Cuvânt și iubire

Dragii mei enoriași!

Cu puţin timp în urmă am primit un articol despre o expoziţie  itinerantă a artistului Tudor Banuş care urma, după Viena, să se deschidă la Lisabona. Pictoriţa Liana Saxone Horodi îl recomanda pe autor cu multă căldură: “Un artist care merită toată atenţia! Şi un om minunat!”

   Tudor Banuş este arhitect ca formaţie şi este fiul poetei Maria Banuş.  Considerat un artist internaţional datorită creaţiei sale deosebite şi numeroaselor colaborări la reviste de mare prestigiu, el este pictor, gravor şi ilustrator, sculptor şi grafician.

E solicitat de New York Times, de le Mond, Die Zeit şi dacă adăugăm cele peste şaptezeci de expoziţii personale prezentate în Franţa, Statele Unite, Elveţia, Austria, Germania, Belgia, Anglia, Suedia, Portugalia ş.a. înţelegem această apreciere.

 Tudor Banuş este autorul unor desene cu viziuni terifiante, cu detalii infinite, cu obsesii, aspecte onirice şi magice… Exegeţii au afirmat că de la Durer la suprarealişti şi până la postmodernism – totul poate fi regăsit în creaţia sa. El asociază o realitate dură cu fantezia, cu spiritul ludic şi contextele apocaliptice. Nu lipsesc nici notele de umor, revelaţiile artistice, delirul controlat. Din pânzele sale ne privesc făpturi reale dar şi altele fabuloase, prezentate într-un stil baroc, care naşte un subiect fantastic ce aminteşte uneori de Bosch, alteori de Bruegel şi de marii suprarealişti. Ca şi peisajele antropomorfice care nu te pot lăsa indiferent. Acest tandem care se dovedeşte poetic justifică pe deplin şi caracterizarea de realism fantastic atribuită artei acestui artist prolific şi multifacial.

Recentul eveniment cultural de mare pres­tigiu de la I.C.R. Tel Aviv, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România, eveniment în cadrul căruia conf. univ.  Răzvan Voncu, redactor șef al prestigioasei publi­cații „România Literară” și director de programe externe al Uniunii Scrii­torilor din România a prezentat noua carte a neprețui­tului nostru co­laborator Roni Căciu­laru (cunos­cut și apreciat scriitor și ziarist) s-a bucurat de un enorm succes!

Joia trecută, în fru­moasa sală de primire a I.C.R. Tel Aviv, un public extrem de numeros umplea până la refuz spațiul în care nu găseai nici măcar un colțișor rămas liber… Invitatul de onoare, Răzvan Voncu, sosit special de la București pentru a lansa excepționala și emoționanta nouă carte a colabo­ra­torului nostru s-a decla­rat foarte plăcut impre­sionat, chiar uimit  de prezența a peste 100 de persoane (scriitori, zia­riști, oameni de cultură) veniți din toate colțurile țării dornici să-l asculte și extrem de interesați de noua realizare literară, în limba română, a lui Roni Căciularu.

Prestigiosul eveniment s-a transformat într-un adevărat triumf pentru organizatori și a fost moderat cu competență, profesio­nalism și grație de direc­torul  adjunct al I.C.R. Tel Aviv, doamna Cleo­patra Lorințiu. Despre personalitatea deosebită s scriitorului Roni Căciularu și despre interesanta și incitanta sa nouă carte, a vorbit în cuvinte extrem de calde, cu sinceră prietenie, dar și cu o mare competență profesională, criticul Răzvan Voncu. El a subliniat că în ciu­da realei afecțiuni care-l leagă de autorul cărții reușește totuși să se de­ta­șeze și să aprecieze cu obiectivitate, la justa sa valoare calitatea deo­se­bită a cărții prezentate… „Sunt încântat și vreau să vă felicit că ați venit în număr atât de mare la acest eveniment literar, dar trebui să vă deza­măgesc probabil, mărtu­risindu-vă că la Bucu­rești o astfel de lansare ar fi întrunit mult mai puțină lume, poate 20 – 30 de persoane. Numai în provincie, la Iași, la Alba Iulia sau Cluj mai poți aduna atâta lume la un eveniment literar” a afirmat cu regret Răzvan Voncu adăugând: „Roni Căciularu este un uma­nist în sensul clasic al termenului, respectiv cineva care pune în centru omul și pro­ble­mele sale. Și… omul este o problemă a gazetăriei, a artei, amprenta pe care o lasă el în lume fiind importantă și demnă de relevat”.

Editorul cărții ziaristul, scriitorul, poetul Adrian Graunfels a vorbit la rândul său cu multă înțelegere, admirație și afecțiune atât despre cartea publicată recent „Reporter, angajatul ni­mănui”, dar și despre personalitatea complexă și ieșită din comun a autorului. De altfel cartea apărută într-o bună prezentare grafică în editura „Saga”, s-a bucurat de un enorm succes de public, fiind aproape epuizată încă de la lansare. La rândul său jur­nalistul și poetul Nando Mario Varga, fost redac­tor șef al legendarului cotidian „Viața Noastră” și proprietarul singurei agenții de știri „on line”  în limba română „Anima News” din Israel, a evocat cu nos­talgie perioada din urmă cu mulți ani, când fascinat de prospețimea articolelor lui Roni Că­ciularu, l-a îndemnat pe acesta cu multă insis­tență și persuasiune să se dedice adevăratei sale vocații: scrisul!

Deasemenea, vorbi­to­rul a atins o coardă sensibilă aducând în centrul discuției dragos­tea și profunda legătură sufletească, care îl leagă pe autor de minunata sa soție Fany. O adevărată senza]ie în rândurile publicului pre­zent în sală a fost apa­riția după o lungă ab­sență a marelui ziarist, scri­itor, cineast, critic lite­rar, filozof de o rară profun­zime, Zoltan Ter­ner, și el un colaborator prețios și iubit al ziarului nostru, „Jurnalul Săptă­mânii”. În momentul intră­rii sale în sala I.C.R. Tel Aviv întregul public s-a ridicat în picioare aplau­dându-l minute în șir…

Mărturisesc că am avut lacrimi de emoție în ochi (și nu numai eu) căci Zol­tan Terner, prieten drag, neprețuit, nu mai apăruse în public de ani de zile, suferind de di­verse afecțiuni deloc ușoa­­­re. În urma unei vi­zite pe care i-am făcut-o cu câteva zile înainte am reușit să-l conving, că apariția sa în mijlocul unor oameni care îl iu­besc, îl admiră sincer și-i prețuiesc talentul, imen­sa lui cultură și deo­sebita sa per­sonalitate îi va face bine. Sunt fericită că am avut dreptate și că Zoltan Terner a vorbit despre miraculoasa sa revenire la viață și activitate și despre bu­curia pe care i-o face noua carte a prietenului său Roni Căciularu.

O interven]ie extrem de caldă, prietenoasă și sinceră a fost cea a marii pictorițe și artiste plas­tice, doamna Liana Sa­xo­ne Horodi, venită cu so­țul ing. Mirel Horodi din Haifa, pentru a-și mani­festa afecțiunea și apre­cierea față de pu­blicistul și scriitorul Roni Căciu­laru. Talen­tata pic­toriță l-a felicitat cu sin­ceritate atât pe auto­rul cărții „Reporter, anga­jatul ni­mă­nui”, cât și pe Zoltan Terner, care a revenit la viață și acti­vitate.

La rândul meu, extrem de emoționată și de ce să n-o spunem, fericită de reușita deplină a serii – care păruse la un mo­ment dat periclitată de intrigi în manieră co­munist-sovietică – l-am felicitat pe Roni pentru reușita lan­sării, pentru extraor­dinara prezentare făcută de criticul literar Răzvan Voncu, i-am mulțumit cu căldură pentru faptul că a fost și este alături de mine și îmbogățește paginile ziarului  „Jurna­lul Săptămânii” cu arti­colele sale.

În continuare am citit mesajul de caldă amiciție și apreciere profesională pentru Roni Căciularu, trimis din par­tea unui vechi prieten: dl. Miha Hariș pre­șe­din­tele organizației A.M.I.R.- a evreilor originari din România, care s-a scuzat că obli­ga­ții contractate anterior, l-au împiedicat să ia par­te la festivitatea de la I.C.R. Dealtfel și din partea organizației H.O.R. a vorbit purtătoarea de cuvânt, doamna Sanda Feller, care a subliniat că îl cunoaște și-l apreciază pe Roni Căciularu încă de pe vre­mea când era Secretar General al organizației… „Apreciez și admir fap­tul că atât de multă lume este prezentă la această lansare” a accentuat Sanda Feller.

Seria vorbitorilor a fost încheiată de purtătorul unui nume legendar, în lumea jurnaliștilor de limbă română din Israel, vestitul Jean Steiger de la Europa Liberă, fostul redactor șef al marilor cotidiane „Viața Noas­tră” și „Ultima Oră”. Născut în același oraș cu Roni Căciularu,  la Bacău, Jean Steiger a evocat cu nostalgie vechile străzi și locuri  de întâlnire din urbea natală, emoționându-i în mod deosebit pe toți ori­ginarii din Bacău aflați în sală (și aceștia nu erau deloc puțini). Evident emoționat de elogiile și căldura cu care a fost primită recenta sa carte, Roni Căciularu a mulțumit tuturor și a primit din mâinile criti­cului literar Răzvan Voncu, di­rec­tor de programe ex­terne al Uniunii Scriito­rilor din România, presti­giosul carnet de membru al USR.

În aplauzele prelungite ale publicului, această seară fermecată, plină de căldură și de înțelegere s-a terminat cu… multi­tudinea de autografe acor­date de Roni Căciu­laru tuturor celor care i-au solicitat cărți. A urmat un bogat bufet și toți cei de față și-au promis unii altora că astfel de seri minunate  vor mai avea loc.

————————

Doina MEISELES

Directorul publicațiilor: „Jurnalul săptămânii” și „Magazin Expres”

Tel Aviv, Israel

Decembrie 2018

„Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea; cum fără eu nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume.”

 ( MIHAIL EMINESCU) 

 

   Darul creaţiei conferit de Bunul Dumnezeu-Arhitectul absolut al Creaţiei Sale, unor chemaţi şi Aleşi, provoacă o bucurie surprinzătoare, inexplicabilă, permanentă, copleşitoare, cutremurătoare, înfiorătoare chiar, pe care foarte greu o poţi defini, înţelege, deşi eşti conştient că este alegerea, bunăvoirea şi bunăvestirea lui Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat miraculos, Atunci, „la plinirea vremii”, în cazul alegerii Fecioarei MARIA întru Naşterea Fiului Său, vestită cu mult timp prin solia unor Profetese dintre Sibilele noastre thraco-dace, precum şi cea a marelui Arhanghel Gabriel-aducătorul Veştilor bune cereşti.

   Cybele/ Sybylla, din pelasga veche înseamnă „profeţitoare” (Hesiodi Theognosis, Oracolul Gaeei; Pausanias, Delphi; Cicero, Divin, I 36.79. Aeschy; Suidas, Sybilla; Friedlieb, Oracula Sibyllina)

   Una dintre Sibile, numită Persica, spunea: „Va veni în lume Proorocul cel Mare, din marginile de sus, printre noi. Din Fecioara Curata se va naşte, şi pe noi cu Dumnezeu Tatăl ne va împăca”.

   Sibila Sibica a primit mângâierea Duhului Sfânt prevestind Minunea cea Mare, pogorâtă peste daci: „Iată, va veni ziua cea luminoasă, în care Domnul Cel de veci, pentru păcatul tuturor, va fi trimis şi după trup va vieţui. O Jupâneasă (Crăiasă) pe care (pe) dânsul va avea, hrăni-l-va pre Dânsul cu sânul său, că aşa e taina dumnezeiească”.

   Sibila Delfica, având harul Duhului Sfânt, a scris despre Fecioara Curata aceste proorociri:

   „Maria, cunoaşte pe Domnul tău că va veni Prooroc pentru mântuirea ta. Acela toată lumea cu învăţătura Sa va lumina. Cade-se ca fiecare să-şi aducă aminte de Dânsul. Cu lucrarea dumnezeiească din Fecioara se va naşte şi va răcori inimile credincioşilor săi”.

   Sibila Himera este povăţuită de Duhul Sfânt să scrie aceste cuvinte despre Sfânta Născătoare de Dumnezeu: „Fecioara, în veacul cel tânar care va veni, întru cinstirea omului va fi. Noi toţi o vom cinsti pre dânsa, căci pre Împărat îl va ţine în mâinile sale. Împăratul, căruia îi vor aduce daruri cei trei Crai credincioşi.”

 

   Sibila Laţia, cu îndreptarea Duhului Sfânt, a proorocit în acest chip: „Iată va veni în lume către noi Domnul cel bogat din ceruri. Naşte-Se-va din Fecioara Maria. Aşa se cade ,cu învoirea lui Dumnezeu, laudă să-i dăm. Cerul şi pământul şi îngerii IL vor cunoaşte”.

   Iar, Sibila Numeea prezicea în acest fel: „De la Domnul Sfânt într-acest chip, acestea sunt cuvintele cele de pe urmă. Adevăratele sânt şi vor fi în veac, care însemnează nouă Împăratul şi ne făgăduiesc venirea Lui în lume, care cu pace Va locui cu noi şi de toată lumea Va fi cu mila şi Va primi El trup omenesc. Domnul Dumnezeu cel foarte bun şi cu mila spre Fecioara o va lua de care va fi Lui Maică, încât o va vedea pe Dânsa în stat drept.

   Cu adevarat ne va întrece pe noi Fecioara aceea cu destoinicie, cu smerenie, cu fapte bune şi curăţenie. Pentru aceea, în pântecele său curat va dobândi pe Domnul Său, care din cerul cel înalt este!”.

   Sibila Heles lasă şi ea lumii următoarea mărturie sacră pentru nemurire: „Venirea Lui va fi însemnată foarte, aşa cum tocmeala cu Dumnezeu, înaintea oamenilor este ascunsă. Că mare minune se va arăta când Fecioara va spune lucrurile acestea.”

    Cea mai faimoasă dintre cele 12 Sybylle pe care le consemnează mito-istoria în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi, ulterior în Grecia şi Roma, a fost Sibila Erythreea, fiica lui Aristocrates-Crinagoras (guvernator) şi a nobilei hiperboreene Hydole (născută la Roşia, pe valea Holodului). Sibila era născută la Mărmeşti-Roşia-Zarand (Marmissos, după Suidas), „loc sfânt al mamei Mari” (Rheea-Deciana-Cybelle), „soţia lui Saturn”, după cum spune chiar Sibila lângă Râul Ida (transformat în Muntele Ida, lângă Troia). N. Densuşianu afirmă că: „Întreaga catenă a Carpaţilor a fost odată domeniu sacru al marilor divinităţi pelasge. Mai ales în Munţii Apuseni, auriferi ai arimaspilor şi agathyrşilor, s-au găsit urmele unei prosperităţi materiale şi ale unei civilizaţii morale înaintate din timpurile cele mai vechi.”

   (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică-„Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova; Pausanias (sec. II), Descrierea Eladei; Suidas (sec X, d. Hr.) Lexiconul bizantin; Ovidiu, Ponticele; Th. Zielinski, Sibylla, Editura „Meta”, 1994)

   Deci, Profeţii de mai târziu au avut ca izvor Oracolul profeteselor-Sibilelor protodace.

   „Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!

   Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?”                (Luca 1, 28-29)

   Maria fusese aleasă de Tatăl ceresc, cu bunăvoinţa Fiului şi cu dragostea Duhului Sfânt, ca cea mai pură, cea mai smerită, cea mai darnică, cea mai frumoasă, cea mai înţeleaptă, cea mai jertfitoare, cea mai iubitoare de Dumnezeu, Fecioară dintre aristocraţiile dacice pământeşti, fiindcă în ea sălăşluiau toate virtuţiile divine în care se putea întrupa Logosul dumnezeesc.

   Aşadar, prima cuminecare deplină, totală cu Cuvântul dumnezeiesc din lumea Creaţiei lui Dumnezeu a făcut-o Fecioara Maria din seminţia preaaleasă pelasgo-geto-dacă.Pentru contemporani dar mai ales pentru creștinii ce urmau să I se închine Aleasa Vlahă avea să fie numită Vlaherna Eleusa!

   Bucuria Fecioarei Maria s-a ţesut în inima ei angelică, în fiinţa ei pământeano-cerească şi în sufletul ei curat prin cea mai copleşitoare expresie a cântării frumuseţii Frumosului divin.

   „Măreşte sufletul meu pre Domnul, Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mîntuitorul meu, că a căutat spre smerenia Fiicei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile!”

                           (Luca 1, 46-48)

   Bunavestire este aşadar, momentul copleşirii de har, când Dumnezeu te îmbrăţişează prin alegerea Sa întru a odrăsli Frumosul Creaţiei Sale în creaţia suavă, angelică a Demiurgului.

   Bunavestire este Darul binecuvântat de Dumnezeu oferit mărgăritarului rugăciunilor de mulţumire al Fecioarei Maria care, au urcat suav, mistic, azurul serafic de lângă Atotcreator.

   Rugăciunea, psalmul, imnul sunt călăuziri şi împliniri întru misiunea şi vocaţia profetică.

   Luceafărul POEZIEI româneşti Mihail Eminescu, cel care prin toată fiinţa sa a adus Omagiu FEMEII, i-a închinat celei mai presus de toate, Crăiesei Maria, cel mai frumos psalm.

   Rugăciunea Profetului nostru adresată SUMEI SERAFICE de PROFEŢI-MARIA este în primul rând o rugăciune pentru Neamul său protodac, pentru poporul dacoromân care este bântuit în Vatra sa milenară rânduită din mila Sfântului, de restriştea neputinţei peste care se revarsă vâltoarea vremurilor grele, apăsătoare din lăuntru sau cele des provocate din afară.

   Mihail Eminescu era un bun cunoscător al limbilor sacre: aramaica, greaca, sanscrita, care de fapt aparţineau trunchiului protodac al pelasgo-tracilor, locuitorii ancestrali ai pământului.

   Crai-înseamnă prinţul, regele sau împăratul aparţinător al acestui sacru pământ geto-dac.

   Crăiasă-înseamnă Cea aleasă: adică, Aleasă de Dumnezeu, Aleasă de Neam ca Împărăteasă a acestui sfânt Pământ şi a acelui serafic Cer.

   „Crăiasă alegându-te, semnifică de fapt: Tu eşti Împărăteasa cea Aleasă, ce ne reprezinţi!

   Poetul, Profetul, Preotul sunt întâi stătătorii slujitori şi slăvitori ai Atotcreatorului, ai Logosului şi ai poporului lor care, cer în rugăciune şi în faptă bună, iertarea, ocrotirea şi ajutorul lui Dumnezeu prin şiragul aprins al rugăciunilor-plângeri de foc, adresate Maicii Domnului, pentru Domnul Iisus Hristos, Fiul ei-Împărat al Cosmosului:

   „Crăiasă alegîndu-te,/ Îngenunchem, rugîndu-te,/ Înalţă-ne, ne mîntuie/ Din valul ce ne bîntuie,/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mîntuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea Fecioară, Marie!// Noi, ce din mila sfîntului,/ Facem umbră pămîntului/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor,/ Ascultă a noastre plîngeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, Maică Prea Curată/ Şi pururea Fecioară, Marie! (RUGĂCIUNE)

 

   Străfulgerarea acestei splendori a creaţiei, picură în suflet nemărginiri din icoana paradisului ce se reflectă deopotrivă în minte, în inimă şi în suflet ca o simfonie celestă ce încântă totul în fiinţă şi persoană unde vibrează mirific chemarea chemărilor de sus.

   Creaţia întru Frumos devine astfel o cântare de mare rafinament cultic, liturgic a inimii, dând chip diafan raţiunii coslujitoare, coslăvitoare, nemărginire şi nemurire operei scrise.

   Profetul nostru este conştient şi bucuros că FECIOARA MARIA este mai presus de cer şi pământ prin vocaţia ei de MILOSÂRDĂ, de NĂDEJDE, de ÎMPLINIRE a Omenirii creştine  şi tot ceea ce putem să-I cerem lui Dumnezeu, prin CRĂIASA nostră e Calea cea mai sigură.

   Lumina Cuvântului întrupată în cea mai Aleasă Fecioară, o umple de har, de lumină, de adevăr, de iubire, de dumnezeire, devenind OMUL îndumnezeit, o supra Lumină lină ce se reflectă în Fiii lui Hristos cu Credinţă, cu Nădejde, cu Dragoste pentru cei care şi le împlinesc.

   În mesajul său poetul-profet nu-şi arată necredinţa, ci îi descoperă Fecioarei Maria, voinţa de a se întări în credinţă, de a se întrupa în iubire tocmai prin nădejdea care şi-o pune nemărginit în Ocrotitoarea CRĂIASĂ, Fiinţa pururea copleşită de LUMINA dumnezeiască:

   „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc de-odinioară,/ O, Maică sfîntă pururea Fecioară/ În noaptea gîndurilor vină.// Speranţa mea, tu n-o lăsa să moară,/ Deşi a fost adînc noian de vină;/ Privirea ta, de lacrimi calde, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară.// Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adîncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.// Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa,/ Şi reapari din cerul tău de stele,/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!” (RĂSAI ASUPRA MEA)

   Pentru  epigonii atei, critici, detractori, calomniatori, pizmaşi se naște întrebarea dacă poetul putea adora o fiinţă angelică, ocrotitoare, dumnezeiască, dacă nu mai credea în ea?!

 

   Harul se pogoară cu o graţie aristocrat-divină împodobind faldurile tainice ale sufletului său profetic, primenit de cerul albastru-voroneţian al zorilor feciorelnici sau de cel înstelat sub vraja romanţei ce alunecă sub îmbrăţişarea clarului de Lună în care se reflectă întreaga armonie îmbătătoare de mireasmă sublimă a Frumosului, odrăslind sub Muntele Olimpului Carpatin, a apelor sale diamantine, a câmpiilor, Bucovina sa înveşmântată în hlamida regală de sub care străluce verdele de brocart al pădurii de brazi, ce scânteiază în mirificul aurorei astrale, geniul său creştin-ortodox dăruindu-ne o sublimă încântare!

   „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/ Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,/ Văile în flori/ Rîuri resăltînde printre stînce nante,/ Apele lucinde-n dalbe diamante/ Peste cîmpii-n zori.// Ale sorţii mele plîngeri şi surîse,/ Îngînate-n cînturi, îngînate-n vise/ Tainic şi uşor,/ Toate-mi trec prin gîndu-mi, trec pe dinainte,/ Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte/ Îmi şoptesc de dor.// Numai lîngă sînu-ţi geniile rele,/ Care îmi descîntă firul vieţii mele,/ Parcă dormita;/ Mă lăsară-n pace, ca să cînt în lume,/ Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume/ Şi de steaua mea.// Cînd pe bolta brună tremură Selene,/ Cu un pas melodic, cu un pas alene/ Lin în calea sa,/ Eol pe-a sa arpă blînd răsunătoare/ Cînt-a nopţii dulce, mistică cîntare,/ Cînt din Valhala.// Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,/ Inima îmi bate, bate şi nu tace,/ Tremură uşor,/ În fantazii mîndre ea îşi face cale,/ Peste munţi cu codri, peste deal şi vale,/ Mînă al ei dor.// Mînă doru-i tainic colo înspre tine,/ Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,/ Inima mi-e grea;/ Astfel, totdeauna cînd gîndesc la tine,/ Sufletul mi-apasă nouri de suspine,/ Bucovina mea!”( La Bucovina-14/ 26 August 1868)

 

   Harul creaţiei divine este o răscumpărarea a Profetului Ales pentru tărâmul Frumosului.

   Gânditorul creştin ortodox dacoromân copleşit de azurul trăirii serafice aşteaptă clopotul chemării de sus, astfel încât cântecul de mărire al inimii să se aprindă Vieţii de Dor, Lumină şi Frumos, ca o învăluire caldă de Dumnezeu, îmbrăţişând Cerul aşa cum Primăvara carpatină din adâncul ei de taine sfinte surâde reînvierii naturii în verdele ei regal, presărat cu un Safir-curcubeu de fascinante şi ameţitoare culori ce înveşmântă Dacia-Grădina Maicii Domnului.

   „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/ Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,/ Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc;/ Căci rămîne stînca, deşi moare valul,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Vis de răzbunare negru ca mormîntul/ Spada ta de sînge duşman fumegînd,/ Şi deasupra idrei fluture ca vîntul/ Visul tău de glorii falnic triumfînd,/ Spună lumii large steaguri tricolore,/ Spună ce-i poporul mare, românesc,/ Cînd s-aprinde sacru candida-i vîltoare,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Îngerul iubirii, îngerul de pace,/ Pe altarul Vestei tainic surîzînd,/ Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,/ Cînd cu lampa-i zboară lumea luminînd,/ El pe sînu-ţi vergin încă se coboare,/ Guste fericire raiului ceresc,/ Tu îl strînge-n braţe, tu îl fă altare,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Tînără mireasă, mamă cu amor!/ Fiii tăi trăiască numai în frăţie/ Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,/ Viaţa în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mîndrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

                 (Ce-ţi Doresc Eu Ţie, Dulce Românie, 2/ 14 Aprilie 1867)

   Drumul ales spre buna cunoaştere întru spiritul religios îţi netejeşte Calea spre lumină.

   Numai căutând Adevărul în veşmântul celest al Libertăţii sale descoperi izvorul Dragostei absolute, peste care se pogoară deplin şi de-apururea aurora Frumuseţii dumnezeeşti.

   Creaţia Profetului creştin-ortodox dacoromân mai are deasupra profunzimii ei spirituale, dincolo de atitudinea serafică a nobleţei dacului legendar, comuniunea sacerdotală a Naturii regale care-şi revarsă splendoarea peste inimile şi sufletele ROMÂNILOR frumoşi spiritual.

   Fără înfrăţirea cu natura, fără aerul ei parfumat, fără mireasma ei, fără farmecul şi fiorul fiecărei unde, fiecărui licăr, fiecărei scântei, fiecărei flăcări, fiecărui tremur, fiecărui freamăt, fiecărui murmur, fiecărei adieri, fiecărei împletiri, fiecărei tresăriri, fiecărei chemări, fiecărei alegeri, fiecărei cântări, fiecărei contemplări, fiecărei îmbrăţişări, fiecărei înălţări, nu se poate naşte Artistul ca poet, scriitor, eseist, filosof, teolog, pedagog ori artist.

      „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jeratic,/ Rumenind străvechii codrii şi castelul singuratic/ Ş-ale rîurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot-/ De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot…/De treci codri de aramă, de-departe vezi albind/ Ş-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint./ Acolo lîngă izvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet;/ Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă./ Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;/ Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,/ Cînd coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,/ Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/ În cuibar rotind de ape, peste care luna zace./ Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine/ Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline…” (Călin, 1 Nov.1876)

 

Toată această fină urzeală a cugetării pusă în ţesătură lirică are broderie princiară, filosofică.

   Naraţiunea literară a Profetului Mihail Eminescu vine ca o încununare de nuntă regală în alaiul minunat, princiar al creaţiei sale de mare şi adâncă fineţe a celui mai iscusit Artist.

   Artistul creştin ortodox dac priveşte, pătrunde, atinge, mângâie, îmbrăţişează, zvâgneşte, zugrăveşte, ciopleşte, finisează, sculptează, modelează, colorează, pictează, alege, ţese, îmbină, împleteşte, brodează, înveşmântă, împodobeşte, înfrumuseţează, fredonează, compune, cântă, răsună, încântă, înalţă, prooroceşte, revărsându-se apoi imperativ şi sublim.

   Poezia adevărată, pură, angelică, poezia creştin-ortodoxă trebuie să aibe nobleţe literară, profunzime filosofică şi înălţime teologică, să răsune de muzică frumoasă, serafică şi divină.

   „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii,/ O! te văd, te-aud, te cuget, tînără şi dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.// Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scînteie, Braţ molatic ca gîndirea unui împărat poet,/ Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,/ A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd./ Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,/ Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri,/ Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,/ Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer…” (Venere şi Madonă, 15 Aprilie 1870)

Profetul nostru creştin-ortodox adaugă harul divin peste răsadurile virtuţiilor cardinale în suma varietăţii cromatice a serenisimei sale creaţii spirituale româneşti.

   Dorul său pogoară din Mireasa Bucovină în Regatul dulcei Românii, pe lângă Îngerul de pază, pe lângă cugetătorul Dionis, sărută Floarea albastră, priveşte audienţa proletarului la Împărat, face reverenţă lui Făt-Frumos din tei, revarsă o Melancolie, Crăiesei din Poveşti, se plimbă cu barca pe Lac, îşi pune o Dorinţă, îl salută pe Călin căruia-i spune Povestea codrului, reiterând Povestea teiului, parcă aflat în Singurătate, deşi Departe de Dor, de O, rămîi, trece Pe aceeaşi ulicioară spre De cîte ori iubito… Rosteşte Rugăciunea unui Dac, celei Atît de fragedă căreia îi dedică câteva Sonete, peste care se aşterne Freamăt de codru. Schiţează o Revedere, o Despărţire, imploră O, mamă, compune Scrisorile I,II,III,IV,V, contemplă Luceafărul, după care S-a dus amorul…, atunci Cînd amintirile…

   Îngândurat păşeşte Pe lîngă plopii fără soţ…, împleteşte o Odă peste anii trecuţi, peste visele ca nişte Somnoroase păsărele ce se leagănă La mijloc de codru… Singurul dor răsună Seara pe deal, sub Steaua care a răsărit, din care se propagă ecoul De ce nu-mi vii…

   Dorul cel mare, Dorul de Patrie, Dorul de Dumnezeu, Dorul de Strămoşi, Dorul tineresc îl cheamă pe Profet la sfânta Sărbătoare de la Putna a Marelui Domn ŞTEFAN .

   Studenţii români de la Universitatea din Viena, electrizaţi de geniul lui Eminescu, ca o acţiune de luptă împotriva anexării samavolnice a Bucovinei de Nord de către imperiul habsburgic au creat un fel de Mişcare Naţionalist Creştin-Ortodoxă, în vederea refacerii Unităţii politice naţionale, întrupată în idealul Înfăptuirii Regatului României Mari.

   Anul 1870, care comemora patru secole de la ctitoria cerescului edificiu al Mănăstirii Putna de către Biruitorul tuturor vrăjmaşilor noştri ŞTEFAN CEL MARE se pregătea de cinstire.

   Sărbătorirea acelui măreţ eveniment culmina cu un entuziasm cu adevărat ultranaţional.

   Din cauza conflictului militar franco-prusac, din cauza falimentară a băncii în care se afla contul pentru atât de râvnita Serbare-Sărbătoare, din cauza panicii ivite în teama autorităţilor austro-ungare, Serbarea s-a amânat, aducând amărăciune Profetului care, presăra precum căderea frunzelor toamna în Convorbiri literare: „… pornită dintr-un sentiment de pietate către trecutul nostru pe cât de glorios, pe atât de nefericit.”

 

   Acesta este de fapt Testamentul dacoromânilor: „pe cât de glorios, pe atât de nefericit!”

 

   La 18 Martie 1871, s-a refăcut Comitetul pentru Serbarea Putnei/ pentru cinstirea lui Ştefan cel Mare: Eminescu, Slavici, P. Pitei, Pamfil Dan, Sterie Ciurcu, Vasile Morariu, Ion Cocinschi, Elie Luţia ş.a.

   Eminescu a parcurs cu trenul via Viena-Cernăuţi-Dorneşti (Hadikfalva). De acolo la Rădăuţi, a pornit cu o caleaşcă, unde a fost două zile oaspetele părintelui Ioan Mândrilă.

   Tribunul a luat legătura pe 5 August 1871, cu prefectul Oreste Renney şi cu părintele Arcadie Ciupercovici, egumenul Mănăstirii Putna.

   De la Rădăuţi la Putna, Eminescu s-a deplasat tot cu trăsura, unde s-a înfrăţit cu sărbătoarea „de suflet românesc, importantă prin idei, prin parada costumului naţional”, prin aşezarea pe mormântul Domnului Ştefan „a unei urne de argint cu pământ din toate teritoriile române; prin gestul colonelului Boteanu, care şi-a depus centironul de aur pe mormânt, prin muzica celor 30 de lăutari conduşi de vestitul Grigore Vindireu şi prin entuziasmul elevului Ciprian Porumbescu care, după ce a cântat, adresându-se tatălui său, a spus cuvintele devenite celebre: <<Tată, am cântat Daciei în-tregi!>> (Victor Crăciun, Eminescu-un veac de nemurire, Ed. Minerva, Bucureşti-1990)

   Atunci în August 1871, când Bucovina de Nord se afla sub jugul habsburgilor, la chemarea lui Eminescu, la trâmbiţa lui Ştefan şi la clopotul Buga al Mănăstirii Putna au venit la Serbare peste 5000 de români frumoşi, împodobiţi în straiele lor populare, cereşti, sfidând cotropitorii.

   Inimoşii feciori răzeşi au improvizat un Arc de triumf din crengi de brad, ornat cu mulţime de flamuri. Pe fruntea Arcului au scris:Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului.

   Pentru existenţa milenară, chiar veşnică a unui Neam, naţiunea sa are trebuinţă de o Vatră străbună, de un popor, de un conducător, de o elită spiritual-politică, de o limbă, de o credinţă religioasă, de o chemare, de o alegere, de cultură, de adevăr, de libertate, de frumuseţe, de iubire, de cler, de cruce, de eroism, de martiriu, de sfinţi, de Înviere, de Înălţare, de VEȘNICIE.

   Vecernia din 14/ 26 August 1871, i-a adunat la mormântul lui Ştefan cel Mare şi pe Kogălniceanu, Alecsandri, Tocilescu, C. Istrati, G. Dem. Teodorescu, A. D. Xenopol şi o delegaţie a Mitropoliei Moldovei.

   Istoricul Xenopol a binecuvântat: „Tu, umbră măreaţă a lui Ştefan cel Mare, coboa-ră-te în sufletul poporului tău şi, cu puterea ta de fier, încoardă-ţi voinţa pentru împli-nirea acelor datorii pe care natura le impune oricărui popor ce năzuieşte către nemurire… Pe mormântul  lui Ştefan cel Mare, pe astă amintire comună tuturor, venim noi deci astăzi cu credinţa în un viitor comun.” (Petru Bejinariu, Serbarea de la Putna din august 1871)

   Serbarea de la Putna, a cuprins întreaga Dacie, graţie lucrării neobosite, entuziasmului, chemării, pregătirii ei de către marele Eminescu, concretizându-se ca un model de lucrare, de folos, de bucurie şi de mândrie pentru întregul nostru popor drept măritor creştin, din sânul căruia a ţâşnit Eroul, Credinciosul, Voievodul, Ctitorul, Biruitorul, Legendarul, Sfântul.

   Ţara Bucovinei, „dotată de natură şi de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îţi răpeşte vederile şi-ţi dezmiardă sufletul…, zăreşti în depărtare înălţându-se către ceri falnicele coame şi spete a munţilor Carpaţi… O tăcere sfântă te împresoară, şi puţin câte puţin te trezeşti adâncindu-te în creierii munţilor. Aici la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munţi acoperiţi cu brazi seculari, se ridică mănăstirea cu turnurile ei măiestoase. De toate părţile împresurată cu munţi sfâşieţi de crăpături şi văi adânci şi înguste; în apropierea unor mici plaiuri de verdeaţă încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de locaşul etern a celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viaţa sa cum se cuvine.” (Mihai Eminescu-Ortodoxia, O antologie de Fabian Anton, Ed. Eikon, Cluj-Napoca)

   Clopotniţa turn este pavăza de piatră a acestei magnifice Mănăstiri bucovinene moldave, din pieptul căreia sună peste toată Ţara cu Dor, Buga cel greu, clopotul Domnului Ştefan.

   Când treci pe sub înalta clopotniţă, pe partea dreaptă la intrare veghează impunător Profetul Mihail Eminescu, în platoşa rece de marmură, trist şi mai tot timpul lăcrimând pentru puţinii fii care i-au mai rămas fideli Daciei sale dragi.

   În pridvorul Mănăstirii în straiele lor princiare stau de strajă scumpele oseminte ale magnificului Ştefan cel Mare, Bogdan, Rareş şi ale Doamnelor epocilor glorioase.

   În 2 Iulie 2004, la 500 de ani de la venerarea Domnului Ştefan cel Mare, am fost la jubileul acelei ilustre Sărbători într-un pelerinaj de suflet, pe jos, de la Suceava-Vicovul de Jos- Mănăstirea Putna, cu mentorul şi prietenul meu profesorul Gheorghe Constantin.

   Fiecare casă era împodobită de sărbătoare. Fiecare bucovinean era gătit frumos în straiul său tradiţional, străbun. Familiile urmaşilor răzeşi de odinioară ne aşteptau în faţa caselor lor boiereşti, cu flori, cu bucurie, cu emoţie, cu fior, cu zâmbete şi cu urări de bun venit!

   Se prinsese-n Hora mare toată frumuseţea şi toată omenia noastră dacoromână proverbială.

   Între prima şi ultima poartă care te primesc cu braţele lor largi, moldave, cordiale ale Mănăstirea Putna, fiica de suflet a Voievodului Ştefan cel Mare, în frunte cu I.P.S. Pimen, vădit entuziasmat, întreaga coloană s-a oprit. Eram îmbrăcat în costum naţional cu piese din Bucovina dragă şi Muntenia mea iubită, în primul şir al Coloanei din spate. Am avut surpriza plăcută să-mi descopăr un consătean din satul Bârsoieni-comuna Stoileşti-Vâlcea, eu fiind din satul Bîrsoiu al aceleiaşi bogate şi primitoare comune, pe învăţătorul Filip Munceanu, cu un sul cartonat de un metru pe 50 cm, pe care îi scrisese caligrafic cu tuş, o Odă marelui Ştefan.

   Când s-a terminat numărătoarea Coloanei, lungimea ei era de 100 de m, pe o lăţime de 5 m (100 de creştini în lugime şi 5 în lăţime), eu eram al 500-lea nuntaş. Cifră simbolică, sacră.

   Români mulţi, frumoşi, multicolori, princiari, regali, bucuroşi, veseli, cu tricolor, de toate vârstele, din toate părţile, inclusiv din Basarabia, cu ansambluri folclorice din întreaga ţară.

   O echipă de tineri cosaşi au cosit pe dealul din stânga dinspre intrarea în mănăstire pe circa  15-20 m lungimea literei, numele: ŞTEFAN CEL MARE, iar seara au aprins măreţul nume, astfel că Voievodul nostru drag era proiectat pe cerul Străbunilor şi pe pământul urmaşilor lor.

   Ne întoarcem la seara Sărbătorii din August 1871, când moderator era eminentul Eminescu.

   Sâmbătă sara, la 10 oare, un imens număr de oaspeţi se îndrepta către biserică. Era momentul începerii serbărei. De-abia preoţii intrase în altar, de-abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou clopotele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de două părţi de pe vârfurile munţilor. Atunci:

 

   „Muşchiul zidului se mişcă, printre iarbă se strecoară/ O suflare care trece ca prin vine un fior…/ Este ora nălucirei: Un mormânt se dezveleşte,/ O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…/ Iese… vine cătră ţărmuri… stă… în preajma sa priveşte./ Râul înapoi se trage, munţii vârful îşi clătesc./ Ascultaţi!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…/ Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez;/ Glasul ei se-ntinde, creşte, repeţit din stâncă-n stâncă,/ Transilvania-l aude: Ungurii se înarmez./ Salutare, umbră veche! primeşte-nchinăciune/ De la fiii României, care tu o ai mărit:/ Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune,/ Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au răpit.”

 

   Duminică, după ce tot Alaiul mirenilor şi monahilor de nuntă, de fapt Sărbătoarea creştin-ortodoxă este o nuntă celestă: pământească şi cerească a luat parte la Sfânta Liturghie, nuntaşii au fost mângâiaţi de rostirea părintelui egumen Arcadiu Ciupercovici, gătită cu însufleţire şi patriotism, apoi au rămas electrizaţi de fulminanta elocinţă a istoricului Xenopol.

   Luni s-a reluat din plin serbarea Sărbătorii Românilor, aureolată de acelaşi egumen care a dat citire unui document literar monumental găsit de Hurmuzachi în Basarabia, intitulat: „Cuvântul de îngropăciune la moartea lui Ştefan cel Mare.”

 

   Redăm câteva străluciri din mărgăritarele eminentului necrolog: „Ca fulgerul de la răsărit la apus a străluminat: marturi sunt leşii, care cu sângele lor au roşit pământul nostru; marturi ungurii, cari văzură satele şi cetăţile potopite de foc; marturi tătarii, care cu iuţeala fugei n-au scăpat de fierul lui; marturi turcii, cari nici în fugă nu-şi putură afla mântuirea… marturi sunt toate neamurile de pe-mprejur, care au cercat ascuţişul sabiei lui!…

   Dar ce minte e atât de bogată în gândiri, ce limbă e aşa de îndestulată în vorbe, ce meşteşug aşa de iscusit la împlinirea cuvântului, ca să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmaşilor, atâtea sfărâmări de cetăţi, atâtea zidiri de locaşuri sfinte şi atâta înţelepciune, şi în cât au trăit, au înflorit şi voinicia şi fericirea noastră, şi care toate lucrările sale şi le-a pecetluit cu credinţa în Iisus Christos: în războaie biruitor smerit, în pace domn drept şi bun, iar în viaţa sa în parte credincios adevărat.”

                    („Curierul de Iaşi”, IX, nr. 92-93, 22 şi 25 august 1871, p. 1-3)

   Ştefan cel Mare a ridicat Dreptatea instituită de marele Vlad Ţepeş, vărul său, la cinstea de pravilă moldavă, astfel încât de la Voievod la curte, de la curte la boierii de toate rangurile, de la boieri la răzeşi şi de la răzeşi la ţăranii săritori oricând la lupta Domnului lor, să stăpânească nestingherită, aducând bucurie şi alinare tuturor de la bordei la palatul domnesc.

   „Departe de curtea lui toată minciuna, zavistia legată, pizma ferecată, înşelăciunea izgonită, strâmbătatea împilată de tot: dreptatea împărăţea pe scaun; şi nu ea lui, ci el era supusul ei şi şerbitoriu! De apuca armele, de ea se sfătuia; de judeca, pe dânsa o asculta; de cinstea, ei-i urma şi toate le făcea ca un şerb din porunca ei! Cei vechi băznuia, că dreptatea a fugit dintre oameni; iar noi putem adeveri că la noi stăpânea. O, viaţă fericită! O, obiceie de aur! o, dulce stăpânire întru care au petrecut străbunii noştri! Oare-ţi mai veni vrodată?”

                                      (Acelaşi iscusit necrolog Hurmuzachian)

   Apartenenţa lui Eminescu la Ortodoxie s-a manifastat ca o întrupare a fiinţei sale spirituale în divinitatea evidenţei creştine. Eu-l său contopit în Chipul primit ca cinstire a lui Dumnezeu, ca cinstirea a Neamului său, ca cinstire a poporului său, a părinţilor săi şi a celor dragi.

   „Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul; ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu.” (Constantin Noica, Ce cuprind caietele lui Eminescu, în revista „Steaua”, Cluj, an XX, nr.6 (233), iunie 1969, p.12)

   Fără Profetul Mihail Eminescu am fi mai sacrificaţi, mai săraci, mai sărmani, mai scindaţi, mai sfârtecaţi, mai singuri, mai slabi, mai slavi, mai sofişti, mai sovietici, mai străini, mai suferinzi, mai supravegheaţi, mai surghiuniţi, mai surzi…, la cinstirea lui Dumnezeu, a Fecioarei Maria, a Străbunilor, a Strămoşilor şi ai Înaintaşilor noştri creştini-ortodocşi.

 

Eminescu nu trebuie înţeles, fiindcă el nu poate fi înţeles.

El trebuie numai şi doar iubit!

El trebuie trăit !

 

Plecăciune, Bădie Mihai!

 

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 12 Ianuarie 2019

Se spune că iarna mintea e mai liniştită. Mai ales după ce au trecut Sărbătorile. Mai puţin împrăştiată. Şi mai capabilă pentru exerciţii sufleteşti.
Iată unul, care ar putea să ne dea energie pentru restul anului. Şi – de ce nu? – pentru restul vieţii…

Milostenia. Care este rolul milosteniei în viaţa noastră? Ce valoare are ea, ce primim în schimbul ei, ajutând oameni care nu ne pot răsplăti în vreun fel? Sau care nici nu apucă să cunoască pe cel ce a făcut darul.

S-ar părea că toţi o ştim, dar nu avem răgazul să o formulăm.

Cu un fel al milosteniei, cel material, suntem obişnuiţi. A da un ban unui sărac, a hrăni un nevoiaş, a îngriji un bolnav, a da o haină de pomană – e cumva de înţeles. Mai există însă şi un altfel de milostenie, mai adânc, care ţine de viaţa însăşi. Ceea ce se cheamă „milostenie sufletească”, cum o numea părintele Cleopa. A învăţa pe cel neştiutor, a mângâia pe cel îndurerat de pierderea cuiva, a scoate din singurătate pe cel singur, a încuraja pe cel deznădăjduit, descurajat de viaţă, a alina gândurile negre ale unui bolnav, a cânta colinde într-un penitenciar etc. Adică – într-un fel minunat – a încuraja şi a susţine viaţa în toate formele ei care se zbat, acelea mai slabe şi mai vulnerabile.

Dar de ce să ajuţi fiinţe mai slabe când viaţa ta trebuie să fie puternică, să munceşti să o susţii, să o promovezi, într-un cuvânt – să o afirmi? Într-o logică devenită foarte familiară nouă, de ce să susţii proiecte de vieţi de „nesucces” – vieţi de sărăcie, de boală, de depresie, de bătrâneţe sau de singurătate – când ai alte proiecte de succes, alte vieţi drept exemplu, şi, mai ales, propria ta viaţă? Pe care-l vezi ca cel mai de succes şi mai meritoriu proiect dintre toate.
Şi aici ajungem la punctul cel mai adânc al fiinţei noastre. De ce? De ce să laşi vieţile să se zbată? De ce să încurajezi sărăcia şi boala? Dacă o lumânare abia mai pâlpâie, de ce să n-o stingi? Dacă a rămas o frunză singură într-un copac, de ce să n-o faci să cadă? De ce să susţii viaţa pe muchea ei cea mai fragilă şi mai vulnerabilă? Nu este o prefăcută cruzime?

Din acest punct, nu poţi să coteşti decât în două direcţii.

Poţi să coteşti la stânga. Şi să te iei după „umanismul” noii lumi fără Dumnezeu. Suferinţa, sărăcia, boala, handicapul nu au ce căuta într-o lume viabilă, „de succes”. Şi atunci, „alinăm” aceste suferinţe în cel mai „uman” mod posibil: eutanasiem bătrânii sau bolnavii, avortăm copii „fără şanse”, pe cei cu sindrom Down sau pe cei care ne complică existenţa în oricare alte feluri… Răsplata acestui drum la stânga, acestei logici, este una teribilă! Ireversibilă. Dar să n-o formulăm până nu vedem răsplata celuilalt drum…

Căci, din acelaşi punct, putem să cotim la dreapta. Spre mila care susţine existenţa. În toate formele ei şi – mai ales – în cele mai neajutorate. Spre acea dispoziţie a inimii cu care Dumnezeu însuşi creează şi susţine lumea. Căci nu El a creat un mediu ostil vieţii, ci excesele şi natura căzută a omului au făcut-o. Dumnezeu însă dă şanse vieţii tocmai în acest mediu ostil, oricât de ostil. Cum anunţa într-un mod minunat proorocul Isaia despre Mântuitorul. Când va veni, El „trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge” (Matei 12, 20). Cine putea concepe atâta blândeţe, atâta gingăşie, tocmai din partea celei mai puternice Fiinţe? Aşa înţelegem de ce, în zilele noastre, copii care se zbat să se nască, cu şanse medicale minime, ajung să vadă lumina vieţii. Sau de ce unii oameni duc o boală cronică toată viaţa, sau un handicap sau o dizabilitate cu care străbat lumea până în ultima clipă. Înţelegem astfel de ce trebuie să trăiască şi oamenii săraci, oamenii bolnavi sau singuri. De parcă le dă Cineva mereu şanse… Pentru că avem un Dumnezeu minunat, care „trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge”. Care susţine viaţa până când toate şansele ei au fost actualizate. Sau chiar şi singura: şansa de exista şi de a trăi, pe pământ, măcar o singură clipă.
Răsplata acestei cotituri la dreapta este una incredibilă. Să încurajezi, chiar şi cu gândul, venirea-limită a unui copil pe lume, să întăreşti acel fir de viaţă de care se agaţă un bolnav, să scoţi o şansă în faţă celui deprimat şi care a epuizat propriile şanse date vieţii, să dai o mână acelei „trestii strivite” sau „feştile fumegânde” – înseamnă să primeşti înapoi ceva extraordinar. Primeşti înapoi sentimentul valorii vieţii. Al oricărei vieţi, al vieţii celei mai fragile, şi, în cele din urmă, al vieţii tale. Care stă dincolo de reuşita oricărui proiect, dincolo de bogăţie sau sărăcie, de sănătate sau boală, dincolo de orice circumstanţe favorabile sau nefavorabile. Ca fericitul Iov, care a primit lecţia valorii universale a vieţii tocmai când rămăsese sărac, bolnav, şi singur. Fiindcă într-un mod minunat – aparent fără legătură cu subiectul durerii lui –, Dumnezeu îl întreabă: „Cine are grijă de mâncarea corbului, când puii lui croncănesc la Dumnezeu? Ştii tu când nasc caprele sălbatice? Ai băgat de seamă care este vremea cerboaicelor? Numeri tu lunile sarcinii lor şi ştii tu când le vine ceasul să nască?” (Iov 38,41; 39, 1-2). A da valoare altor vieţi fragile, mai slabe decât a ta, înseamnă să gândeşti ca Dumnezeu însuşi – care a creat o viaţă mai slabă decât El – şi să recapeţi acel sentiment al valorii şi al puterii adevărate care vine din ocrotirea vieţilor altora. Şi mai înseamnă să-ţi asiguri o bătrâneţe liniştită. Şi un somn uşor, când pui capul pe pernă.

De cealaltă parte, alternativa e teribilă. Negarea valorii intrinsece a altor vieţi mai slabe, mai vulnerabile, epurarea lumii de (viitori) copii cu dizabilităţi, de bătrâni şi de bolnavi, naşte o moştenire otrăvită. Propovăduind îndestul timp că viaţa în suferinţă nu are valoare, vei primi înapoi aceeaşi răsplată toxică – sentimentul lipsei de valoare, de sens a propriei tale vieţi. Nu va trece mult până la prima boală, prima suferinţă sau singurătate, când vei descoperi, parcă de nicăieri, că viaţa ta nu mai are valoare. Iar banii şi medicamentele nu ne vor mai ajuta cu nimic. Pentru că ne-am tăiat punţile umane, de la inimă la inimă, de unde ne-ar fi putut veni valoarea. Şi rămânem pradă singurătăţii şi depresiei terminale, şi unei viitoare bătrâneţi chinuită din urmă de nihilismul tinereţii ei. De care nu s-a căit.
Aşa că să cotim la dreapta. Spre milostenie. Şi nu doar din aceea materială, care e mai uşoară, ci spre aceea sufletească, care presupune schimbarea minţii. Şi a inimii. Şi vieţile săracilor au valoare. Şi vieţilor bolnavilor au valoare. Şi vieţile copiilor cu dizabilităţi au valoare. Orice viaţă are o valoare dată de Dumnezeu, neştirbită de fragilitatea ei. Orice viaţă are puls. Oricât de slab. Şi ori de câte ori simţim acel fior de energie caldă în noi, acel zâmbet interior care se trezeşte când ajutăm pe cineva, când dăm o şansă cuiva – acela e însuşi zâmbetul Duhului Sfânt, care mărturiseşte valoarea vieţii din noi, ca şi din toţi ceilalţi. Valoare care stă ascunsă în cele mai minunate moduri în toate fiinţele, în „trestiile strivite” ale acestei lumi.

Şi ce mod mai bun de-a scăpa de iadul unei vieţi egoiste decât să simţi că ai valoare între toate aceste fiinţe?

Avem puls.

Deci… exerciţii frumoase. O iarnă liniştită. Şi o viaţă binecuvântată!

———————————

Monah IUSTIN  T.,

11 ianuarie 2019

La întâmplare

 

La întâmplare: Les Litanies de Satan, Rugăciunea unui dac, I limoni. Noica mă întreabă: ce trebuia ocolul Baudelaire pentru a ajunge la Eminescu? Stăniloae, în manuscris: Eminescu e prea sus pentru poporul român, reprezentativ e Coșbuc. Eliade a salutat pulicarea Luceafărului în sanscrită. Montale, dacă crede în Dumnezeu: e o problemă personală. Iar poetul va fi fiind o problemă personală a lui Dumnezeu? Să vedem la Eminescu.

          „Sunt doua mii de ani aproape de cand ea (Evanghelia) a ridicat popoare din intuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, doua mii de ani de cand biografia fiului lui Dumnezeu e cartea dupa care se creste omenirea. Invataturile lui Buddha, viata lui Socrate si principiile stoicilor, cararea spre virtute a chinezului La-o-tse, desi asemanatoare cu invatamintele crestinismului, n-au avut atata influenta, n-au ridicat atata pe om ca Evanghelia, aceasta simpla si populara biografie a blandului nazarinean a carui inima a fost strapunsa de cele mai mari dureri morale si fizice, si nu pentru el, pentru binele si mantuirea altora. Si un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mandrie si dispret de semenii lui; si Socrate a baut paharul de venin, dar l-a baut cu nepasarea caracteristica virtutii civice a Antichitatii. Nu nepasare, nu dispret: suferinta si amaraciunea intreaga a mortii au patruns inima mielului simtitor si, in momentele supreme, au incoltit iubirea in inima lui si si-au incheiat viata pamanteasca cerand de la tata-sau din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii sai, nu din mandrie, nu din sentiment de datorie civica, ci din iubire, a ramas de atunci cea mai inalta forma a existentei umane”. („Timpul”, datat 12 aprilie anul 1881.)

… „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă”

… „În toţi timpii un model de toleranţă religioasă”

… „Biserica este mama neamului românesc”

… Hai să ne călugarim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi.

… „Istoria omenirii este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu.”

… „Moralitatea este pentru suflete identica cu sanatatea pentru trup!”

…  „nationalismul este un semn rau la un popor.”

… „Intreaga viata omeneasca este o viata a lucrului”

… „De aproape doua mii de ani ni se predica sa ne iubim, iar noi ne sfasiem…”

          În revista Luceafărul (20.09.1999), erau listate printre operele de inspirație religioasă ale lui Eminescu: … Sărmanul Dionis, Archaeus, Avatarii Faraonului Tlà, Moş Iosif, Cezara, fie în versuri: Scrisoarea I, Scrisoarea V, Epigonii, Eu nu cred nici în Iehova, Dumnezeu şi om, Preot şi filosof, Rugăciune, Antropomorfism, Memento mori, Rugăciunea unui dac, Răsai asupra mea, Ta twan asi, Demonism, Mortua est, Viaţa, Ce suflet trist, Povestea magului călător în stele, Înger şi demon, Confesiune, Melancolie, O, chilia mea sărmana etc..

          În studiul său Creștinismul lui Eminescu, Nichifor Crainic se referă, de predilecție la cele părăsite în etc., întâi și întâi: „Luceafărul e un poem, e poemul prin excelenţă creştin al literaturii româneşti.”…”Figura lui Hyperion este aceea a unui androgin din stele, după cum am arătat în Nostalgia Paradisului, unde am analizat-o în comparaţie cu Ioan Botezătorul al lui Leonardo da Vinci şi prinţul Mîşchin al lui Dostoievski. Androginul, fiinţă neutră în care sexele contrare se anulează în imperiul neprihănit de patimi al paradisului, reprezintă în artă cea mai înaltă plăsmuire a geniului omenesc. Creând pe Hyperion, Eminescu se rânduie printre geniile artei universale. Lucrul acesta ar fi de ajuns să ne dezvăluie nivelul superior al spiritualităţii poetului. Dar deasupra lui Hyperion şi deasupra ierarhiilor ce constituie lumea creată, geniul lui Eminescu se avântă să ne sugereze prezenţa divinităţii însăşi.”

          La Kalidasa, în Kumarasambhava, Ardhanariswara – jumătate femeie (jumătate) dumnezeu – este alcătuirea împreună a lui Shiva și Parvati, care-i devine soție, în urma uciderii și învierii lui Kama – Cupidon.

           Crainic nu face din Mortua est antiteza Luceafărului şi din negaţia ei – De e sens într-asta, e-ntors și ateu / Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu – opusul măreției îngerului îndrăgostit, ca-n biblie, de o pământeană.  În poezia Amicului F. I., ce datează aproximativ din aceeaşi vreme cu Mortua est, ar fi vădită credința în supraviețuirea sufletului. În Cu mâne zilele-ți adaogi, Crăiasa dulcii dimineți transformă moartea într-o părere, „un vistiernic de vieți”. Încheierea hermeneuticii poetice a lui Crainic: „Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină a Luceafărului.”

          Un Eminescu între Baudelaire și Tagore am prezentat și noi în lucrarea de licență Mitul lui Zalmoxe în poezia lui Mihai Eminescu și Lucian Blaga (1966), Baudelaire și poeții români – Corespondențe ale spiritului poetic (1973), Sanskritikon, incuzând Cosmologia lui Eminescu între Veda și Edda (2002), Mantra Eminescu (2011) etc.

„Recunoaşterea”, la Eminescu şi Kalidasa

„Recunoaşterea” este un termen de specialitate şi am să-l prezint ca scriitor. Nu neapărat pentru distracţie, dar voi face caz de concept şi de metodologie pentru că este totuşi ora 16⁰⁰ şi pentru că vreau într-un fel să ne relaxăm discutând lucrurile astea. Am petrecut câţiva ani în India şi aş vrea să împărtăşesc din experienţa respectivă, cercetând „recunoaşterea”. Dumneavoastră aveţi auzind termenul acesta anumite reprezentări de specialitate, de la microbiologie la criminalistică. Avem propria percepţie a recunoaşterii.

Aşadar, am convenit să ne limităm la Kalidasa şi la Eminescu. Dintr-un anumit punct de vedere, eu sunt avantajat de aceste delimitări. E vorba de cel mai mare poet sanscrit, o limbă moartă, dar o limbă sfântă şi, dacă e sfântă, creşte. Sir William Jhons – prima  mare autoritate modernă în descoperirea Indiei pentru europeni – , l-a numit pe Kalidasa „ Shakespeare al Indiei”. Pe atunci, India era „Perla Coroanei” şi se spunea în Anglia: „Putem pierde India, „Perla Coroanei”, dar nu-l putem pierde pe Shakespeare”. La ora asta India nu numai că nu e pierdută, dar înseamnă cumva mai mult decât Anglia, este a opta ţară a lumii şi este în acelaşi club select al ţărilor mari, cu Anglia. Indienii spun acum că Shakespeare este un „Kalidasa al Angliei” sau al Europei.

Vorbim despre un autor care pentru India, dar şi pentru America, este ceea ce este Shakespeare pentru europeni.

Aveam de gând să intru direct în subiect şi ca să salvez timpul, şi totuşi o să fac câteva consideraţii în legătură cu conceptul de „recunoaştere”. În ce mă priveşte, eu am fost opt ani în India între ‘77 – ’84, 02-03, şi am avut preocupări în legătură cu „Vedele”, am tradus atunci şi „Meghaduta”/„Norul vestitor” de Kalidasa. Fiind de netradus, totuşi, poate reprezenta, cum v-am spus, „geniul limbii sanscrite”. „Abijnana” este termenul sanscrit pentru recunoaştere, „abhi” e prefixul şi „jnana” e „cunoaştere”, care este cunoaşterea supremă, cunoaşterea sacră, naşterea lui Brahma.

„Abhijnana” reprezintă un domeniu masiv pentru filologi.

Piesa nu se numeşte simplu „Sakuntala” ci este cunoscută ca „Abijnana Sakuntala”, recunoaşterea Sacuntalei. Dacă vă uitaţi pe Internet la „abijnana”, veţi găsi „abijnana sacuntala”. Asta înseamnă că termenul care nu e un termen neimportant în sanscrită a devenit important prin această creaţie a unui autor, a lui Kalidasa.

Aş face o comparaţie, pentru cei care iubesc literatura, cu termenul grecesc „tragedia”, care înseamnă şi descoperire şi cunoaştere. Prima oară este cunoaştere, iar a doua oară, respectiv „anagnoresis”, este termen fundamental ca şi „catharsis” ca şi „peripeteia”/răsturnarea sorţii, în definirea tragediei de către Aristotel. Termenul este mai apropiat de sensul indian şi comparaţia cu „abijnana” ar putea  să ofere destule surprize.

De exemplu, „anagnoresis” este definitorie pentru tragedie. „Abijnana Sakuntala” este o piesă în şapte acte care nu este o tragedie. Nici măcar o dramă, am putea spune în termenii noştri, este o „kavia”, o piesă literară. De fapt o  „natya” acesta este termenul pentru dramă în sanscrită. „Natya” este o mare disciplină în sanscrită, o mare ştiinţă. O mare artă şi care poate fi pusă în paralelă cu poetica lui Aristotel. Şi aici era un lucru serios, tragedia care este definitorie pentru Europa şi esenţială – una dintre creaţiile majore ale omenirii – nu se aplică la indieni. Pentru că tragedia presupune şi moarte.

La indieni, moartea nu este relevantă. Moartea este o soluţie acceptată şi mai ales fiind urmată de o nouă naştere, o renaştere, presupune o altă viaţă, un alt chin. Aşadar, tragedia nu există. Nu e un concept care să fie atât de puternic, atât de înalt, de înălţător, de măreţ, de extraordinar şi care să dea preţul vieţii, de fapt şi misterul vieţii. Asta în legătură cu termenul pe care aş vrea să-l reţinem. Adică şi că „recunoaşterea” şi „abijnana” se apropie de „anagnoresis”.

Piesa lui Kalidasa este cunoscută prin traducerea lui George Coşbuc, care este primul din traducătorii din germană. Eusebiu Camilar a tradus-o din franceză. Din sanscrită nu s-a tradus încă. Eu am tradus din sanscrită   poemul lui Kalidasa „Meghaduta”/„Norul vestitor”, în care apare tema recunoaşterii.

Eroul, un semizeu Yaksha, este exilat de Kubera, zeul bogăţiei, în munţi, în Himalaya, şi trebuie să trimită veste de iubire şi jale soţiei sale, şi atunci încredinţează mesajul norului. Cum o va recunoaşte norul pe soţia lui reiese din felul cum i-o descrie folosind lianele pentru părul ei, ochii căprioarelor pentru ochii ei şi aşa mai departe. Este una dintre cele mai frumoase descrieri simbolice, lirice, a relaţiilor de iubire.

Eu am mai tradus tot din sanscrită, parţial, chiar în cartea asta „Tangoul tigrului” din „Kumarasambhava”/Naşterea Feciorului, naşterea copilului lui Shiva şi al soţiei sale Parvati. La cererea consiliului zeilor, lui Brahma trebuia să i se nască un fiu mai puternic, care era mai presus decât ceilalţi zei. În realitate, celebrarea acestei naşteri, care este mitologică şi mistică – o să aduc nişte exemplificări – este evocată în această piesă.

Şapte sunt piesele lui Kalidasa păstrate, dar cea mai renumită într-adevăr este „Sakuntala”. Sakuntala este fata unei fiinţe celeste, a unei nimfe – o numim noi, şi aşa o numesc şi traducătorii – şi a unui pustnic. Acest pustnic, gelozit de zei pentru puterea concentrării lui în rugăciune, este supus unei tentaţii din partea lor prin trimiterea acestei nimfe, care devine mama Sakuntalei. Sakuntala este crescută în pădure în schitul acestui pustnic, acestui preot hindus – pandit.

Acesta este subiectul din „Mahabharata”. Este un subiect fundamental pentru India, pentru înţelegerea ei. Este povestea de dragoste a regelui Dushyanta, care, mergând la vânătoare, întâlneşte o foarte frumoasă femeie, în persoana Sakuntalei, cu ochi de gazelă  – şi toate aceste unice epitete şi poetizări din Kalidasa sunt specifice pentru poezia sanscrită în general.

Îndrăgostirea lui pe parcursul vânătorii se aseamănă cu sentimentul din colindele româneşti. Fapt e că povestea spune că regele se va căsători cu Sakuntala.

Există cel puţin cinciconcepte fundamentale, în vechea Indie sanscrită, despre căsătorie. Cel mai cunoscut rit de căsătorie, „gandharva”, constă în înţelegerea dintre cei doi parteneri.

Eroul nu-şi dezvăluie identitatea ca rege, şi nici ea că ar fi o fiinţă celestă, ci îi spune că este fata crescută în pădure. Fapt e că regele o ia de nevastă, plecând singur la palat înapoi.

La indieni, poligamia era admisă, ca şi în Grecia Antică.

Regele avea soţiile lui, dar nu avea nici un copil. Asta este foarte important. Deci am zis „abijnana”, am zis „anagnoresis”, dar acum vă amintesc faptul că acest copil este subiectul recunoaşterii, nu al paternităţii neapărat şi deci nu intrăm în chestiunile realiste ci intrăm într-o anumită viziune a acelei lumi sanscrite care este foarte sus, mistică, dar şi foarte pământească. Şi omenească.

Regele uită de Sakuntala. Are o amnezie. Este o imagine literară celebră şi întoarsă pe toate feţele.

În realitate, Sakuntala nu i-a dat tot respectul unui alt „pandit”, vecin cu tatăl ei adoptiv şi – pustnicul murise între timp -, pentru că nu l-a respectat, el o blesteamă pe Sakuntala în aşa fel încât să fie uitată.

Sunt versiuni şi interpretări cum că regele o uitase înainte de a fi blestemată.

Acum există o concurenţă între formule dramatice şi religioase. Ea naşte copilul. Merge cu copilul la palat, este respinsă, nerecunoscută, neprimită de soţ. Ea îl face ingrat. Între timp, când ea este respinsă, un pescar prinde un peşte, cum se întâmplă în literatură. Şi găseşte în burta peştelui, inelul, pe care i-l dăduse regele şi ea nemaiavându-l n-a mai cunoscut-o. Ea îl pierduse, îl scăpase în apă, dar uite că peştele l-a găsit. Eu povestesc puţin amuzant, nu e aşa de amuzant, acesta este atât de des invocatul motiv al peştelui care înghite un inel şi îl găseşte un pescar norocos şi îşi pune nişte dorinţe.

Se găseşte şi în această piesă, ca şi în alte piese ale lui Calidasa şi în basmele indiene.

Se spune că 90% din motivele epice din toată lumea şi-ar avea originea în epica indiană.

Văzând inelul îi vine şi memoria, o mai şi crede că a văzut-o şi o recunoaşte. Finalul reprezintă iubirea cu uitare. Urmează naşterea copilului. Acest copil a fost Bharata. Numele Indiei este Bharat. Deci numele Indiei vine de la copilul Sakuntalei cu Dushyanta, cu regele fondator, marele rege, unificatorul, cel care a făcut India, care seamănă cu ceea ce reprezintă pentru chinezi „Shun”.

Pe scurt, spunând lucrurile astea, povestindu-vă piesa într-un fel, am vrut să subliniez că această recunoaştere este una chiar ca la o instanţă, în care însuşi regele este şi detectivul, dar este şi făptuitorul. Cam aşa este şi Dushyanta, cel care, nerecunoscând-o, o respinge şi face un act de justiţie ca pe urmă el însuşi să fie vinovatul.

Eu aş vrea să rămân mai ales la această situaţie a iubirii condiţionate de naşterea unui copil, care nu este aceeaşi lucru ca în cultura europeană. Aici aproape că iubirea respingea copilul. Nu că era o iubire sterilă, dar copilul era o materializare, aproape o urâţire a iubirii. Exagerez, fapt e că la Kalidasa iubirea înseamnă naşterea copilului fondator, cum ar veni în cazul Indiei, dar nu numai neapărat fondator.

Există o mare dragoste a lui Mihai Eminescu pentru Kalidasa, pentru opera lui, pentru Sakuntala. Comparaţia a făcut-o Amita Bhose în legătură cu „Venere şi Madonă” sau „Înger şi Demon”, ea a mers pe nişte comparaţii mistice.

Kalidasa s-a închinat lui Shiva, Shiva este distrugerea, Shiva este zeul dansului, care dansând distruge şi recreează lumea. Distrugerea lumii nu înseamnă Apocalipsa, înseamnă că, paralel, se reface, e o distrugere ca o creaţie, e o formă a creaţiei. Distrugerea lui înseamnă şi distrugerea credinţei şi creearea ei într-o nouă formă.

Aici apare referirea la Eminescu. Amita Bhose face o hermeneutică a operelor lui Eminescu foarte faimoase, inspirate din „Vede”, începând cu „Scrisoarea I”, cu trimitere la facerea lumii, geneza preluată din „Imnul originii” din Rigveda. Chiar „Luceafărul” are legătură cu operele sanscrite.

Dar mai este un poem, „Călin, file din poveste”. Toţi îl ştim. Şi toţi îl iubim. Toţi îl simţim foarte familiar. Foarte protector.

Şapte ani am lucrat în India cu studenţii şi am discutat „Luceafărul”, „Scrisoarea I”, „Nirvana”, care s-a numit aşa şi a devenit „Rugăciunea unui dac”.

Dacii credeau în nemurire aşa cum credeau indienii. Comparaţii cu religia indiană apar în tratatele lui Mircea Eliade.

Călin este Călin dar este şi „Kali”. Eu am scris o carte în nouă volume şi le-am oprit fiindcă mi-a fost frică. „Apokalipsa” indiană reprezintă apocalipsa Kali.

Kali este pentru India ceea ce este pentru noi Maica Domnului, a comparat psihologul Jung. Dar ea este soţia lui Shiva. Noi trăim în Bucureşti, ceea ce înseamnă bucurie. Ne referim la India, la un popor care e trist. Poporul indian. Şi prin Kali, această forţă înspăimântătoare înseamnă credinţă mistică.

Vă spuneam care ar fi fost metoda mea în materie de recunoaştere, şi de apropiere de Kalidasa. Gramatica sanscrită este scrisă de Eminescu, de mână, în trei caiete. Textul se referă tot la această „recunoaştere”, la forme diverse ale conceptului de recunoaştere.

Daţi-mi voie să vă reamintesc câteva formule de recunoaştere din creaţia lui Eminescu.

Întâi aduceţi-vă aminte că nu s-a scris nimic mai profund în limba română despre naşterea lumii. Vă reamintesc versurile

„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

 Când nu s-ascundea-n nimica, deşi tot era ascuns…

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns…”.

În sanscrită aceste conceptele poetice sunt cuprinse în  se cheamă ştiinţa „alamkara”

Comparaţia între textul vedic de acum câteva mii de ani şi textul eminescian tradus în sanscrita modernă: era cu totul altceva, dar era şi acelaşi lucru. Se putea recunoaşte în această (re)traducere firul gândirii iniţiale.

În acest text există cel mai puternic punct de recunoaştere la Eminescu şi care e unul social mai degrabă. Iată versul:

„Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l,

 Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?”.

Această rimă condiţională şi condiţionată a dascălului la Eminescu este similară cu forma superbă de imperativ (recunoască-l/ recunoaşte, foarte savantă, dar asta este Eminescu). Vă spun asta pentru că am mers pe „abijnana”, „anagnoresis”, acuma mergem pe „recunoaştere”. În varianta probabil culeasă de Eminescu în proză se spune aşa: „Când a ajuns el la casa tătâne-său, era un palat straşnic, iar alături, un cârd de porci pe care îl păştea un băieţel cam de şapte ani”…, e vorba de „Călin nebunul”.

Recunoaşterea acestui copil apare în basmul eminescian. Nu se mai spune că s-a mai văzut cu mama copilului.

În „Strigoii” nu apare vreun copil. Este dragostea stelelor, care renasc. Dragostea este mai mult decât procreaţie.

În această operă kalidasiană, odată cu recunoaşterea băiatului, a copilului, se întâmplă ceva cu totul excepţional. Şi la Kalidasa şi la Eminescu, nunta.

O nuntă este cu totul mistică la Kalidasa întotdeauna. Aşa este şi la Eminescu. Nunta de la sfârşitul acestei poeme este ca şi la Kalidasa. Eu îl suspectez pe Eminescu de a fi citit şi cunoscut foarte bine şi această naştere a feciorului, similară celei a copilului, „sambhava”, din Shiva şi Parvati.

Read More »

RONDELUL DORULUI DE MAMA

 

Undeva, peste un nor,
Între Ceruri și Pământ,
Ostenește-un aprig dor
Zămislit pe un mormânt.
*
Urcă dorul meu de zor,
Parcă prins într-un descânt,
Undeva peste un nor,
Între Ceruri și Pământ.
*
Și-unde dorul meu s-a frânt,
Toarce caierul-fuior
Mama mea într-un pridvor,
Sus, în casa unui sfânt,
Undeva peste un nor.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

11 ianuarie 2019