. Olga-Florica (Oly sau Olguţa), febleţea bunicului, născută în 1934, şi Ion în 1936.
Nerecunoştinţa politicienilor vremii a făcut casă bună cu grosolana nerecunoştinţă a sătenilor din Schinetea cărora Mareşalul le-a făcut întotdeauna numai bine.
Nesăbuinţa şi mârşevia lor a prefaţat domnia proletară, care se instalase peste tot.
După ce a urcat şi Mareşalul la ceruri, sătenii ţărănoi-gospodari au devastat totul la Conac, faţă de care tătarii, muscalii şi bolşevicii cu siguranţă s-ar fi ruşinat.
În anul 2004, Conacul a fost înscris în Lista monumentelor istorice-Vaslui, nr.390.
Olga Eliad Dimitriu a primit de ziua Femeii-8 Martie 1948, seara după ora 19.00 buchetul proletarilor securişti: percheziţie la sânge trei zile şi trei nopţi, după cocoşeii ascunşi de Mareşal, dar negăsându-i i-au adus altă acuză:
„-Cetăţeana Prezan, în numele legii sunteţi arestată pentru deţinerea ilegală de armă!” A fost dusă la secţia Negreşti, apoi Vaslui, Jilava şi-n cele din urmă la Mislea.
Relaţia generalului Constantin Prezan cu maiorul, locotenent-colonelul şi colonelul Ion Antonescu, considerat de unii binevoitori „braţul drept al generalului Prezan”, din partea generalului a fost totdeauna obiectivă. Chiar dacă avea încredere în subalternul său mai tânăr, ştiindu-l incisiv, impulsiv, îl controla, îl atenţiona, îl îndruma neacordându-i credit total. De fapt activitatea desfăşurată în cadrul Statului Major era coordonată şi exercitată de un grup de profesionişti. De partea cealaltă Antonescu, deşi competent, merituos şi nu era singurul, îşi autogratula din când în când faptele. Secţia Operaţii la care făcea des referire era condusă de maiorul Emil Sorescu, pe când Antonescu era simplu ofiţer. Autoîmputernicirea de a-l semna pe general : „am redactat, am semnat pe generalul Prezan şi am transmis…” , urmat de „l-am supus spre semnare generalului Prezan”, era totuşi prea mult…
(Extras din memoriul adresat ministerului de Război de Antonescu în 1938)
Devenit Conducătorul Statului, Antonescu l-a invitat să formeze primul Guvern, i-a corectat pensia mizeră, iar la plecare…, i-a organizat funerarii naţionale.
După ce a făcut catalogul tuturor scriitorilor şi ziariştilor din marile unităţi, încredinţându-le diferite sarcini, a trecut la misiunea preoţilor. Preoţi mobilizaţi erau în număr de 252. Protopopul Constantin Nazarie a fost ridicat la gradul de colonel, iar preotul Vasile Pocitan, maior, încredinţându-le astfel Serviciul Religios al Armatei, căci aportul clerului în război după măsura Mareşalului a fost eminent: „Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care alături de ostaşi, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Ţară şi Neam.” (Gabriel Pârvu, Pregătiri sufleteşti pentru zile mari, Atelierele Socec et Co., Bucureşti-1916, p. 44)
Mareşalul venera Biserica noastră naţională: „Atât cât a făcut biserica ortodoxă română pentru creştinătate, n-a făcut nicicând nici o altă biserică din lume.”
Afirmația este reluată de acad. Virgil Cândea: „Până şi muntele Athos a trăit atâtea sute de ani din dăruirea românească.”
Aprecierea celui mai înalt ofiţer superior era dovada deplinei recunoaşteri a clerului.
„Epopeea Războiului pentru Întregirea Neamului, încununată de Marea Unire din anul 1918 şi făurirea statului naţional unitar român au cuprins, în vâltoarea faptelor de sublimă jertfă şi eroism desăvârşit, alături de ostaşi şi preoţii mobilizaţi pe front, adevăraţi apostoli şi modele de urmat.” (Conf. univ.dr. Aurel Pentelescu/ Conf. univ. dr. Gavriil Preda, Jertfa preoţilor mobilizaţi în Războiul pentru Întregirea Neamului 1916-1919)
Jurnalul Mareşalului menţionat de autor într-o scrisoare adresată soţiei sale, de istoricul Gheorghe Buzatu şi de doamna Olga Macarie care, consemnează că mama dânsei a luat „bastonul de mareşal şi o parte din cele 34 de ordine şi medalii, împreună cu plicul mare, galben” şi le-a predat Ministerului de Război în 1943.
„Demnitatea de Mareşal (…) o răsfrâng asupra tuturor camarazilor mei de luptă, nerezervând pentru mine decât o infimă parte.”(Viorica Zgutta, Constantin Prezan, Mareşal al României, Ed. Dosoftei, Iaşi-2005, p. 15)
Doi mari artizani s-au bucurat de privilegiul Înfăptuirii României Mari: Mareşalul Prezan şi Regina-Rege Maria, care ne-a lasat un testament de cinstire a Înaintaşilor:
„Nu vărsaţi lacrimi pe mormântul eroilor, ci mai curând slăviţi-i în cântece, aşa ca faima numelor lor să rămână ca un ecou prin legenda veacurilor!”
Graţie intervenţiei salvatoare a Diviziei 16 Infanterie autorizată de generalul de armată Constantin Prezan asupra complotului celor peste 3000 de ruşi-boşevizaţi privind eliminarea reginei, regelui, premierului, marilor comandanţi români şi ruşi, cantonaţi la Socola şi spulberaţi prin surprindere, a determinat perioada postbelică să instaureze ingratitudinea naţională între 1945-1990.
Mântuitorul HRISTOS-ISTORIA absolută călcând în picioare şi plesnind cu ştergarul mojicia şi făţărnicia ingratitudinii naţionale a delegat Arhanghelul Istoriei relative să-i confere persoanei Mareşalului Prezan, aura unui OM MONUMENTAL.
Lucrarea celor doi autori consacraţi şi militari de vază se aşterne ca o frumoasă călătorie literară, ce urcă spre înălţimile eseului încărcat cu taină şi miraj din divina Ţară a Bucovinei, prevăzut cu dese indicatoare-documentare de o fosforescentă autenticitate, ornamentate într-o vastă iconografie ce consacră memoria ilustrului Mareşal şi al familiei sale într-o învăluire celestă ce reflectă o strălucire pururea.
Lucrarea cuprinde acrivie, acurateţe, adâncime, adevăr, admiraţie, afecţiune, afinitate, afirmaţie, afluenţă, alternanţă, altruism, ambiţie, analiză, anticipaţie, aprofundare, apartenenţă, apercepţie, apologie, armonie, argumentare, artă, atitudine, atracţie, asumare, autohtonism, autonomie, autoritate.
CEA MAI ÎNALTĂ DISTINCŢIE A DACULUI ESTE PROFESIA DE A FI ROMÂN!
CONSTANTIN PREZAN ESTE UN MONUMENT VIU TOTDEAUNA PREZENT!
-PREZENT în gând, în cuvânt, în faptă ca OM!
-PREZENT în şcoală, în pregătire, în formare ca MILITAR!
-PREZENT în fruntea Armatei ca model de OSTAŞ!
-PREZENT în linia întâi a frontului sub flamura de COMANDANT!
-PREZENT în SUFERINŢA înfrângerilor graţie intervenţiei neinspirate politic!
-PREZENT în BIRUINŢELE aşternute peste înfrângerile cauzate de alţii!
-PREZENT în Război!
-PREZENT în PACE!
-PREZENT în ONOARE!
-PREZENT în DEMNITATE!
-PREZENT în NOBLEŢE!
-PREZENT în FAMILIE!
-PREZENT în POPOR!
-PREZENT în BISERICĂ!
-PREZENT în Reîntregirea Neamului Românesc!
-PREZENT în braţele ROMÂNIEI MARI!
-PREZENT în PREZENT!
-PREZENT în TRECUT!
-PREZENT în sufletul frumos al unor ALEŞI!
-PREZENT în VIITOR!
-PREZENT în VEŞNICIE!
Divine preţuiri Înaintaşilor noştri binecuvântaţi!
——————————————–
Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU
Dacoromânia-Brusturi-Neamţ-
7 ianuarie 2019
Unul dintre protectorii mei a fost Mircea Sântimbreanu, bine-cunoscutul scriitor iubit de toți copiii și al cărui nume a fost dat unei școli din București. Cu binecuvântarea dânsului am fugit din țară. După ce muncisem ca traducător prin Germania de Răsărit și Cehoslovacia, trimis de Grupul de Șantiere Vulcan, mi-au desfăcut contractul de muncă în mod ilegal. Am găsit fără dificultăți o muncă pe un șantier lângă casă, unde mă plăteau, dar fără contract de muncă, fără carte de muncă, deci mă plăteau ilegal, iar acea perioadă nu a fost trecută în cartea mea de muncă și nu mi s-a considerat la vechimea în muncă pentru la pensie. Nu era prima dată când mi se desfăcea contractul de muncă în mod ilegal și fără să știu de ce, sau eram aruncat de la o întreprindere la alta, în alt oraș, cât mai departe de București, unde îmi cumpărasem apartament, aveam soția și copilul. Mircea Sântimbreanu mi-a propus să nu mă mai duc pe șantier, să stau acasă și să scriu, că mă ajută dânsul să obțin o pensie de la Uniunea Scriitorilor, unde era șeful comisiei de pensionări. Am refuzat politicos și i-am dat de înțeles, în limbajul nostru metaforic, cum vorbeam de obicei, că voiam să fug din țară. A dat din cap aprobativ și mi-a dat binecuvântarea sa, ba chiar mi-a sugerat Suedia. Am părăsit țara ilegal, dar nu eu am început cu ilegalitățile.
