Cuvânt și iubire

      Prolific şi cu adâncimi de gând care-au surprins multă lume, Adrian Botez s-a repliat, mai recent, în domeniul dramaturgiei – un gen neîncercat până acum, după ştiinţa mea, care, desigur, poate fi lacunară. De curând, a publicat un volum de teatru, Rege în vacanţă  (Editura Rafet, Rm. Sărat, 2018), ceea ce înseamnă o ipostază nouă pentru el, care-a cultivat, până acum, toate genurile literare. A devenit, putem spune, un scriitor total, un scriitor pentru care nimic, din ceea ce înseamnă literatură, nu i-a rămas străin şi neexperimentat de prolificitatea sa debordantă.

      Îl cunosc bine pe Adrian Botez şi-i cunosc, la fel de bine, familia – pe Elena, o doamnă respectabilă, din toate punctele de vedere – şi-i cunosc copiii, toţi modeşti, toţi titraţi, toţi împliniţi profesional şi de o cumsecădenie, cum mai rar se-ntâlneşte, în zilele noastre.

      Recentul volum de teatru, despre care ne propunem să dăm seama, în aceste rânduri – conţine cinci piese, toate revendicându-se dintr-un filon moral şi dintr-o dispută necurmată a binelui cu răul. Învinge până la urmă binele, dar victoria se datorează faptului că acţiunea este adusă într-o partitură etnică, astfel că eticul (de care aminteam mai sus), capătă substanţă etnică, tărie de cremene, care se decontează din specificul omului dacic, trăitor în priveliştea sacră a muntelui Kogaion, de unde-şi trage sevele şi credinţele. Iar acestea se dovedesc atât de ferme,  că nici demonul nu-l poate sminti, din dreapta lui credinţă. Dimpotrivă, demonul însuşi, care încearcă să-l deturneze din încredinţările lui creştineşti, ajunge să se pozitivizeze, să capete convingeri şi purtări, omologabile în cadrul doctrinei creştine.

      Piesa Dumnezeu şi cristalul, bunăoară, este un elogiu adus vieţii de familie –  marcată de armonie, de vrednicie, de evlavie, specifică oamenilor de munte, unde armonia munţilor se transferă, unidirecţional, spre sufletul omenesc, îi imprimă noime şi cutume de vieţuire atât de puternice, încât chiar demonul se înduioşează, se dovedeşte neputincios şi devine omenos şi recunoscător, faţă de familia care l-a găzduit şi l-a omenit. În final, ajunge chiar el, demonul, să recunoască faptul că Sfânta Familie nu putea să se încurce în jucăreaua mea… să aleagă ispitirea cea perversă, în locul Măreţiei, Sublimului, Frumosului Cosmic… pentru că Sfânta Familie îşi cunoaşte, Dumnezeieşte, Misiunea din Lume! Binecuvântată să fie Sfânta Familie! Din tine voi face curând Miezul Noii Lumi, Lumea Nouă şi deplin neprihănită. Rostită de demon, această tiradă schimbă fundamental funcţia demonicului, în raporturile lui cu omul şi cu Lumea.

      Ceva mai eseistică este tragi-comedia Rege în vacanţă, inspirată din mult discutata idee a globalizării. În prim-plan, este şeful unei delegaţii americane, care nu se sfieşte să declare ritos: Am venit să preluăm ţara pe timpul vacanţei Regelui vostru!

      Tot din istoria Daciei romane se resoarbe şi misteriul în trei acte, Zalmoxis – o piesă grea, care pune la grea încercare un regizor, dispus s-o pună în scenă. Acţiunea se petrece în vremea când lumea de pe muntele Kogaion, se pregătea să treacă de la religia păgână, cu Zalmoxe în prim plan, la religia creştină, în centrul căreia stă Hristos şi Fecioara Maria. Multe din replicile călugărilor sunt tânguitoare şi preiau câte ceva din tonalitatea Rugului Aprins. Oricum, piesa reconstituie  atmosfera tulbure, de schimbare radicală a credinţei şi cuminţenia în care s-a făcut transferul la noua religie – fără tulburări şi fără reticenţe, ceea ce însemnă că terenul era deja pregătit, de vechea credinţă a lui Zalmoxe, că trecerea s-a făcut aşa de paşnic şi natural, tocmai pentru faptul că nu existau diferenţe mari, între cele două religii. Sunt aspecte tratate şi de Vintilă Horia în romanul Dumnezeu s-a născut în exil, dar, fireşte Adrian Botez le expune într-o altă dioramă, mai dinamică, după cum reclamă cerinţele scenei.

      Celelalte două piese,  Iubirea ca un glonţ şi Justiţia, îşi extrag sevele dintr-o realitate mai apropiată de zilele şi de nesăbuinţele noastre. Deşi replicile personajelor sunt generoase, conferă textului dramatic mai mult un aspect de eseu (şi subminează, oarecum, dinamismul, vivacitatea şi mişcarea scenică…), dar ele nu-şi pierd interesul – datorită conţinutului lor problematic

      Nu ştiu când şi unde un regizor mai curajos se va hotărî să regizeze şi să pună în scenă piesele lui Adrian Botez, dar pot anticipa c-ar putea fi gustate cu interes, dacă sala este populată de un public şcolit şi cu o medie intelectuală mai elevată

      Cartea se închide cu o autobiografie personală, din care aflăm amănunte ale formării sale intelectuale – şi de unde ne scrutează un bucovinean hâtru, harnic şi vrednic de laudă. Este încă un motiv pentru care merită să-l privim cu simpatie şi interes

                                                                                                          Ionel NECULA

La editura Stellamaris din Brest ( Franța) a apărut o antologie a aforismului românesc publicată în limba franceză: “Aphorismes roumains d’aujourd’hui”. Lucrarea are 228 de pagini şi cuprinde în jur de 1700 de aforisme scrise de 40 de autori români contemporani. Autorii au fost selecţionaţi în funcţie de premiile obţinute la concursurile de aforisme sau prezenţa în alte antologii dedicate acestui gen literar.

Coordonatorul principal al acestei antologii a fost scriitorul Ionuţ Caragea din Oradea. Traducerea în limba franceză a aforismelor și a biografiilor a fost realizată de prof. univ. dr. Constantin Frosin, traducător distins cu numeroase premii naționale și internaționale. Prefața antologiei îi aparţine reputatului critic literar francez Jean-Paul Gavard-Perret. Acesta a alcătuit în prefaţă un mini-portret critic pentru fiecare dintre cei 40 de autori. Coperta antologiei a fost realizată de graficianul Bogdan Calciu, desenele de pe copertă fiind reproduceri după două sculpturi de Constantin Brâncuşi: Poarta Sărutului (coperta 1) şi Coloana Infinitului (coperta 4). Tehnoredactorii antologiei au fost editorul Michel Chevalier şi Ionuţ Caragea.

Autorii prezenţi în antologie: Petruș ANDREI, Constantin ARDELEANU, Gabriel Petru BĂEȚAN, David BOIA, Alina BREJE, Valeriu BUTULESCU, Ionuț CARAGEA, Theodor CODREANU, Pompiliu COMȘA, Letiția COZA, Paula Adriana COZIAN, Alin CRISTEA, Iosif M. CRISTIAN, Ion CUZUIOC, Florentina Loredana DALIAN, Emil DINGA, Ion DIORDIEV, Ion DIVIZA, George DRĂGHESCU, Teodor DUME, Mihai ENACHI, George GEAFIR, Vasile GHICA, Vasile Sevastre GHICAN, Gheorghe GURĂU, Ovidiu KEREKEȘ, Victor MANOLE, Nicolae MAREȘ, Gheorghe MIHAIL, Constantin OANCĂ, Mircea OPREA, Cornel PAIU, Nicolae PETRESCU-REDI, Vasile PONEA, Elis RÂPEANU, Michelle ROSENBERG, Gheorghe A. STROIA, Dan SURDUCAN, Lucian VELEA, Silvia VELEA.

Antologia poate achiziţionată de pe site-ul editurii Stellamaris (http://editionsstellamaris.blogspot.com/2019/01/aphorismes-roumains-daujourdhui.html), iar în scurt timp va putea fi cumpărată de pe Amazon, dar și din câteva librării fizice și online din Franța. Prezentarea autorilor din antologie:

http://editionsstellamaris.blogspot.com/2019/01/auteurs-aphoristes-roumains-daujourdhui.html

https://www.wobook.com/WBUx6cp1Hi0P-f

Prefaţa completă a antologiei:

Ionuţ Caragea propose une anthologie essentielle à qui veut connaître les aphoristes roumains. L’auteur n’en est pas à son coup d’essai. Il a contribué au développement et la diffusion d’un tel suc poétique en son pays. Traduit en plusieurs langues, l’auteur est lui même un maître de la forme condensée. En collaboration avec la maison d’édition Stellamaris, le maître de cérémonie peut offrir au lecteur francophone cet aspect peu connu de la littérature roumaine même si l’un de ses compatriotes fut l’initiateur du renouveau d’une telle forme : Cioran.

L’académicien Giovanni Dotoli a joué un rôle très important dans le projet : il l’estimait nécessaire et Ionuţ Caragea l’a réalisé en confiant la traduction à Constantin Frosin, l’un des plus importants traducteurs roumains contemporains. Il a brillamment assuré une tâche souvent difficile afin de conserver aux auteurs leur personnalité et aux textes leurs subtilités dans l’humour ou la gravité.

Les auteurs retenus synthétisent les plus importantes questions de la vie. Tout l’être en ses multiples aspects jaillit entre joie et douleur. À chaque poète son univers. Pour certains « les femmes ne sont belles qu’au moment de pleurer. » Pour d’autres c’est l’inverse : elles sont belles car elles demeurent l’espoir du monde.

Dans tous les cas les périmètres identitaires (« être ou ne pas être ») se manifestent selon diverses surfaces et profondeurs. Les poètes dialectisent les conditions éthiques, politiques, économiques, sociales, esthétiques, existentielles. D’une façon ou d’une autre tous parient pour l’avenir même s’il est de plus en plus complexe et son horizon confus.

Chacun à sa manière ‒ avec espoir ou désillusion ‒ propose son ‟pari” pascalien. Et s’il est des chemin qui n’aboutissent pas ne serait-ce pas parce que les hommes restent trop souvent incapables de trouver un sens à l’existence ? Ce n’est pas toujours facile, mais l’aphorisme est là pour faire plus qu’un simple point.

Car telle forme est un puissant miroir. Mais il peut facilement devenir déformant à qui recherche plus l’effet que la consistance. Mais l’anthologie ‟carageénne” prouve que cette haute forme de communication permet de percer les silences insondables. C’est une manière d’ouvrir l’inexprimable loin des lieux où les mots nous lâchent. Ici ils font masse dans la ténuité de chaque lambeau ou écharpe de sens. Le vécu y trouve des racines nouvelles. Elles prennent divers aspects.

Petruş ANDREI rapproche quasiment ses distiques du haïkus par la rythmique et les liens qu’il entretient entre l’être humain et la nature : « Les bouleaux représentent des bougies pour la prière ». À partir de là le lien se tisse entre le paysage et l’émotion dans l’appel d’une délivrance. La poésie en reste la clé. Elle s’élève contre la souffrance faite aux femmes et contre la morale politique frappée du diktat des dictatures. À ce titre l’auteur préfère se revendiquer comme l’idiot de son village pour annoncer des vérités premières souvent tues mais soudain apprivoisées.

Constantin ARDELEANU propose lui aussi ‒ et c’est une constance facilement compréhensible chez les poètes roumains ‒ une critique politique. Elle touche à la fois le vieux monde communisme et ses idées du ‟bonheur” comme l’occident capitaliste où l’on finit par ne feuilleter que des ‟cartes de crédit”. L’auteur ‒ et le temps le lui a appris ‒ sait voir le ver qui se cache dans chaque fruit. Preuve que la liberté n’est pas aussi simple qu’on le dit : soudain se produit une sensation étrange : « la célèbre Statue de la Liberté vous assène des coups sur la tête avec sa torche ». Qu’ajouter de plus? Sinon boire parfois ‒ au nom d’une désespérance ‒ à la santé de l’oubli.

Gabriel Petru BĂEŢAN croit encore à la vérité et à la beauté. Même lorsque la première ‟sort des tombeaux”. Quant à la seconde où la trouver sinon ‟à tâter le coeur” ? Dans cet but l’auteur fait le pari de l’intelligence et du civisme. Dans notre monde moderne et ses médiations perfides ils se perdent. Néanmoins, à la ‟tête carrée” il faut préférer celle qui reste bien pleine et éduquée. D’amour en premier lieu. Quant au poète il a mieux à faire que se soucier d’immortalité. Cette farce est presque obscène face aux misères qui parsèment le monde au moment même où il court à sa destruction.

David BOIA remonte l’histoire du monde depuis « le stress qui déclencha le Big Bang ». Et ce ne fut que le premier. Depuis il essaime car rien ne s’est arrangé. Fidèle au désespoir inhérent à l’aphorisme roumain, l’auteur ne se fait guère d’illusions même si l’amour pourrait sauver le monde. Toutefois l’égoïsme règne. Et celui des gouvernent n’est pas en reste. Ils savent chaque fois récupérer toute velléité de révolte. Rien de nouveau donc sous le soleil que certains prétendent faire briller sous effets de spotlights. Face à eux l’aphorisme devient le fable ultime. Celle de « la plaidoirie d’un animal pour l’humanité ».

Alina BREJE se veut plus ‟positive”. Sans doute parce qu’elle est femme et donne la vie. Sa vision métaphysique tente de surfer sur les miasmes de l’Histoire. L’auteure métamorphose l’aphorisme en ce qui illumine la conscience de l’espèce qu’on nomme humaine. Elle veut croire encore que « L’esprit n’oubliera jamais ce dont l’âme se souviendra toujours. » Bref elle parie sur ce miracle face à la souffrance et le renoncement pour trouver confiance dans les chemins du temps et ne pas désespérer de l’impossible.

Valeriu BUTULESCU cultive un aphorisme âpre et philosophique. La métaphore y est impertinence et parfois acide : « Les critiques voient la musique et entendent la peinture. » écrit celui qui s’élève contre les prétentions de tous ordres. La femme reste pour lui l’avenir de l’homme. Et l’auteur appelle les érudits à un peu plus de clémence. Ils donnent des leçons au nom de leurs constructions intellectuelles. L’auteur en souligne la pusillanimité : « Le ver creuse le temple de son éternité dans une poire », et les prétentieux rampent comme lui. Ils prétendent profaner le néant : ils le servent.

Ionuţ CARAGEA donne à l’aphorisme sa plus substantifique moelle. Le forme condensée représente pour lui la décantation essentielle afin mettre à nu nos capitulations mais aussi nos espoirs. L’image et la comparaison sont toujours essentielles à une telle entreprise : « De même que le nénuphar ouvre au-dessus du lac, le verbe ouvre au-dessus des pleurs. » Mais Caragea n’est pas toujours grave : il ose au besoin un humour qui creuse le discours et l’ouvre au nom de l’amour. C’est le seul miracle de vie et la résolution absolue au dur désir de durer face aux ombres que nous nous donnons ou qui nous sont accordées comme seul viatique.

Theodor CODREANU lui aussi joue des images mais aussi d’une forme d’intellectualisme astucieux : « Le paradoxe est une protestation contre la première connue de l’équation. » Mais pour l’atteindre et faire prospérer la lutte il convient de revenir aux les mythes face aux mystifications. Mais l’écrivain en est-il capable ? Codreanu en rappelle sa vanité. Trop d’auteurs se bornent selon lui à l’espoir d’une vague célébrité. A cette aune beaucoup feraient mieux de se taire. Mais pas le cas Codreanu. Sa grâce possède d’autres sources que l’immortalité douteuse de bien des maîtres en logos ou en politique.

Pompiliu COMŞA ose une violence astucieuse, comique et moins désespérée que bien de ses confères en aphorismes. Il frappe dur et sec : « L’avenir sonne bien. Dommage que personne ne réponde. » Et il espère en son peuple qu’il tente de désenclaver de deux menaces. Il les traduit de la manière la plus forte : « N’importe qui pense sainement doit être puni de mort. Proverbe russe ? » d’un côté, « Je viens de buter ma belle-mère. Le capitalisme sauvage n’admet pas la concurrence. » de l’autre. Tout est dit sur les illusions historiques : à l’être humain de jouer en dehors.

Letiţia COZA « noue les instants aux confins du silence », et de ce fil naît une écriture puissante dans sa force de lame tranchante. La poésie est chez elle omniprésente : « Gage pour le courage : la couleur et le parfum. Si j’étais un perce-neige !… » Tout ici est subtile, distancié juste ce qu’il faut là où la nature en ses fruits fait corps avec l’auteur. Elle n’hésite jamais à la fantaisie. Elle fait chez elle toujours sens et ne possède rien d’une fatrasie. L’aphorisme est donc bien ce qu’elle en dit : « Le coq de la classe de lucidité. » Le genre bref touche chez elle à un absolu.

Paula Adriana COZIAN croit en la sagesse. Preuve que pour elle tout n’est pas perdu et qu’il peut rester du meilleur dans ce pire que les hommes ne cessent de pratiquer en cultivant avec soins leurs erreurs. Refusant le nihilisme elle espère dans ce qui unit les hommes. Et ce même si ce sont plus leurs défauts que leurs qualités. Elle ne se fait donc pas d’illusion mais cela permet à l’aphorisme de se poursuivre face à tous les pouvoirs dont l’idéal est « d’inventorier rigoureusement les modèles périmés par le temps. » pour mieux les utiliser. Il est donc demandé aux sages d’accomplir encore des efforts. Un seul serait trop peu face aux orgueilleux.

Alin CRISTEA avance dans l’aphorisme par sauts et gambades et comme sans y toucher : « la vie ressemble à la pastèque du frigo : si elle n’est pas sucrée, du moins te rafraîchit-elle. » Son écriture produit le même effet. Mais elle peut encore plus. L’auteur ne s’en prive pas. Il ose des vérités qui ont le mérite de s’ouvrir à la discussion. C’est stimulant. Car c’est à travers ce qu’un auteur pense que les questions s’ouvrent sauf aux ‟analphabètes du courage ». Cristea n’en fait pas partie.

Iosif M. CRISTIAN ne remet jamais au lendemain ce qui peut s’écrire le jour même. Sinon le temps rend faible et manipulable. Or il est urgent de réagir en faisant le pari de l’optimisme même s’il est mal porté en littérature. L’auteur méprise avec raison ceux qui se croient ‟condamnés à vivre”. En ce sens c’est un anti Cioran. Il est pour sa partd’une autre complexion. Tout est bon pour lui dans le cochon humain. Et rien ne sert de jouer à l’autruche. Qui triche ou se cache consent : Cristian le refuse.

Ion CUZUIOC sait mêler l’humour à l’aphorisme. Mais cet humour est souvent noir. Donc autant plus drôle : « L’aveugle peut voir bien loin, lui aussi », « Même l’âne mérite des louanges : il se tait et tire », écrit-il. Ce qui évite une certaine propension à la dépression. Qu’importe si avec le temps l’homme grince sur ses gonds : tant qu’il s’ouvre à l’autre, de l’air passe. Et surtout du désir. À la condition bien sût que chacun consente à se donner plutôt qu’à se préserver.

Florentina Loredana DALIAN sait faire la part des choses afin de ne rien généraliser et de ne pas prendre l’ombre pour la proie. Elle fait de l’aphorisme une recherche intérieure sans jamais chercher l’effet de surface. L’auteur expérimente par ce genre le monde au nom même de ses faiblesses. Ce qui est un gage de vérité. Elle sait aussi combien dans notre vacuité nous oublions ce qui nourrit nos moments, notre âme, notre corps. Bref tout chez elle ramène à une injonction première : « Êtres humains, encore un effort. » À l’impuissance nul n’est tenu.

Emil DINGA est un poète subtil. Il fait de l’aphorisme l’essence de sa quête existentielle et poétique. Elle a le mérite de la profondeur : « Quand deux intelligences s’affrontent, il résulte une vérité, quand deux caractères s’affrontent, il résulte une morale. » écrit-il. Fautil y voir de la tristesse ? Bien plus sans doute pour celui qui cultive une certaine négativité (jouissive ?). Pour preuve : « L’amour partagé est la fin de l’amour. » Beaucoup des auteurs de cette anthologie ne seront pas d’accord avec lui. Mais c’est ce qui fait le mérite de propositions de réversibilité. L’oeuvre de Dinga en reste un des pôles.

Ion DIORDIEV n’oublie jamais de joindre le haut au bas, le corps à l’âme, le sommet de la pyramide humaine à sa base. C’est une manière de reprendre le monde dans l’espoir d’une harmonie aussi intérieure qu’extérieure. Mais chez l’auteur rien n’est donné pour acquis. L’aphorisme est là pour accorder à l’homme plus d’énergie afin de lutter contre sa peur du vide selon des stratagèmes qui ne sont pas forcément glorieux. Mais l’auteur fait confiance à la petitesse humaine. C’est une manière de prendre l’homme à son propre piège et de le faire réagir dans un monde où les rois sont rarement nus. Ce qui n’est pas le cas de leurs peuples.

Ion DIVIZA cultive une lucidité ironique : si bien que toute illusion sur notre nature disparaît. Nous n’y pouvons rien. Nous sommes fait comme ça : « J’étais plus intelligent quand j’étais en bas âge, parce que j’ignorais ma bêtise ! ». Sous ce paradoxe se creusent d’autres abîmes. Et bien des désillusions générales ou proprement roumaines pointent : « Les médecins s’enfuient à l’étranger, les patients ‒ dans l’au-delà. » Il y a là des vérités pas bonnes à dire mais qu’il faut bien souligner. L’aphorisme sert à planter de tels clous. Ce qui n’est pas sans faire sourire ‒ avec amertume. Mais nous ne sommes pas les seuls : « Le Très-Haut aime l’humour, surtout les prévisions météo ! » À bon entendeur, salut !

George DRĂGHESCU lui aussi ne se fait guère d’illusion sur la condition humaine, sa petitesse, son ethnocentrisme un rien animalier. Chacun y va de son pouvoir. Pour preuve : « On prend plaisir à être obéi à haute voix ». Peu d’illusions chez le poète sur notre peu qui aspire au tout mais sans s’en donner les moyens. Chacun officie dans le néant avec son tout à l’ego et ses maquillages. Bien sûr nous trouvons de quoi nous justifier. L’infâme en nous prétend incarner des idées nobles. Qu’importe le jugement dernier. Apparemment nous avons d’autres chats à fouetter.

Teodor DUME rappelle combien qui veut faire l’ange fait la bête tant nous sommes impuissants à cultiver un minimum d’élévation. « C’est tout juste la pierre du gouffre d’un puits qui peut parler de la douleur de l’eau. » : rarement l’homme s’élève en une telle profondeur même s’il rêve de chatouiller le ciel. Certes, « l’amour est l’arme la plus puissante de l’humilité. » Mais combien sont capable d’un tel effort ? Il est vrai que l’amour n’est pas le sentiment le plus partagé au monde. À bon escient Dume le rappelle. Il espère pour l’être une véritable foi. Elle lui permettrait de n’être pas seulement le domestique de lui-même et de se reconnecter à l’altérité loin de tout cosmétique.

Mihai ENACHI reste un aphoriste de premier plan. Il sait que l’homme n’est qu’une particule. Pour preuve, « dans l’horoscope natal, Dieu joue au billard avec les astres de notre destinée. » Dès lors il ne faut pas trop demander à la nature humaine. Elle s’accommode de tout et surtout d’elle-même. La bêtise nous guette ‒ du dedans comme du dehors. Et l’auteur lui même ne fait pas exception. Nous pouvons donc lui faire confiance : charité bien ordonnée commence par soi-même. Ce qui prouve que toute vérité ‒ soit-elle pas bonne à dire ‒ est lumière.

George GEAFIR est un satiriste impertinent. Il met l’homo sapiens au coeur de son aspect spécieux. Dès qu’il parle, il se ment à lui même. Ses paroles sont des ailes d’un moulin : elles brassent du vent. Et chacun se complet dans ses erreurs avec l’air chafouin d’un « type délicat, qui n’entre pas tout botté dans votre âme, mais les pantoufles à la main ». Tout homme est prêt à se vendre pour rien. Et si le « dénigrement ne nourrit pas notre orgueil, pourtant il certifie notre valeur ». Est-ce rassurant ? Pas sûr. Mais ce n’est pas l’objectif de l’auteur. Il soigne son angoisse par nos incompétences notoires, sauf une : « Je peux me priver de tas de choses, mais de moi, jamais. » Ecce homo.

Pour Vasile GHICA « les échecs répétés en amour mènent au vice ou bien à la grande poésie. » Ce sentiment est donc une des grandes affaires de son écriture. Du moins tant qu’il y croit comme l’enfant au Père Noël. D’autant que seuls « les cocus considèrent l’amour comme une erreur. » Tout compte fait c’est bien peu car leur nombre est moins nombreux que celui des maris qui naviguent en justes noces. Quoi que… Mais c’est une autre histoire. Mieux vaut croire à nos croyances et porter la coupe de l’amour aux lèvres même lorsqu’elle s’ébrèche. Et qu’importe notre myopie en ce domaine.

Vasile Sevastre GHICAN lui aussi fait de l’amour l’affaire de la vie. Étant septuagénaire nous pouvons faire confiance à ses leçons de conduite et d’inconduite. Néanmoins l’auteur n’en fait pas une fixation. Il nous dit notre fait. Celui-ci n’est pas forcément celui que nous attendions. Néanmoins nous savons soigner « nos procès de conscience par des insecticides. » Cela ne sauve pas mais nous arrange bien. Et notre langage permet de mettre sur notre manque bien des sparadraps. Pour autant l’auteur ne cherche pas à nous guérir : il enfonce notre clou jusqu’à nous rendre marteau. En entendant nous rampons comme des animaux.

Gheorghe GURĂU a découvert en homme l’animal qui le hante. Dès lors et en ce sens « Est-il normal qu’un âne porte des oeillères comme les chevaux ? » mais là n’est pas la question. Dans les deux cas nous restons à quatre pattes. Nous faisons donc tous partie d’un même troupeau. Guenon, primate ou simplement ‟couillon”, tout nous va. Si bien que les aphorismes de l’auteur fomentent notre immense bestiaire. Nos bestioles nous rongent de l’intérieur. Et, pour nous venger, nous mordons parfois comme des chiens enragés. Nous nous arrangeons toutefois de cacher qui nous sommes sous forme de poussin. Dans l’espoir qu’il existera toujours quelqu’un pour nous caresser.

Ovidiu KEREKEŞ illustre le monde tel qu’il est au sein de ses appétits et religions temporaires. Le sport y devient le veau d’or fait pour amuser les hommes. Faute de Dieu chacun cherche dans des illusions farcesques ses rêves d’éternité. C’est un peu mince mais nous sommes le fruit de la civilisation qui nous fait. Kerekeş rappelle que la sagesse et l’amour sont choses peu amènes à qui se mêle de ne penser à rien. Ce qui permet à la bêtise voire à la folie de nous consommer à petit feu. À cette aune la littérature pourrait-elle sauver le monde ? L’auteur l’espère. Mais il n’en est pas sûr. Et c’est un euphémisme.

Victor MANOLE est plus confiant dans ce qui arrive pour peu qu’on s’en donne les moyens moraux. Ses aphorismes offrent des structures de fondements. Leur auteur est bienveillant « Qui pratique l’humilité et le pardon, aime (vraiment) la vie », ou « Ne jouissez pas de votre richesse, mais de vivre d’autres lendemains encore. » Comment ne pas lui donner raison ? Il aborde l’aphorisme selon une voie particulière. Celle d’une édification avec l’espérance chevillée au corps et le rappel aux chuchotis du coeur. L’auteur croit à l’humain, le revendique. Sans illusion certes mais dans l’espoir que nous cessions de divaguer dans l’à peu près.

Nicolae MAREŞ pratique l’aphorisme dans la même veine. Le genre appelle chez lui à la dignité de l’être ce qui n’ôte pas un certain sens de l’humour : « Pour le bougon, le rire est errement. » Mais ce n’est pas le cas de l’auteur. S’il pourfend certaines erreurs, errances, horreurs là où la perfidie est ‟soeur de la barbarie”, l’objectif est de secouer l’humain pour le sortir de sa paresse. Résonne un appel au désir de durer au nom de valeurs premières et parfois les plus simples. La justesse de vue se moque de tout effet au profit d’une vérité parfois dure mais toujours altière.

Gheorghe MIHAIL part de la position précaire de l’homme. Celuici est au bord du précipice inhérent à sa condition. Mais l’aphoriste lui révèle de quoi la vie est faite : « Pour les mortels, le rideau ne se lève jamais pour les répétitions suivantes. » Néanmoins, et comme disait Beckett, « ça suit son cours ». À mesure que la vie avance son océan se complète. Ce n’est pas toujours joli, joli ‒ surtout pour certains : « Ce sont les seuls richards qui se paient le luxe, les pauvres ne font que l’entretenir. » Pour autant l’auteur ne se limite pas à une critique sociale. L’aphorisme s’y prête mal : il advient pour entamer un dialogue plus intime entre l’homme et lui-même. C’est là que toute révolution digne de ce nom commence.

Constantin OANCĂ ouvre l’aphorisme à une vision poétique pleine d’irisations. Son écriture se fait douce, insidieuse et cosmique : « Il fait nuit. Dieu nous regarde par ses étoiles. » et avec lui il faut savoir contempler divers types de beauté, même dans le kitsch, cette « bête qui attente au ramage d’un oiseau ». Existent dans cette approche de superbes frémissements. Là vie est là, impalpable et prégnante. Parfois suave parfois plus hésitante lorsque « L’attente est un rivage avec un navire qui n’arrive plus. » Tout est du même ordre et donne à l’aphorisme un réalisme merveilleux. Il ne peut que séduire.

Mircea OPREA tord le cou à un certain lyrisme. Il ramène à une littérarité qui néanmoins n’a rien d’étroitement vériste et ne manque pas d’humour : « Dans mon adolescence, pour quelques Lei, une Tzigane errant dans notre rue nous prédisait l’avenir dans un coquillage. Comme je n’avais pas assez d’argent sur moi, elle m’a prédit juste la fin. » Tout dans l’oeuvre est du même esprit corrosif et impertinent. L’auteur sait que pour peu qu’on ait « un fusil à la main, tout ce qui bouge peut devenir une cible. » L’aphorisme lui aussi est une arme contre les discours prétendus inspirés des grands orateurs prêts à faire dormir debout. Opréa caresse d’autres ambitions là où l’écriture devient l’« aile volant devant l’oiseau ».

Cornel PAIU ne prétend pas enserrer le monde dans ses aphorismes même si son rêve secret est la réconciliation suprême entre diverses ordres. « À partir de cendres et de quelques étincelles » il dit notre fait à qui nous sommes : « Si on était des lions, on déchirerait la charogne de ‟la démocratie” actuelle, pour ne pas crever de faim ! » Mais de fait nous nous contentons de digérer notre famine en attendant la fin. C’est un peu maigre. Demeure chez l’auteur un aspect ascétique. Il ne stigmatise rien et tente à chercher des ruptures dans le fil des jours tels que nous les alignons.

Nicolae PETRESCU-REDI ne fait pas dans la pitié ou la commisération : « En embrassant Jésus, Judas rapprochait ses crocs. » rappelle-t-il. C’est là les marques de la nature humaine dont « le bâton d’invalide est plus proche de nous que celui de maréchal. » Qu’à cela ne tienne : l’auteur ouvre nos clés de voûte afin que nous nous élevions hors des cellules que nous aménageons. Il faut à l’humain plus d’ambition. Et l’aphorisme nous appelle à l’ombre des arbres de la tentation au nom de la beauté, « Icône suspendue au clou de l’instant.”

Vasile PONEA ne cesse d’appeler à la lumière. Pour lui elle nourrit le monde et reste toujours prête à renaître. Nous sommes dons des héritiers de la terre : à nous, au nom d’une énergie morale, de lutter contre le désespoir ‒ même s’il est contagieux. Renonçant aux leçons de Cioran, l’auteur caresse d’autres objectifs : « regarder au-delà de moi pour trouver l’énergie des pensées. » C’est une belle leçon. Et qu’importe si ceux qui nous gouvernent font preuve de bien plus que quelques gouttes d’absurdité. Ne comptons donc que sur nous. Bref soyons poètes en vivant sous la croyance à la lumière.

Elis RÂPEANU, fée des songes de l’esprit roumain et de son humour, n’a qu’une solution: ‟chercher ses ailes.” Car marcher ne suffit pas. Il faut plus d’ambition à l’être. Qu’il sache enfin vivre l’instant plutôt que de parier sur l’avenir. Et qu’il s’habite, ici-même, ici bas : « les petits rêves n’ont pas besoin d’ailes gigantesques. » écrit l’auteure. Et il suffit de les vouloir. La poésie le prouve. On peut rêver d’histoires merveilleuses même en se lavant les dents.

Michelle ROSENBERG apprend un certaine justesse de vue. Il faut savoir se méfier de ce qui brille. L’or n’est pas nécessaire à qui habite le temps et transforme l’aphorisme en « cristal baigné dans le symbolisme du monde. » Telle est la vraie symbiose entre ce qui s’écrit et ce que l’on fait. Pour peu que l’on apprenne à accepter la recherche d’une paix intérieure. Ce lieu est mystérieux mais sa quête seule donne à l’écriture son authenticité. Elle se débarrasse aussitôt de son impatience et de son amertume.

Gheorghe A. STROIA cultive une certaine idée de la sagesse. Rien se sert de s’en prendre aux autres avant que chacun entame son propre dialogue intérieur. « J’ai fait la rencontre du souvenir ; dans ses sentiers, les désirs avaient mué en larmes… » Néanmoins, chaque fois il faut aller plus loin. L’aphorisme le propose dans l’appel à une générosité envers les autres. Ces derniers ne sont un enfer que pour les narcisses. Le seul moyen de faire bouger les choses est de les retrouver au nom de notre profondeur cachée car « les couleurs de l’âme sont les fondamentales. » Du moins à celui qui ne se contente pas de son propre spectre mais s’oriente vers une ombre plus solaire.

La poésie de Dan SURDUCAN tente de danser sur le visage de la pensée au sourire qui mord. Dans un exercice de solitude l’auteur crée par l’aphorisme une introspection. Il connaît le poids de la vie et au fil du temps tente un nouvel équilibre entre le coeur et l’esprit. Surducan reste avant tout un humaniste avide de sagesse et de simplicité. Certes, écrit-il, « Dans notre monde, la sincérité n’est pas toujours une carte gagnante. » mais il convient de s’y engager : tout le monde à y gagner sa vie sinon le ciel. Et qu’importe si tout finit en poussière. Cultiver son propre jardin est l’acte de fondation à tout travail humain.

Lucian VELEA se veut léger. La vie ? C’est un toutou pas snob à qui sait la prendre par le bon bout même si tout n’est pas facile. Le poète fait partie des esthètes farceurs : « J’ai commencé une cure d’amaigrissement. Je ne l’observe qu’entre les repas. » Preuve que la leçon d’existence n’est pas si compliquée que ça. « On peut devenir fou pour ne pas avoir fait la folie respective en temps voulu. » rappellel’auteur. La sagesse n’est donc pas qu’une leçon rationnelle : il faut à l’existence certains pas de côté. Pour autant Velea ne refuserait pas ses leçons d’inconduite mais il est comme Dieu : « je prodigue des conseils et presque personne ne les suit. » C’est pourquoi avant que d’asséner des vérités fondamentales il tente de construire des remparts de brindilles glanés dans les quelques livres qui lui servent de guides.

Silvia VELEA rappelle la vocation à l’existence et selon des chemins qui semblent contraire à une telle injonction : « Je suis lâche. » écrit-elle. Mais elle a soin de préciser : « Je crains de battre en retraite. » L’aphoriste prend donc la vie comme il faut. Le besoin de vitesse passe par un exercice de lenteur. Et parfois de retrait. L’auteure offre une belle leçon de vie à qui sait la lire. Chaque pensée a le mérite de ne jamais tomber dans la facilité : « On ne commence pas à aimer avant d’être humilié. On ne commence pas à aimer avant d’avoir passé outre à l’humilité. » Par de telles dualités Silvia Velea évite des injustices envers soi comme envers les autres. C’est pourquoi écrire mérite un travail suffisamment précis pour ne jamais se contenter d’approximations factices. Et si certain des auteurs réunis ici chérissent l’oubli Silvia s’inscrit en faux face à cette impasse.

Tous les créateurs de ce livre témoignent moins de l’espoir égoïste de survie dans la mémoire des générations futures que de la volonté d’offrir aux femmes et hommes d’aujourd’hui une substitut laïc à l’éternité chrétienne et un substitut métaphysique aux illusions communistes. Ils optent pour un supplément d’âme contre le matérialisme économique et les idéologies des potentats. Dans tous les cas de tels aphoristes ne se contentent pas de l’idée de Rimbaud dans ‟Une saison en Enfer”. Il ne s’agit pas de l’asseoir ‟la beauté sur ses genoux” mais de partir avec elle en voyage afin de mettre à nu des territoires inconnus. Bref de permettre la découverte d’un autre monde dans celui-ci. (Jean-Paul GAVARD-PERRET)

Viorel Birtu-Pîrăianu, Aripi de nisip, Editura PIM, Iași, 2018.

         Poet reputat, autor al unui număr de peste 25 de volume și coautor în peste 30 de antologii de poezie, cu numeroase apariții în reviste și publicații literare, Viorel Birtu-Pîrăianu ne oferă, de data aceasta un remarcabil volum de poezie, intitulat metaforic ”Aripi de nisip” în care îi recunoaștem portretul fizic și cel spiritual, ”dincolo de oglindă”.

         El însuși se prezintă dinaintea ochilor noștri astfel:”sfâșii amurgul cu un surâs, cu o floare / sunt aici un pendul fără de odihnă / căutând nenăscutele ere” (Pendulul).

         Cartea aceasta este: ”Povestea unui om ce a iubit odată viața” (Aripi de nisip).

         Volumul este alcătuit dintr-o sumă de autoportrete cât mai reale, deși metaforizate și personificate, astfel încât să justifice calitatea de poet. Structural melancolic, poetul cultivă poezia tristeții care-l apropie de Bacovia:”m-am agățat de durere / răstignindu-mă / eram prea obosit, Doamne, / să plâng, să aștept / sunt trist, îngrozitor de trist / de ce susții că sunt acel nebun? / am venit într-o zi să îngrop omenirea / când am ajuns, / ea plecase demult, aiurea / am pus atunci o cruce / pentru viața furată, trecută / în urmă / nimeni nu a plâns / nu avea cu ce / lacrima se uscase în suflet”(Printre dureri). Chiar și titlul volumului sugerează o zădărnicie: aceea de a zbura, când aripile atârnă și împiedică înălțarea sa, proiectându-l în situația lui Icar sau a lui Sisif. Constatarea de destul de dureroasă:”ce înșelător e timpul și ce rece-i luna / ce a venit în zori rupând în franjuri crude taina” (Jocul iubirii). Nu numai timpul se dovedește înșelător, ci și iubirea care e considerată un joc, ”un joc pe țărmul nemuririi”. Iar poetul nu e decât ”un muritor ce a iubit odată, într-o noapte, o zeiță”(Jocul iubirii).

         Glasul poetului e marcat de o tristețe fără leac:

 ”mi-e glasul iar însingurat / tăcerea asta mă omoară / picură dureri peste dureri / urcă și coboară / se pierd adânc în ochii mei / ce negru e afară amurgul / se stinge sub pleoapele nopții / clepsidra s-a scurs, este goală / se așează corbi negri peste culmea bolnavă / doar într-un ungher părăsit / un suflet plăpând se înfiripă în lumină / mi-e somnul timp peste ape / sfărâmat între clipe uitate” (Sub lacrima ta). Și totuși, la orizont, e de ajuns doar un cuvânt, pentru ca norii să dispară și o rază timidă să se strecoare în suflet:”eu caut doar un fir de orizont / la marginea timpului neumblat / visez să aprind iarăși pământul / cu un cuvânt și o floare / ca o lumină ce sfredelește necuprinsul” (Sub lacrima ta). Este mirajul iubirii care se insinuează în suflete, fără să ceară voie. Pentru aceasta, e nevoie de multe ingrediente, printre care: clipe zălude, umbra unui timp ucis, ramuri rupte de chitară, lacrimi de ceară, frunze galbene, chiar și nemărginirea, apoi o ”clipă de lumină/ în taina sfântă a unei mărturii”. Și în această căutare, poetul trăiește o experiență unică:”ceream o clipă de lumină / în taina sfântă a unei mărturii / trupul îmi era liră lină în nota unei melodii / ce îngâna în zori tăceri / lugubre și târzii / rupeam cu gândul lanțul în care se zbătea un suflet / ce s-a împărtășit întâia dată / pășind pe calea mântuirii / un om plecat din morții încă vii / mai presăram cenușă din urna lumii / dansam nebun în clipa sângerândă / se scuturau în vale crinii / țipau pe drumuri vechi ciulinii / dansam pe coală goală cu o pană arsă / poetul unei lumi pustii / era târziu și era noapte” (Taina). În drumul spre deslușirea tainei, poetul străbate cărări vitrege, depășește obstacole, până la deschiderea din zori, spre o nouă zi: ”tot căutând un drum, o cale / un sens sau un răspuns la prima întrebare / ardea în suflet lumânarea / mă cățăram spre depărtări / pășind prin mărăcini și spini / bătea un clopot stins în noapte / în orizontul cel plecat demult / tăcerea Ta plângea în inima tăcută / ciopleam nebun potirul cu miros de rozmarin / mă deschideam în zori spre o nouă zi” (Taina).

         Poetul recunoaște că l-a ajutat în alcătuirea poeziilor, natura lui visătoare: ”Visam pe crestele de rouă” (Taina).

         Și o scurtă autoprezentare:”mă îmbrac în haine de pământ / să ascult tăcerea cuvintelor ce mor / aici, târziu, la țărm uitat de mare / sunt cântec în amurg” (Pasărea).

         Tot în această poezie, despre cuvânt, de care este atât de legat, autorul spune: ”cuvântul este tril divin, e tainică chemare / iar cântul ei e dus spre alte zări de păsări călătoare” (Pasărea). Și altădată spune: ”mă topeam și ardeam a ultim cuvânt” (Într-o zi, de va fi).

         O foarte frumoasă poezie despre relația autorului cu Divinitatea, se numește ”Bulgăre de lumină”: ”pe țărm un pescăruș/ singur cu marea / păşesc către el / sunt drumețul cu chipul de ceară / rănit între spini / cu fiecare pas / trecut, rămas / mă apropii de cer / mă rog, mă închin, / lucesc între spini / stropi cruzi de lumină / ochii senini / a cui este vina / joc de umbre pe cer / pe umeri mantie cu crini / obosit mă așez între ani / mă închin în taina primei lumini / curgeam prin viață tăcut / în urmă fecioare / născute din mare / pășeau spre soare apune / printre valuri și spume / apune și timpul rămas / astăzi iubesc și beau orizontul cu sete / la final se naște un prunc / aici, lângă mare / surâde candid devenirii / în ochii lui cruzi răsar bulgări de lumină”.

          Cu toate că Viorel Birtu-Pîrăianu cultivă poezia modernă, renunțând la folosirea majusculelor inițiale și la unele semne de punctuație, el nu se poate lipsi de ritm și de oarecare muzicalitate, o cantabilitate a versurilor, care curg liniștit și molcom, fără meandre, sincope ori pierderi de ritm. Ideile, de asemenea, sunt clare și ferme și acest lucru aduce un plus de valoare scriiturii. Așadar, miez și substanță, veșmânt artistic concretizat într-o serie de figuri de stil, mânuite cu stăpânire și în același timp, cu virtuozitate.

         Poezia aceastui autor se înscrie în marea categorie a creațiilor moderne și post moderne, cu inflexiuni clasice. De altfel, aceste lucruri reies cu claritate în multe poezii:”între mine și timp/ a rămas un suflet în rugă / lumina s-a retras între ochiuri de apă / cerul s-a ascuns în priviri / și raza s-a închis peste pleoape / sunt pescăruș unit cu marea / și zborul meu este chemarea / taine și visări în urma umbrelor / în care trec și mă petrec / să mă unesc cu zarea / m-am născut dintr-un mugur / sunt coajă a vieții trecătoare / mă ard pereții lumiisunt foc de aripi albe  / peste ape / mai țes o pânză-n noaptea în care a țipat cocorul/ și întreb…” (Pânze în noapte).

         Fiecare poezie înseamnă o stare specială a autorului și chiar această stare este transmisă și cititorului, altminteri nu s-ar putea creea acea empatie necesară între iubitorii de frumos.

         Construcții originale: ”mă fug”; ”trăiesc a te iubi”; ”mă caut, știu că mă am”, ș.a.

         Poetul folosește ca mijloace artistice metafora, personificarea, epitetul, dar și alte figuri de stil. Exemple de personificări:”pe pleoapa udă a nopții”;”dansam nebun în palma vieții”;”mă cațăr pe ziduri să sprijin lumina”;”hainele rupte ale gândului”;”trupul dorului”;”pe umeri tăi se odihnea un înger”;”obosit, mă ridic în coatele timpului”;”în poala universului”;”țipătul dureros al timpului”;”plângea timpul sub copite de fier”;”țipau crengi despuiate de frunze”; ”soarele a căzut și a plâns / ploaia a tăcut printre munți / doar cuvântul a rămas răstignit într-un gând” (Prin pulberi de gânduri);”plânge ziua, țipă noaptea”. Se observă alternanța dintre plânset și țipăt, ca o accentuare a durerii. Dar și starea poetului e destul de curioasă:”m-am adăpostit / într-o picătură de apă”. Și în această ipostază, ce face poetul? ”Eu rătăceam căutând zadarnic un eu” (Prin pulberi de gânduri). Și:”eu căutam bezmetic turnul luminii / acolo dormea timpul / în tăcerea incoloră a lumii / pășeam printre râpele joase / mă înțepam în spini / lăsând la fiecare colț o rugăciune” (Prin pulberi de gânduri).

         Curentul modernist îi este atât de propriu poetului, el reușind o poezie inedită, interesantă, meditativă, plină de miez, o poezie plină de seve care urcă, precum clorofila în frunza cea mai înaltă a arborelui veșnic. Despre sine, poetul e conștient că este:”azi sunt prezentul uitat în trecut / prezentul absent în trecutul acut” (Dacă tu, dacă eu).

         Nu lipsesc întrebările filozofice:”Ce este viața fără noi?”; ”Dacă tu nu ești, eu cine mai sunt?” și afirmații cu caracter constatativ: ”Ce tristă este viața asta trecătoare”; ș.a.

         Și tot cu un caracter filozofic:”geme piatra aruncată în deșert”, probabil, piatra filozofală. Mereu revine întrebarea: ”Cine sunt eu?”, și răspunsul, în funcție de stările poetului, de cele mai multe ori, stări arzătoare: ”sunt lavă, sunt vulcan solitar”. Și:

”lumea e o tristă umbră”.

Din ipostaza de vulcan. Poetul îl roagă pe Dumnezeu să-l transforme în fluviu: ”fă-mă, Doamne, un fluviu să spăl păcatele lumii”. Romantic și sentimental, poetul folosește și un vocabular al romantismului: ”pe aripi de petale”; ”covoare de stele”; ”pe aripile iubirii” (loc comun), etc.

         Dar, cea mai frumoasă imagine se află cuprinsă în aceste patru versuri:”mă așez la picioarele crucii / să spăl cu lacrimi cămașa / mă ridic din genuni spre lumina trăirii / răsărind în zori printre flori”(La picioarele sufletului).

         Și o ipostază destul de cunoscută: ”mi-e sufletul un rug aprins / ard, ard în ploaia de gânduri”(Sărutul).

         Adieri din ”Cântarea Cântărilor” se regăsesc în poezia ”Sărutul”, când poetul, rătăcind, întreabă trecătorii unde îi este iubita, căreia, de data aceasta îi spune mândra mea:”sunt un trubadur uituc / pe unde să mă duc la mândra mea / am uitat pe unde să apuc / hei, îmi spune cineva unde e / cea mai mândră dintre flori?”

         ”Scriam pe zidurile cetății cu cioburi de suflet” –spune poetul și-l credem, întrucât, cu sufletul se pot scrijela cele mai frumoase cuvinte. Cele mai multe poezii au ca subiect plecarea, absența, despărțirea, golul rămas, tristețea, așteptarea, pe zidul căreia se pot însăila poveștile:”ai plecat femeie să cânți în corul de îngeri / drumurile sunt astăzi pustii / nu e lună pe cer, nu e soare / cuvântul plânge pe drumuri târzii / e întuneric în mine, în jur, / de unde vin și unde curg înspumate ape / mai trec în zbor răzleț / șir lung de gânduri amputate / cuvintele au dispărut pe rând / cui să cânt balade într-o noapte / frumoasa mea cu ochi fierbinți / tu ai plecat în cor de șoapte / locuiesc cu mine, cu timpul și durerea / cad umbre adânci și mă plâng / mă așteaptă nesfârșitul / eu am rămas aici să cânt la lăută sfârșitul / o barcă alunecă agonic pe ape / în dansul înserării peste pleoape / cresc imagini himeric pe cer / ce să cer, ce să sper / aș pleca, dar cum să zbor / cu aripile arse / mi-e sufletul zbucium etern / și durerea mi-e soartă / legat de țărm / nu plâng, nu gem și nu blestem / sunt doar o umbră sau o rană / prin care mă încheg în apă” (Umbra). Și pe aceeași temă:

”Țipătul gândului: / încăperea s-a năpustit peste mine / strivindu-mi sufletul de pereți / erau uscați și atât de reci / când m-am trezit am țipat / eram acasă / tu…/ în altă casă / absența ta mă ardea adânc / pășeam tăcut prin încăperile goale / în sunetul mut al / sufletului deșirat pe tocul gândului / căutând viitorul în timpul trecut și petrecut / sorbeam secundele în bătaia surdă a inimii / așteptând clipa / obosit, m-am așezat pe prispa sufletului / și am plâns / îmi era dor de tine”.

         Imagini remarcabile:”geamuri sparte de gânduri”;”crucea de crini”;”răsfățul tardiv al depărtărilor”;”ochii mei istoviți căutau maluri cu nuferi”;”am spălat cerul și am privit în ochii lui, plângea”.

            În încercarea lui de autodefinire, Viorel Birtu-Pîrăianu se vede, când un copac din drum, când fructul oprit al acestuia, și alte închipuiri, destul de inspirate:”sunt pom ce plânge pe drum / sunt fructul oprit aruncat pe pământ / sunt tristețea și disperarea adunate într-un pumn / sunt pumnul ridicat către cer / sunt cerul căzut pe pământ / sunt pământul adunat într-un gând / mă întreb, mai sunt / sau poate sunt acel ce nu mai sunt / azi plâng pe țărm / dar țărmul azi mai este țărm / mă înțeapă spinii, mă rog / sunt suflet biciuit de ploaie / sunt orbul ce caută privirea / sunt privirea ce plânge pe țărm / sunt țărmul cu ochii în lacrimi / sunt lacrima ce se stinge în mine” (Ultimul poem).

         Altădată, poetul se vede ”un nebun stelar” și dă naștere unui șuvoi de metafore uluitoare:”eram un nebun stelar la o masă / căutând o bătaie / de înger în întunericul lumii / cu sternul rupt frământând zilele / o respirație în câmpia de vorbe / o limită, nu știu unde să o așez / o casă într-un carusel al vieții și al morții / un surâs în inima lui Dumnezeu / o ancoră pentru cei ce vor veni, / oprind firesc în palma Lui / deschide Doamne lumina să strivesc / durerea și lacrima sub ultimii pași / dă-mi ochi să privesc necuprinsul / dă-mi mângâierea, alungă chinul / trupul meu fă-l arc peste timp / să pășească pe el cei ce caută, orbi, lumina / sunt grăuntele Tău zidit în nămol / voi încolți într-o zi, într-o vară târzie / la seceriș mă veți coace în cuptorul de ceară / să aveți pită pe drumul Golgotei” (Surâsul).

         Reper fundamental în viața creștinului, crucea e prezentă în diferite imagini: o cruce de crini, ”răsărea dintre spini, o cruce de crini”; ”cuiele plângeau pe o cruce”;”crucea dorului”; ”o cruce răstignită într-un gând”; ”zorile m-au găsit rezemat de o cruce”.

         Și alte elemente spirituale împodobesc versurile: biserici de suflet, biserici de cuvinte, altar, candelă, lumânare, etc.

            Rime și cantabilitate în genul incantațiilor populare din doine și balade, cu inflexiuni specifice descântecelor:”cărarea dorului în lacrima norului”.  Și: ”la răsăritul zărilor, în lacrima norilor / străbatem timpuri, gânduri, ape” (Surâsul îngerilor). Despre frământările unui suflet zbuciumat de un dor fără sațiu e vorba într-o preafrumoasă poezie, prilej de meditație și dovadă a măiestriei artistice la care poetul a ajuns: ”Între ape: era atât de întuneric în mine / încât mă împiedicam de gânduri / mi-am lăsat sufletul în vatră / plecând să dorm între ape / m-am trezit în zori, printre flori / roua se scurgea din inimă în iarbă / țineam în mâini flacăra / o așezam în zori din poartă în poartă / să lumineze calea celor ce vin / se tânguiau constelații între gene / eram neliniște, lacrimă și sânge / lunecam printre gânduri, / tăcerea aceea și azi mă apasă / căutam bezmetic începutul / în lumea asta surdă și oarbă / apele au uitat apoi să mai curgă / timpul tăcu în bezna din jur / umbre se frângeau printre șoapte, în noapte / mă învălui în despletiri de ape / în stropii cruzi de rouă / iar vântul printre stele privirea și-o coboară / pășesc prin veacuri înghețate, veșnicia să o mângâi / cu buze flămânde / mă întorc din somn să / rătăcesc mai departe pe ape / ruga mea a rămas o umbră târzie / încotro curg răzlețe păsări călătoare / sădesc hotar între nimic și ireal / pășind tot mai departe de prăfuitul ideal / lumina unui început sfârșit înainte de început / având mereu în tâmple vaiet surd / în ochi se aprindeau ruguri de sori / ochii însetați de lumină căutau o rază de soare / și am plecat, aiurea, hai-hui / mă apropiasem prea mult de porțile timpului / și am ars tăciune în vânt, a ultimă îmbrățișare / în zori nufărul a înflorit între ape”.

         Asociații neașteptate, imagini mirifice, sintagme inedite, aduc un farmec deosebit scriiturii și-l adâncesc pe autor în taina poeziei adevărate. Exemple:”în suflet se prelinge infinitul”; ”ard zările topite în palmă” (Fluture în noapte); ” mi-am făcut cuib din rănile lumii” (Fluture în noapte); ”eu căutam murmurul ploii / zidind rădăcini în lutul planetar / să ating în zori necuprinsul” (Fluture în noapte), ”păşea un înger pe colţuri de durere” (Cântă o vioară),”ating timpul în noaptea albă dintre lacrimi” ș.a.

            Sunt multe sintagme fericite în poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu și ele ies la iveală, la fiecare pas.

            Poezia lui este total pozitivă, nu există încrâncenare, negativism, obidă, răutate. Doar voaluri de melancolie. Dimpotrivă, induce stări de bine, de pace și liniște sufletească. Ea înalță sufletul, nu-l prăbușește în abisuri insondabile. Autorul și L-a ales ca interlocutor pe Dumnezeu și poartă cu El un dialog, fie sub forma rugăciunilor către El, fie a întrebărilor sau a tăcerilor în care se complac.

         Sintagme comune: fereastra sufletului, lacrima sufletului, aripi de soare, glasul pământului, pacea izvoarelor, aleile toamnelor, palmele iubirii, ”te-ascunzi în taina unui vis”, lacrima nopții, pulberi de stele, țăndări de gânduri, țărmul sufletului.

         Repetiția, un alt procedeu stilistic folosit de autor, pentru a da un plus de expresivitate versului și a întări ideea, e prezentă în multe poezii. Uneori, ea vine fonic, ca un ecou:”norii albi s-au scurs în mare/ pescăruși se pierd în zare / a întrebare, a visare, a uitare / goi de gânduri, goi de lume, goi de toate / pășim amândoi la întâmplare / rătăciți în noi, căutăm un noi” (Ultimul pescăruș).

De multe ori, finalurile sunt neașteptate, bruște: ”mă cațăr pe firul de iarbă / mă aștepți iarăși în prag / mi-e dor de cel drag / dar pasul e gol, se afundă în nămol / vroiam să mă nasc, dar unde să fac acel pas / acum zac în firul de iarbă țesut între noi / poarta e deschisă dar pragul e gol/ sunt pasul uitat într-un veac / plâng astăzi, mă plâng / eu am plecat cel dintâi / adresa mea o găsiți, mâine, la căpătâi” (Ultima adresă).

         E destul de curios cum, un poet citadin, are pentru iubită, apelativul ”mândra”, folosit în diverse ipostaze, iar altădată, o apelează cu sintagma: ”aleasa mea”.

         O eventuală definiție poetică a femeii: ”Femeia, lacrimă de înger”.

         Autorul e conștient de darul ce i s-a dat și caută să-l onoreze și chiar să-l înmulțească:”sprijin de ceruri cuvintele mele / aprind felinare în suflet cu versuri de lumină / căutând în gol nesfârșirea / respir adevărul și strig / lasă-mă, / Doamne, să aștept învierea / în ochiul de apă din pleoape / să fiu o rădăcină a clipei ce vine” (Se aprind felinare).

         Într-una din poezii, autorul încearcă definiții poetice inedite: ”sărutul – mângâierea sufletului / sufletul – taina nestinsă a gândului / gândul – lacrima universului”(Anotimpurile iubirii). Este o definiție în care termenii decurg unul din celălalt, într-un crescendo, de la particular la universal.

         Poeziile acestui autor nu sunt simple exerciții de rafinament artistic, ci sunt gândurile profunde ale unui virtuoz al cuvântului care, cu fiecare carte înalță trepte spre edificiul spiritual, spre infinitul iubirii, într-o exemplaritate care îl onorează și-l califică drept un poet de spiță modernă, demn de orice dicționar de literatură.

         Și o foarte reușită definiție poetică a femeii: ”femeie, sărutul vieții pe pământ” (Sărutul vieții). Alte definiții: ”dar ce este femeie azi sfârșitul / decât lumina noului început” (Pași în noapte).

         Mister, adâncire în taină, meditație, pace înaltă, speranță, amintire, dor-dorință de desăvârșire, tăceri astrale, adieri de suflet spre lumină, ”surâsul clipelor eterne”, un cor de îngeri care ”se așezau pe coama serii”, toate acestea alcătuind Poezia. ”Mi-e cântul liturghie” – spune poetul. Dar ce îmbătător amestec!

”mi-e cântul liturghie / din cenușa milenară ridic gânduri / tu treci purtând marama iubirii în suflet / mi-e trupul o jertfă și cerul e timpul rămas / se aprind aurore pe cer / eu zăbovesc lângă vatră să aprind focul / ne-mpărtășim în biserici de suflet / purtând pe frunte  / coroane din frunze și spini / uneori o lacrimă se așează pe pleoape / în tinda unui suflet rătăcit într-o noapte / mi-e cerul vecie și clipa mi-e soartă / străin ce bate în noapte într-o poartă” (Frunze și spini).

         Un termen care apare frecvent, obsesiv, este târziul. E atât de frecvent încât se confundă cu versurile unor refrene cunoscut, cu ecou de romanță:”era târziu și era toamnă”; ”era târziu și era noapte”; ”era târziu și era frig”, ”era târziu și era iarnă”, etc.

         Lumina are un rol primordial în poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu: există turnul luminii, fântâni de lumină, parfumul luminii, iubita este”lumina din zori”; chiar și pe Dumnezeu îl roagă poetul să se apropie și să-i dea lumina, iar într-un vers spune:”eu scriu cu lumânări de suflet pe ziduri de ceară”.

         O poezie existențială, o poezie a căutărilor de sine și de sens, o poezie de care autorul se sprijină, ca să nu-și mai simtă grele, aripile de nisip.

 ——————————-

CEZARINA ADAMESCU

18 Gerar, 2019

CE CALDĂ-I FU ÎMBRĂŢIŞAREA

(Versuri dedicate Maestrului Florin PIERSIC,
unul din cei mai mari actori de pe ambele maluri de Prut, 01.11.2017)

Ce caldă-i fu îmbrăţişarea,
Ca de a Tatălui ceresc,
Ce dulce fu sărutu-n frunte
Şi spusa: Frate, te iubesc.

Ce blândă fu privirea lui,
Cu ochii plini, rouă din care,
Câte o picătură mica,
A dus cu sine… fiecare.

Ce trist e că… a stat puţin,
Aici… la noi la Chişinău,
Ce tare sufletul mă doare
Şi c-a plecat… îmi pare rău.

O să-l aştept de câte ori,
Îl va aduce trenu-n gară
Cu tot peronul plin de flori,
Actor ce reprezint-o Ţară.

O să adorm cu el în vis,
Mai mult nu mi-aşi dori nimic.
Aşa cum l-am văzut în scenă,
El Frate, Tată… şi Bunic.

La Mulți Ani Maestre !!!

——————————————

Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău, Basarabia

27 ianuarie 2019

Împăcată

Sunt un simplu om ce arde
Pe un rug aprins de stele
Şi se miră, şi se-ntreabă:
– Cum de a ajuns la ele?

Sunt un simplu om ce-și duce
Inima în câmp de flori
Să se-mbrace în lumina
Revărsată de cu zori,

Curcubeul să-l cuprindă
După ploile trecute
Şi din lacrima de taină
Să ia zilele durute…

Depărtarea să o treacă
Doar cu pasul fericirii,
În altarul clipei sacre
Să dea sfânt tribut menirii!

Sunt un om ce-a scris povestea,
Cu o luntre de trăiri
Tinereţea se tot uită
Prin album de amintiri!

Toamna cu-n arcuş grăbit
Îmi mai cântă o baladă,
Dar m-ascund în poezii,
De prin rime să nu vadă.

Nu se lasă şi aduce…
Frunza veştedă-n alei
I-am promis un pumn de stele
Şi un vers să fie al ei.

Sunt un om trecut prin sită
Ce a tras la plug mereu,
Dar credinţa i-a dat aripi
Şi curaj când i-a fost greu…

Astăzi… caut vindecarea
Cred mai mult ca niciodată
Vreau să fiu cu mine însămi
Şi cu lumea împăcată!

(foto sursa internet)

ESCHATON

Clipă atroce
pretutindeni
deșert
nicio
oaza
în pustiul
ce ne înconjură
nimicul întunericul
spaima
intr-un
dans macabru
nu mai vine
nimeni
să ne salveze
Mesia
a fost ucis
undeva pe drum
s-a lăsat noaptea
singurătatea
cade
ca o ghilotină
finis mundi

——————————-

Ioan POPOIU

26 ianuarie 2019