Cuvânt și iubire

MOȘTENITORILOR

Noi nu murim de tot în astă lume,
Păstrăm prin voi în sat un strop de viaţă,
Lăsându-vă zălog aici un nume
Şi-un sipet în odaia cea din faţă.

Noi nu plecăm la cer când bate vântul,
Ci ne tocmim aici cu noimă dusul –
De când e lumea noastră şi pământul
Amiaza ne-a hrănit mereu apusul.

Noi nu plecăm de-aici cu tot cu vlagă,
Lăsăm şi-o adiere de suflare
În tot ce-am strâns cu sârg într-o desagă,
Drept leac, prin cele vremuri, la uitare.

Moştenitorule, şi tu la fel ţi-adună
La ce-ţi rămâne zestre de la mine,
Iar tot obolul tău din zi cu vreme bună
Nu-ţi fie-n viaţă spor doar pentru tine!

———————————

Gheorghe PÂRLEA

22  ianuarie 2019

Foto: Internet

În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu ajungea la Spitalul de Urgenţă Fundeni, acuzând dureri puternice în zona ficatului. Cu o zi înainte fusese la nunta unor prieteni. A ajuns la Bucureşti, cu trenul, chiar în seara aceea, cu câteva ore înainte să moară. Pe coridoarele spitalului a mers singur. Până în ultima clipă, a fost și a încercat să rămână conștient, privind moartea în față, vrând să înțeleagă… Nichita Stănescu a murit la puțin timp după ora 2 noaptea, în urma unui stop cardio-respirator, diagnosticul oficial.

Însă Nichita Stănescu se lupta de ani întregi cu alcoolul și cu boala. Poetul Cezar Ivănescu, un prieten de-al lui, avea s-o spună ceva mai târziu: „La autopsie, s-a constat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot“. Viața boemă pe care o ducea Nichita nu era un secret pentru nimeni. Așa cum nu era un secret faptul că în ultimii ani alcoolul i-a ros viața încet, încet și că niciuna dintre încercările celor din jur de a-l face să se oprească nu a dat rezultate.

Dora, ultima lui mare iubire, care i-a fost și soție până la final, s-a luptat să-i convingă pe toți prietenii lui să-l ajute să lupte cu alcoolul. Ar fi existat, se pare, un fel de conjurație semnată de ei toți. Însă Nichita avea deja ciroză la acel moment. Iar toți cei care intrau în casa lui erau percheziționați de Dora să nu-i aducă vreo sticlă de băutură. „Nichita nu era un tip pretențios. Umbla cu o cămașă și cu un pantalon de stofă, nu făcea paradă, nu avea mașină”, și-l amintea muzicianul Johnny Răducanu, cu care a fost prieten bun. „Soru-sa, Mariana, se ocupa de menaj și-i aducea rufele spălate. Și el ouă fierte mânca și cu slănina, că asta îi plăcea lui. Și bea vodcă. Pe urmă, când s-a însurat pentru ultima oară, Dora l-a obligat să mănânce mai bine, să se îmbrace mai bine, că până atunci el nu era așa. În ziua când și-a pus telefon și a început să mănânce mâncare gătită nu mai era el. Îmi spunea: «Bătrâne, ai văzut ce mi-a făcut nevastă-mea?!… Mi-a pus telefon și îmi dă să mănânc mâncare gătită!»”.

Nichita n-avea clanță la ușă

Cum era, de fapt, acasă la Nichita Stănescu, în acel mic univers boem, în care viața lui a ars intens, până la 50 de ani? „Totul era magic la el”, își amintește pictorul Mircia Dumitrescu, un alt bun prieten al poetului. „De când intrai. Te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea aşezată pe jos şi o masă cu şase scaune bonanza, pe care şi alea cred că i le dăduse cineva, şi un dulăpior bonanza, dar bătălia, vorbele, ideile… Era un loc unde te informai şi puteai să ştii tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan. Mi-aduc aminte… Veneau şi generali de Securitate şi oameni foarte mari, erau şi mediocri mulţi care se vânturau pe acolo. Vă daţi seama că, dacă era un om care n-avea clanţă la uşă… Împingeai uşa şi intrai în casă, pur şi simplu. La fel se întâmpla şi când locuia dincolo, pe Grigore Alexandrescu, la dna Covaci, avea o căsuţă în spate pe strada aia, dar viaţa se petrecea în spaţiul public. Ţin minte o imagine când cineva a venit şi i-a zis: «Fii atent, că ăsta e general de Securitate»”. La care Nichita a zis: «Păi, mai bine să audă un general de Securitate decât să audă vreun mic căţel care cine ştie cum îmi răstălmăceşte vorbele…».”

Așa a trăit Nichita până la sfârșit. Cu un fel de libertate pe care și-a creat-o singur și la care n-a vrut să renunțe. Iar alcoolul care l-a ucis a făcut, de fapt, parte din ea. „În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cât de cât cu Nichita, era deja dependent de alcool. Mai bine zis, de vodcă”, a povestit și Ștefan Agopian. „Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescenţă intelectuală vecină cu geniul“. Dar efervescența și geniul l-au costat viața. Nichita reuşea întotdeauna să înşele vigilenţa Dorei şi îşi găsea tot felul de ascunzători pentru sticlele cu votcă: în pendulă sau în cutia televizorului.

De la nuntă, pe drumul spre mormânt

Deși s-a simțit tot mai rău în ultima perioadă și deja își dădea seama că îl trădează corpul, nu-i mai plăcea cum arată în fotografii, a continuat să trăiască la fel ca până atunci. Pe 9 decembrie 1983, sfârșitul era aproape. Se afla la Drobeta Turnu-Severin, martor la căsătoria prietenilor Ofelia Rotaru și Alexandru Condeescu. S-a bucurat de călătorie, dar le-a spus că se simte cam obosit din cauza unor nopți nedormite. La cină, urmându-și obiceiul, îi scrie un poem gazdei, apoi se retrage în cameră, mai devreme decât obișnuia. Ficatul lui era măcinat de ciroză.

Duminică, pe 11 decembrie, Nichita se trezește târziu, pe la prânz. Mai avea de trăit doar o zi. Și totuși, împreună cu cei doi tineri căsătoriți și cu Dora face planuri de viitor. Deși inițial stabiliseră să stea mai mult, poetul hotărăște să se întoarcă cu toții, a doua zi la București. Luni de dimineață nu se trezește însă la timp ca să prindă trenul. Doarme din nou până spre prânz și refuză să mănânce. Spune că nu se simte bine. Nu se ridică deloc din pat până când vor pleca, a doua zi, cu un alt tren. În tren, într-un compartiment unde călătoresc singuri, se întinde pe canapea și doarme agitat până la București. Trenul intre în Gara de Nord după ora 10 noaptea. Când ajunge acasă, Nichita se culcă…

Noaptea, însă, durerile devin tot mai puternice. Același Mircia Dumitrescu își amintește o întâmplare despre care spune că l-a bântuit de-atunci în fiecare zi: „Mi-a dat telefon şi a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele. Şi mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat. Atunci aşa s-a întâmplat. Că din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la spital. I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu ştia cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultură e aia pe care o ştie lumea…”

Până la mașină și apoi pe coridoarele spitalului, Nichita a mers pe picioatele lui, tot timpul conștient, dar criza s-a repetat, din ce în ce mai violentă. La câteva minute după ora 2 noapte, lupta s-a sfârșit și Nichita a murit. Stop cardio-respirator. „Ce din poem îţi place mai mult?”, îl întrebase amicul Aurelian T. Dumitrescu. „Odă în metru metru antic”, pentru că începe cu cel mai frumos vers care s-a scris vreodată în limba română: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, i-a răspuns Nichita. „Viaţa asta trece prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naşti, c-ai şi îmbătrânit.” Și punct. Prietenul lui Johnny Răducanu, căruia îi spusese oarecum premonitoriu „când oi muri, am să fiu un amărât de poet, care n-o să aibă nici cruce!”, ani întregi a mers la mormânt, unde vărsa câte o sticlă de vodcă pe pământ…

Povestea un alt poet, am uitat care, că trecea dimineaţa la 7 pe la Nichita Stănescu şi-l găsea beat, cu o sticlă de vodcă pe jumătate goală, şi-l întreba „Nichita, de ce bei aşa mult?”. La care Nichita îi zicea „Dragul meu, pentru ca eu vreau să mor tânăr, ca nimic nu este mai urât decât un poet bătrân”. Şi a murit la 50 ani.

—————————-

Monica Andronescu este critic de teatru, câştigătoare a premiului UNITER pentru critică teatrală pe anul 2011. Este profesor asociat la UNATC Bucureşti şi jurnalist cu peste zece ani de experienţă (Ziua, Jurnalul Naţional, Evenimentul Zilei, Adevărul, redactor-şef al revistei Yorick).

Material preluat din ziarul Metropolis:

https://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-seara-pe-pamant-de-ce-a-murit-nichita-stanescu/

 „…Ce s-a-ntâmplat cu noi? / Ce s-a-ntâmplat cu sufletele noastre ? / Ne-am abrutizat! / Instinctelor primare ne-am încredințat: / cinismului, brutalității, promiscuității. / Trăim fără iubire, vai nouă! / Uităm că zilele ne sunt atât de puține, / c-ar trebui în fiecare clipă / să iubim orice și pe oricine! ”

 ( Din volumul de versuri „Închin acest pahar iubirii”.)

   Compasiunea este sentimentul de înțelegere, de milă, compătimire față de suferința sau de nenorocirea cuiva. Înseamnă conectare, judecată, înțelegerea suferinței celuilalt. Cel lipsit de acest sentiment, este un om nemilos, lipsit de empatie, egoist. El refuză sau nu este în stare să intuiască realitatea, nu se identifică afectiv, este un om nepăsător; în golul sufletului său intră cu ușurință orgoliul, răutatea.

   Compasiunea este considerată ca fiind una dintre cele mai mari virtuți ale omului. Cuvântul este similar cu „milă”, pomenit de nenumărate ori în Biblie. În momentele de deznădejde implorăm și strigăm în rugăciunile noastre: „Doamne, fie-Ți milă de mine!”, sau, „Doamne, fie-ți milă de noi!”. Sfântul Ioan amintea că mila noastră trebuie să fie folositoare, în sensul că nu trebuie „să iubim doar cu vorba, ci cu fapta și cu adevărul”.

   Amintesc situația din România acestor zile, când s-au produs crime, violuri, tâlhării în lanț, în urma punerii în libertate a sute de persoane aflate după gratii, prin acordarea beneficiilor compensatorii prevăzute în legea 169/2017. Nepăsarea, lipsa de profesionalism a conducătorilor, cinismul, lipsa lor de umanitate, de compasiune față de concetățenii lor – victime – au ieșit la iveală prin judecata viciată, crudă, asupra faptele întâmplate, deoarece în loc de a lua măsuri urgente pentru stoparea efectelor aplicării legii, au pierdut timp căutând vinovații elaborării legii, pentru a se dezvinovăți, a arunca vina asupra lor.

   Li s-a dat posibilitatea hoților, violatorilor și criminalilor să recidiveze la puțin timp după eliberarea din închisori. Aceștia, năuciți, de îndată ce au ieșit din închisori, nu au știu ce să facă cu libertatea lor. Libertatea trebuie gestionată, dar nimeni nu-i îndrumă, nimeni nu-i ajută. „Flămânzi și goi, făr-adăpost” își folosesc ultimele puteri fizice în scopuri distructive: crime, furturi, violuri. Prima întrebare ar fi de ce se dedau oamenii la numeroase infracțiuni? O dată pedepsiți, ai zice că nu mai au gândurile de altădată, de a se îmbogățească cât mai repede cu putință, de a fura cât mai mult și de a munci cât mai puțin, de a avea salarii și averi cât mai mari sau, dacă-i posibil chiar să nu mai muncească dar să fie plătiți, obicei dobândit din comunism, când un prieten activist de partid te sfătuia: „Nu fii fraier, fă-te doar că muncești!” Și totuși tâlharii care au fost pedepsiți în ultimii ani, ies din închisori cu gustul amplificat al furtului, al crimei, al violului, fiindcă guvernanților – majoritatea hoți și ei – nu le-a păsat de soarta deținuților, de faptul că au condiții inumane, că nu se ocupă nimeni de sufletele lor, de curățirea păcatelor săvârșite; nu s-a gândit nimeni că ei sunt oameni care nu trebuie pierduți definitiv pentru societate, că este nevoie de a-i pregăti pentru a putea fi reintegrați la ieșirea din închisori. Și în acest mod toți cei eliberați s-au considerat nevinovați, niciunul nu și-a recunoscut vina, niciunul nu s-a căit, fiindcă „Dacă totuși păcatul a fost săvârșit, e nevoie de căință din partea celui căzut”, ne învață tot Biblia.

   S-au succedat o mulțime de modificări ale legilor în ultimii ani, dar nu s-a realizat nimic din cerințele CEDO care erau și sunt obligatorii, din câte am înțeles. Iar Recursul compensatoriu din Legea 169/2017 (lege care se aplică retroactiv, începând cu 24 iulie 2012) a fost fals prezentat publicului ca o măsură reparatorie impusă de CEDO.

   Cel eliberat se poate prezenta mai repede decât în mod normal în fața instanței de judecată, care poate dispune eliberarea condiționată. Deși codul penal prevede, în art. 99-100, că eliberarea condiționată poate fi dispusă doar dacă „instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate”, instanțele de judecată au acționat superficial, nu au examinat cu atenție și răbdare fiecare caz de eliberare condiționată. Astfel s-a ajuns la situația în care au fost eliberați și condamnații care nu s-au îndreptat și nu se puteau reintegra în societate în acel moment. Atât eliberarea la termen, mult prea grăbită în urma adoptării legii „recursului compensatoriu“, cât și eliberarea condiționată a unor condamnați care nu s-au îndreptat și nu se pot reintegra, excese stimulate și motivate de faptul că nu există suficiente spații de detenție, nu au făcut decât să încurajeze fenomenul infracțional. Aceste eliberări induc ideea că se poate scăpa mai ușor după comiterea de infracțiuni, oricât de grave ar fi ele. Astfel se poate ajunge la comiterea de noi infracțiuni, din ce în ce mai grave, la noi victime ale noilor infracțiuni și, în cele din urmă, la reîntoarcerea în penitenciare a celor care au fost eliberați cu prea mare ușurință, fără ca ei să se fi îndreptat și să se poată reintegra în societate. Este foarte posibil ca penitenciarele să se reaglomereze, ca efect al acestei goliri grăbite, puțin gândite. Ceea ce se și întâmplă în momentul de față. Faptul că închisorile sunt neîncăpătoare se putea soluționa prin construirea de noi închisori, și nu prin eliberarea deținuților, așa la grămadă, acțiune care s-a dovedit a fi creat pericole pentru siguranța, viața, sănătatea și integritatea bunurilor cetățenilor. Legea elaborată favorizează infractorii și defavorizează cetățenii. Astfel, populația plătește cu viața, sănătatea sau cu bunuri, pentru lipsa de judecată, nepăsarea și cel mai important, pentru lipsa de compasiune față de victimele acestor criminali ieșiți din închisori. Dreptul la viață, dreptul la protecția proprietății sunt și ele drepturi prevăzute și garantate în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nu se poate renunța la aceste drepturi fundamentale, sub pretextul respectării altor drepturi. Întotdeauna trebuie păstrat un echilibru, având grijă pentru viața membrilor societății. Dacă s-a ales, din comoditate și lipsă de interes/nepăsare varianta eliberării unui număr mare din închisori pentru rezolvarea problemei supraaglomerării, eliberarea ar fi trebuit să fie bine controlată, să fie eliberate persoanele care prezentau un pericol mai mic pentru societate, și nicidecum a celor condamnați pentru infracțiuni comise cu violență. În scurt timp, iată, s-au produs delicte a celor eliberați precum: crime, tâlhări, violuri.

  Găsesc scris într-un ziar: „Că actuala conducere a țării duce Romania în prăpastie economică, este o realitate. Dar să elibereze 13.000 de deținuți de drept comun, ajunși în închisoare pentru crime, violuri și care, la scurt timp de la eliberare, au comis aceleași gen de infracțiuni, depășește orice putere de înțelegere. Ministrul justiției, Tudorel Toader și actuala coaliție au provocat și provoacă traume îngrozitoare propriilor cetățeni, sunt autorii morali ai crimelor și violurilor din ultimele luni. Posibil că au provocat drame și celor care i-au votat, ceea ce îi vor face să se gândească de multe ori înainte de a pune votul în urnă”.

   Sociologul, tânărul băcăuan Valeriu Ștefănescu, în eseul său „Simțul moral românesc” afirmă că „societatea românească a fost îngenunchiată de către o continuă stare de criză: de la criza existențială până la cea spirituală”. Are dreptate! Din criză în criză, aș zice, în prezent – un melanj de crize…

   Legea ar trebui urgent abrogată și începută, tot urgent, construirea de noi locuri de detenție, pentru deținuți. De asemenea, guvernul va trebui să se ocupe de  educația celor eliberați, de a le oferi locuri de muncă. Dar, în loc să se ocupe de această problemă în prezent prost gestionată, pentru remedierea ei pe cât posibil, guvernul – revin cu aprecierea – , din cinism și auto-apărare, distorsionează calea, caută vinovații acestor crime, fără să compătimească victimele criminalilor. Este desigur o manipulare grosolană, insinuându-se o „vinovăție generalizată”, după cum nota scriitorul Petre Barbu, în ziarul „Adevărul”: „Campaniile derulate de adunătura de derbedei condusă de Liviu Dragnea au la bază manualul de manipulare și intoxicare al fostei Securități…”.

   Miercuri, 16 ianuarie 2019, ministrul justiției a făcut o declarație despre recursul compensatoriu, precizând că legea a fost susținută și votată de PNL, USR, UDMR, iar Președintele Țării a promulgat legea fără să o atace la Curtea Constituțională. Da!, vina generalizată este o metodă clasică de a disipa responsabilitatea și a împrăștia tuturor sentimentul de complicitate. Cât despre propriul lui dezinteres, faptul că a neglijat lucruri importante, ministrul Tudorel Toader nu a spus nimic. Despre compasiune – nimic. Și cine nu are această simțire, nu merită nici o fărâmă de respect.

   Sindicaliștii din Administrația Penitenciarelor îl avertizează pe ministrul Justiției Tudorel Toader că infracțiunea de comunicare de informații false se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani, acuzându-l pentru afirmația că autorul crimei de la Mediaș – uciderea tânărului de 25 de ani – , nu a beneficiat de Legea recursului compensatoriu.

   Președintele Klaus Iohannis a declarat în aceeași zi, referitor la Legea recursului compensatoriu, că siguranța cetățeanului nu este negociabilă, iar soluția nu este căutarea unui vinovat.

   În tot acest scenariu sumbru, reprezentanții partidului conducător și ai guvernului au acționat cu cinism și lipsă de compasiune, de umanitate. Or, scopul omului pe această planetă este umanitatea, adică binele, adevărul și iubirea. Ura, acționarea după bunul plac – opuse iubirii – reprezintă pericole pentru umanitate, iar omul care dispune de o putere mare, își permite să le folosească pentru a-i distruge pe ceilalți și pentru a-și atinge scopul egoist.

   De ce s-a permis schilodirea legilor justiției? Nu s-a putut opune nimeni puterii? De ce nu s-a acționat conform dreptății? Dar unde să găsești dreptatea, când dai de creiere spălate din tinerețe, ideologizate în sensul obedienței față de politicienii neo-comuniști ai țării, guvernanți care se perindă și care nu văd interesele țării, ci alunecă perfid pe căi periculoase și dezastruoase pentru țară?

   Când rigla le este strâmbă, cum să traseze ei, puternicii zilei, o linie dreaptă?

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

21 ianuarie 2019

Gogyohka

Inspiraţia fierbinte
din nopţile geroase
şchiopătează uneori
alunecând subtil
în jocul cuvintelor

Pictoriţa Julia Zisman s-a născut în anul 1961 în oraşul Celiabinsk, a urmat cursurile Academiei de Artă din Moscova şi în 1991 s-a stabilit în Israel, la Haifa.  Foarte curând a devenit membră în Asociatia pictorilor şi sculptorilor, iar o parte din lucrările ei se găsesc răspândite în lume, în colecţii din Statele Unite, Italia, Franţa, Rusia, Germania şi Israel, câştigându-şi astfel un binemeritat nume de artist internaţional.

“Am rămas drept faţă de neamul meu, de

   Biserica mea, de idealul acesta al slujirii”.

   (Vasile Turtureanu-23 de ani de temniţă)

          Dacă, vreodată curiozitatea te îndeamnă să pleci din Cluj-Napoca spre Alba Iulia, capitala Marii Uniri, drumul tău trece prin Aiud care, are o amprentă istorică, bogată. Pe vremea dacilor nemuritori, Aiud se numea Brucla, târg de viticultori înstăriţi, cu oameni harnici şi meşteşugari pricepuţi. Martor al acelor vremuri imemoriale este Mureşul. Undele sale uneori line, alteori zgomotoase povestesc şi duc istoria mai departe, din tată în fiu şi nepot, din ţară prin Tisa şi prin Dunăre în alte ţări.

   Mureşul Voievodal îţi aminteşte de Întregitorul Daciei Mihai Viteazul care, a trecut cu vitejii lui pe acolo în drumul spre cetatea Bălgrad. Tot el, fratele Oltului viteaz şopteşte despre lăicerii dârjilor, neînfricaţilor şi nemuritorilor moţi: Horia, Cloşca şi Crişan, făcând şi o reverenţă Tribunului Avram Iancu, cu preotesele-amazoane şi cu dacii lui drepţi ca bradul. Lui Axente Sever, unul dintre fruntaşii de seamă ai Revoluţiei de la 1848, îi poartă o pioasă şi caldă amintire.

   Mureşul a fost şi rămâne camaradul de nădejde şi de încercare al bravilor noştri ostaşi, eroi şi martiri în cursul istoriei şi în mod expres în timpul războaielor purtate pentru Întregirea Neamului nostru dacoromân.

   Deşi ştie atâtea şi atâtea despre uriaşa mogâldeaţă habsburgică, cocoţată pe trei etaje, cu trenă lungă şi gri, tace, suspină, lăcrimează şi cu capul plecat oftează…

   Doar marele geniu al Psalmilor de Suferinţă, Radu Demetrescu Gyr, martor, erou, mărturisitor, martir s-a încumetat să strige din adâncul sufletului său plin de lumină:

   „Ardealul de azi nu-şi mai cântă senin/ Rapsodia unui eroic destin/ Ci numai un cântec se-aude zălud/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!// Codrul la dârze răscoale părtaş/ De-l întrebi despre Horia, eroul trufaş/ Răspunde ecoul cuminte şi nud/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!// În van întreba-vei izvor cu izvor/ Străbuna poveste cu vaşnic ctitor/ În susul primi-vei răspunsul lui ud:/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!// Aici e Aiudul! Aici e Aiud!/ Străbate prin inimi refrenul durut/ Aici unde viaţa îţi cântă un imn sfânt/ Un neam se-nconvoaie cu fruntea-n pământ.// Satan de-ar scoate ca vechiul lui vad/ Ar fi să se cheme altfel decât iad/ Ar spune-o desigur cu zâmbetul crud/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!” ( apud., Gheorghe Laghiu, Aiud-am fost martor. Eksperimental Forlag Aarhus Cluj-Napoca, 1999, p. 15-16)

   În veacul al XVII-lea, sub habsburgi Aiudul devenea Comitat şi închisoare-tribunal.

   Cei mai demni români, oaspeţi ai temniţei au fost fruntaşii răscoalelor ţărăneşti izbucnite între 1839-1847, între care s-a remarcat marea eroină Ecaterina Varga, spranumită „Doamna moţilor”. (Gheorghe Laghiu, Aiud…, p. 22)

   În acea vreme sinistra închisoare a înclinat înspre opţiunea de a fi gazda deţinutelor femei, după care ia o scurtă pauză de 7 ani, 1873-1880, când devine închisoare-tribunal. Între 1881-1882 temniţa s-a înnoit cu renumitul şi ultratemutul Pavilion cu 64 de celule, „Zarca”, însemnând cuşcă în limba vecinilor maghiari.

   În 1889-1892 s-a înălţat în forma literei „T”, Pavilionul cu 3 nivele, cu plase de sârmă care încorpora 312 celule normale, plus 8 celule fără lumină, „la neagra”, destinate doar românilor creştini ortodocşi de „24 carate”. La rândul său Celularul „T” era împărţit în două subcelulare, prevăzute cu balustrade ce te conduceau spre uşile grele din lemn masiv, care reprezentau emblema celulelor. (Gheorghe Laghiu, Aiud…, p. 22)

   Temniţa-ctitorie a împărătesei Maria Tereza, cu aspect de cavou habsburgic i-a primit pe deţinuţii politici, în speţă pe religioşii naţionalişti, duşmani ai regimului ateo-comunist, cu geamurile camuflate, cu obloane groase şi grele, cu gratii în doliu roase de vremuri, cu uşi ferecate în lacăte surde, cu vizetă sfredelitoare care cenzura orice tremur, murmur, undă de lumina, şoaptă, adevăr, aer, inspiraţie şi respiraţie.

   O dată ce treceai de poarta închisorii, Calea vieţii urca înspre drumul Calvarului.

   Grigore Caraza, martor, victimă, supravieţuitor, mărturisitor dă altă configuraţie Academiei Ortodoxe Aiud. Celularul mare cu amprenta literei „T”, avea 4 nivele, cu 78 de celule pe fiecare, la care se adăugau alte două mari saloane. În braţele închisorii stătea puiul ei-Zarca–„o clădire cu parter şi etaj, totalizând 70 de celule-ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru osânda bieţilor români ardeleni.

De acest lucru s-a ocupat Samuel Brukenthal, guvernatorul Ardealului şi, totodată unul dintre amanţii săi, aceeaşi persoană care a înfiinţat muzeul din Sibiu şi care îi poartă numele.”( Grigore Caraza, Aiud Însângerat, Ed. Vremea XXI-2004, p. 54)

   La subsolul Celularului mare, aşteptau îngrozite două camere de tortură, prevăzute cu câte un butuc unde era instalat cel izolat cu cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare, obligat să-i dea ocol 17 ore din zi; sau cu verigi de fier fixate în beton între care victima era aşezată pe spate, fixată cu lanţuri de mâini şi de picioare, iar peste betonul rece, iarna se mai arunca frecvent găleţi cu apă pentru deliciul gardienilor.

   Izolarea des atribuită, des aplicată făcea parte din programul programat de distrugere a oricărei rezistenţe fizice, psihice, morale, spirituale, religioase, culminând deseori cu omorârea sărmanei victime nevinovate sau paralizarea ei pe veci.

   „Am coborât din celular cu <<haina în cap>>, am străbătut o curte pietruită, cam 50 de paşi, am coborât trepte de piatră, cu zeghea peste cămaşe, cu un prosop şi o batistă, am pătruns în gheţăria izolării. Uşa grea de metal s-a trântit cu zgomot. Am fost introdus într-o încăpere lungă de 8 metri, lată de doi şi înaltă de peste 4 metri. Fereastra mică de sus nu avea geam. Curentul tăia ca briciul. În fiecare dimineaţă se arunca pe jos o găleată de apă (pentru curăţenie?), care îngheţa imediat. Mâncare? Odată la trei zile raţia de celulă, adică 100 de grame de pâine, şi gamela de fiertură rece, în cele două zile, e drept, ne dădea o gamelă cu apă caldă.”  (Ilie Tudor, De sub Tăvălug, Constanţa-2010, p. 59)

   Oraşul Aiud încorporat judeţului Alba, o vreme fiind capitală de judeţ, poartă în amintirile sale şi numele contelui Bela Bethlen. Anagrama numelui Bela este Abel, de la Abel cel ucis de fratele său Cain. Bethlen vine de la arhicunoscutul Bethleem.

   L-am pomenit pe acest grof, asupritor de ţărani, defăimător de români, fiindcă o rămurică amară din el, tot Bela Bethlen a fost colegul de celulă între aprilie-mai 1951, al celulei 253, cu nemţeanul Grigore Caraza, despre care îşi amintea cu amărăciune că „era un tip înfiorător şi mare duşman al românilor.” (Grigore Caraza,op.cit., p. 134)

   Penitenciarul Aiud devine în veacul al XX-lea, 1905-1937, închisoare de bărbaţi, primindu-i cordial, atât pe delicvenţi cât şi pe politici. În anul 1928, Codul Penal îşi desfăşura privarea de libertate astfel:

   „Aiud: corecţie-recluzie-muncă silnică;/ Braşov: recluzie;/ Bucoavăţ: recluzie;/ Caransebeş: corecţie;/ Craiova: corecţie;/ Constanţa: corecţie;/ Cernăuţi: arest-carceră-carceră grea;/ Chişinău: corecţie;/ Cluj: toate categoriile de pedepse;/ Doftana: recidivişti, pedepse disciplinare;/ Focşani: corecţie;/ Galaţi: corecţie;/ Gherla: institut corecţional; Iaşi: corecţie;/ Mărgineni: recluzie;/ Mislea: femei, toate categoriile de pedepse;/ Ocnele Mari: muncă silnică;/ Oradea: corecţie;/ Satu Mare: corecţie;/ Suceava: arest, carceră, carceră grea;/ Văcăreşti: corecţie.” (Gheorghe Laghiu, Aiud…, p. 28-32)

   Amprenta habsburgică alterna cu zidurile grele, ursuze, posace pe care tremurau şirurile de sârmă ghimpată, cu zvâcnirile reflectoarelor, cu soldaţii ghemuiţi la pândă.

   Podelele prinse în stigmatul ţintuit de grofii maghiari, scrijelite de timp, roase de secole, injectate de suferinţă îşi aşteptau flămânde victimele curate spre devorare.

  „Afurisitul şi draconicul ctitor al acestui adevărat Turn al Londrei, plantat şi transplantat în cetatea Carpaţilor, este o urâciune, un cimitir viu, care respiră prin gratiile dese, ruginite, sinistră rămăşiţă a Habsburgilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Bastilie românească, ea n-a fost niciodată răgaz de gândire, nici spionului prins cu acte la sân, la frontieră, nici, mai ales, dizidentului politic care-şi aştepta călăul în zori de zi, după tipic, ca pe o izbăvire.” (Vasile Scutăreanu, Prin gulagul valah Ed. Majadahonda, Bucureşti-1995, p. 42-43) 

   Temniţa împărătesei habsburgice, izolată perfect, cu orice aerisire astupată, a forţat timpul să-i adauge arhitectural celulelor fioroase, rozătoare de sănătate şi sugrumătoare de vieţi, câteva crăpături, prin care să îndrăznească un licăr ţâşnit din albastrul minunatei fărâme de cer.

   „Timp de peste 200 de ani, bieţii români au umplut aceste celule de aspră pedeapsă. Acolo au făcut osândă cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali vestiţi, eroi din ultimul război mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa 18 ani de temniţă grea, din care 8 ani numai în această Zarcă.”  (Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 54)

   Închisoarea era prevăzută însă şi cu Ateliere de lucru în care se executau mobilă, confecţii din metal, de către deţinuţi în două schimburi. Munca era extenuată, fiindcă norma era peste putinţa de a se realiza, nici în condiţii perfect normale, dar mai ales în condiţiile inumane în care se zbăteau acele umbre de oameni, de creştini de elită.

   Şi cum toate aceste condiţii vitrege, draconice, dramatice nu erau de ajuns, la ieşirea din fiecare tură, deţinuţii aveau parte de o adevărată furtună de lovituri aplicate de gardienii înşiraţi în cordon de o parte şi de alta cu uneltele de lovire, ce cădeau năprasnic ca o avalanşe asupra bieţilor suferinzi.

   „Din câte ştiu, temniţa avea 275 de gardieni, dar în acel cordon cred că erau cel puţin 220-230. Îmbrăcaţi în albastru, fiecare având în mână bâte, răngi, bucăţi de metal, picioare de pat sau tulpini de arbuşti, formau un culoar sinistru, numai al morţii.” (Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 168)

   Contrastul închisorii Aiud în vremea regimului comunist, privind temnicerii de pe partea terorii şi oamenii culţi de pe baricada deţinuţilor politici-religioşi era atât de evident, încât măsura lor părea ca de la pământ la cer.

   Vocabularul gardienilor din clasa delicvenţilor, cu sau fără nici o clasă, cuprindea doar câteva cuvinte-expresii proletare: alinierea, banditule, „afară bandiţilor”, „crucea mătii”, deşteptarea, drepţi, executarea, „faţa la perete”, „grijania mamii voastre”, „hristoşii mătii”, „iadul vă mănâncă”, „ia-l pe cinci şi ţine aproape…, încolonarea, „legea sunt eu”, „morţi veţi ieşi de aici”…

   „Îţi poţi închipui cam ce dialog puteau purta aceşti gardieni cu o cultură monosilabică, cu oameni ca: Petre Ţuţea, Radu Mironovici, Dumitru Stăniloae, Ioan Victor Vojen, prinţul Ghica, Calciu Dumitreasa, Dumitru Groza, Luca Dumitrescu, Ilie Niculescu, Nelu Rusu, Mircea Nicolau, Aurel Călin sau mai tineri ca Liviu Brânzaş, Florian Dumitrescu, Virgil Ioanid, Mircea Dumitrescu şi alte nume celebre. Pot să-ţi spun doar că Stere Mihalexe îi ştia pe Lucian Blaga, Dostoievschi, Thomas Mann şi pe alţii din scoarţă în scoarţă.”  (Gheorghe Laghiu, Aiud…, p. 42)

   Temnița  Aiud-ului  are crestată istoria  calvarului  titanilor demnităţii şi culturii noastre creştin-ortodoxe: prinţul Alexandru Ghica, savantul aristocrat George Manu (mort la Aiud), filosoful, fost ministru Mircea Vulcănescu (mort la Aiud), teologul, pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae membru al Academiei Române, eminentul filosof Petre Ţuţea, genialul poet Radu Gyr, teologul, poetul Nichifor Crainic-membru al Academiei Române, filosoful Ioan Petrovici, membru al Academiei Române, preot militar, istoric fost prizonier la ruşi Dimitrie Bejan, ilustrul general Gabriel Negrei, prof. univ. dr. Istrate Micescu (mort la Aiud), inginerul-poet Dumitru Oniga din Stupca lui Ciprian Porumbescu, inginerul Dumitru Cristea, inginerul Manciu-fost director al Uzinelor Reşiţa (mort la Aiud), Mircea Cancicov-ministru de finanţe (mort la Aiud), Alexandru Georgescu, inginer (mort la Aiud), directorul cotidianului „Porunca vremii” Ilie Rădulescu, prefectul judeţului Neamţ Darie Teodorescu (mort la Aiud), comandantul Batalionului 13 Vânători de Munte-Târgu Neamţ, Florin Isar, colonelul Eminescu, fiul lui Matei Eminescu, mezinul frate al lui Mihail Eminescu, căsătorit cu Porfira Sadoveanu, Vasile Turtureanu din Suceava, tot cu 23 de ani executaţi în temniţă, părintele Constantin Stoicescu, Victor Biriş și mulți, mulți alții…

   Majoritatea dintre ei ar fi putut pleca din țară înainte de a fi întemnițați dar au preferat să nu o facă. De ce oare ?!

   Conștiința că lupta cu vrăjmașul se dă pieptiș, curajul de a înfrunta soarta lor ce se regăsea în soarta țării atât de greu încercată, dar mai ales educația creștin-naționalistă, care nu admitea compromisul cu idealurile adânc înrădăcinate în întreaga lor ființă i-a determinat să rămână și să-și asume jertfa propriilor vieți.

   Uniți în suferință, deținuții politici de la Aiud au atins culmile trăirii în comuniune cu suferințele tuturor celorlalți camarazi de calvar care își ridicau ruga curată către Bunul Dumnezeu.

   Așa au reușit să se susțină reciproc și să aducă Raiul adevăratei IUBIRI  față de aproapele său în locul ce se dorea mormântul creștinismului ortodox românesc.

   Pentru că Raiul fiecăruia dintre noi, dacă vrem să ne dovedim creștini,  nu este bunăstarea proprie ci bucuria de a aduce celui de lângă tine un strop măcar de mai bine…

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 20 Ianuarie 2019

De această dată vom comenta despre apariția editorială „Mirajul Oltului”, revista de cultură din orașul Călimănești, județul Vâlcea (nr.1/2(4/5), 2018), redactor șef fiind scriitorul și omul spiritualității Ion Nălbitoru (prozator, romancier, poet, dramaturg, fabulist, memorialist, cercetător elocvent în redescoperirea ținutului românesc – mitologie, tradiții, turism, istorie), iar fondatorii acesteia sunt profesorii și scriitorii Constantin Geantă, Marie-Jeanne Taloș și Paulian Buicescu. Cu o denumire foarte frumoasă, dar și incitantă, și cu un conținut de o pondere aparte, publicația de față are tangență și simbolizează, mai întâi de toate, cuprinsul și minunăția Oltului, acesta fiind unul dintre cele mai însemnate râuri din România, dar și unul dintre râuri care curge prin Vâlcea și reprezintă bogăția ținutului românesc. Cu puterea cuvântului literar, revista Mirajul Oltului este fondată în scopul de a reda nesfârșita imagine spirituală, materială, culturală a întinsului Râmnicu Vâlcea (municipiul de reședință al județului Vâlcea și Oltenia), precum și a regiunii Vâlcea, dar, în același timp, și a întregului cuprins românesc. Astfel, este vorba de o apariție editorială de excepție care, la rândul ei, prezintă publicului cititor posibilitatea de a cunoaște din plin frumusețea culturii literare ce se intersectează cu bogăția spirituală a unui ținut de o mare valoare din societatea română. Cu atât mai mult, această publicație pune în evidență specificul cultural-spiritual al județului Vâlcea, totodată, punând un accent forte pe identitatea comunității locale și, nu în ultimul rând, pe identitatea spiritului local, totul fiind corelat cu factorul ideal al existenței locale.

Din primele pagini ale revistei ne reîntâlnim cu creația literară a unor personalități marcante  din societatea română, atât din cadrul țării, cât și din afara ei, cu precădere, din județul Vâlcea. Este onorabil acest lucru, deoarece prin promovarea culturii locale sunt puse în valoare aspecte ce corespund necesităților sociale, necesităților priorirate pentru omul comunității vâlcene. În modul dat, și primul eseu din cadrul revistei este consacrat evenimentelor culturale locale, întitulat „Festivalul Național de Folclor „Cântecele Oltului”, la 50 de ani!”, scris de Florinel Constantinescu (dr., Primarul municipiului Călimănești). În cronica respectivă sunt enumerare un șir de acțiuni culturale la care au participat personalități de mare prestigiu din țara românească, îndeosebi din ținutul local, în încheiere, menționându-se despre organizatorii festivalului, aceștea fiind Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vâlcea, Primăria oraşului Călimăneşti și Consiliul Judeţean Vâlcea.

În prelungire, la secțiunea „Pagini din istoria Călimăneștiului”, este prezentă sinteza unei cercetări despre Orașul Călimănești, studiu extras din lucrarea „Vâlcea în timp și spațiu. Fapte și date”, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2008, p.143 – 144, autorul fiind omul de cultură și artă, scriitorul Petre Petria (1934 – 2013). Relatări interesante despre întinsul vâlcean, descrieri și informații inedite despre izvoarele tămăduitoare de la Călimăneşti – Căciulata. De asemenea, afirmații „despre importanţa şi rostul apelor termale minerale care nu au fost străine nici pentru Mircea cel Bătrân, care, nu întâmplător, şi-a ales loc de închinăciune şi de durare-n timp, ulterior zidind Mânăstirea Cozia în apropierea acestora”, spune autorul lucrării.

În peisajul tradițiilor folclorice și etnografice, epigramistul Nicolae Ghinoiu scrie despre „Istoria ansamblului de cântece și dansuri „Doina Oltului” din Călimănești, Vâlcea”. La rubrica respectivă Domnia Sa spune: „Tradiţiile folclorice şi etnografice ale Călimăneştiului datează încă din cele mai vechi timpuri. Mărturii orale din generaţie în generaţie atestă fără putinţă de tăgadă faptul că încă de la începutul secolului al XVIII-lea, în satul Călimăneşti ce făcea parte din ctitoria Sfintei Mânăstiri Cozia a Domnitorului Mircea cel Bătrân, duminica sau în zilele de sărbătoare, în piaţa de lângă primărie se desfăşura un eveniment de mare tradiţie folclorică „Hora Satului” la care participau cu mare entuziasm tinerii şi vârstnicii locului. La aceste sărbători îşi etalau măiestria interpretării muzicale rapsozi populari localnici, care dădeau glas cu mare însufleţire şi entuziasm celor mai îndrăgite şi cunoscute jocuri populare cu instrumentele cele mai simple, o vioară sau un fluier, un ţambal sau un contrabas. Mai trebuie menţionat un fapt nu lipsit de importanţă şi anume că în aceste sărbători se etalau cu cea mai mare mândrie, cele mai frumoase costume naţionale lucrate de fete sau neveste, ori moştenite din generaţie în generaţie”.

În continuare, la secțiunea „Reportaj turistic”, este foarte plăcut să menționăm și despre eseul „Un plai de vis din nordul Olteniei”, realizat de neobositul scriitor Ion Nălbitoru (extras din volumul de reportaje turistice englezo – român „România, Catedrala din Carpați”, autor Ion Nălbitoru). Povestiri curioase și nespus de interesante, în vizor totul fiind despre ținutul Râmnicu Vâlcea. Aici autorul înregistrează: „Râmnicu Vâlcea este o atracţie pentru mulţi străini, fiindcă, de aici, se deschid drumuri spre zone turistice de vis. În centrul oraşului, se află Arhiepiscopia Râmnicului. Spre poalele Masivului Căpăţânii, turistul îşi poate continua pelerinajul către Olăneşti, oraş şi staţiune cu numeroase izvoare cu ape minerale pentru tratament. Dar nu trebuie omis nici oraşul Ocnele Mari, cu cea mai mare salină din ţară, care datează de pe timpul Imperiului Roman. Acolo, este amenajat un fel de orăşel subteran. În adâncul pământului, în imensa cavernă străjuită de pereţii de sare, se află terenuri de sport, locuri de joacă şi delectare pentru copii şi chiar o bisericuţă cu tavanul şi pereţii străjuiţi de masivul de sare. Aerul sărat de aici este foarte recomandat celor cu probleme de astm… Şi, dacă turistul se află în zonă, poate alege şi staţiunea Govora, dar şi oraşul Horezu, cu vestitele atelierele de ceramică şi locul unde, anual, se ţine festivalul „Cocoşul de Hurez”, când meșterii olari hurezeni își expun „operele” modelate din lut”.  

Eseuri, cronici, studii, documentări, evenimente, poeme, etc., realizate de scriitorii neamului românesc în cadrul diverselor secțiuni ale revistei. Relatări detaliate aduse publicului cititor despre bogățiile spirituale, culturale și materiale ale ținutului vâlcean, cât și istorisiri nespus de interesante despre evenimentele istorice petrecute în timp în cadrul țării românești – trecut și prezent. Printre toate acestea se regăsesc cu creații literare condeierii Marie-Jeanne Taloș din Călimănești, cu lucrarea „La poalele Coziei, în veșnicie”; profesorul universitar, dr., Florentin Smarandache (University of New Mexico, SUA), cu cronica „Un tur rapid prin Copenhaga”; Ilie Fîrtat din Grădiștea, cu eseul „Cetatea dacică de la grădiștea Vâlcea”; Cristian Gabriel Moraru din Teleorman, cu proza „Stanțe creativiste”; Ioan – Grigore Bușagă din Râmnicu Vâlcea, cu descrierea „România 2018 – Un centenar de dezbinere și suferință”; Constantin Geantă din Călimănești, cu eseul „Eroi și eroism”; Elena Buțu din Craiova, cu studiul despre „Iubirea – esența vieții și motivația triumfului”; Mădălina Bărbulescu din Râmnicu Vâlcea, despre „Proiectări imagistice ale sinelui în opera eminesciană”; cât și mulți alții, care, toți la rândul lor, redau în cel mai frumos mod expuneri despre viață și om, despre existența poporului român și a națiunii române, despre întinsul vâlcean și bogățiile sale. Însă Mihai Sporiș din Râmnicu Vâlcea, Nicolae Nistor din Râmnicu Vâlcea, George Achim (Rm. Vâlcea), Marie-Jeanne Taloș (Călimănești), Mariana Moga din Sebeș-Alba, Galina Martea din Basarabia/Olanda, Tatiana Dabija din Chișinău/Moldova, Tiberiu Zamfir din Călimănești, Cristian Ovidiu Dinică (Rm. Vâlcea), Elisabeta Silvia Gângu din Grădiștea, Puiu Răducan de la Băile Olănești, Ion Micuț (Rm. Vâlcea), Robert Cătălin Barbu (Rm Vâlcea), cât și mulți alți poeți, ne vorbesc în versuri lirice despre țară și neam, despre iubire și lumea înconjurătoare, despre universul uman și tot ceea ce este sublim în astă lume.

            În finalul cuprinsului este înregistrat cuvântul de închidere din partea redacției, întitulat „În dialog cu cititorii”: „Născută pe meleagurile Călimăneștiului, zonă străjuită de Muntele Cozia, dealuri cu inflexiuni domoale, străbătută de apele Oltului, revista noastră este deschisă tuturor iubitorilor de frumos. Creatorii de literatură, știință și artă sunt bineveniți în paginile revistei. Dorim promovarea tinerilor talentați. Din această perspectivă dorim să purtăm dialoguri constructive care să evidențieze maturitate artistică. Cele mai bune realizări artistice vor fi promovate în paginile noastre. Revista va fi deschisă tuturor vârstelor și orientărilor artistice. Un sumar bogat și diversificat este ceea ce vă oferim. Sperăm să fim pe gustul unui număr mare de cititori. Conștienți că timpul este acela care ne va judeca, pornim la drum cu convingerea că „Nicio instituţie omenească nu va dura dacă nu se întemeiază pe un sentiment”, aşa cum afirma Napoleon Bonaparte într-o cugetare a sa”. Cuvinte pline de optimism din partea colectivului redacțional al revistei – totul fiind un sistem de idei cu privire la existența umană dominată de încredere și speranță, dominată de pozitivism în crearea celor mai frumoase acțiuni spirituale întru binele omului și a societății.

            În urma celor relatate, putem spune, cu fermitate, că ne aflăm în fața unei apariții editoriale de excepție. Mirajul Oltului este publicația periodică simestrială care cuprinde conținuturi de importanță națională, totodată, este debutul editorial care constituie intrarea sigură în patrimoniul cultural național românesc. Îndeosebi, Mirajul Oltului este revista care pune în evidență spiritul vâlcean în contextul identității locale.

 ————————————-

Dr., acad., scriitoare Galina MARTEA,

Olanda

19 ianuarie, 2019