Cuvânt și iubire

Mai întâi, ce este patria? Patria are mai multe sinonime: țară, țărișoară, țară de baștină, loc de baștină, patrie-mamă, glie, moșie, vatră, vatră strămoșească, nație, națiune, origine, proveniență, pământ, pământ străbun, pământ strămoșesc, pământ natal. Patria este o noțiune sau un concept social și, ca toate noțiunile și conceptele sociale, poate avea o mulțime de definiții diferite, după perspectiva din care este privită această realitate. Dicționarul Explicativ (DEX) dă 22 de definiții pentru patrie, dintre care selectez doar una: „Patria este țara din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură etc.” Același dicționar dă 44 de definiții pentru Națiune, din care selectez: „Formă de comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.” Dicționarele noastre dau sinonimele pentru națiune: nație, neam, popor, norod, limbă, seminție.

Ce unește, ce leagă împreună o națiune sau un popor? Comunitatea teritoriului geografic mărginit între granițele unei țări? Nicidecum. Sunt milioane de români în România și alte milioane de români ce au apucat să trăiască în afara granițelor ei, care au fost stabilite arbitrar, prin tratate și convenții diplomatice, mereu schimbătoare. Se știe prea-bine că în Republica Moldova și în afara granițelor acesteia, trăiesc dintotdeauna români, pe întreaga întindere a zonei de răspândire a străvechiei culturi Cucuteni-Tripolia, care se întinde din Transilvania, peste Moldova și până în Ucraina. Mai sunt români și în sudul Dunării, în Timoc, Voivodina, Macedonia, Epir și prin alte locuri din Peninsula Balcanică. Sunt și valahi în vest, prin Moravia, în actuala Slovacia. Aceștia și-au pierdut limba. Abia mai folosesc câteva cuvinte românești pentru obiecte casnice, dar continuă să aibă costume naționale românești. Pe lângă românii ce trăiesc în vecinătatea sau apropierea României de mii de ani, mai sunt încă alte milioane de români ce trăiesc departe, în diferite țări occidentale, prin Europa, America și prin alte țări de pe toate continentele, cât și prin Federația Rusă, până la Vladivostok.

Rețin definiția că „patria este țara din care s-a desprins o altă țară”. Rețin și că țara desprinsă este legată de cea din care s-a desprins, „prin unitatea națională, de limbă și de cultură.” Desigur că și dumneavoastră și eu ne gândim la Republica Moldova. Conform definiției din DEX, patria Republicii Moldova este România. Republica Moldova este legată de România „prin unitatea națională, de limbă și de cultură”. Așadar aceste două țări formează un singur popor, o singură națiune. Conform definițiilor din DEX, românii din cele două țări formează o „comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.”

În ce constă unitatea și coeziunea unui popor sau a unei națiuni, care trăiește în două țări? Ba chiar trăiește în sumedenie de țări, cum trăiesc milioane de români risipiți prin lume, de voie, de nevoie sau fără voie, duși cu forța ca în vremurile de tristă amintire pe care nu le putem uita. Care este esența, sâmburele sau sufletul poporului român ori al națiunii române?

Am găsit răspunsul la filozoful german Ludwig Feuerbach (1804 – 1872), materialist și ateist. Selectez aici din două cărți ale lui, unde el nu se referă la nicio națiune sau popor anume, ci generalizează. Feuerbach subliniază funcția socială a religiei. El zice că poporul se stimează pe sine însuși în măsura în care crede în religia sa. O națiune e puternică și importantă în istoria mondială numai dacă recunoaște și are un cult pentru propria sa nesfârșire și divinitate. Feuerbach consideră că „religia e cea mai tare forță unificatoare, legătura cea mai indestructibilă a unui popor. Religia e uniunea lăuntrică, însăși unitatea poporului, contopirea națiunii, întrepătrunderea sa, adunarea, desfacerea și refacerea tuturor ființelor și indivizilor într-o singură ființă. Forța unei națiuni constă în religia sa, este o forță ideală, și nu constă din armate sau puternice șanțuri și ziduri de apărare. Națiunea își are tăria numai în conștiința propriei eternități, care e religia sa.”¹ Feuerbach revine mereu la această idee și o accentuează în mai multe feluri.

El mai spune că „prima și cea mai nobilă înfățișare a spiritualității unei națiuni e arta și îndeosebi literatura populară orală. Cea mai înaltă formă de artă e tragedia, iar tragedia e cea mai de seamă formă a literaturii.”² El continuă: „A doua ca cea mai distinsă înfățișare în spiritualitatea unui națiuni, și în care aceasta își are adevărul său, e religia.”³

Feuerbach pune totuși religia pe primul plan într-alt fel. Religia stă mai clar și mai adânc în duhul poporului decât creația literară, cu toate că nicio națiune nu poate exista fără literatură. Spiritualitatea și înțelepciunea de fapt a poporului constă în religia sa.⁴ Temelia stă în religie. În religie poporul recunoaște și glorifică credința unanimă în sine însuși și nesfârșirea sa ca întruchipare a deosebirii sale spirituale naționale și ca ființă. El spune că: „Religia e viziunea specificității ființei unui popor în eternitate sau viziunea generalității sale în ființa sa specifică. Prin religie poporul în principal se înalță pe sine însuși în conștiința ființei sale.”⁵

El spune că „omul mai caută în religie și un mijloc contra a ceea ce îl face să se simtă dependent și condiționat. Astfel, remediul contra morții e credința în nemurire. Se știe că prima sau cea mai veche religie a fost religia naturii, iar până și divinitățile spirituale sau politice ulterioare, ca zeii grecilor sau germanilor, au fost mai întâi chipuri de zei ai naturii. Natura a fost și este în continuare, la popoarele care trăiesc în natură, nu vreun simbol sau unealtă pentru vreo ființă sau zeitate ascunsă în dosul naturii, ci natura în sine ca atare e obiect de înaltă prețuire religioasă.”⁶

Feuerbach consideră că literatura populară orală este expresia spiritualității unei națiuni iar religia e cea mai mare creație spirituală a poporului. El explică în ce fel religia este rezultatul proiectării sufletului omului pe natură, în același timp în care natura e sanctificată. Legătura cu idea unei lumi metafizice este – după el – o formă de alienare, de înstrăinare. Cu această afirmație el ne convinge că nu face apologia religiei de pe poziția unui teolog, ci el este un filozof imparțial.

Feuerbach are dreptate că literatura populară orală și religia sunt definitorii pentru o națiune. Dar a scăpat din vedere că mai este ceva. Noi românii știm un lucru, pe care Feuerbach nu l-a spus. Probabil că nu s-a gândit mai departe de lungul nasului: cea mai de seamă creație a oricărui popor este limba sa. Fără limbă, nu este posibilă nici religia, nici literatura și nici vreo altă creație artistică sau materială a unei nații, nu este posibilă societatea și nici civilizația. Limba română ne unește mai mult decât religia. Unii români cred în ortodoxie, alți cred în ateism, care e tot o formă de religie, dar negaționistă, iar alții nu cred nici una nici alta, nu cred nimic. În aceste vremuri, religia nu mai are forța unificatoare pe care o avea în secolul lui Feuerbach. A trecut pe planul doi. Acum, forța care ne unește este limba română.

La Feuerbach găsim și cauzele pentru care în zilele de azi dușmanii tradiționali ai românilor, ajutați de cozile lor de topor, trădătorii de neam dintre frații noștri de sânge, fac eforturi disperate să ne șteargă identitatea națională și culturală. De aceea ei atacă religia noastră. Ei atacă și limba noastră, dar asta nu au învățat-o de la Feuerbach. O știau de acasă.

Limba română strălucește în creațiile literare orale ale poporului și în scrierile culte. Cele mai strălucitoare opere literare în limba română sunt mai cu seamă două poezii: Luceafărul lui Eminescu și Miorița. Nu toate popoarele Europei sau de pe alte continente au asemenea opere, din care ne vin identitatea națională, unitatea etnică și trăinicia limbii române. Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul și din afara țării. Când nu ne putem regăsi acasă la vatră, ne întâlnim în limba română, prin telefon sau mail. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii. Nemurirea creațiilor sale literare, culte și populare, cât și a credințelor sale. În primul rând credința în tine însuți ca individ și credința în poporul din care faci parte. Credința în valorile noastre, românești.

Regretatul scriitor Nicolae-Paul Mihail a spus în Târgul Rusaliilor: „E cam greu să ne lăsăm dresați după toate mofturile inventate în alte orizonturi. Vorba românească e o armă care bate orice bombă, chiar mai tare decât cele care i-au căsăpit pe japonezi.”

Limba română este izvorul nemuririi neamului românesc, iar dacă unii vor să înrobească lumea cu arme, cu escrocherii financiare și comerciale sau cu șiretlicuri ascunse, românii îi vor dezarma cu vorbe și cuvinte potrivite, cu idei nobile, cu creații de artă și cu omenia românului.

———————————————————–

1 Die Religion ist … der festeste Zusammenhang, das unverletzlichste Band des Volkes. (…) Die Religion ist die innigste Vereinigung, ja Einheit des Volkes, sie ist die Zusammenschmelzung, Zusammendrängung, Sammlung, Auflösung und Vereinigung aller Wesen und Individuen in Ein Wesen. (…) Die Kraft eines Volkes ist allein darum seine Religion, die Kraft ist ein Ideelles, sie besteht nicht in der Anzahl der Heere und in der Festligkeit der Wälle und Mauern, und diese Kraft hat ein Volk nur in dem Bewußtsein seiner eignen Unendlichkeit, das ist seiner Religion. (Feuerbach, Ludwig, Einleitung in die Logik und Metaphysik, pp. 24-25, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1975)

2 Die höchste Form der Kunst ist aber dem Begriff nach die Tragödie. (…) Die Tragödie ist … die erhabenste Form der Poesie. (idem p. 22)

3 Die zweite vornehmste Gestalt des Volksgeistes, in der er seine Wirklichkeit hat, ist die Religion. (idem p. 24)

4 Bei der Religion ist es noch auffallender und sichtbarerer, daß sie aufs innigste mit dem Volksgeiste zusammenhängt, als bei der Poesie, wiewohl auch kein Volk ohne Poesie ist (…) Die eigentliche Geist und die Vernunft eines Volkes ist seine Religion. (idem p. 24)

5 Die Religion ist also die Anschauung des besondern Wesens im Unendlichen oder des Allgemeinen im besondern Wesen; in der Religion erhebt sich daher das Volk in das ­Bewußtsein des Wesens überhaupt … (idem p. 27)

6 … in der Religion sucht der Mensch zugleich die Mittel gegen Das, wovon er sich abhängig fühlt. So ist das Mittel gegen den Tod der Unsterblichkeitsglaube. (…) es ist jetzt allgemein anerkannt, dass die älteste oder erste Religion des Menschen die Naturreligion, dass selbst die späteren geistigen und politischen Götter der Völker, wie der Griechen und Germanen, zuerst, ursprünglich nur Naturwesen waren. (…) Die Natur war daher und ist noch heute bei den Naturvölkern nicht etwa als Symbol oder Werkzeug eines hinter der Natur versteckten Wesens oder Gottes, sondern als solche, als Natur, Gegenstand religiöser Verehrung. (Feuerbach, Ludwig, Vorlesungen über das Wesen der Religion, în Sämtliche Werke, Band 8, pp. 42-43, Frommann Verlag Günther Holzboog, Stuttgart-Bad Cannstatt, 1960)

——————————

Victor RAVINI

La Grande-Motte, Franța

Iunie 2020

„Din portretul lui Iorga, se desprinde un

   Eminescu profet şi educator al naţiunii.”

(Septimiu Bucur)

   Profetismul dacului Mihail Eminescu este un neîntrerupt Itinerar spiritual, ce dă undă fundamentală discursului, dialogului, convorbirii, comuniunii, propagând profunda legătură dintre geneza spiritului naţional şi viaţa sa tainică, lăuntrică, revărsătoare ca o mare cascadă.

   Spiritul pentru profetul Mihail Eminescu este acea conştiinţă a trezviei care trebuie absorbită, trăită, vieţuită, educată, situată la frontiera triadică Dumnezeu – Om – Cosmos, ce se pogoară definitoriu pentru cunoaşterea Adevărului absolut şi realitatea concretă în care sălăşluieşte comunitatea prezentă – poporul creştin ce trebuie călăuzit, păstorit, pentru a-i da creaţie, valoare, sens, demnitate, onoare, mândrie, jertfă, biruinţă, cruce, înviere, nemurire.

   Constantele existenţei creştinului ortodox dacoromân sunt reprezentate de timpul pe care credinciosul şi-l face nemuritor pentru a păşi în tărâmul veşniciei, legând începutul vremii sale luptătoare, de căutare, de cunoaştere, cu sfârşitul-finalitate de devenire al mântuirii sale.

   Transcendenţa cuprinde desfăşurarea Creaţiei prin Creaţia Hristică a îndumnezeirii Omului.

   Multiculturalitatea sa religioasă prin aprofundarea comparativă a Istoriei Religiilor, i-a adâncit mai mult cunoaşterea creştină, rămânând permanent în sânul Tradiţiei ortodoxe, reîmprospătând continuu spiritul, dându-i un nou înţeles prin cultul filosofiei sale creştine, aspirând excepţionale trăiri lăuntrice, tresăriri metafizice, limpeziri mistice, vibraţii sublime.

   Ca toţi marii Profeţi ai Ortodoxiei, Mihail Eminescu şi-a exercitat misiunea şi vocaţia apostolică, luând pulsul naţiei sale creştine, făcând eforturi eroice, jertfelnice pentru ca inima poporului să poarte dragostea de Neam şi de Dumnezeu, prin faptele măreţe, miraculoase, legendare ale Străbunilor şi Strămoşilor noştri, transmise cu valoare sacră de Testament.

    „Memoria credincioşilor, sublinia Marius Vasileanu, este împrospătată periodic în istorie prin prezenţa acestor oameni ai lui Dumnezeu, tocmai pentru a ne fi întărită credinţa că n-am fost părăsiţi vreodată şi că puterea cu care au fost investiţi Sf. Apostoli s-a transmis, până în zilele noastre.” (Altfel despre Părintele Arsenie Boca în convorbiri realizate de Marius Vasileanu, Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 16)

   Viaţa, faptele, creaţia, geniul, creştinul, poetul, filosoful, istoricul, jurnalistul, analistul politic sunt constante profetice care vorbesc de la sine despre trăirismul său ortodox, încorporat în fenomenele tradiţiei spirituale, determinând extinderea antropologiei creştine, exprimându-se prin autoritatea Cuvântului, prin lumina Adevărului lui, prin muzica grăirii sale serafice, prin tâlcuiri adânci, prin răstălmăciri înalte, prin simboluri vii, prin azururi diafane, conştientizând că forţa morală, puterea credinţei şi dragostea iubirii de Dumnezeu şi de Neam aparţine doar acelor Oameni Excepţionali, acelor oameni chemaţi şi aleşi mesianici.

   Profeţii, călăuzitorii, legiuitorii, îndrumătorii, ocrotitorii, învăţătorii, preoţii, monahii au menirea sacerdotală de a învăţa permanent, învăţând semnificaţiile adevărate ale vieţii, dar mai ales ale onoarei, demnităţii, libertăţii, adevărului, dragostei, frumuseţii, jertfei, învierii – aceleaşi reînfloriri tainice care răspândesc mireasma lor angelică în corola Tradiţiei sfinte.

   Conştiinţa Profetului a devenit în egală măsură religioasă şi naţională, în care ideea şi sentimentul au căpătat valoare spirituală de coesenţă a etnicului, devenit una dintre forţele de mare amploare care determină în mod pregnant istoria naţională, dar şi pe cea universală.

   Profetul nostru şi-a dobândit faţă de naţiune o identitate plenară de idei, de sentimente, de voinţă stăruitoare, prin profunzimea spiritului său de aprofundare a tradiţiei, de amplificare a culturii, de determinare a caracterului elitist, de efervescenţă religioasă, de exaltare naţionalistă, care să coreleze acea ereditate ontologică adâncă, axată pe o educaţie eminamente creştină, peste care să se aşeze ca o corolă, o suprastructură culturală, ce dă integralitate spiritului ortodox printr-un fel anume de păstrare, de transmitere a Tradiţiei sacre.

   Patria este entitatea sfântă, care îşi ia viaţa mai întâi din acel primordial Pater ceresc-Tatăl Familiei Dumnezeeşti, apoi, din faimosul pater ontologic – tatăl familiei pământene, a locului natal-rădăcina eului lui, în al cărui trunchi, cadru şi structură a luat naştere fenomenul vieţii, eredităţii unei ginte, trib, popor, neam, consolidându-se ca forţă, putere, conservare, coeziune, înmulţire, existenţă prin legătura de sânge şi cea religioasă-cultul morţilor, într-o slăşluire reciprocă, Familia – patria cea mică, patriarhală fiind prima mamă-fiică a Patriei celei Mari.

   Altă semnificaţie, alt simbol, al sens al Patriei este sinonimul Ţară, întrupat din rădăcinile primordiarului Ţăran, care şi-a aşezat Vatra în Ţarnă/ Ţarină, sacralizată apoi spiritual ca ţărână sfântă prin sângele eroic-martiric al urmaşilor deveniţi faimoşii Strămoşi şi Străbuni.

   Ţarina cuprinde pământul, adică Terra, dar în acelaşi timp îmbrăţişează strămoşii-Pater.

   Moşii şi Strămoşii au trecut din viaţa existenţei – focul Vetrei străbune în Pământul  Patriei, Oasele lor sacre devenind astfel ţărâna sfântă – sângele, aluatul noii vieţi a urmaşilor lor.

   Inspirat a fost marele scriitor, avocat, academician Barbu Ştefănescu–Delavrancea când a spus, probabil în trilogia capodoperei sale, închinată Marelui Voievod vlaho-muşatin Ştefan,  „Apus de soare”, „Viforul”, „Luceafărul”, că: „pe oasele lor se sprijină pământul Moldovei.” (apud. Vasile Băncilă, în Opere, Vol. XII, Ed. Istros, 2016, p. 259)

 

   Datorită acestei osmoze sacre creştinismul ortodox nu permite adormiţilor săi incinerarea.

   Într-o cancelarie dintr-o şcoală oarecare un profesor mai uman şi mai vârstnic l-a întrebat pe colegul său de religie: „Părinte, nu ştiu ce să hotărăsc: să fiu incinerat sau îngropat?”. Preotul, om smerit, rafinat, subtil, inteligent, dar autoritar i-a grăit: „Domnule, coleg, Dumnezeu poate să te adune de oriunde, din pământ sau din aer… Dar, dacă te arzi, faci un păcat naţional.” (culeasă de Vasile Băncilă, în Opere, Vol. XII, Ed. Istros, 2016, p. 259)

   Ţarnă/ Ţarină, implică în mod cert atât legătura de sânge, cât şi factorul geografic.

   De aceea filosoful Vasile Băncilă a insuflat termenii: cosmopatriotism/ geopatriotism.

   Tocmai de aceea, patriotismul – naţionalismul creştin implică cel mai înalt sentiment, cea mai profundă cunoaştere, cea mai puternică voinţă, cea mai curată jertfă, cea mai sublimă suferinţă, cea mai frumoasă dragoste, după creştinismul credinţei ortodoxe a lui Hristos.

   Între cele două patrii, cea patriarhală-locală şi cea mare există o legătură de filiaţie indestructibilă, ereditară şi eternă prin viaţă, limbă, rude, învăţare, educaţie, cunoaştere, etnografie, istorie, filosofie, vatră, luptă existenţială, dimensiunea continuităţii, suveranitate, spirit, obiceiuri, cultură, datini, tradiţii, cult, iubire, desăvârşire, jertfă, cruce şi înviere.

   Limba este indispensabilă, deci esenţială naţiunii, dar religia este însăşi esenţa naţiunii.

   „Cultul morţilor înseamnă religie, deci religia a format familia mare, din ce în ce mai mare, iar aceasta a dus la etnic. Familismul este esenţa religiei şi religiosul este esenţa familiei.”(Vasile Băncilă, Opere, Vol. XII, Ed. Istros, 2016, p. 50)

   În sânul Naţiunii sălăşluiesc două naturi independente de instincte, cel biologic, empiric, predominant: raţionalist, pesimist, amoralist, individualist, trufaş, laş, cosmopoliticist şi cel spiritual: elitist, etnicist, metafizic, mistic, moralist, smerit, salvator, temerar, transcendent.

   Marii filosofi, teologi, poeţi, artişti şi literaţii creştini-ortodocşi dăruiesc Patriei şi Paterului ceresc întreaga gamă a instinctelor lor spirituale, modelând poporul, oferindu-i putere, autoritate, demnitate, conştiinţă supremă naţională, dând astfel, o oglindire celestă etnicului.

   Patriotismul creştin-ortodox, respectiv naţionalismul pur este o deplină conştiinţă naţională.

   „Patriotismul sau conştiinţă naţională, remarca marele filosof brăilean Vasile Băncilă este sinteza sublimată a emoţiilor de filialitate, de paternitate, de fraternitate şi de religiozitate, repetate pe planul timpului, spaţiului şi al culturii, totul în legătură cu emoţia de valorificare a eului personal.” (ibid., p. 58)

   Căutările lui misterioase, găsirile sale spirituale s-au împletit discret şi diafan cu căutările ştiinţifice şi aflările culturale, standardizându-i interdisciplinar marea sa personalitate, ce i-a afirmat prerogativa promovării uriaşei sale dimensiuni mistico-profetice de neegalat, conturând identitatea naţională pe spiritul religios, dând amploare naţionalismului creştin.

   Aura sa profetică s-a dăltuit axiologic pe Cruce: libertatea cuvântului pe curajul adevărului!

   Tema sa de predicaţie permanentă pentru popor, pentru aleşii zilei a fost o aprigă dorinţă de autenticitate în tot ceea ce trebuie să facă omul: în cuget, în cuvânt, în scris, în artă, în discursul şi făptuirile politice, în realitatea istorică, în reflecţia filosofică, în credinţă, în meditaţia teologică, în asceza morală, în sferele dogmatice, în profunzimile mistico-isihaste.

   Apartenenţa sa naţionalist-creştină a fost o continuă întrupare întru Hristos, Fecioara Maria-Crăiasa Cosmosului şi Neamul dacoromân, care i-au dăltuit în cremene carpatină caracterul, i-au primenit spiritul, i-au adâncit cultura, i-au lărgit suferinţa, i-au înmulţit jertfa, i-au intensificat atitudinea, i-au înălţat dimensiunea biruitoare a Crucii, crescând ca ramurile falnicului Stejar – efigia dacismului zamolxian ce se resfiră pe cer în toată cuprinderea sa, din care a ţâşnit doldora lumina sa diafană strălucind ca un real Luceafăr – Emin!

   Menirea unui mare Profet creştin ortodox dacoromân se identifică, se intensifică şi se amplifică cu cele două trăiri supreme, divine, chiar absolute: etnicul în cuprinderea sa valahă nemuritoare de amploare, organicitate, originalitate, integralitate şi religiosul în necuprinderea lui spirituală, apologetică, cosmică, hristico-transcedentală, nemuritoare.

   Dacă, principiul etnic naşte cea mai mare victorie – umanitatea, religiosul la rândul său renaşte cea mai mare biruinţă, dincolo de închipuire – îndumnezeirea.

   Dacă, etnicul este una dintre forţele temerare care propagă determinarea istoriei, religiosul asumă finalitatea istorică a naţiei prin călăuzirea ei pe calea neultimă, unde sfârşitul nu încetează, ci renaşte ca o creaţie de început a mântuirii omului hristic, isihastic carpatin.

   Filonul etnicităţii noastre a fost Ţăranul, iar seva religiosului s-a prelins din preotul-ţăran.

   Mihail Eminescu prin misiunea şi vocaţia sa profetică a dospit în etnicitatea sa românească identitatea de idei, căreia i-a alăturat identitatea de sentimente, chiar sentimentul de exaltare specific naţionalismului creştin, atât de firesc ortodoxiei, ambele structurate simultan pe identitatea de voinţă, amplificând apoi identitatea spiritului pe diversitatea de temperament.

   Harul pogorât, devenit corola supra-etnicului creştin a dat vibraţie puterii spiritului, ideii superioare de a întrupa vitalitatea ca prefigurare din imanentul istoriei în transcendentul divin.

   Geniile, Profeţii, Filosofii, Teologii, Conducătorii, Dascălii, Pedagogii, Poeţii, Preoţii, Mamele, în cadrul Naţiunilor lor eminamente creştine, au creat armonia spiritului, fundamentul plenitudinii sufleteşti a omului ortodox, determinând astfel, istoria, devenind creatori de istorie, amplificând cultura, devenind creatori de cultură, iar prin profetismul lor creştin revoluţionar au reînnoit religia, dând slăvire şi preaslăvire în plan naţional-universal.

   Profetismul lui Mihail Eminescu, ca alte mari profeţii geto-dace s-a urzit pe o înaltă predestinare în care s-au ţesut toţi strămoşii şi înaintaşii Neamului pentru a lăsa posterităţii un râvnit şi neegalat Pantheon spiritual creştin ortodox, sub cupola căruia naţiunea se poate îndumnezeii, se poate ridica diafan până la Dumnezeu, adică poate deveni sublimată religios.

   Poeţii, Filosofii, Teologii, Istoricii, Artiştii, Scriitorii circumscrişi ortodoxiei străbune au suveranitate de mare monarh în care, creează sau recreează Naţiunea prin cultură, prin spirit, prin cult, prin voinţă înaltă, prin prestigiu, prin profetismul lor, prin sentimentul adânc, prin jertfă mistică, prin crucea biruitoare, dând reprezentare trecutului, impunând un ideal prezent pe care să se ctitorească măreţ viitorul ca o catedrală a unei faimoase pedagogii naţionale.

   Oamenii mari, Oamenii aleşi, Oamenii predestinaţi, Profeţii devin pentru Naţiunea lor principii formatoare, determinând cu viaţa, elanul, crezul, vocaţia, misiunea lor, însăţi viaţa naţiei, corectând-o, îndrumând-o, adăugându-i noi frumuseţi prin valorificările reprezentative ale spiritualităţii trecutului, astfel că după plecarea lor, rămân Operele lor, iar ei încep şi aici pe pământul străbun o nouă viaţă a lor, o nouă viaţă a naţiei, în aşa fel încât tot ceea ce se clădeşte, se crează sublim, măreţ, divin, veşnic se consideră a fi tot meritul lor somptuos.

   „Eminescu, mărturisea neegalatul filosof creştin ortodox Vasile Băncilă, a făcut pentru neamul românesc aproape cât o istorie.” (op. cit., p. 83)

   Făuritorii de Naţie – Creatorii de generaţii se întrupează principiului ceresc al cunoaşterii: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, pe care și-l asumă , raportându-l apoi în egală măsură şi etnicului, pentru a se întruchipa personalităţii sale, misiunii pentru care Naţiunea a fost hărăzită de Dumnezeu.

     Ei, deci, învaţă, educă, formează, corectează, îndrumă, precizează, transfigurează, îmbogăţesc, înfrumuseţează, solidarizează fiii Naţiunii lor sfânte şi dragă.

   Nemurirea Dacoromânilor se mişcă permanent între Transhumanţă şi Transcendenţă!

  

   Profeţii Ortodoxiei dacoromâne devin Catehismele nemuritoare ale Naţiunii lor.

 —————————————–

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Brusturi, Neamț, 15 iunie 2020

Pictura: Sabin Bălașa

Ni s-a spus că Miorița trebuie aruncată la gunoi pentru că ar fi dăunătoare națiunii și individului. Străbunii noștri nu puteau să ne lase moștenire ceva dăunător. George Călinescu afirmă că Miorița este un mit fundamental. Mircea Eliade îl ignoră pe Călinescu și citează fără comentarii, fără rezerve interpretarea juridică a lui Adrian Fochi și a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös). Nu numai Eliade, ci și mulți alți savanți au refuzat să vadă că Miorița este o poezie lirică, un mit, în care nimic nu e concret. Au crezut că Miorița este o poezie epică, în care totul e concret și realist. Au refuzat să vadă că totul în Miorița e simbol, cu multiple înțelesuri abstracte, luminoase și sublime, pe cât de profunde, pe atât de înălțătoare. Ne-au băgat pe gât o înțelegere pe dos a Mioriței, cum că ar fi vorba de o crimă murdară, ciobanul ar fi incapabil de acțiune, resemnat, pesimist, fatalist și laș, iar ca el am fi noi toți, întregul popor român. S-ar părea că savanții au făcut un transfer psihologic și au pus pe seama personajelor din Miorița și a tuturor românilor propriile lor frustrări, spaime, deruta lor existențială și propriile lor defecte de caracter. Sensul mitologic al metaforelor și alegoriilor din Miorița este cu totul altceva decât ce li se pare celor care se opresc la sensul concret al cuvintelor. Incapacitatea sau refuzul de a vedea sensurile abstracte ale cuvintelor poetice a dus la confundarea mitologiei arhaice cu realitatea de la tribunale. Așa s-a ajuns la răstălmăcirea poemului, la înjosirea ciobanului și s-au făcut generalizări pripite asupra noastră, a tuturor. Nu Miorița este dăunătoare, ci dăunătoare sunt teoriile celor ce ne-au explicat-o anapoda. Teoriile anapoda au fost dominante și au eclipsat teoriile care au înțeles-o așa cum o gândiseră străbunii.

Cele mai vechi și mai bine păstrate variante ale Mioriței sunt colinde. De la o casă la alta, ciobanul din Miorița primește numele bărbatului care e nădejdea familiei și astfel devine personaj în text. Dacă în Miorița ar fi o ucidere adevărată, cum au crezut unii cercetători științifici, ce familie i-ar mai fi primit pe colindători să le ureze moartea bărbatului care e capul familiei? Ar fi azmuțit câinii pe ei. Savanții nu au înțeles ceea ce orice țăran analfabet și cu palmele crăpate înțelegea.

Ciobanul din Miorița nu poate fi o persoană concretă, cum au crezut unii, ci un personaj literar, un exponent al bunătății și perfecțiunii omului în general, un erou din mitologia pre-creștină a ciobanilor, așa cum au spus alții, dar nu au fost luați în seamă. Am clasificat 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

– cel mai adesea, verbul e la condițional (dacă o fi să mor) – omorul nu a avut loc,

– alteori, ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează,

– în câteva variante, omorul este la indicativ trecut, însă ciobanul e reînviat de mama lui și își reia activitatea. În acestea, el e un personaj mitologic și poate fi comparat cu alți eroi mitologici, din alte culturi vechi.

În multe variante ale Mioriței apare cuvântul lege. Mulți au crezut că lege are sens juridic și că ar fi vorba de o acțiune cu caracter juridic, o crimă pentru jaf sau din alte motive economice ori din invidie. Orice dicționar român explicativ spune că lege are două sensuri. Sensul nr. 1 este religios și e mai vechi. Sensul nr. 2 este juridic și e mai nou. Dicționarele mai ample arată cu citate că în cultura populară, orală, lege este atestat numai cu sens religios și niciodată cu sens juridic. Așadar, cauza și scopul uciderii în Miorița nu pot să fie juridice, ci religioase. Legea ciobanilor menționată în Miorița nicidecum nu se poate referi la relații sociale, ci reglează relația omului cu divinitatea, adică cu întreaga natură, în care ciobanii arhaici vedeau divinitățile lor.

Într-o variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo e o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015, așezate în cerc, ceea ce sugerează o semnificație ritualică. Uneori, ciobanul cere să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Numai la teatru sau într-un ritual religios cu aspect teatral poate cineva să fie ucis de trei ori. În Miorița uciderea este părelnică și simbolică, nu adevărată.

Mioara îi spune să-și cheme un câne, cel mai bărbătesc și cel mai frățesc. Deci cel mai… dintre mai mulți. El are câini mai bărbați, la plural, și spune: Să-mi aud câinii. De ce să-și cheme numai un câine și nu toți câinii? Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara e alter-egoul său. Ea poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care C. G. Jung o numește Anima, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.

Moartea ciobanului în Miorița este simbolică și de același fel ca atunci când apostolul Pavel, din Biblie, zice că el moare în fiecare zi, pentru a se uni cu Dumnezeu și recomandă credincioșilor să facă și ei la fel. Ciobanul moare simbolic pentru a se uni cu zeitatea feminină din cer. În alte variante, ciobanul e căutat de o fată ce apare pe munte. Ea poartă simboluri solare, reprezintă o divinitate a naturii și nu poate fi o nimfomană, cum s-a crezut în unanimitate. Nunta cosmică a ciobanului este o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu divinitatea în care crede el, o stare de fericire, cu senzația de nemurire și că timpul s-a oprit în loc. Ciobanul a reușit ceea ce nu au reușit Gilgamesh, Dante Aligheri și nici Faust al lui Goethe.

Frumusețea peisajului geografic din Miorița simbolizează metaforic frumusețea sufletească a ciobanului. Peisajul mioritic îmbină peisajul geografic și cel sufletesc cu o desăvârșită măiestrie. Nu se întâmplă nicio acțiune în afara ciobanului. Totul se petrece în peisajul lui lăuntric, psihologic și este proiectat asupra peisajului exterior, geografic. Textul tuturor variantelor Mioriței amestecă imagini interne și imagini externe, cu aceeași măiestrie derutantă ca și la Dante, Petrarca, Omar Khayyam, Baudelaire sau alți scriitori. Tot ce pare că s-ar petrece în jurul ciobanului se petrece de fapt în inima lui și se adresează inimii noastre. Miorița o receptăm cu inima. Fiecare din noi, după cum ne este inima, cugetul și caracterul. Depinde de experiența noastră de viață și de ce cadru de referințe avem. Mai depinde și cum o receptăm în cap. Am explicat pe larg toate astea și încă multe alte idei în Miorița – Izvorul nemuririi, Editura Alcor Edimpex, București, 2016 și 2017.

Austriacul Leo Spitzer zicea că Miorița este „una dintre marile opere clasice ale literaturii universale.” Miorița folosește aceleași procedee literare și are același conținut de idei sublime, comparabile cu cele mai valoroase opere din literatura universală. Avem datoria să respingem afirmațiile neîntemeiate sau uneori răuvoitoare la adresa Mioriței și a ciobanului și să o repunem pe piedestalul pe care au pus-o străinii încă de la început și de unde câțiva dintre erudiții noștri au trântit-o în noroiul rivalităților universitare. Răspândirea Mioriței pe întreg teritoriul populat de români a contribuit mai mult decât orice alt factor la unificarea și la stabilitatea limbii române, cum nicio altă limbă nu mai e la fel de unitară geografic și stabilă în timp.

Miorița este moștenirea noastră nepieritoare și inalienabilă. Este conștiința noastră de noi înșine ca națiune și ca indivizi, e mândria noastră de români în lume. Miorița este izvorul nemuririi limbii române, al culturii românești și al eternității neamului nostru. Cui lăsăm Miorița și cum o lăsăm?

——————————

Victor RAVINI

La Grande-Motte, Franța

Iunie 2020

Memoria este, pentru noi, reflecția vieții noastre. Zestrea noastră care ne spune cine suntem. Cine am fost. De aceea pierderea sau întreruperea ei pare cel mai teribil lucru…

    Cu toții avem bunici, sau am avut bunici care au trecut la Domnul, și pe finalul vieții au trebuit să îndure aceste slăbiri sau pierderi ale memoriei… Uneori în forme mai acute: Alzheimer, demență etc. În popor se mai spune: “Le-a luat Dumnezeu mințile…”. Și cu acest gând trist ni se pare că am “clasat dosarul, și că am acceptat asta ca pe una din absurditățile lui Dumnezeu…

   Dar oare, așa să fie…?

   O, oare ia Dumnezeu “mințile” fără să știe ce face?! Oare se clinteste “un fir de păr” din capul nostru fără să știe Dragostea lui Dumnezeu de asta…? Dacă o vrabie nu cade din cuib fără știrea lui Dumnezeu, cum credem noi că un bătrân al nostru – bunic sau bunică – trăiește ceva fără știrea lui Dumnezeu?

   Să cercetăm bine această “știre” iubitoare a lui Dumnezeu despre bunicii noștri. Despre memoria și ființa lor aparent pierdută… Să ne gândim ce înseamnă amnezia bătrânilor pentru noi, care o socotim “teribilă” și ce înseamnă pentru Dumnezeu. Căci la Dumnezeu niciun gând nu este “teribil” și niciun gând nu este tragic. Dumnezeu face tot ce face din iubire. Ele sunt “teribile” numai pentru voia noastră și pentru iubirea de sine. Pentru un destin pe care ni l-am planificat, într-un fel confortabil, pe pământ.

   Așadar, ce vrea Dragostea lui Dumnezeu de la “mințile răpite” ale bunicilor noștri…?

   O, răspunsul e mai presus de închipuire…!

   Dumnezeu îi invită pe bătrânii noștri să devină “familiarii” lumii Lui! Și să descopere lumea plină de “necunoscuți” ai Lui.

   Adică, Dumnezeu îi invită să guste anticipat acea viață fără “copii”, fără “nepoți” din Cer, când toți redevenim copiii lui Dumnezeu și atât. Și frați între noi. Îi cheamă să descopere lumea așa cum a fost ea dintotdeauna, de oameni ai Lui, mai întâi, pe care i-a adus pe lume ca “fii” ai cuiva, ca “frați” ai cuiva. Îi aduce la o lege mai înaltă a firii, când le dă șansa, într-un fel, să se nască din nou sub Cer. Să fie fără mamă, fără tată, ca dreptul Melchisedec din Vechiul Testament, copiii ai întregii umanități a lui Dumnezeu. Și ai Bisericii! Și prin asta, cu atât mai mult… ai noștri. Le dă vocația să fie, anticipat, ceea ce vor fi pentru totdeauna în Împărăție. Familiarii lui Dumnezeu.

   Și unde e măreția Tainei…?

   Măreția e în faptul că bunicul meu devine “neobișnuitul” meu. Și familiarul lui Dumnezeu. Iar eu, dacă mă împac cu voia lui Dumnezeu, și cu Dragostea lui pentru bunicul meu, voi primi cu drag să fie “neobișnuitul” meu… Pentru că Dumnezeu știe ce face. El ia “mințile” ca să-l rupă pe bunicul meu din familiaritatea “obișnuită” cu mine, de fiecare zi. Ca să-i descopere o nouă familiaritate, aceea după legăturile din Cer.

   Și dacă-i așa, nu mă supăr să-l pierd pe bunicul “meu”, dacă asta îl face mai mult “familiarul” lui Dumnezeu. Și nu voi căuta să-l obosesc și să-i amintesc în fiecare zi: “Vezi că eu sunt nepotul tău…”. Nu voi relua drama apartenenței pierdute în fiecare zi. Ci-l voi liniști, îl voi încredința că lumea e plină de “cunoscuții” lui Dumnezeu. Că eu însumi sunt un “nepot” al lui Dumnezeu și nu-mi mai amintesc cine sunt bunicii mei… Că mă simt și eu un “necunoscut” al lui Dumnezeu, fără “rude”, dar… familiar tuturor. Și așa am inimă de călugăr, și “bunicul” meu își descoperă inima de călugăr, adică de om al umanității întregi. Și ce poate fi mai dumnezeiesc decât asta…?

   Exact pentru oamenii “deconectati” de la memoria lumii e cuvântul superb din Pateric, al lui Avva Alonie: “Dacă nu va zice omul în inima sa – Eu singur pe pământ sunt și Dumnezeu – nu va avea odihnă…”. Adică omul care se vede rudă cu toți, tocmai pentru că și-a lăsat “mamă” și “tată” ca să-i redea lui Dumnezeu. Și care descoperă aparenta “singurătate” a lumii ca plină de “familiarii” lui Dumnezeu. Și atunci pământul întreg devine plin de cunoscuți în Domnul. Așa ajungem, lăsând “memoria” rudelor după trup, să împlinim cuvântul Mântuitorului: “Să nu iubești pe mama, tată, soră, frate, mai mult ca pe Dumnezeu”. Așa ajungem să-i primim înapoi pe toți cei “pierduti” ai noștri, ca “găsiți” ai Lui! Și pentru asta nu trebuie să mergi la mănăstire. Ci doar să ți-i “exersezi” pe cei dragi, în fiecare zi, ca “necunoscuți” ai Lui…

   Închei cu o poveste plină de har a unei bătrâne cu mințile “pierdute”. În cartea “Nesfintii sfinți”, a arhimandritului rus Tihon, se povestește de o bătrână membră a Partidului Comunist rus, care spre sfârșitul vieții își pierduse complet memoria… Nu o mai recunoștea nici pe nepoata ei, care statea cu ea in casă și o îngrijea de ani de zile. Bătrâna comunistă fusese membră fidelă a Partidului, și nu calcase la Biserica toată viața. Dar – și aici marea pronie – avea o inima cinstită, avea constiinta muncii, nu furase niciodata de la popor, era, cum s-ar zice, o “tovărășă conștiincioasa”. Și așa, în amnezia ei, a pus-o pe nepoata ei – pe care o socotea o străină- să-l cheme in casa lor pe părintele Tihon (pe care nu-l cunoștea), ca să facă la el o spovedanie generală. Și când parintele Tihon a venit, bătrâna, care uitase deja ce zisese ieri, ca și cum i-ar fi devenit “familiar” în Duhul, i-a zis: “Părinte Tihon, de când te asteptam, de ce ai întârziat atâta…?” Și pe loc, ea, bătrâna comunistă, care nu-și mai recunoștea nici nepoata, i-a mărturisit parintelui Tihon, cu o memorie de cristal, toate pacatele vieții ei, din copilărie și până atunci! Și, cu sufletul ușurat, eliberată și de “memoria” tuturor greșelilor vieții ei, a murit la cateva zile dupa aceea. Și s-a dus să-L întîlnească pe Dumnezeu ca un copil nascut din nou, uitând cine e “mama” și cine e “tata”, descoperindu-l în toate pe El. Cunoscuta “tovărășa” a membrilor de Partid, care-și pierduse “mințile”, a devenit necunoscuta tuturor și “familiara” lui Dumnezeu și a tuturor oamenilor de pe lume… Și a mea, celui care vă povestesc această întâmplare!

   O, ce minunată e “memoria” lui Dumnezeu!… Cum le dă El șansa bunicilor noștri, vocația de a deveni “necunoscuții” lumii întregi de sub Cer! Ei află dinainte ceea ce vom ști și noi… Căci și noi în Împărăție vom deveni “familiarii” lui Dumnezeu mai presus de orice. Și amintirile noastre, memoriile noastre că am fost fiii cuiva sau frații sau soții cuiva le vom privi ca pe niște “exerciții” frumoase, de taină, prin care ne-am obișnuit, zi de zi, să aparținem și să ne dăm cu toții… Lui!

   Lui. Memoriei noastre, a tuturor…

   Fă-ne, Doamne, “familiarii” Tăi!

   Pr. Iustin T.

MATROZI GLORIOȘI – DAR FĂRĂ EXTAZE

 

vin Glorii Corsare – Matrozi Mohorâți :

prădat-au Imperii – umplut-au  Oceanul

de Mândre Corăbii – cu Velele-n Vânt

dar Ochii li-s tot adumbriți : căci unde-i Cuvânt

 

și unde-i – deci – Graalul ? – …degeaba-s jurați

să-ucidă pe-oricine – rămână tot frați :

în Jungle-ori Palate – cu Fier au străpuns

dar la Cerul-Graal ei tot n-au ajuns…

 

Bărboșii Matrozi – cu Chip Pământiu

au ucis Împărați – și-au ars tot ce scriu

în Cărțile Sfinte – Popoare de Aur

 

dar tot n-au răzbit la Seninul Zeu-Plaur

la Graalul Slăvit – moleșit între Raze…

…Matrozi Glorioși – dar fără Extaze…

***

 

SOARELE – CHEMĂTORUL DE VIERMI – ÎMI RÂNJEȘTE

 

Soarele – Chemătorul de Viermi – îmi rânjește

sub Razele lui Blestemate  – orice – scofâlcește

se umilește grăbit – și putrezește – hidos :

ici-colo – rămâne Hârca și – răzlețit – câte-un Os…

 

în veci nu mai fie Lumină – ci doar Noaptea Divină

catifelat mângâind – cu Umbră – Făptura Cea Crină !

pentru Vecie – stingi – Doamne – Demonii Soare-Avarului

care – cu Suflarea lor Arsă – te-au răzbit – Criste – pe Drumul Calvarului…

 

Păsări să cânte în Nevăzut – precum Îngerii

să nu vezi Serafi : fie doar Boarea Atingerii !

…pe Pământ – Raiul Nopții să-mpărățească

 

Orbi Proroci – pe Tine – Criste – oricând te slăvească…

…o Jivină Divină se strecoară  la Poalele mele de Brad :

e binecuvântată de Lună Străbună – iar nu de Stele – ce scad…

***

 

CÂNTĂ HULUBI – LA FEL DE ENERVANȚI PRECUM CLAXOANE

 

cântă Hulubi – la fel de enervanți precum Claxoane

trec peste mine – unul câte unul – cinice – Vagoane

trec După-Amiezi cu Crimele Întoarse

Pumnale cad – din Răni Coapte și Stoarse…

 

Căldură Rece și Iubiri Hidoase

trec prin Tunelul Gol : a’ mele Oase…

m-așez pe Pat de Cuie – -întru-nsetat Amurg

din ce n-a fost – tot a rămas – și scurg…

 

i-am scos pe Zei – din Frigider – mucegăiți

și-i tai Felii – cu Ochii-mi Nedormiți…

…a fost o Catedrală – prin Vecini

 

acu-i doar un Coteț – de Mărăcini…

…nu mai veniți la Poarta mea de Aer :

oi fi eu Răstignit – dar nu și Fraier !

***

 

ȘI MAI EXUBERANT SĂRĂCIT

 

niciun Bogat nu-i Bogat – puțini Săraci sunt Săraci :

Bogații – cu tot cu Comori Infernale – se vâră în Saci

căci Chiloții lor –  scorțoși – sunt de Zale

(…Bogații sunt teribil sensibili – la Șale…)

 

Săracii cântă – scriu – nu se uită la Ceas

fiece Sărac e plantat într-un al Zânelor Vas

și – uneori – Înflorește Dumnezeiește

alteori – trăind printre Bestii – Nobilul Lup îl păzește…

 

Bogații nu merg – nicicând – la Fântână –  așteptând Ploi de Aur

Săracii vin din Fântână – purtând – fiecare – pe Umăr – Călător Graur…

…spuneți-mi – câți Bogați ați văzut – Fericiți ?

 

eu nu văzui (…când am catadicsit a mă uita la ei !) – decât Morți Jerpeliți…

…eu sunt Sărac – cu o Scripcă din Străbuni – și mai exuberant sărăcit

așa că Hristos – și azi – la Vatra mea-a poposit…

***

 

NU MAI VREAU LUMEA ASTA

 

nu mai vreau Lumea asta – în care Totul se cumpără și vinde !

iar Conștiința-ți ”saltă” – pe unde te vor prinde !

nu mai vreau Lumea Trădării – Urii – Răstignirii…

…m-am săturat de cei ce-și mai zic ”oameni” : EI sunt ZBIRII !

 

eu mi-am făcut Bagaje – dar vă făcui și Focul

ca să vă tèrmin – aici și-acum – ”în Glorii” – Drăcesc Jocul !

Justiția : Suprema ”Jucărea” – e Banda Terracizilor Cretini

ce-ntorc Pământ – la ZGURĂ ! – …pentru vreo Doi Țechini…

 

…dinspre  ”ACOLO” – vă trimit – prin Telefon – NEANTUL

și – neapărat ! – pe Dracul – …cum s-o numi el : Hegel – Kant-ul…

”Cocteilul” de Trădare – Egotism – Nemernicie

 

în ”Termos” ți-l predau– Criste-al Nădăjduirii – Ție…

…și va fi Liniște – o Liniște cum nici n-ați mai visat :

veți fi mult mai… ”nimic” ! – …decât mi-aș fi imaginat !

***

 

MÂȚA

 

Foaie și Foiță

a trecut o Mâță

prin Bezna Porții

prin Bezna Sorții…

 

era Neagră – Albă – Verde :

nu-n Culoare te încrede

ci în Foc aprins în Blană

ea vă spune – uite – -o Taină :

 

Mâța – Tigru-a fi

când eu voi muri :

voi nu m-eți jeli

dar toți veți citi

 

pe Lună – pe Stele

(…pe Cer și pe-Andrele…)

Stihurile mele

Sulițe de Iele

 

Stihuri de-Ngropare

a tot ce e Soare

a tot ce-i Trădare

a tot ce-i Lumină

și-a ucis Albină…

…Spini nu se termìnă…

 

veți citi o Carte

care-nseamnă Moarte

veți silabisi

Nume ‘Nalt ce-o fi…

 

bine că nu ne-om vedea

nici ”AICI” – nici sub ”PERDEA” :

căci Vecia vă ardea

ca pe o Scrisoare Rea…

***

 

VĂD VIERMII VIERMUIND PRIN HOITUL MEU

 

văd Viermii viermuind prin Hoitul meu

Duhori de ”mine” împuțesc Pământul…

zburând înalt – salvează-se El – Duhul :

se scutură de Greață – râvnind pe Dumnezeu !

 

…și ce folos ? – ți-ai zvârcolit o Viață

dar n-au băgat în seamă nici Copiii tăi :

li-e silă de Mormântu-ți – de-orice Motiv se-agață

sprea-a te putea uitare – fără Mustrări-din-Văi…

 

…s-au cățărat doar Spinii pe Movilă

sub ei lucrează Viermi – Fără Hodină

în Blestemată-Orbire – se închină

 

și-nghit – cu Lăcomie – ce-ai înghițit în Silă…

…o Viață – Cărnuri Puturoase ai nutrit :

privești – cu jind – în van – la Duhu-ți Dezrobit…

*

câtă nevoie Carnea are – -n pripă

să-i crească – din Iadul de Duhori – Dumnezeiască-Aripă

cum Fluturii – prin Taina Crisalidei

se smulg din Iarna de Târâri Fetide…

***

 

POVESTE

 

pe Dealul Durerilor

în Bătaia Verilor

suie Duhul meu – mânat

(…mânat – mirat – sângerat…)

de o Ceată de-Mpărat…

 

strigà Pleava de-nrăiți

numai la Moarte chitiți

ca pe-o Gòlgotă pe Dos

jupuită pân’ la Os :

 

”- dacă nu te urci pe Tron

să fii nouă Sfânt și Domn

te întemnițăm – silim

iar – apoi – te răstignim !”

 

…răspunse Duh umilit

umilit și chinuit :

 

”– pentru ce vă luați de mine ?

nu vă pot face vreun Bine

decât Liber – fără Porți

scriindu-vă – DIN NOU – Sorți

din Vârful de Lac Ceresc

unde Razele Vestesc

unde Lebede plutesc !”

 

dară plebea – îndârjită

îi răspunse – în clipită :

 

”- nu – ACUM să vii cu noi

în al Verilor Vechi Toi

cu Slăvitul nost’ Convoi !

să ne ùmpli de Comori

și abia apoi să mori !”

 

…ostenit – Duhul grăi

pentru toți câți vor trăi

fie Noapte – fie Zi :

 

”- de murit – nu-i greu – pe Lume :

de când sunt Grâne  – Tăciune

moare și Bătrân – și June…

în voi gâlgâie – -însă – Ura

Bezne v–ùmplu Bătătura…

dacă voi făptuiți Crimă

unde s-aveți loc – în Rimă ?

duceți-vă – faceți Case

Luminoase și Frumoase :

apoi – Oaspe eu v-oi fi

cu Flori v-oi împodobi :

Duhul meu – Duhul Lui Crist

vor naște – iarăși – Artist

Magul Întreit din Stele

va goni Jivini de Rele

cu Semnele-i ceartă Iele :

CERCUI-VA CASELE

CASELE – SUFLETELE

CU RAZE – SENINELE !

…și va fi Lume de Cântec

veți uita de Crimă-Pântec

veți intra – iar – în Poveste

pe Poarta din Sfânta Veste !

astfel – Munții iar vor crește

de Agheasmă – Cerurile

vă vor ninge Lerurile

iar Dealul Durerilor

o pieri – Vad Mumelor…”

 

…pentru că n-a vrut să fie

cu Sila – Împărăție

pe Tronul-Blestemăție

Plebea – Duh mi-a răstignit

pe același Drum Cotit

Drum Cotit și Prăfuit…

 

…s-au întors – toți – spre Cetate

bătăioși – mâniați foarte… :

 

Cetatea se risipise

căci nimenea nu o scrise

în Poemul din Văzduh

Luminat și fără Stuh…

 

…și se puse pe iernat

Plebeul Cel Blestemat…

așa-i vor fi Zilele

Zilele ca Nopțile

pân’ s-or stinge Sori în Cer

și s-or face Fulgi de Fier…

 

…uite-așa ièși din Poveste

când Minte deloc nu este…

…Epopeea se sfârșește

Crist în Stea se culcușește…

***

 

”ACOLO”

nu vorbi – nu chiui

în Liniști din Cer de Zi !

 

căci Hristos – Lumi chibzuiește

alte Jivini împărțește

alt Tărâm el plănuiește :

Împărat împărățește

Duhul Lui – MARELE PEȘTE…

 

…deja Lebede-au sosit

desenează Cer – scriu Mit…

Inorogi s-au îndârjit

Curat – Crist totu-a găsit :

Muntele vuiește

pe Stăpân slăvește…

***

 

STAREA DE POET

 

Poetul adormi – cu Capul pe Scripca-i Ostenită…

de-ndată – Stol de Ciori – Ispită după-Ispită

s-au năpustit să stingă Lumea ASTA

să ferece – spre Ceruri – Senin-Sfântă Fereastra !

 

nu poți dormi – Poete : se-mprăștie Sori-Rime

și vei cânta cât Veacul – pân’ iar să fii în Tine…

…Poet : Singura Strajă – la Iepurii ziși ”Lumi”

singurul care știe de Leac și de Minuni !

 

nu mai dormi – Poete : când t-ei trezi – mahmur

și-ți vei relua Hrisovul-Scripca de Trubadur

afla-vei mii de Slove.. – …că ți le-a șters un Fur !

 

…până la Moarte ești blestemat să cânți

 

iar Rimele-Armoniei – spre RAZĂ să descânți…

…ce Plată vei primi – la Slujba ta de Astru ?

Pietre zvârlite-n Spate – și-o Viață de Sihastru…

***

 

PĂCATUL NU-I MOTIV DE TRUFIE – DAR NICI DE UMILINȚĂ

 

Păcatul nu-i motiv de

Trufie – dar nici de

Umilință : numai el te

definește – corect și pentru

totdeauna

 

ești

ceea ce păcatele tale

poartă – precum

Vulturii – pe

Aripi – și-apoi

Umbra lor – din

Înalturi – desenează pe

Nisipul de Jos : Conformația și

Mirosul Dulceag – Dorul

Pribeag – al

Ființei tale

Reale : nemachiate – nefalsificate

neuitate și

netrunchiate…

 

numai prin Mistica

Mandàlică – a

Păcatelor tale – afli

Cine ești – Ce vrei – sau

Ce ar fi trebuit Să Fii și Să

Vrei – pentru A Fi tu

Însuți – Neîncetat și

Pretutindeni – în Orișicâtele

Lumi  – pe care le va fi

Imaginat Creatorul…

***

 

PARADISUL ȘI STRAIȚA CIOBANULUI

 

e vreme de Vis

în Paradis :

mergi pe Cărare

să nu vezi Zare

ci doar – la Intrare

scrie așa : ”Continuare” !

 

continuă – îndârjit

cât – încă – nu te-au fugărit :

salută Sfinții

deși li se cam văd Dinții…

 

mai bine să vină

în Lumina Crină

Părinții – Străbunii

să-mi dezvăluie – -n Cartea Minunilor – Nebunii !

 

…uite că vine  – până una-alta – un Asin

Domol – Înțelept și Blajin :

m-oi înțelege cu Grangurii de-aici – șantajând – deci -Cerul

să-mi dea Nutreț de calitate – pentru

Boierul Staulului și

Ieslei : Paznic de Foc

Întrupat – așa cum se și cuvine – în

Modest Dobitoc…

 

…nu-mi luați – Golani Cerești – Straița de Cioban :

știu că voi nu dați vreun Ban – pe

Zbârcitul An – dar Straița mea e de la

Dumnezeu – și intră-ntr-însa

Mămăligă-Aurie – Brânză-de-Pustie

Agresivă-Ceapă-de-Zeu (…provenit dintr-un

Zmeu !)… – …și – mai ales

Cine vreau eu !

***

 

SĂ NU-ȚI FIE RUȘINE :

 

să nu-ți fie rușine :

dezbracă-te de tine

îmbracă-te în Sine

și vei fi

Dumnezeu – la

Apogeu !

 

…știu că-i penibil și e

greu – dar nici să trăiești

nici să mori

nu-i tocmai ușor…curg ceva

sudori !

 

ia-ți – în Călătoria ta – Cărțile

dar – în niciun caz – nu și

Hărțile : trebuie să fii pretutindeni

în același

Timp – spre a dovedi că

ai mai fost în

Olimp – și ți-e familiar

Tărâmul – cu toate-ale lui :

Făclii – Apoteoze – fără de

Roze – cu Urgii și

Blesteme… – …în fine : cu

Tot Tacâmul  – cu tot

Protocolul – care se ține în toate

Cămările – Abrupte

Misterele – ba și în

Holul !

 

…vezi de-ți fă Teme

și – mai ales – nu te

teme – ca să nu

se zică – printre Zei și

Zâne – că nu ești decât un

Biet Țăran – fără ”ștaif”- fără

Țâțâne – și care te sprijini numai de

Lemnărie și

Bârne…

***

   

MACUL

 

față cu Macul

nu m-ajunge Dracul :

Macul Cel Roșu

l-a sădit Moșul

 

mi l-a dat mie

să-mi ardă-n Pustie :

fie-mi Făclie

în Zarea Nurlie…

 

să sar peste Zare

să văd Apa Mare

și pe Zeii Toți :

învârt Aștri – învârt Roți… :

urmărește-i – dacă poți !

 

…Macule – Lumină Vie

Săgetată-n Răni O Mie :

ca Lebăda Săgetat

Duh Ceresc Nesupărat :

lasă-mă  la Umbra ta

să visez Mireasma-Stea…

 

…Cerurile au – iar – Domn :

Flacără de Mac și Somn…

***

 

DREPTATEA

 

sunt Bătrân – dară DREPTATEA îmi lipsește :

Ea-i Adevărata Pâine a Lui Dumnezeu !

simt  – pe fiecare Umăr – Mugure cum crește

simt cum cresc – iar – Omului – Aripi de Zeu !

 

nu Bătrânele Scripturi o vor aduce

însă Ele nu ne lasă a dormi

când uităm că NUMAI DREPȚI  – CU-ADEVĂRAT – PUTEM A FI !

…nu indiferența la Durerea Lumii – Noapte-Zi :

Omul are – deci – în piept – un Înalt Țel

 

purtat – în Războiul Vieții – ca Drapel :

nu să-nvețe Cerul – la Gunoi – s-arunce

ci să-nvețe că numa-n DREPTATE – poate-a fi ADEVĂRATUL-EL !

 

…dogoresc – în mine – Lacrimi Dumnezee

dacă văd Cântarul Lumii – ÎNDREPTAT !

doar DREPTATEA – Povestea-Epopee

 

doar Credința-n DUHUL SFÂNT LA SFAT

readuce-a Raiului Scânteie !

…dacă pân’ și Lașii Oameni îndrăznesc să urce – -n Sânger

spre DREPTATE – -atunci – e sigur :  pe aproape – bate-o Aripă de Înger !

***

 

SCHIȚA OMULUI LUMII DE-AICI

 

mi-am mâncat un

Ochi : aștept să-mi cadă-n

Gură și

celălalt…

 

apoi – mă voi apuca să-mi

înghit tot

Capul : Gura mea (dotată cu

Tentacule – biciuind Aerul – Cerul

înconjurător – în lipsă de altă

Pradă – deocamdată…)  – Gura mea e

de fapt – un

Pântece enorm – și plasat

jur-împrejurul meu – ca o

Capcană Cosmică…

 

…v-am făcut

Schița Omului Lumii de-Aici – și al

Zilelor Noastre…

 

vă urez  – Tuturor – să

crăpați ușor  – total și

definitiv  – fără să întâlniți

vreodată  – vreun Bine

Fictiv !

***

 

UN NOU MAHAPRALAYA

 

să dai Mâna cu Moartea – e-o Meserie Grea

atunci când o faci zilnic – și sub oricare Stea !

…eu am văzut Frumosul – la fel ca și Urâtul :

de-atâtea ori privit-am  – că-nțepenit-a Gâtul !

 

am perindat Popoare – cât Lumea nu le știe

și nicăieri văzut-am vreun Rege : doar…REGIE !

…se clatină Oceanul – nu-i dragă nicio Plajă

cu toate că-n Adâncu-i – Toți zic că e o Vrajă !

 

Hulpave Crime-ascunde – sub Unde : Veșnice Guri Flămânde

Totul e Demâncare : nu cumperi – nici se vinde…

…Suișuri Ascuțite – Vulcani junghiindu-și Raiul…

 

…am pribegit prin Toate :  mi-am zdrențuit doar Straiul…

…sunt Frate cu Condorul – nu am ce mai vedea :

îmi cresc Aripi – din Umeri… – …în Palmă-mi scriu o Stea !

 

nimeni n-o vede-Aicea – pe Malul Mohorât :

o țin – ca prizonieră – -n Ceaslovul Zăvorât !

…mai mor – din când în când – și-atunci citesc Văpaia

prin cari mă-ntorc – în Stihuri : un Nou Mahapralaya[1] !

***

 

PE O FLOARE MÂNDRĂ – S-AȘEZĂ ALBINA

 

pe o Floare Mândră – s-așeză Albina

Floarea : un Poem Sihastru – scris sub Luna – Crina !

e adaos Albina ? – Alchimist de-Esențe ?

…vei mânca din Mierea-i – tu – Plebeu în Zdrențe…

 

Trepte  de Minune – Trepte de Mirare

Trepte de Lumină – Trepte de-Ntrebare

Treptele de Ravvi – Trepte de-Nvățare :

noi suntem doar Ucenicii zgribulinzi

dar ACOLO-i Cerul : se aud Colinzi !

 

noi nimic nu vătămăm – ci doar în noi ne afundăm

Albini ce-nvață Sloveniri de Crini

tăcem cu-nverșunare – și nu ne lăudăm

 

slăvim doar Tăinuitele – AICI – Lumini…

…Crist – Alchimie de Zidar și Împărat

ne-a fost chemat – de la-Nceput – la Sfat…

*

…e vreme multă de când Crist ne-a arătat

cum și ce-nseamnă ”A  FI  ÎNĂLȚAT” !

…dar cei mai mulți din noi au și uitat

ba s-au mai pus – dement – pe înjurat…

deci – prea puțini ”albinoșesc” ESENȚE…

…da – cei mai mulți – rămas-am tot în Zdrențe :

păcat de Floare – de-Albina-Crist – de noi  – de Bezne…”Ne–Prezențe”  !

***

 

NU AM IERTAT NICICÂND – NU VREAU SĂ FIU IERTAT

 

nu am iertat nicicând – nu vreau să fiu iertat

căci m-aș simți-njosit și prostituat :

nu fac Negoț cu ceea ce ai fost ori cu ce sunt

n-accept nici Troc – cu cei ce-au lovit crunt…

 

plătesc Lui Dumnezeu Vinile din Străbuni :

de ce să nu plătească Cei Răi – iar nu Nebuni ?

o Notă dintr-un Cântec de-am falsat

întregul Cântec îmi va fi-ngropat…

 

Pantera sfâșie de Foame – eu : pentru ARMONIE !

cum poate  Cartea Lumii-ntreagă ca să fie

fără Păcate ce mințim că … ”le-am uitat a scrie” ?

 

…fă bine – Doamne – Teatrul încetează

cu ”Iertăciunea Milostivă” – de Paradă :

Tu – tocmai Tu ! – cu Milenara-Ți Sfadă

 

Tu – Măcelar Galactic – stai Gurii mele Pază :

nu sunt nici Prost – nu-s nici Complice-Bază :

”Gargara” Ta – cupidă –  nu Ți-oi numi-o  – …”RAZĂ” !

***

 

BALADA FÂNTÂNII CU APĂ REA

 

mânam Murg – pe Drum de Seară

cu mine numai  – povară…

…nu mai era Primăvară…

Câmpul se părăginise

dară Drumul se lărgise…

 

era Drum Împărătesc

Alaiuri Mari – cred eu – sosesc…

 

lângă Drum se aținea

o Fântână cu-apă Rea

Neagră – ca Păcura…

pe nimeni nu aștepta

astă Fântână-Belea…

 

lângă Ghizd : o Pocitură

Iasmă iscată de Zgură

ascuțea Coasa la Gură :

Iasma era numai Oase

dar rânjea Rânjete Grase…

 

…o luai degrab’ în primire

să n-apuce a bleștire :

 

”-ce belești Fasolele ?

sunt eu – și nu Fratele !

iar tu ești Moartea Păgână

cea cu Mila ca de Lână

să n-apuci nici ceea lună !”

 

Moartea la min’ se zgâi

și-apoi – alene – grăi :

 

”-e-heei ! – m-ai și cunoscut

Călărețule Ciufut !

da – chiar eu sunt Moartea Lumii

de cari tremură Nebunii !

da – sunt Moartea Muncitoare

și-s Frumoasă ca o Floare !”

 

eu pufnii – pe loc – în râs

și – de la Obraz – i-am zâs :

 

”-Frumoasă ca Mătrăguna !

lua-te-ar – cu chirie – Luna !

de-o Vecie ți-ai rupt Struna !

și ce-aștepți ? – să mă închin

drept în Coasa ta să vin ? ”

 

Moartea trase un oftat…

credeam  că s-a supărat

dar mi-a zis – parc-a visat… :

 

”-…nu – Voinicule – privește

Drum Deschis – Drum care crește

ca Frumosul din Poveste…

…și-ai să vezi ce n-ai văzut

de când Țărna te-a născut…”

 

…și – deodat’ – din Zărit Gros

curgea un Alai – pe jos

se târau prin praf – a Jale

mugind Psalmi de Iad  – pe Cale…

…poate Pribegi în Bejenii

Popi slujind – în Cor – Utrenii…

 

…dar cu cât s-apropia

zău că aveai ce vedea :

 

în Straie Roși – de Ocnași

veneau – Câte Doi – Pietrași

veneau  – Câte Doi – pe Drum

câte-un Om – și-alături – Scrum :

în frunte – Papa Proclet

iar alături : UN SCHELET !

…apoi – Împărați Vestiți

de-ucigași nemerniciți :

fiecare-avea – în Rând

SCHELETU-i – ca Legământ…

 

perindau Episcopi – Regi

Ghinărari – slăviți de Blegi…

Oameni Mari – cu ghiotura

 

cu SCHELEȚI – alăturea :

toți – cu Nasul în Pământ

parcă-i pedepsea vreun Vânt…

 

(…cum E-acum și cum VA FI

Toată Gloata o va ști :

Azi  :  Procuror General

umflat – ca de Carnaval

Mâine :  Schelet Împuțit

cu Oasele Zdrăngănind…)

 

…și – nu știu cum – Fiecare

avea – parcă – Grabă Mare

s-ajungă-n Cealaltă Zare :

spre unde Fântâna Rea

Apa mai tare-și ‘Negrea…

 

dară Moartea hohotea

și spre mine se holba :

 

”-vezi ? – toți știu de Frica Mea !

oricare-l vezi – el știa :

tot la mine ajungea !

iar tu – un… <<Limbric Cutare>>

chiar credeai că ai scăpare ?

tare Prost ești – Mare Vită

de mă credeai Adormită !”

 

o privii drept în Găvane

pe Moartea Fără Icoane :

 

”-nu – Moarte – Beleaua Lumii

îți știu Moarea și Cărbunii !

nu-s Nebun și nici Limbric

să nu știu – prin Lumi – nimic !

…atâta că nu sunt Rege

 

să calc Oameni – să calc Lege !

nu-s Rege – nici Împărat

nici umflat – nici dezumflat… 

și nu-s Papă Dezmățat

zicând că tu l-ai uitat

că e mai presus de Moarte

și Lumea o dă la Spate !

 

…mai presus de Dumnezeu :

la Cer urlă ca Dulău !

…nu-s Episcop – Ghinărar

n-am ucis Fir de Mărar !

n-am furat – nedreptățit

 

n-am fost hulpav și smintit !

n-am mințit – n-am înșelat

Voci Cerești am ascultat !

de-aceea – Moarte cu Coasă

mie – de tine – nu-mi pasă :

n-ai decât să-mi vii ALĂTURI

hai acasă-mi ! – ca… să-mi MĂTURI !

…pot trăi – cu tine – bine

pân’ mi-or cădea Stele Crine !”

 

…tare se mai oțărî

Moartea… –  …spume spumări…

și tare mă ocărî !

dădu-n bâlbă – -apoi – cu ciudă

(”Coana” părea că asudă !)

Moartea-mi șuieră –  astută :

 

”-…dar tot la mine-i veni

când Viermii mi te-or sorti… !”

 

am râs tare – s-o ajungă

căci eu nu tac la poruncă :

 

”-bucuros – Moarte Moțată !

hai – Noroc ! – …și… pe-altădată !”

 

întorsei Murgul spre Lună

mă-nchinai cu ”Sara Bună !”

…Moartea macină blesteme

în urmă-mi… – …de Crist se teme…

 

…și mă întorsei Acasă

ca unul cărui’  nu-i pasă :

are Vatră  – Foc și Masă…

…dar – firește – -n Ochi aveam

un Oarece Chip de-Alean :

 

Fântâna cu Neagră Apă

stând în Câmpul fără Sapă

Neagră Apă dintre Glii

în Mijloc de Câmpi Pustii

păzind Drumul cu Alaiuri

 

(…și cu Nesfârșite Graiuri

de Oameni cu Șepte Maiuri…)

 

cari n-a dus – nicicând – spre Raiuri…

…Fântâna cu Apă Rea

Mii de Demoni oglindea :

n-o uitam… – …și-apoi…NINGEA !

***

 

O CĂSUȚĂ ÎN PĂDURE

 

o Căsuță în Pădure – Spiriduși

Cocoșații Gnomi fac zâmbre – Trepăduși…

Zâna – călărind năvalnic – pe-un Erete

a intrat : le-a pus Pendulă – în Perete…

 

…de atunci  – terorizați de Timp Pervers

Bieții Spiriduși uitat-au orice Vers

uitat-au chiar și Cartea ce i-a scris :

Istorie de Răni  sunt – iar nu Paradis !

 

…azvârliți Toate Ceasurile Lumii

(cele de Casă – ca și cele-ale Vârtejului Spumii !)

în Ocean ! – azvârliți – Toți ! – Timpul  – peste Gard :

veți simți – abia atunci – că sunteți Liberi – fără Fard

veți vedea – din nou – Lumina dinspre Culmi !

 

…cu voi s-or juca – iar – Elfii de prin Ulmi…

…Timpul : Neputința de-a-l îmbrățișa pe Crist

Neputința de a recunoaște – -n Crist :  SUPREM ARTIST !

***

 

ÎMPOTRIVA MAGISTRAȚILOR ZILELOR NOASTRE

 

pe  voi – cei ce vă credeți zei și dumnezei

și nu sunteți decât Scârbe-Năpârci…”Magìstre” :

v-oi mitralia – -n Grupuri de câte Trei

Nevinovații când i-ați măslui-n Registre

 

și-i  pângăriți – cu Grea-Inventat’  Vinovăție

când i-azvârliți în Moarte și-n Calvarul

Golgotic – pe toți câți pătimesc pentru-Adevăr-Amarul :

VOI veți plăti Curatul lor Martiric : cu Viață și cu Pușcărie !

…să se îndrepte-odat’ a Lumii Terezìe – în Mijloc cu CRIST-JARUL !

 

…atunci – Scripcarul Cosmic avea-va Raze-n Strune

la Nunta Împlinirii cobor’ – din Munți – doar Zâne !

…vor înțelege Nàturi  că – totuși : E MINUNE !

 

…nu mai rânjiți : ce vă promit –  e SFÂNT !

Javre ca voi nici n-au Drept la Cuvânt

ci doar Stigmatizare – Ocnă și Mormânt !

***

 

DESPRE VRERE

 

nu ți-e Foame – nu ți-e Grijă

c-a intrat – în Lume – -o Schijă :

o Schijă mocnit tăind

pân’  la Osul cel Arzând !

 

acol’ se strânge Durerea

și se-nverșunează Vrerea !

din Durere naște Cântec

cu care Cerul îl spintec !

 

iaca – -L văd pe Dumnezeu

lăcrămând de Greul meu…

Crist îngână ce eu cânt :

Nime-n Lume nu-i Flămând !

 

tot Omul se simte Sfânt

și se-nchină la Pământ

Ochii – -apoi – ‘nălțăm spre Stea

dar Steaua – Muntele-l vrea !

 

Munte – Munte – Moș Cărunte !

între Om și Crist faci Punte

Vrere-n Cre și pe Pământ

să-nălțăm Nou Legământ !

 

…se-nnoadă Minuni – cu zel :

Crist și Omul – VOR LA FEL !

***

   

EȘTI NUNTAȘ – TRUVER SFIOS

             

peste Lacul Hodinit – cu Unde-Argintate

cântă Lebăda în Zbor  – dedulcind  a Moarte…            

vuiesc Vânturi – Munții plâng – dar Pădurea tace :

A MURI  CÂNTÂND  – E-UN HAR :  NOBIL HAR DE PACE…

 

…în desișul Codrului – Lebăda se-nfundă

zboară să îmbrățișeze CUC PROROC – la Pândă :

Întunericul de Taină – îi acoperă – -ndurat

și pe Lebăda Regală – și Profet Legat…

 

…va ieși-n Lumini – curând – SFÂNTUL INOROG :

Veste ne va da de-o Nuntă – NUNTĂ SUB POLOG

pe cari Soarele-o ghicește –  Luna o să vină

 

căci e Nuntă din Străbuni : LĂUTĂ SUBLIMĂ…

…ești Nuntaș – TRUVER SFIOS : hai – în Toi-Văpaie

ca să cânți cum n-ai cântat :  ÎN DE TAINĂ STRAIE !

***

 

NU AM SEMENI

 

nu am Semeni – ci doar niște

Forme Inferioare (Partenogenetice) de Evoluție a

Materiei  – care au contribuit – Din Plin și

Tovărășește – la Bunăstarea mea de

Calic Absolut – Schilod Nevăzut – Disperat – Scârbit

Umilit –  și

Nebun (Falit)…

 

în acest sens – solicit

a mi se permite să aduc

Mulțumirile mele cele mai

Fioros-Gelatinos-Refrigerat-Criogenate – Tuturor

dar Absolut Tuturor – celor care au participat și

neobosiți – participă – la a mă împinge (în Rate – la

anumite Date) – de o

Viață Întreagă (sau

Jum’ate) – spre

Groapă – și-apoi filosofează

(Veseli și – își zic ei… –  …Foc de

Inteligenți) – despre Moarte – Economie

Politică – și

Karate !

 

le doresc – cu maximă

Generozitate – să se Vomite – fiecare

pe rând – în

Chiuveta-le Ruginită – de-acasă – și – apoi

cât mai repede – să se Reînglobeze în Sfera

Propriilor Fecale (Savant

Igienizato-Sterilizate – chiar de

Dihori) – Incredibil

de Odorant-Prospere – și

Progresiv-Sporite : Fecale care seamănă

perfect – cu

Partajate Urale (proferate de

Maidanezi-Uranezi) – …Urale-Fecale – mai

mari – chiar – decât niște

Gospodărești (Împachetate) Sarmale !

***

          

LENEȘUL AȘTEAPTĂ-N MIZERIE

 

se-aude un Tractor – sau Barcă cu Motor

sărind peste Ape – sau într-un Picior… :

eu stau în Pat – culcat – și-aștept să mor…

senin – mestec Pelin – și conversez cu Pereții

pe care-au început să crească Bureți-Pădureții…

 

nu vrea să vină Moartea – la-ntâlnire ? – să-i fie

de bine ! – Analfabeta Naibii ! –  trăsneasc-o Sânt Ilie :

probabil că nici Numele nu știe să mi-l scrie

așa că Numele meu zace  – undeva – -ntr-o-Obscură Cutie…

 

….aștept  să treacă – zgomotoasă – -a lui Charon Barcă

și-s dezinteresat – aiurit : privesc – lângă Pat – o Libarcă…

nu-mi face bine la Mare – la Munte

 

simt – generos – un Păduche – pe Frunte…

…așa-i cu Moartea : cu cât o aștepți – cu-atât nu vine :

am să-i fac Reclamație – acolo – SUS! – …dar asta – MÂINE…

***

 

VIZIUNI ȘI FAPTE DIVERSE DIN RAI

 

am făcut rost de niște

Senzori de Privire : cum privesc la

Lumea ASTA –  cum Lumea

ASTA se dă la o parte !

 

…și – astfel – pot vedea

ADEVĂRATE  LUMI : Vulcanii din

Lună – Oceanele Matrozilor

Temerari – Mărul din

Paradis – pe Adam lepădându-și

Udul (rezultat de pe urma Consumării acelei

Acrituri Feminine – furate din

Celebrul Măr-Coastă a Raiului) – ca și pe

Dumnezeu – mustrându-l pe

Adam că face

trebușoara asta – curgătoare și

urât mirositoare – taman în

Mijlocul Raiului !

 

…Garoafele Paradisiace confirmă – viclean-smerite – ca

Martore – și

întocmesc – repejor

Procesul Verbal de Contravenție

Adamică – privind Lepădarea

Udului : ”Această

Lepădare – s-a efectuat – pozițional

neconform cu Legile în Vigoare  – ale

Paradisului…” – …încheind scriptura lor

așa : ”Luptăm pentru

Pace  – pentru

Libertatea Visului – și pentru

Iubire Liberă !”

***

 

ȘTIU – DEJA – CUM SĂ TREC DE MOROCĂNOȘENIILE APEI

    

știu – deja – cum să trec de Morocănoșeniile Apei

de Morocănoșeniile Smead-Luntrașului :

deja se-aud Acordurile – Finale – ale Harpei

deja sunt ciupite – spre-Armonizare – Corzile Lăutei Ceterașului…

 

prin Perdele de Fum – trec Umbele – spre mine

să m-ajute să ies din Somn  – către Lumine :

Toți  Trubadurii Nemărginirii s-au strâns

nu se-aude Suspin – nicidecum  – Supărător – Plâns…

 

e un Ritual Sever – Străvechi și Știut

prin care au trecut Rânduri de Duhuri – spre STIHUL CEL MUT :

clipocește-acum – Apa – prietenos – de ”bun venit”

 

Lumânarea – pentru cea din urmă dată – a pâlpâit…

…mă-ntâmpină-Alaiuri de Semeni Lunari

mă-nvață Nou Cântec – Sublimii Cobzari…

***

 

EPOPEE  PREADURUTĂ

 

din Teii – des și îndesat – bătuți de Vânturi

s-a pogorât – pe Fața mea – Pasăre fără Cânturi :

o am lăsat – ca pe-o Pedeapsă Dreaptă

și-am coborât – spre Duh – în mine – înc-o Treaptă…

 

legat la Ochi de Legământ-Aripă

mi-am deschis Palmele – spre a Nisipului Risipă :

m-am îngropat sub Sunete de Frunze

și-am așteptat ca Timpul să se facă Grunze…

 

…doar auzeam – călări – cum Cavaleri treceau

în Mistica Pădure vuiau – se afundau :

cred că – în Toiul Codrului – se-ncăierară

 

ca să elibereze Sânge – spre-Altă Țară…

…eu – Pelerin cu Chip de Zburătoare Mută

o Epopee cercasem a citire… : PREADURUTĂ !

***

              

BALADA SPÂNZURATULUI

 

pe Deluțul Furcilor

și în Râsul Curcilor

putrezește-un Spânzurat

ciugulit și găvănat

de ploi multe înspumat…

 

Ciolanele-i zdrăngănesc

Stele și Soare-l privesc

Vânturi îl bălăngănesc

Păsările-l ocolesc

 

ca pe o Măscăritură

pe Funii și fără Gură

jucată în Bătătură

la Vreme de Boli și Ură

pe o Muche de Custură…

 

…ce-or fi văzut Ochi ce nu-s

pe unde i-or fi sclipind – la-Apus ?

e – și el – Pribeag în Veac

Călăuz i-a fost un Drac

Mormânt – nici măcar un Sac…

 

a trecut Poduri și Vămi

nu l-au oblojit la Răni

s-a dus – cu Durere-n Vis

nimeni – de el – nu a scris :

Pradă la Proști și la Râs…

 

Strună nu i-a dat – pe Grui

să-și cânte Cântecul lui

și sfios – și ostenit

dar mai altfel – cât un Mit

din Străbuni pășit – venit…

 

Ciolan-Șuier – gol și șui

poate vrea grăi – oricui :

nu mai are decât Rânjet

cocoțat în Cer de Bunget…

 

…dar Ploile îl lăuară

Soarele – cu Foc și Pară

i-a adus Viermi din Pământ

să lepede Legământ

 

și-acu-i o Mână de Oase

zdrăngănind ca niște Coase

în Murgitul Dealului

pe Costișa Valului

drept sub Dreapta Domnului…

 

…nu-i mai știe – nimeni – Nume

s-au strâns Ciorile la Glume

îi trec Oameni pe la Poale

se face Drumul mai moale…

 

și nimeni nu se gândește :

Toți vom zdrăngăni din Dește !

un lucru nu știm noi – unii :

Duhul stă-n Poarta Minunii

 

și se uită – mirat foarte

în jos – la Ghemul de Moarte

la Nimicul din Mizerii

Împărat Luminii Verii

Viermilor – Rigă-al Durerii…

 

Oameni îl batjocoresc

Sfaturi de Ciori îl cădesc

în Tremurul Vântului

Ciolanul Cuvântului…

 

…Spânzuratul ce-am crezut

e-Mpăratul Neștiut

Neștiut și Nevăzut :

își amintesc doar Nebunii

c-ar fi fost Vrăjit Cununii

c-ar fi fost Fruntea Minunii :

 

căci el leagă Cer-Pământ

precum făcu Hristul nostru Sfânt

Frate lui Iuda cel Frânt

Răstignit pe Cruci de Vânt :

Trupul lui – Durută Punte

între Om – și Duhuri Multe !

***

 

CÂNTĂ – HAI – LĂUTĂ SCUMPĂ – GHIERSUL TAINIC DE LA NUNTĂ

 

cântă – hai – Lăută Scumpă – Ghiersul Tainic de la Nuntă

să-ncuscrim Vântul cu Sfinți – Pădure Căruntă

să trecem pe la Strâmtoare – cum Oaia la Strungă

lepădând – senin – pe Cer – Lumină de Lapte

să grăiască Hrist – cu noi – în Tâlcuri și Șoapte !

 

am aflat Loc de Scăpare :  din Lumea lui Fieștecare

o mai rămânea o Zare – când Pribegii fac Pas Mare

și sar Hatul de Tărâmuri – trecând Cuvânt – în Văpaie

iar Zdrențe de Hoit Umil – în de-Mpărați  Straie !

 

…și Lăuta ghiersuiește – Ghiersul în Slovă ne-a arde

iar Cerul se lămurește – Sfinții Cumsecade

ne întâmpin’ cu Lumină – cu Poveste Vie

 

căci Văzduhul – doar Hristosul știe să îl scrie !

…NUNTA DINTRE NOI ȘI CERURI – LUMI FĂR’ DE SFÂRȘIT

NU SE VA CURMA ÎN VEACURI : ABIA S-A URNIT !

***

 

CULORI

 

nu cunoaștem – deci nu

folosim – alte  Culori – decât cele

pe are Dumnezeu le-a

utilizat – la

Creația Sa – de

Aici

 

nici măcar nu putem

imagina – Altele

 

facem – și noi – ce

putem – cât

putem – cu ceea ce

imităm

 

e – și ăsta – un mod de a

pierde Timpul – de a

lăsa Culorile să ne

invadeze – fără să

reacționăm – în niciun

fel – cu nicio Explozie de

Imaginație – adică – de

Viață  Autentică – într-o

Eventuală – Extrem de

Problematică și Dubioasă (ca

Autenticitate)  – Lume

de-Aici

***

   Read More »

Scriitorul Al. Florin Țene, unul dintre cei mai prolifici scriitori contemporani, reușește să ne surprindă de data aceasta, prin romanul ,,Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste”, publicat la Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2020.

Prin acest volum, autorul încearcă să recupereze vocația lirică a poetului, reașezându-l printre  cei mai importanți poeți creștini. Și nu doar atât. Prin trăirea lui celestă, prin jertfelnicie, Radu Gyr a biruit! A reușit să-și păstreze locul în literatura română, în ciuda prigoanei și a închisorii.  Volumul mă duce cu gândul la Literatura de detenție, un concept al scriitorului Mihai Rădulescu.

Radu Gyr – poetul secolului XX, o excelentă analiză la început de roman.

,,Istoria vieţii lui Radu Gyr e complexă şi complicată, cu sinuozităţi şi încercări politice radicale care i-au marcat pe viaţă şi-n posteritate cu etichete greu de şters, dar lirica sa musteşte de metafore originale şi sens spre ideea de transcendent. …a învins poetul sistemul hegelian, prizonier al dialecticii timpului şi spaţiului. Poezia înfrânge timpul morţii. Recuperarea vocaţiei liricii lui Radu Gyr este un demers de reaşezare a ierarhiilor în literatura română contemporană. Radu Gyr reprezintă poetul aspiraţiilor înalte, celeste, o perpetuă căutare euristică a sensului şi ideii”. Dr. Ionuț Țene

Ca să poți scrie un roman despre Radu Gyr, ai nevoie de multă documentare (care slavă Domnului, autorul a parcurs-o) dar și de curaj. Radu Gyr a suferit de românism, până în ultima clipă.

Severă piramidă de granit,/ am feţe mohorâte şi rigide,/ un monstru care tainele-şi închide,/ în cosmică tăcere-ncremenit –// Sub soarele pustiilor toride,/ îmi arde vârfu-nfipt în infinit/ şi, ca un lung şi glacial cuţit,/ străpunge luna pietrele-mi aride.// Solemn şi hâd şi rece monument,/ claustru templu dur de lespezi terne,/ eu dorm adânc, acestei lumi absent…// Dar, dincolo de somnul ce se-aşterne,/ în greu-mi sarcofag incandescent/ străfulgeră podoabele eterne. (Piramidă, Radu Gyr, 23 aprilie 1975)

Al. Florin Țene a știut mereu să prețuiască valorile neamului românesc ducând el însuși multe bătălii. Dragostea de neam și țară, un sentiment ce înnobilează și crezul său va răzbate în timp, căci după cum afirma ,,a fi naționalist înseamnă să iubești tot ce a dat mai bun poporul în sânul căruia te-ai născut, valorile lui realizate de-a lungul sutelor de ani, cel care protejează națiunea din care faci parte”.

Volumul structurat în două parți, fiecare având mai multe capitole. Partea întâi cuprinde capitolele: 1. Leagăn fără cântec; 2. De aici înainte vremea se măsoară; 3. Sunt , Doamne, copt pentru cules.

 Ciclurile vieții sunt surprinse într-un mod firesc. Nașterea, copilăria, anii de școală, tinerețea, prigoana, zborul…

Partea a doua, mult mai intensă ca trăiri continuă cu capitolele: 4. Noi nu am avut tinerețe; 5. Pentru cei viteji zidim altare; 6. În veacul-acela de aramă; 7. Noi, cei pierduți ; 8. Dacă într-o zi o să se vadă; 9. Viața abia mai licărea în mine; 10. Întoarcerea din cruciadă.

Fiecare capitol are ca motto citate din versurile lui Radu Gyr.

Preocupat de tot ce se întâmplă, Radu Gyr filtra informația cu mesaje biblice. De pildă, autorul relatează cu naturalețe o discuție despre Mișcarea Legionară, auzită întâmplător de tânărul Radu, mișcarea fiind ,,împotriva comunismului cât și a imoralității politice din țară”. Pus pe gânduri, și-a amintit de spusele lui Matei în Biblie: ,,Fericiți sunt cei îndurători, căci lor li se va arăta îndurare!”

Filele romanului te atrag incandescent. Nu realizezi dacă este povestea lui Radu sau imaginația autorului. Ne surprinde din nou gândul tânărului din Coloseni: ,,Continuați să vă suportați unii pe alții și, dacă cineva are vreun motiv să se plângă împotriva altuia, să vă iertați cu mărinimie unii pe alții. Așa cum v-a iertat Dumnezeu cu mărinimie, așa să faceți și voi. ”

Filonul religios se răsfrânge mângâietor. Cuvinte de folos pentru fiecare cititor. Al. Florin Țene parte a povestirii, pătrunde în acea zonă dragă lui, Drăgășaniul cu intelectuali de marcă. Nu lipsește umorul, vinul, femeia frumoasă și poezia.

Denumit „poetul detenţiei politice din România“, nu a renunțat la năzuințele lui prin trudă, cu multă rugăciune: „Înfrânt nu eşti atunci când sângeri, nici ochii când în lacrimi ţi-s/ Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis“, scrie Gyr în „Cântec de luptă“.

Dacă romanul este închinat poetului creștin Radu Gyr, scriitorul Al. Florin Țene a reușit să adune în paginile sale, elitele vremii. Acest lucru se explică prin intenția autorului de a revalorifica valorile umane ale neamului românesc. Volumul lui Al. Florin Țene este un roman istoric. În paginile sale respiră eroismul cucernic al unui număr însemnat de slujitori ai Domnului, aflați în temnițele odioase ale comunismului: Arsenie Papacioc, Marcu Dumitrescu, Daniil de la Rarău, Ilarion Felea, Arsenie Boca, Benedict Chiuș, Ilie Lăcătușu, Sofian Boghiu, Dimitrie Bejan, Dumitru Stăniloae, Gheorghe Calciu, Gherasim Iscu, Nicolae Steinhardt, Iuliu Hossu… și al multor intelectuali: Valeriu Gafencu, Elisabeta Rizea, Petre Țuțea, Constantin Noica, Ioan Ioanide, Paul Goma, Virgil Ierunca, Marcel Petrișor, Nicolae Mărgineanu, Alexandru Paleologu, Gheorhghe Ursu, și lista ar putea continua…

Prin acest roman, de altfel bine documentat după cum reiese din bibliografie, reușește să așeze în biblioteca vremurilor o carte document despre cel care ,,un număr necuprins de deținuți au aflat în poezia Iisus în celulă posibilitatea de a-și găsi în palme urmele cuielor Lui. Oare puțin lucru este acesta? ” (Aspazia Oțel Petrescu)

Nu este puțin lucru, cum nu este puțin lucru romanul ,,Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste” purtând semnătura scriitorului polivalent Al. Florin Țene.

————————-

Mariana GURZA

Timișoara

9 iunie 2020

7 iunie 2020. O binecuvântată zi de Duminica Mare, pentru noi ortodocșii sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh peste sfinții apostoli. Este o anumită zi de îmbogățire spirituală, de aducere aminte de prieteni, de oameni dragi, de fapte bune. Mi-am propus azi să sărbătoresc cu gândul la alții, pe care îi simt mai ca mine … La vârsta de 25 de ani m-am mândrit cu învățăturile acumulate în facultate pentru a fi un bun inginer mecanic, dar practicând m-a cuprins spiritul ingineresc. Practicând ingineria m-am izbit de zidul spiritului economic. Intrați bine în tranziția postrevoluționară, prin studii universitare „la zi” am dărâmat ceva din zid modelându-mi judecata tehnico-economică, în condițiile unei piețe declarate libere, cu preț ridicat al progresului tehnologic. Și totuși, revenind la spiritul uman, inundat de facilitățile oferite de comunicarea online, în această lungă primăvară, din poziția „stând/muncind de-acasă”, (mai ales pe perioada pandemiei de COVID-19), citeam aproape zilnic din poemele pline de patimă, iubire și dor lansate de prietenul meu drag, poetul Marin Beșcucă. După citire mai comentam pe chat/mess/telefon, despre lumea care ne împresoară, dar mai ales despre prieteni. Așa m-am întors cu gândul cu un an în urmă, la un înscris: „Boier Mnerie! Te uită Domnule ce poate ieși când prietenia te scânteie dinlăuntru.” Semnat Marin Beșcucă, Dumbrava Roșie 188. De fapt atenționarea – dedicație de autor, era pe a II-a pagină a noii apariții editoriale (Editura Hoffman), a volumului de versuri: „IC Rada – Poem peste Oradea”. Am răsfoit imediat cartea, atras de dinamismul cu care poetul se juca cu metaforele, aducându-mă sufletește, pe mine cititorul, mai aproape de Dumnezeu și de Costică – prietenul lui Marin, Profesorul IC Rada. Am citit curios și plăcut impresionat cele 2 pachete de „Scrisori către Profesorul Doctor în Științe, IC Rada”, trecând mai superficial, la început, de la „SOMNOSTIHII” la „METAFIZICA VISULUI”, mânat cu grabă, ba de „BOLEROUL ÎNDOIELII”(08), ba de „TRANSHUMANȚA DESTINULUI” (101). Ajuns în partea a II-a, am început cu „MĂ UIT CUM ÎNFLOREȘTE CUVÂNTUL” (001): „… Profesore IC Rada, petale, sepale, vocale,/corola mă umple de senin,/visele irump roua timpului meu/și văd cum albinele criticii/mă sorb de nectar, sleit de puteri, Prietene Costică, apuc să adorm,/ ploapele transcend în petale de plumb, …”. Apoi, tot grăbit, dar nu stresat, citeam „ÎNTR-UN CEAS EDULCORANT”(043), cum: „ … cadavrele iernii se-mput în stradă,/un primar refulat,/dar cu barbă!/tânjește după Emil …/ce minciună!/țanțoși ghiocei, cu nămol în sepală!/dau ortul popii…/gâlceavă!/parcările taxiurilor…primărie,/edulcorant, sicofant, abracadabrant …”.

Purtat și de PS-urile poemelor, în care poetul dornic de taină, este în vorbă când cu „Profesore IC”, când cu „Prietene Costică”, ajung chiar la scrisoare: „DRAGĂ COSTICĂ” (067): „Sunt bine sănătos și datorită ție!” … care se încheie simplu: „Cu mare drag, Marin.”. Apoi, m-am oprit din citit. Mă gândeam: Ce frumoasă prietenie!… Pe poetul Marin Beșcucă, l-am întâmpinat, mai întâi online, începând cu decembrie 2018, după citirea unor poeme interesante apărute pe pagina web-site/facebook și în revista „Logos&Agape” (fondate și conduse de distinsa poetă, Doamnă Mariana GURZA). Apoi, m-a întâmpinat Poetul chiar la el acasă, în vara trecută, în Dorohoi, str. Dumbrava Roșie, 188. Acum ne simțim apropiați, ca buni prieteni, bine legați și printr-un fir fin, divin. Dar, a mai rămas să-mi clarific cine este de fapt „Prietenul Costică”? Cine este „Profesorul Doctor în Științe, IC Rada”? Întrebările m-au frământat de ceva vreme. Așa, având în față chipul luminos al eroului de pe coperta volumului de versuri, lansat anul trecut de poetul Marin Beșcucă, am scormonit în bazele de date oferite de rețelele de Internet, am mai adăugat unele întrebări sau am cerut unele confirmări de la colegi și prieteni mai vechi din Oradea, în final descoperind cât de aproape îmi era, acest personaj, de fapt o mare personalitate din lumea academică românească. De ce apropiat ? … Deoarece, ca vârstă, Dumnealui este mai înaintat decât mine cu mai bine de un an, iar ca și traseu în carieră am trecut și eu, (cât de cât …), dinspre industria progresistă, spre studiul economiei, problemele managementului firmelor și încheind cu mediul învățământului universitar.

            În această frumoasă zi de Rusalii, recunosc Pogorârea Sfântului Duh și ca un izvor de har dat unor oameni mai deosebiți. Cu acest har este înzestrat și Profesorul IC Rada.

            Excepționalul lui IC Rada mi l-am definit urmărind, atât emoția scrisorilor-poeme scrise din inimă de către prietenul Marin, cât și de impresionantul Curriculum Vitae al Profesorului universitar Doctor în economie, ing. Ioan Constantin RADA.

            După o pregătire inginerească, cu studii aprofundate în domeniul tehnologiilor cu microunde, desăvârșite la Universitatea din Oradea, inginerul IC Rada, debutează la Fabrica de ulei din localitate, continuând apoi mai mulți ani la SC Petrom SA, unde a ocupat diverse funcții de conducere până în anul 2009. Între timp, din anul 1993, finalizează și studiile economice la Universitatea „Babes – Bolyai” din Cluj-Napoca. În această direcție devine în anul 1999 Doctor în economie.

            „Vorbind dinspre Poemul din eu,/iau după puteri,/la toți ne dă DUMNEZEU„ …„ eu, Profesore IC,/doar din Șoapta-I!/iar asta e condiția mea de a fi ”… „POEZIA ESTE SUPREMA LIBERTATE!/asta e clar deci, iar de e clar, Profesore IC,/eu doar din Șoapta-I,/iar asta e condiția mea de A FI …/sunt!” (81. CIUDATĂ VIAȚĂ ÎN ROZ).

            Odată cu împlinirea vârstei de 40 de ani, deja cu o bogată experiență practică și devotat studiului, specialistul IC Rada s-a alăturat colectivului de cadre didactice a Universității din Oradea, Facultatea de Inginerie Electrică și Tehnologia Informației, ocupând chiar funcția de director al Departamentul de Ingineria Sistemelor Automate și Management. Este recunoscut pentru cercetările științifice și studiile efectuate, rezultatele fiind prezentate cu prilejul unor conferințe de specialitate, în majoritate publicate în reviste, culegeri și cărți. S-a implicat în importante proiecte în special orientate spre management. Face parte din mai multe asociații profesionale. În 2016 a obținut Diploma de excelență pentru contribuția sa deosebită la construirea, afirmarea și prestigiul în țară și străinătate a Asociației „Societatea din Ingineri de petrol și gaze „(SIPG).

„… dă Doamne, cerul mai în jos,/să-mi simtă gândul,/scoate din poala nopții vântul/și-mi dă putere dorul să mi-l sting,/ pe ea mă lasă să mi-o strig,/să-mi știe inima cum frige …!” … „… dar pasul o ține pe-a lui:/Îndemnul Tău Doamne!/și parcă un strig mă tot urmărește, Profesore IC:/să nu te lași, să nu …!/iată dar ce acuarelă, Prietene Costică, / pe care o aștern covor amurgului care aduce atâta ascuns/încât chiar el se-ndevine un mister de nepătruns,” (096 – DĂ DOAMNE CERUL MAI JOS).

            Din dorința de a pătrunde mai bine esența cărții, am citit și răscitit epilogul volumului, în care poetul Marin Beșcucă, îl plimbă pe cititor prin lumea fantastică a inspirației sale divine, reluând și răstălmăcind un pic din titlurile poemelor. Așa am înțeles povestea frumoasei cărți: „… am dus în tip tot ce mi-am dorit,/ iar DUMNEZEU mi-a dat puterea să mă adun/” … iar  „ tu Costică,/ ai acceptat să dăm timpului PUMN sufletelor noastre:/ „IC Rada – Poem peste ORADEA”!/ ha-ha … și Poetul renunță la peripatetice … !” Acest volum de versuri înfățișează sublim Oradea – pentru o bucată de timp loc comun pentru cei doi împrieteniți, înzestrați – fiecare-n felul lui, cu câte-un har. Datorită autorului-poet Marin Beșcucă, cititorul rămâne mai bogat spiritual, adăugându-și o nouă viziune încărcată de metaforă, despre trecerea frământată a omului prin viață, dar și cu imaginea Profesorului-prieten IC Rada.

            În urma unei cariere și experiențe profesionale și de viață, Profesorul Doctor în economie, ing. Ioan Constantin RADA, și-a format un crez în șansa noilor mecanisme managerial-economice, considerând necesitatea abordării cercetării economiei sociale de către cei mai buni specialiștii în economie, inginerie și management, pregătiți să răspundă nevoilor presante ale umanității.

            Acum, la împlinirea frumoasei vârste de 66 de ani, îi doresc Domnului Profesor, mulți ani cu sănătate, voie bună și încredere în viitor!

Prof.dr.ing, ec. Dumitru MNERIE

Timișoara