Cuvânt și iubire

„Filozofia este medicina sufletului” – Cicero

 

   Filozoful și matematicianul grec Pitagora (580 î. H. – 495 î. H.) numit de contemporani „înțeleptul” le-a spus: „Nu sunt înțelept, ci iubitor de înțelepciune”. Așa, spune povestea, a apărut  termenul pentru Filozofie, din cuvintele grecești phil și sophia.

   Filozofia este una din principalele forme ale manifestării spiritului uman, născută din mitologie, întrucât oamenii s-au raportat la lume mai întâi mitologic și numai apoi filozofic. Dacă miturile apelau la imagini și întâmplări fantastice, filosofia recurgea la judecăți și raționamente.

   Strădania omului pentru cunoaștere a fost puternică, fiindcă omul dorea să perceapă lumea din jurul lui. Toate ființele umane, conștient sau inconștient au filozofat, întrucât fiecare om își punea întrebări și conversa cu sine însuși, dorind în primul rând să afle răspunsul la întrebările: cine este el, pentru ce există.

   Filosofia a apărut în secolul VII î. e. n. în Orient, iar apoi, în sec.VI î. e. n. a fost prezentă în Europa, în Grecia. Filosofia contemporană este puternic influențată de știință, a fost și continuă legătura strânsă cu alte discipline, se ocupă de viața interioară a omului și de conectarea lui cu mediul exterior. Unii care nu cunosc adevăratul sens al filozofiei, susțin că doar știința este cea care face ca omenirea să progreseze, ei fără să-și dea seama că filozofia a trasat drumul oamenilor care s-au preocupat de știință. Gândirea omului de știință este încorsetată de realitate și fără să filozofeze sau să meargă pe căile intuite de filozofi, nu ar fi putut crea teorii ce pot depăși în timp realitatea prezentă. În plus, doar filozofia poate arunca gândul spre ființă, sensul vieții, divinitate, moarte, univers etc. Este însă tot atât de adevărat că mulți filozofi au fost la bază matematicieni, deci oameni de știință, precum Pitagora, Aristotel, Platon, Descartes etc.  Platon (428 î. H. – 348 î. H.) de exemplu, când a înființat Academia platonică  – o școală filozofică idealistă plasată într-o grădină din apropierea Atenei, a pus deasupra ușii scolii inscripția „Să nu intre sub acoperământul meu cine nu e geometru ”, arătând prin aceasta cât de importantă este cunoașterea științei pentru  un filozof.

   Aristotel (384 î. H. -322 î. H.), cel mai mare filozof și om de știință al lumii antice a cărui  abordare rațională a stat la baza întregii opere, remarca că Mirarea a fost într-adevăr cea care a împins  primii gânditori la speculații filozofice.  „Dar  tot așa după cum numim om liber pe Acela care își este singur scop și nu este un scop pentru altul, astfel această știință este singura dintre științe care este liberă, căci singură ea are un scop propriu. […] Deci toate celelalte științe sunt mai necesare decât ea, dar nici una nu o întrece în excelență”, spunea tot Aristotel.

   De-a lungul vremii au apărut diferite sisteme filosofice, dar toate au avut aceleași întrebări, și răspunsuri din ce în ce mai înțelepte, direct proporționale cu lărgirea înțelegerii omului. Totuși, problemele fundamentale ale filozofiei rămân aceleași, se schimbă doar orientarea minții omenești, calea sau mijloacele prin care omul încearcă și reușește, într-o oarecare măsură, dezlegarea problemelor.

   Filozofia nu se află în afara lumii, ea este liantul acestei lumi, pentru a o face mai puternică și mai bună. Este un cumul de gânduri pe care mintea omului o aruncă departe și în diferite direcții, ca apoi să se focalizeze în mod real asupra unui punct. Spre deosebire de alte activități ale omului, mai modeste, mai ușoare, fără un efort prea mare al gândirii, mult mai precise, utile, necesare, de multe ori prezentând soluții urgențe, filozofia are nevoie de clipe de meditație cât mai lungi, ea are răbdare, profunzime și nu are – urgențe.

    Doi filozofi, David Hume (1711-1776) – reprezentantul iluminismului scoțian, precum și germanul Immanuel Kant (1724-1804) gânditor din perioada iluminismului, au jucat un important rol în dezvoltarea filozofiei. Hume a respins și a ridiculizat valoarea ideilor abstracte, întrucât ele nu vin din realitate, din experiența vieții care ne învață cum se leagă fenomenele între ele, iar obișnuința este baza tuturor raționamentelor din experiență, iar obișnuința face ca în suflet să ia naștere starea de credință. Kant a venit cu ideea că experiența și judecata permit deopotrivă cunoașterea. Rațiunea nu poate cunoaște totul, este limitată în domeniul cunoașterii, dar are o valoare în domeniul practic – cel moral. Kant afirma că filozofia trebuie să înceapă de la concepte date însă determinate neclar sau insuficient, astfel că filozofii nu pot începe cu definiții „fără să se închidă în interiorul unui cerc de cuvinte; filozofia nu poate, așa cum face matematica, să funcționeze sistematic; trebuie să analizeze și să clarifice”.

   Pentru filozoful german Hegel (1770-1831) filozofia este înainte de toate un sistem de gândire, este spirit liber. Sistemul lui Hegel este sistemul rațiunii care domină lumea, care se dezvoltă în toate aspectele concrete ale lumii, ale naturii și ale spiritului. „Ceea ce este rațional este real și ceea ce este real este rațional” – conține ideea centrală a sistemului său. Hegel a acuzat celelalte sisteme filozofice, inclusiv pe cel kantian, că rămân într-o gândire abstractă, metoda lui fiind cea „dialectică”, un proces mobil al gândirii. De exemplu: de la Ființă (concept abstract) se trece la existență (real, localizat). Spune Hegel: „Ființa pură și neantul pur sunt unul și același”. Pe de altă parte ele sunt opuse. Neantul este antiteza ființei. În realitate nu este decât ființa în neant și neant în ființă. Mișcarea, dispariția unuia în celălalt = devenirea. Iar devenirea este existență. El, Hegel, principalul reprezentant al idealismului, susținea că obiectul filozofiei nu este decât Dumnezeu; scopul filozofiei este de a cunoaște pe Dumnezeu, acest obiect fiind comun cu acel al religiei, cu diferența că filozofia îl consideră prin gândire, raționând, iar religia, reprezentându-și-l. Sarcina filozofiei este a concepe ceea ce este, căci ceea ce este, este rațiunea – conștiința revenită la ea însăși din lumea transcendentală – , și fiecare individ este un fiu al timpului său, iar filozofia – timpul său prins în gânduri.

    Filozoful german Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844-1900) consideră filozofia o confesiune indirectă a filozofului, filozoful fiind un om care „neîncetat trăiește, vede, aude, bănuiește, speră, visează lucruri extraordinare. […] Filozofia este viața liber consimțită în ghețuri și pe vârfuri de munți”.

    Filozoful englez Herbert Spencer (1820-1903) considera că filozofia este o cunoaștere de gradul cel mai înalt de generalitate, spre deosebire de știință care se compune din adevăruri mai mult sau mai puțin izolate, necunoscând integrarea lor: „Cunoașterea cea mai umilă este cunoștința ne-unificată; știința este cunoștința unificată parțial; filozofia este cunoștința complet unificată”.

   Wilhelm Wundt (1832-1920), fiziolog, filozof și psiholog german, exprima aceeași părere și anume că „Filozofia este știința universală care are menirea să unească într-un sistem lipsit de contradicții cunoștințele mijlocite de către științele particulare și să reducă metodele generale folosite de știință și supozițiile cunoașterii la principiile lor”.

   Scriitorul și filozoful evreu-francez Henry Bergson (1859-1941), laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1927 spunea că „Filozofia intră în domeniul experienței întrucât ea amestecă știința, teoria cunoașterii și metafizica și din acest amestec nici una nu pierde ci câștigă, în final”.

   Filozoful, politicianul italian Benedetto Croce (1866-1952)  considera filozofia drept o știință desăvârșită.

   Filozoful român Dumitru D. Roșca (1895-1980): „Filozofia se sprijină pe știință și pe experiența de viață creând o imagine despre cum trebuie să fie omul”.

   Pentru filozoful german Martin Heidegger (1889-1976) a filozofa însemnă a-ți pune prima întrebare: „De ce este de fapt ființare și nu – nimic?” Filozofarea, spune tot el, este „o cunoaștere care nu numai că nu se supune măsurii timpului, ci care, dimpotrivă, așază ea timpul sub propria-i măsură ”.

   Oamenii filozofează uneori inconștient și frânturile de filozofie se adaugă la marea filozofie a vieții, a înțelegerii ei și alegerii celor mai bune căi de viețuire între oameni. Filozoful, poetul român Lucian Blaga (1895-1961), preocupat de „conștiința filosofică” scrie: „Omul de știință se mulțumește să stabilească unele principii, reguli sau legi și să imagineze eventual unele metode de existență […] Filosoful este prin intenție autor al unei lumi care rămâne ținta demersurilor sale […] Pentru omul de știință, experiența în totalitatea ei devine un prilej de diviziune a muncii; el se situează într-un sector al experienței…[…] Filosoful captează experiența, ca să-și alimenteze cu ea viziunea, ale cărei semnificații îmbrățișează totul existenței”.

   Filozoful, eseistul Constantin Noica (1909- 1987), în „Încercarea asupra filosofiei tradiționale” crede că: „Filosofia arată încotro trebuie orientată rațiunea”.

   Faptul că i se atribuie deseori filozofiei numele de metafizică, este explicat de către filozoful și omul politic Petre P. Negulescu (1872-1951) în „Problema ontologică”, metafizica însemnând: „Știința a ceea ce este dincolo de lumea fizică, de lumea ce se poate observa și experimenta, într-un cuvânt dincolo de lumea ce se poate percepe cu simțurile”.

   Dar dacă admitem că filozofia, înțeleasă ca metafizică, este știință și că acesta-i obiectul ei, trebuie de îndată să identificăm și metodele ei specifice, întrucât se știe că orice știință se autorizează prin obiectul său de activitate și prin metodele sale de căutare și aflare a adevărului.

Iată însă, că de curând filosofii nu mai sunt de acord asupra căilor prin care filosofia urmează a se realiza ca metafizică. Unii consideră că întregul studiu al fenomenelor ar cădea în sarcina științelor propriu-zise, iar filozofiei – în cadrul așa numitei teorii a cunoașterii – i-ar reveni sarcina să dovedească incapacitatea minții omenești de a depăși limitele experienței. Privită cu acest înțeles, filozofia se transformă într-un fel de psihologie superioară sau speculativă. După alții, scopul filozofiei ar fi să studieze legăturile dintre științele pozitive și să contribuie la întrunirea lor într-un sistem unitar. Într-o asemenea accepțiune, filozofia ar deveni un fel de logică superioară sau, cu alte cuvinte, o metodologie generală a științelor.

   Filozofia duce inevitabil la religie, dar nu poate trece peste ea, religia completează în chip necesar drumul lăsat deschis de filozofie. Când încearcă să treacă peste religie, rațiunea cedează locul credinței și filozofia religiei. Deci ele se completează într-un fel.

  De curând Președintele Statelor Unite a vorbit despre necesitatea cunoașterii istoriei religiei, ca un act de cultură, întrucât cunoscând-o – se subînțelege – , oamenii ar putea găsi răspunsuri la multe întrebări despre viață, despre el – omul, și despre cum trebuie trăită viața, despre năzuințele avute în trecut și lupta pentru o viață mai bună, mai dreaptă. „Cunoașterea biblică este importantă în societate”, a spus Președintele. Desigur, ea nu trebuie să lipsească din cultura unui om.

   În zilele noastre, pe o mare parte a planetei, există o tendință de a evita filozofia și religia, fiindcă omul refuză să mai gândească profund, să învețe cum se trăiește cu adevărat. Există o instabilitate a lumii, o neliniște provocată de lipsa de încredere în conducători, în ei înșiși, în vremuri mai bune, dar și o lipsă de preocupare pentru a le avea. Și atunci preferă să se izoleze, să rămână în mijlocul aparatelor noi inventate – rezultat al progresului tehnic (bune și ele dar nu să te captiveze în totalitate!), să-și trăiască doar ziua prezentă, sau să se arunce în mocirla vieții a celor fără de gând și conduită morală. Și-atunci ne mirăm de unde răsar atâția oameni corupți, de ce viața ne este dezordonată, ființa dezechilibrată. Uităm de alcătuirea noastră din corp și suflet, că aceste părți sunt legate și fără a le da atenția cuvenită, echilibrul necesar, devenim schilozi. Or, pentru a putea iubi viața și a ști să o trăim frumos, va trebui să evităm schilodirea, să ajungem în adâncul ființei noastre pentru a ne bine cunoaște și a gândi asupra modului de ieșire la suprafață, între puținii oameni morali și demni, care există totuși, și care ne așteaptă însănătoșiți, după lunga noastră boală.

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

1 februarie 2019

Recent, am recitit (după o variantă din CrestinOrtodox.ro), poemul „Cântecul Potirului” de Nichifor Crainic, considerat, alături de „Iisus în celulă” de Radu Gyr”, ca aparținând celor mai frumoase poezii născute în închisorile comuniste, literatură ajunsă sub privirile noastre prin reconstituirea ei după surse orale. Așadar, o literatură salvată de memorie. Și amintesc aici, legat de vehiculul poemului lui Nichifor Crainic, numele preotului Opre Crăciun, supraviețuitor al calvarului de la Aiud.

Citind și recitind cele două poeme numite, am ajuns să mă întreb dacă doar dramatismul mediului concentraționar poate stimula asemenea creații lirice de excepție. Desigur, nu dispun de competența necesară în a oferi răspunsul la o asemenea întrebare. Și nici nu am la îndemână o analiză a fenomenului – care e posibil să existe. Am invocat deci o interogație retorică.

Am putea totuși să ne întrebăm, cu posibilitatea de a avea și un răspuns, cum stăm azi cu poezia rezultată din raportul poetului cu Cerul. La o reacție spontană, s-ar părea că nu stăm bine, de vreme ce libertatea anarhică de azi, în care Dumnezeu se află, ca pe vremea iluminismului ori a modernismului, într-o paradigmă de marginalizare, desigur, cu oarecari diferențe. Iluminiștii renunțaseră să se mai ocupe de Dumnezeu, considerându-L neimplicat, după crearea omului, în viața pământească, iar moderniștii l-au ignorat complet, invocând inexistența Lui.

Dar iată că despre postmodernismul literar aflăm că el nu exclude credința, pietatea, căutarea mistică, acestea manifestându-se „liber prin vasele comunicante ale mentalităţii postmoderne” (Corina Braga). Circulația aceasta liberă însă ar avea drept caracteristică o atitudine de ridiculizare și caricaturizare asumată de scriitor în raportarea sa la Creator (pr. dr. Daniel Enea).

Desigur, generalizarea cu privire la caracteristicile curentelor culturale nu exclude existența unor situații particulare. În acest context al temei, excepția pe care încerc să o prezint aici cititorului e un poet care scrie, deși aparține postmodernității (în formă), poezie cu o puternică încărcătură religioasă. E vorba de poetul Marin Beșcucă, pe care îl aflăm, în substanța scrisului său, sub un puternic și continuu monolog ce îl invocă pe Creator ca pe Cel ce „e totdeauna bun”, ca pe Cel ce te ridică mereu, „nu te lasă la pământ”.

Intervenția mea de aici e de pe poziția cititorului comun și se limitează la unul dintre volumele numitului poet, ales anume pentru asta din suma cu două cifre a cărților pe care le semnează, tomuri ce, fără vreun merit sau efort personal depus spre a le obține, le am cu autograf în modesta mea bibliotecă. Referitor la această neverosimilă posesie, când l-am întrebat pe generosul autor „De ce eu?”, dumnealui a invocat… prietenia. O prietenie în virtual, cu efecte, iată, în real (mă refer la raftul bibliotecii mele care îi conțin cărțile).

Cartea asupra căreia fac aici câteva referiri reprezintă expresia poetică a autorului Marin Beșcucă contextualizată temei religiozității, nu însă ca poezie religioasă după definiția clasică, ci ca literatură care conține predominant relația poetului cu Cel care întreține în noi scânteia sau, în cazurile mai rare – Marin Beșcucă încadrându-se în această excepție –, focul sacru. Volumul invocat are titlul „Floricel – Baladă peste Livada de Bihor”, apărut în 2018 la Editura „Aureo” din Oradea.

Floricel, fiul lui Florin și al Florinei – iată, numele fiului nici că putea fi un altul; dacă nu prin botez, atunci prin decizia poetului care îl istoricizează în carte –, e un mai tânăr prieten al autorului, preot, „ mare iubitor de oameni (firește), „un tip de om aparte”, cu „un ceva pe care ți-l impune” și cu gânduri ce „se prindeau în același zbor” cu ale poetului, prietenul său. În conținutul ei, cartea ni-l dezvăluie doar subliminal pe cel căruia îi este dedicată, căci poemele volumului reflecă sinele poetic al autorului. Floricel e catalizatorul reacției, stimulentul care produce compusul poetic.

Poetul crează în acest volum – prin cuvânt, firește – ceea ce face pictorul cu edificiul cel inițial, dezgolit de imagini interioare spre a-l desăvârși apoi ca Biserică, trup și suflet întru Domnul. Cu imaginea ființială a lui Floricel, ca interlocutor pasiv, poetul lucrează asupra propriei ființe, dezvăluindu-ni-se împreună. Cititorul cu care mă identific aici nu-l poate vedea, așadar, pe poet decât de mână cu Floricel, căci lumina ființei „Tânărului Purtător de Har” se reflectă spontan pe chipul celui care o „gestionează” în poem. El, poetul, e „inginerul de lumini” care exploatează efectele blendelor în platoul de creație, valorificând potențialul reflectorului, sursa luminii, harul împărtășit în doi: unul, Floricel, care poartă harul frumuseții interioare, celălalt, îndrituirea harică de a pătrunde în peștera care ascunde lampa lui Aladin. Poemele/ secvențele poetice, din această carte, în număr de 130, alcătuiesc un summum dual, expresia întregului poetic rezultat din actul confesiunii/ monologului poetului, avându-l pe Floricel ca persoană a doua „tăcută”.

Dar ce-ar fi subiectiva și sumara mea prezentare de aici, fără mostrele, în context, de trăire poetică. Așadar, voi preleva câteva frânturi de poem pe care le voi selecta spre a releva câteva repere. Țin însă, înainte de asta, să fac eventualului cititor al acestui demers o precizare (eventual, preventivă), anume că poetul Marin Beșcucă folosește în poemele sale o marcă gramaticală proprie, o licență de autor, adaptând la diateza reflexivă verbe care sunt consacrate la diatezele activă sau pasivă. Asta însemnând că poetul suportă asupra sa trăiri pentru care lingvistica oficială nu oferă soluții particulare (în context, mi-amintesc de topica neoficială privind unele semne de punctuație, în cazul cunoscutului poet Cezar Ivănescu).

În poemele volumului numit vom găsi, între altele, reflecții asupra autocunoașterii, condiție primară în a a face posibilă creșterea spirituală. În poemul „Licărire” poetul dă sens dificultății privirii în interiorul propriu, aventura introspecției. Întâi ironizează privirea selectivă, tendința narcisistă a celui care experimentează cercetarea propriilor stări: „și tragi din retină să se vină/ numai ce ție-ți-e pe plac…/ nici măcar sufletul nu-l întrebi,/ pofticios nevoie-mare!/ și-ți tragi o imagine,/ alta-și-alta-și-alta,/ și,/ ba pe-asta, nu!/ șoptești de buzele să nu te simtă,/ auzul să nu te audă…”. Poetul continuă, în poem, natura frământărilor legate de reperele bunei călătorii lăuntrice: „îți faci trupul semn de întrebare/ și lași liber ochiului…/ dar nu vrea să plângă,/ și el vrea să știe tot!/ din licărire se devine scânteie,/ focul vrășuie stâlcind cronologia…/ deja sunt mai bătrân/ o emisferă din viață așteaptă răspunsuri,/ cealaltă refuză jocul…/ și gluma se-ngroașă!/ din nou,/ de sub clipă,/ o licărire!/ îți cere drept testament:/ mie nu trebuie să-mi spui,/ am fost peste tot!…” Și poetul deapănă ghemul temei, adresându-se confesorului: „ …i-așa comedie în gânduri, Floricel,/ subtil,/ totul ți se prezintă din divin,/ este o curgere care te prinde de origini,/ iar amintirile vin să-ți ceară drept de tezaur,/ eh!… ce vânt de la ruși!”

Crezul poetic al lui Marin Beșcucă conține substanța dictonului născut din retorica lui Cicero, prin adaptare la Dumnezeul creștinilor: „Nihil sine Deo!”. Poetul îl invocă adesea pe Dumnezeu, ca în poemul „Bucuria harului”: „eu sunt născut Poem!/ așa mi-a născocit Mărțișor!…/ Iar Poemul de mai sunt simte în totumu-i/ bucuria harului – în totumu-i!/ vezi tu Floricel,/ eu n-am conceput o fracțiune de timp/ să nu-mi iau în conștient prezența Șoaptei/ Nihil sine Deo,/ la mine, a jucat primordial!/ m-am venit târziu și greoi,/ dar în mine a curs de celula dintâi,/ apoi am intrat în disoluție,/ de unde mi-am adus memoria apei,/ apa este apa vie deci,/ Dumnezeu!/ Bine mi Te-ai venit, Doamne!/ am mai spus,/ iar curgerea mea s-a devenit fundamentală…/ Nihil sine Deo, Tânăr Purtător de Har,/ m-a prins în metabolismu-i divin/ și m-am rămas prin oarba-mi credință,/ dar, biet om!/ am acceptat Poemul de catapeteasmă, / și, Floricel,/ toate curgerile mele s-au fost în căutare, băiatul meu…”

Marin Beșcucă e încredințat că din același „Nihil sine Deo!” s-a născut și poetul ce-i poartă numele și prenumele: „Nihil sine Deo/ mi-era pasul sângelui, Floricel,/ mi-era amprenta bătăii în inimă,/ Nihil sine Deo!/ iar sufletu-mi știa toate astea,/ însă-i plăcea să mă ispitească…/ dar nu mi l-a lăsat Dumnezeu!/ într-o noapte cântecul de cocoș mi-a ciupit doar visul,/ iar visul n-a mai apucat să ascundă/ și Dumnezeu mi-a pus Șoapta pe căpătâi,/ era Poemul, Floricel./ Poemul!” („Și căile mele nu le-au cunoscut”).

Iată, în mult prea sumara mea perindare peste natura numitei cărți a poetului Marin Beșcucă, și un fragment de poem psalmic, parcă turnat în matricea Psalmilor lui David, care, citit cu sufletul, face posibil și acordul de harpă: „Doamne,/ sunt eu, robul Tău!/ Doamne,/ dă-mi Lumina!…/ aici este totul înserat, iar tremurul/ din glas își smulge genunchii și te-așezi,/ secătuit!/ să duci ființa la țărână,/ Doamne,/ Tălpile Tale…/ da, Doamne, știu că acum calci pentru mine,/ calcă peste mine, Doamne,/ ce poate fi mai sfânt?/ calcă peste mine, Doamne!/ da, Doamne, prin toate mi Te-ai venit mie,/ eu Poemul Ți-l înridic Slavă!” (“Sfințenie”)

Așadar, poetul Marin Beșcucă poartă în eul său liric fiorul divin, bucuria comuniunii în Logos. S-ar zice că „manifestul” său poetic contravine modei actualei epoci culturale, căci nu-i de-ajuns să accepți doar forma constructului poetic de azi, ci trebuie să-ți adaptezi și fondul la conceptele modei, la deziderate precum… „concret”, „aici și acum”, „fizic și senzorial” , „colocvial” etc. – de fapt, un „univers al opacității”, constată ceilalți. Poate că tocmai din cauza asta, poetul Marin Beșcucă, are încă, absolut nedrept, doar „viză de flotant” în spațiul monopolizat de literații „oficiali”.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

31  ianuarie 2019

Cununie astrală

 

Miez de ou,
absolutul la apus
garoafă roșie însuflețind
îngeri de lumină
din pulberea de stele,
ca picurii de cristal
pe cerul de cobalt.
Chip de măr incandescent,
copt în cuptoarele
de spumă paradisiacă
a norilor de mătase
hrănind foamea de viață
din pântecul universului.
Soare, coral înflorit,
îndrăgostit de luna,
gravitând dimpreună
în cerc de verighetă

 

Progres – regres?

 

Un cui în matca vieții, e progresul
Iar omul insignifiant segment
Dar scump se va plăti excesul
Lăsa-mă-va pământul repetent

 

O întrebare îmi tot sapă-n gând
De ce-i petrolul lumii în butoaie?
De ce e omul ăsta prea flămând?
De ce ne mor copiii în războaie?

 

Eternul foc al febrei de argint
Și-al lucrurilor efemere ce robesc
Iar în final o placă de granit
E tot ce-avem nevoie din lumesc

 

De s-ar vărsa harul în gloate
S-ar stăvili și goana desfrânată
Emoții și simțiri cristalizate
Le-am daltui pe inima de piatră

 

Ne-am bucura atunci de tot ce-i viu
Ne-am împăca cu tot absentul
Din jugul trudei și al gândului pustiu
Să prețuim Pământul și Prezentul

 

Ce sunt eu fără voi?

 

Ce ar fi bucuria fără tristețe?
Ce ar fi zborul fără prăpăstii?
Ce ar fi lacrima fără obraz?
Ce ar fi cântul fără vers?
Ce ar fi tinerețea fără entuziasm?
Ce ar fi amintirea fără regret?
Ce ar fi Sfântul fără decăzut?
Ce ar fi speranța fără deznădejdii?
Ce ar fi solemnitatea fără dezlănțuire?
Ce ar fi timpul fără prezent?
Ce ar fi artistul fără aplauze?
Ce ar fi iubirea fără oameni?
Ce sunt eu fără voi?

 

Dacă din trunchi se naște o icoană

 

Copacule, simțindu-ți speranța
Explică-mi tu ce este viața
Arta ta de a trăi în libertate
N-am regăsit-o în tratate

 

Cum verdele sălășluiește în pom
N-o să mă învețe nici un om
În lumea mea, printre popoare
Doar pentru o virgulă se moare

 

Convenții, doctrine și filozofii
În școli ne învață meșteșugul urii
Dintr-un război se face artă
Nici o greșeală nu se iartă

 

Copilă, în al vieții noastre ciclu
Avem doar singurul principiu
Pădurea are legea ei firească
Copacul e lăsat ca să rodească

 

N-avem condiții, nici doctrine
Iar rodul ține, doar de mine
Orice copac are un drept la rană
Dacă din trunchi se naște o icoană

 

Cu mâinile legate

 

Ce bucurie ar fi pentru un orb
Doar un fascicol de lumină
Prin ape negre, ca de corb
Înoată orbul făr’ de vină

 

Ce bucurie ar fi pentru picioare
Să facă lungi călătorii în lume
Dar pentru cine nu le are
Doar visul poate să-l îndrume

 

Pe ciunt, ce bucurie ar fi
În brațe să cuprindă o floare
O ultimă transfuzie ar jertfi
Cu brațele în vânt, să zboare

 

Iar noi, ca niște sălcii adormite
Cu rădăcini în humă și asfalt
Gândim că nu ne vom permite
Ca să zburăm cât mai înalt

 

Din cărămizi, clădim palate
Iar la ferestre, avem zăbrele
Cu scări înalte spiralate
Să ne zidim urcușu’ în ele

 

Lumină, flori, călătorii
Pe noi, ce le avem pe toate
Ne fac mai morți și nu mai vii
Un dar primit, cu mâinile legate

 

Tăceri

 

Feeriile sorții mă înconjoară,

ca o zguduire de cercuri concentrice,
curcubeul de iubire se reflectă

 

în marea de după furtună,
ce fericire să constat,

 

ca nu mi s-au înecat corăbiile,
speranță se leagă

 

de stâncile cuvintelor de dragoste nerostite,
și Doamne, câte tăceri am strâns!

———————————

Corina JUNGHIATU

31 ianuarie 2019

***

Corina JUNGHIATU, poetă de o sensibilitate aparte având un bogat palmares cultural. Este Director al PLATFORMEI de LITERATURĂ și ARTĂ, Word Literary Union; Redactor al revistei GRAI ROMÂNESC; Finalistă  al CAMPIONATULU EUROPEAN de POEZIE; Membră al WORLD POETS ASSOCIATION; Redactor de carte Editura Liric Graph Romania

 

 

INTRODUCERE

 

Mutaţie profundă cultural-religioasă de o importanţă fundamentală în istoria noastră, creştinismul din nordul Dunării se încadrează într-un fenomen cultural istoric de dimensiune universală şi reprezintă o mărturie solidă a dăinuirii masive în Dacia post-romană, după 275.

Primul învăţat român care a abordat integral studiul creştinismului daco-roman într-o lucrare temeinică a fost Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman (1911). Examinând critic informaţiile deţinute, el a ajuns la concluzii importante privitoare la originea, vechimea, caracterul general şi terminologia creştină. Pârvan susţinea că începuturile creştinismului în Dacia romană datează din secolele II-III, noua religie fiind adusă aici de orientali, militari şi civili. Dar creştinismul s-a generalizat în Dacia, în timpul lui Constantin (306-337), în prima jumătate a secolului al IV-lea, ca rezultat al misionarismului iniţiat şi susţinut de comunităţile şi episcopatele din sudul Dunării. În concluzie, creştinismul daco-roman îşi are începutul pe pământ dacic în secolele II-III, iar creştinismul sud-dunărean a potenţat apoi răspândirea noii credinţe în rândurile autohtonilor, în secolele IV-VI. Ulterior, în perioada interbelică, Constantin Daicoviciu a publicat un studiu important, în care ajungea la concluzia că, în Dacia, nu există monumente şi obiecte creştine sigure din secolele II-III, iar obiectele creştine certe datează din perioada post-romană. În Dacia romană existau creştini puţini, neconvertiţi la noua credinţă aici, ci veniţi deja creştini. Cele două puncte de vedere, ale lui Pârvan şi Daicoviciu, nu se opun, ci sunt oarecum complementare.

Vasile Pârvan, unul din primii cercetători ai creştinismului, spunea în cartea sa, Contribuţii epigrafice…: „Către anul 300, creştinismul în forma sa latină ajunsese biruitor până la Dunăre, pe toată întinderea ei, până la Noviodunum (Isaccea) inclusiv. Dincolo de Dunăre, în nordul ei, goţii primiseră creştinismul, prin Wulfila, în forma orientală, ariană şi greacă. În anul 325, la nord de Dunăre, undeva în Gothia, exista chiar un episcopat gotic. În sfârşit, înspre anul 350, toate oraşele însemnate ale celor două Moesii erau reşedinţe episcopale”. Scriind douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Nicolae Iorga face o precizare metodologică: „..creştinismul trebuie cercetat şi altfel decât printr-o înşirare, printr-o interpretare de piese arheologice şi printr-o căutare în listele de martiri ori chiar şi în biografia, îndoielnică, a unui misionar. Numai punându-l în legătură cu tot mediul, ca şi, mai ales, cu o întreagă viaţă a mulţimilor umile, îi putem găsi adevăratul rost.”

Acolo unde provincia romană a fost dominată de cetăţi (oraşe), s-a putut desfăşura o „propagandă” (răspândire) a noii religii „cu grabnice şi statornice urmări” (Iorga). Printre alte posibilităţi de pătrundere se afla şi aceea de a avea biserica gata instalată în clădirea judecătorească a basilicei romane, cu trecerea sfântului îngropat în încăperea de sub pământ, lângă fântâna de apă binecuvântată, în locul zeului detronat – de la Sf. Dasius, la Durostorum, la Sf. Vasile şi Trifon, în oraşele dalmaţiene. În ceea ce priveşte întinderea creştinismului în sud-estul şi estul Europei este cert că ea a trebuit să se folosească de unitatea elenică în jurul Mării Negre. Şi în această privinţă, răspândirea noii credinţe, rolul cetăţilor greceşti a fost mare – ca exemplu, doar prin Marsilia a pătruns creştinismul în Galia. Prin urmare, tot creştinismul balcanic, înainte de Constantin (306-337), va fi legat de coastele Mării Negre, de staţiile marilor  drumuri imperiale, de existenţa unor sinagogi evreieşti. Creştinismul este legat de ţărmul sudic, răsăritean şi nordic al Pontului. Prin răspândirea în cetăţile pontice  şi prin ceea ce a plecat din aceste centre, mult mai mult decât prin propagandele misionare şi influenţe oficiale puţin cunoscute din vremea constantiniană, s-a ajuns la difuziunea noii credinţe. Ideea lui Iorga este că una din manifestările puternicei vieţi populare – atât de evidentă după secolul al III-lea d.H. – care putea să existe şi fără a atrage atenţia şi a fi amintită în izvoarele scrise, documente şi povestiri, este şi „acel creştinism al nostru, al nostru al tuturor”, şi pe un mal dunărean şi pe celălalt, între Marea Neagră şi Adriatică.

De când datează creştinismul în nordul Dunării? În Dacia romană  au fost creştini, este o „necesitate logic-istorică” (Pârvan), dar izvoarele literare nu ne dau nimic sigur înainte de 250, doar o inscripţie din Napoca, anterioară retragerii aureliene, care se încheie cu monograma creştină. Între oamenii de multe neamuri care au fost aduşi în Dacia, ca ostaşi, ca muncitori în mine şi în ocnele de sare, sau care au venit ca întreprinzători şi negustori s-au aflat şi aderenţi ai acelei „superstitio iudaica”- creştinii. Acei creştini, existenţi aici încă din secolul al III-lea, sunt veniţi din Orient cu credinţele lor de-acasă, ei nu au dobândit-o în Dacia, sunt puţini şi singulari faţă de cei ce cred în zei. Un „sâmbure vechi creştin” (Pârvan), anterior anului 275, a existat cu certitudine în Dacia, însă el a fost numai credinţa unei minorităţi a daco-romanilor şi n-a avut în el însuşi puterea de a cuceri întregul popor.

Pentru identificarea acestor creştini, „li s-au căutat numele în pietre şi vase” (Iorga), dar creştinismul, consideră el, nu trebuie privit„ în afară de predicarea sacră a lui Iisus, ca o doctrină nouă, zbucnind deodată, gata făcută”. Pe lângă pregătirea în biserica începătoare, este şi o alta dincolo de ea şi în jurul ei. Pe vremea lui Aurelian (270-275), orientarea spre monoteism cuprindea şi lagărele militare, ce trebuie considerate ca unul din mijloacele principale pentru răspândirea religiei celei noi, ea fiind mult timp un cult secret militar şi o „vrajă pentru victorie”. Pe de altă parte, minţile simple cereau şi un simbol unic, şi nici unul nu putea să fie mai strălucitor şi mai măreţ decât soarele (cultul lui Sol invictus), Sf. Soare al superstiţiei şi al cântecului popular de la sate, Împăratul însuşi fiind un „dublu al Soarelui”. Încă în secolele I-III, filosofii concepuseră un monoteism mai curat, misterele urmăreau acelaşi scop, încât putea fi cineva mai mult sau mai puţin „creştin”. Termenul creştin „dominus et deus” (Dumnezeu) începuse să circule încă de la Domitian (81-96) şi va continua până la Constantin (306-337): „Unus igitur omnium Dominus Deus”. Se invoca „Zeul cel mai înalt” şi dogma Treimii se putea găsi în lumea barbară.

În aceste condiţii, nu este de mirare să fi pătruns la vechii credincioşi ai „nemuririi”, de la Dunăre şi Carpaţi, religii întemeiate pe speranţă şi înviere, precum creştinismul. Mai mult, trecerea la creştinism este, foarte adesea, o simplă traducere din păgânismul anterior. Se ştie de unde vine marele cult al Maicii Domnului, în Apus şi Răsărit, s-a recunoscut, pe bună dreptate, în Sf. Gheorghe continuarea atât de popularului „erou trac”, iar Sf. Cosma şi Damian apar, în secolul al IV-lea, ca înlocuitori ai dioscurilor, la Cavarna, în Dobrogea. (Un istoric, Zeiller-„Les origines chretiennes dans les provinces danubiennes”, Paris, 1918, se întreba dacă aceste credinţe orientale au fost un ajutor sau o piedică pentru răspândirea creştinismului). În ceea ce priveşte sinteza religioasă a poporului nostru (român), ceea ce lipseşte aici cu totul este amintirea zeului local, care nu este cel mai mare, ci cel mai activ. Astfel, sfinţilor nu li s-a repartizat niciodată un anumit ţinut, ei nu sunt legaţi, ca la greci şi la francezi, de un anume munte, apă, pădure-doar Mama Pădurii a folclorului vine din cine ştie ce vechi infiltraţii uralo-altaice, care dau o hâdă viaţă divină codrului, aşa legat, altfel, de neamul nostru.

În religia românului, consideră Iorga, este şi ceva general, universal, el
n-a înţeles niciodată să-şi ţie un Dumnezeu pentru sine: lumea toată este dumnezeiască, dar este astfel pentru toţi oamenii, fără deosebire. În credinţa acestor rurali, după secolul al III-lea, avem o lume de sate în nordul Dunării, va trăi mai mult acel Dominus Deus, acel Dumnezeu de sinteză al filosofilor decât Sabaotul noii religii ebraice. De aici forma pur bisericească a lui Iisus Hristos, care rimează cu supus, sănătos. Tertulian şi Origen amintesc că religia creştină s-a întins şi la sarmaţi, daci, germani, sciţi, fără a avea cunoştinţa locurilor de-aici şi nici ştiri despre vreo biserică organizată. Însă satele româneşti, pagi, de unde sensul de închinător al vechilor zei, pe care l-a dobândit cuvântul paganus (păgân), au rămas cu tradiţia strămoşilor geţi şi, chiar atunci când s-au raliat la noua credinţă, acum (secolul IV) sprijinită pe îndemnul, ordinul împărătesc, în vremea lui Constantin şi a urmaşilor lui, acestea au deversat în noua lege cea mai mare parte din vechile eresuri şi datini. Iorga insistă asupra acestui aspect: «Nu este greu să se arate larga parte de păgânism, care este şi acum în religia, de un materialism uneori grosolan şi de superstiţioase iluzii, a satelor. Din păgânismul adânc înrădăcinat, care a degenerat treptat într-un folclor insondabil, au rămas în jurul „dracului”, o sumedenie de superstiţii, care leagă şi desleagă, cu „strige” şi „strigoi”, cu „vergelatul” şi alte obiceiuri, care, sub nume slavone, dar fără să vie de la o influenţă slavonă, s-au păstrat până astăzi.»

Treptat se ajunge la adoptarea din ce în ce mai generală a unui creştinism de sinteză şi de folclor, cu prea puţină teologie şi chiar ierarhie adevărată în el.

——————————-

Ioan POPOIU

Istoric/teolog

30 ianuarie 2019

 

 

ANUNȚ IMPORTANT ÎN CEEA CE PRIVEȘTE O MODIFICARE NECESARĂ CE TREBUIE EFECTUATĂ ÎN CADRUL ENCICLOPEDIILOR, DICȚIONARELOR ȘI CĂRȚILOR DE SPECIALITATE DIN DOMENIUL MUZICAL, BIOGRAFIILOR DEJA REDACTATE PÂNĂ ÎN MOMENTUL DE FAȚĂ, ARTICOLELOR, BLOGURILOR ETC. DIN ȚARĂ ȘI DIN STRĂINĂTATE!…

Zilele acestea am efectuat, în nume personal, o activitate de cercetare, având drept TEMĂ un subiect controversat în ultimele opt decenii de la trecerea la Domnul a marii soprane HARICLEA DARCLÉE, anume, DATA OFICIALĂ A DECESULUI INTERPRETEI.

Întrucât există, la ora actuală, două date folosite în cadrul enciclopediilor, cărților, articolelor, blogurilor etc. internaționale și autohtone, din respectul deosebit, ce trebuie să ne anime sufletele și conștiința, față de cea mai mare Valoare a artei lirice din toată istoria muzicii universale de până acum, am abordat o linie de cercetare directă, cu instrumente concrete, palpabile, izvoarele cu pricina fiind reprezentate de o parte dintre cotidianele lunii ianuarie a anului 1939, unde a fost reflectat, pe larg, tristul eveniment.

Prin urmare, periodicele românești vechi analizate în raport cu subiectul anterior menționat sunt ziarele ”Timpul” și ”România”, din perioada ianuarie 1939. Din examinarea detaliată a tuturor articolelor și necroloagelor apărute în cotidianele respective, s-a putut stabili, în mod corect, data oficială a decesului artistei HARICLEA DARCLÉE.

Baza fundamentală, din întreg materialul cercetat, pentru lămurirea acestui reper biografic fix din destinul interpretei a constat  în anunțul mortuar făcut de însuși fiul acesteia – compozitorul IOAN HARTULARI DARCLÉE, în ziarul ”România”, condus de scriitorul CEZAR PETRESCU, din data de 13 ianuarie 1939, anunț care conține următorul text:

Ӡ

Ioan Hartulari Darclée-fiul și familiile înrudite au durerea de a face cunoscută prietenilor și admiratorilor încetarea din viață a iubitei lor

Hariclia Darclée

(Haricly)

decedată în ziua de 10 ianuarie după o lungă și grea suferință.

Înhumarea va avea loc la cimitirul Bellu astăzi Joi 12 ianuarie orele 3 p.m.

Aceasta ține loc de orișice înștiințare.”

Prin urmare, eroarea asupra datei oficiale a morții sopranei HARICLEA DARCLÉE înregistrată în atâtea enciclopedii, articole, cărți etc. din țară și străinătate rezultă din confuzia, care s-a instaurat între data decesului său (10 ianuarie 1939) și data înhumării (12 ianuarie 1939). Prin urmare, pentru posteritate, DATA CORECTĂ, OFICIALĂ, A TRECERII LA CELE SFINTE A MARII ARTISTE HARICLEA DARCLÉE ESTE 10 IANUARIE 1939.

De asemeni, în urma analizei atente a materialelor de presă, trebuie menționat faptul că la capitolul ”NOTE, IZVOARE, ANEXE”, din volumul biografic ”DARCLÉE”, apărut în anul 1961, la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., autori GEORGE SBÎRCEA și ION HARTULARI-DARCLÉE, apare o trimitere către articolul MĂRGĂRITEI MILLER-VERGHY ca fiind apărut în ziarul ”Timpul” din 10 ianuarie 1939. În urma cercetării directe, am constatat că articolul ziaristei MILLER-VERGHY, intitulat, simplu, ”DARCLÉE”, a fost publicat, într-adevăr, în cotidianul ”Timpul”, însă pe data de 13 ianuarie 1939.

Consider că prezentarea corectă a datelor despre cea mai mare soprană româncă a tuturor timpurilor – HARICLEEA DARCLÉ -, pentru care s-au alcătuit, în mod special, cele mai cunoscute opere ale lumii, ne revine, nouă, urmașilor ei, ca o datorie de onoare și de respect absolut, de admirație, deopotrivă, și dragoste la puterea + ∞.

—————————

MAGDALENA ALBU

30 ianuarie 2019

Sfinții Trei Ierarhi

București

 

Scrisoare unui strigăt

 

Îți storci în calendare un vin de tei albastru
Și rupi din candelabru un strigăt către zei,
Te prăbușești în umbre de vorbe și de astru
Mărunți îți sunt stejarii din noaptea din condei.

 

Mărturisescu-Ți Ție, o, Doamne, că până acum nu știu ce este timpul!

                                                                                               (Sf. Augustin)

                   Recitind cartea poetului Viorel Birtu-Pîrăianu, Printre gânduri desculțe, Ed. Singur, Târgoviște, 2017, ai sentimentul că te-ai așezat în fața unor piese dintr-un puzzle, pe care vrând-nevrând trebuie să le așezi la locul cuvenit, căci ele sunt fulguiri ale gândurilor poetului, puse pe hârtie de-a valma, fără ca măcar să revină asupra lor a doua oară, iar acest fapt se observă din repetarea, mai mult sau mai puțin intenționată, a unor secvențe lirice enunțate anterior, a unor titluri identice, a unor metafore. Nude în prezentarea lor, gândurile sunt și desculțe, făcând legătura dintre interioritatea telurică a ființei și exterioritatea divină a proiecției spre celest: din zenit până în nadir, aceste gânduri străbat nu doar universul lumii telurice existente, dar și acela al flăcării divine din mintea creatorului de poezie, iar faptul se petrece aleatoriu, fără prea multă selectare aparentă. Ca un șuvoi al apei de munte, al unui pârâu, creația aceasta leagă elementele componente ale numelui: un nume de floare, căci tocmai floare suavă de primăvară este vioreaua, un nume de topos bahic, prin excelență profan, căci nu o dată regăsim printre versurile sale ideea alcoolurilor, dar și un nume de râu, pârâu pe care șuvoiul îl adună spre numele poetic, pseudonim sau real, de unde țâșnește în ropot spre noi, lectorii inocenți, poezia sa alcătuită din gânduri desculțe.

                        Tema predominantă a volumului Printre gânduri desculțe este timpul, poetul nostru aflându-se mereu sub imperiul acestuia în scurgerea sa ireversibilă, dominatoare și implacabilă; atunci eul său liric se multiplică, lovit de tăcerea cuvintelor și de tărâna timpului care se rostogolea haotic /peste degetele universului; poetul a rătăcit pe pământ în postură cristică, iar aici se desfășoară un topos sacru: iar cuiul a început să plângă. În cuprinsul întregului volum, metafora timpului îmbracă cele mai diverse veșminte, dobândind implicit tot atât de multiple sensuri:

            ale prezentului: în criză de timp; blocat între lentilele timpului; într-un orășel  rătăcit între timp;  pe aleile timpului; printre gânduri răsfirate / trecea clipa prima oară; de azi, de ieri de nicăieri; am îmbrățișat timpul/ trecusem de multe ori pe lângă el/ desigur în sens invers; de teamă/ am așezat timpul pe țărână; prezent nu am /trecutul l-am băut / într-un bordel;

            ale curgerii anotimpurilor, anilor: e toamnă /plouă mult, nu-i așa; e toamnă încă, oare; trec zile, trec ani;  de ce trec anii peste ani; e vremea clipelor /ce vin, ce trec; treceau trecători /grăbiți pe lângă mine; dispar în timp/ printre anii ce trec, ce vin; pălește frunza/ ce a căzut/ pălește timpul/ce a trecut; umblu obosit/ pe străzile timpului/ căutând ce nici eu nu știu; mi-e fruntea grea de gânduri nerostite/uitate prin cămara vieții/ azi, ieri, odinioară; pași în răstimp; acum privesc trecerea,/ a lumii, a timpului; cum să mă despart/ de vremea ce trece/ de timpul ce vine; clipe curg, multe se scurg; de anii ce trec, de anii ce vin;

            ale aspectului: printre pletele timpului, o lacrimă aruncată/ pe podeaua timpului; din tâmpla timpului; la ușa timpului; am așezat cuvântul pe genunchii timpului;  timpul a plecat plictisit; arunc o mână de spoială/ a unui timp /prea mic;  m-am rezemat de timp/ într-o doară;  atârnat cu o funie/ de gâtul timpului; sub pleoape plânge timpul; mă sprijin de mine/obosit în lacrima timpului; de ce să vin/ în locul în care plânge timpul; un melc se stinge /în scoica în care plânge timpul;

            ale livrescului: pe coperta timpului/ am semnat cu sânge; cuvintele nu au timp/ să se sfarme de gânduri; cu degetele obosite ale timpului/am îmbrățișat cuvântul; am închis cuvântul/ între mine și timp; cu năframa timpului; în lume plânge timpul; am sărutat pământul/ în lacrima timpului; ating pielea unui gând/ cu atenție/ să nu sparg timpanele timpului; timpul s-a răsturnat peste noi; în înspumatele valuri/ am aruncat o ancoră/ închizând un gând, un timp; crestez gânduri/ pe trunchiul timpului; pe zid flori de gânduri/ ucise de oameni, de timp;

            ale vechimii: în curbura obosită / a coloanei timpului; pe stânca asta /lovită de timp /am băut și am plâns; în tragicul timp al uitării; în timpul trecut;  a unui timp trecut/niciodată împlinit; prin dărâmături de vremuri /cad gânduri/ unul câte unul;

            ale ieșirii din timp: rupt de timp între timp; pe țărm am așezat o cruce în cruce /nimeni nu a urcat la mine/ timpul trecea palid/ eu mor/ în fiecare clipă ce trece; în regăsirea timpului pierdut; pierdut între suflet și timp; cad gânduri peste mine/ pășesc în ironia fină a timpului/ către nicăieri de ieri / de mâine stau,/ m-am plictisit să merg; am ajuns la vremea de apoi;  tăcerea se scurge în pământ/a căzut între roțile timpului; am devenit o anomalie/ a timpului absent; m-am așezat pe prispa timpului / răzuind gânduri de coate; timp destrămat; am ajuns înaintea timpului/ departe de mine/ prea departe de el; mă agăț de vremuri trecătoare; am trecut de timp/ de multe ori/ ne întâlneam uneori /în răstimp; am pătruns în timpul trecut/al propriei inexistențe;

            ale dimensiunii incomensurabile: am privit în lungul timpului, sau: am legat timpul/ de picioarele anilor; e timpul tocat, secole inutile; în noianul timpului; nu am înțeles timpul/  niciodată; ieri, atunci/ trist privesc trecerea timpului; trec pe lângă timpuri/ în tulburi răstimpuri/mă pierd pe vaste câmpuri/ pășind prin anotimpuri; mă durea prea tare umărul gândurilor/ trecând peste alte timpuri; adun roua timpului/ dimineața/ de pe podeaua cerului; Cercetând cu luare aminte textele poetice din acest volum, ne găsim în fața unui joc de puzzle, pe care poetul l-a risipit în cuvintele – piese ce îl formează, căci am desoperit nu mai puțin de 67 de ori folosirea cuvântului timp cu sinonimele vreme și răstimp, cărora li se adaugă tot atâtea sintagme metaforice sau denumiri ale măsurării timpului: clipe, zile, ani, ore, anotimpuri etc. Câmpul lexical este atât de vast, încât cuprinde întregul univers cu spațiile sale celeste, umane și telurice care alcătuiesc un tot unitar, un spațiu concentric rotund și circular pe care se învârte fără oprire timpul; asemeni altor poeți din postmodernism ori altora, cântăreții din veac, și Viorel Birtu-Pîrăianu se plasează sub imperiul timpului…

            Meditând asupra timpului din variate ipostaze, poetul aduce în fața lectorilor perspectiva cosmică, istorică, filosofică, psihologic-afectivă, dar mereu având conștiința unei îngrădiri, fără posibilitatea de a i se împotrivi; nici perechea de îndrăgostiți de odinioară nu scapă de sub imperiul timpului, deoarece eliberarea de sub timp ar însemna renunțarea la însăși condiția umană, renunțarea la șansa unicei fericire umane, efemere… Mereu apar întrebările, rostite sau nu: cine sunt? de unde vin? Căutarea sinelui este posibilă tot sub imperiul timpului, pe modelul următor: De vreau să mă întâlnesc /cu mine/ mă caut în timp,/ așa cum vara își caută aurul/ în somnul pământului,/ în tăcerile morților(Yvonne Rossignon).

         Alte teme ale creației sale poetice ar fi: tema filosofico-religioasă, piramida spațiului mental-habitațional, simbolul lutului în sensul biblic, simbolul luminii ca linie energetică diriguitoare,  efectul Uroboros, iubirea și moartea, alcoolul, ars poetica ș.a. Uneori chinurile creației sunt similare acelora cristice: răstignirea, fixarea membrelor în cuie, schingiuirea pe roată (ca la martirii neamului), sau arderea pe rug. Din durere se ivește, suavă și inocentă, cu strălucirea perfecțiunii cristalului și  limpezimea izvorului: poezia! Apar versuri de o profunzime și reflexivitate aproape gnomică, având valoarea unor conținuturi axiomatice, autoreflexive, autobiografice. Acolo unde e prezentă ideea autobiograficului, poetul nostru aduce în planul creației imaginea emblematică a tatălui ce apare învăluită cu aura iubirii: am îmbătrânit, tată/ mă uit la tine cum zaci /pe un pat murdar de spital/ mă uit la tine tată cum mori/ deși sunt medic/ nu pot să fac acum nimic/ plâng/ stau la picioarele tale/ mă rog la El(p. 37). Adesea, prin vocea eului  poetic se autodefinește : alteori, strivesc pustiul din jur/ cu întrebări nepotrivite/ ultima spovedanie a sufletului/ (…) de atunci mor în fiecare zi/ puțin câte puțin/ un suflet chinuit/ de griji și întrebări/ într-o lume urâtă/ mângâiată de sărutul lui Iuda(p.52). Chiar și atunci când se rotesc în sfera autobiograficului, ideile textului poetic par conduse de o legitate personală; gândurile nu fac poeme, ci ipostaze lirice fragmentate, cum ar fi aceea de tată fericit, primind pe lume noul său născut: în brațe port odorul vieții mele/  m-a întâmpinat cu un surâs/ în zori,/ în ochii lui sclipeau lumini/ culese de la aștrii trecători/ o inimă micuță/ bate-bate, în cetate/ e semn ceresc/ de viață sfântă pe pământ/ mă așez cu fruntea în țărână/ și mulțumesc că ești/ fiorul pur al vieții pe pământ(p.62). Precum Iona în burta chitului, eul poetic trăiește în vecinătatea vieții de apoi, între tăcere și întuneric/ lumină. Uneori asistăm la macularea universului celest, evadând în aspecte citadine, unde motivul orașului, al crâșmei, al spitalului se conturează bacovian printre alte umbre pale, iar poetul dorește să evadeze în alcool, în starea bahică, amăgitoare. Unele poeme au cromatica și delicatețea stampelor japoneze: lumina a inundat tăcerile din jur; pe streșini de gânduri/ gânguresc porumbei; iar seva pură/ mângâie lumina/ ce curge în grădină(p. 69). Acuarele și stampe în care culorile curg, cromatica se amestecă și contururile desenelor devin imprecise; lumea astfel proiectată e tristă, eul liric devine depresiv, revoltat, înstrăinându-se de sine.

            Oscilând între iubire și vis, eul nu poate să se salveze de la destrămare: pe țărmul ăsta ne-am iubit odată/ cu patimă și dor nestins/ azi ploi curg/ și nu ajung să stingă/ durerea unui suflet rătăcit/ în jur / a mai rămas/ un vis pustiu(p.50). Nici iubirea nu-l mai poate salva, deoarece și ea trăiește aceeași stare de letargie și alienare ca și eul liric; în altă parte poetul consideră iubirea o rătăcire: sufletul meu e patimă pârjolită. Pentru că Poezia este ochiul care plânge(…) ochiul călcâiului care plânge (N. Stănescu); în cazul poetului nostru: plâng pescărușii, plâng. Ploaia reprezintă lacrimile cerului, ori poate plânsul creatorului (De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-și (Eminescu). În orice ipostază, starea creației este o dezbrăcare de gânduri, o desprindere de cele lumești, o înălțare spre Nirvana, iar poetul nutrește speranța trăirii unei empatii, în existența pe care o asemuiește unei partide de șah, unde saltă în debusolarea lor și nebunii și caii și reginele. Taina vieții noastre este în grija lui Dumnezeu; numai el deține tainele vieții și ale morții, poetul deduce asta din ascultarea muzicii astrelor, aceea divină despre care ne vorbeau cosmonauții ce au trecut dincolo de stratosferă și despre care ne spuneau înțelepții pitagoreici din vechime; fiecare sferă a planetelor produce un sunet diferit, conform mărimii și vitezei sale de mișcare; în acest fel ia naștere un sunet armonic produs de sferele în mișcare, numit muzica sferelor, a astrelor. Mișcarea sferelor cerești este exprimabilă prin raporturi numerice, dar în cazul poetului prin raport al sintagmelor;  faptul acesta accentuează solitudinea ființei umane, dar și a creatorului poet, care se autodefinește drept emblemă tragică a singurătății, străbătând universul în căutarea sinelui; ori într-un joc trist, eu sunt un biet menestrel/ îndrăgostit odată de un vis. Între dreptul de a alege ridicarea la cer, pe calea ascezei, poezia din volumul Printre gânduri desculțe face un plonjon în abis, în cotidianul profan și maculat. Mistuit de solitudinea existențială, poetul stopează imprecația, înălțând privirea spre cer, sau privind cu un surâs trist la lumea înconjurătoare, unde: ciuma roșie pătrunsese în cetate.

            Motivul lutului devine metaforă – simbol, reiterând o viziune din Epopeea lui Ghilgameș, unde Enkidu observă deșertăciunea în praful trupurilor noastre, în lutul din care am fost zidiți. În abisul existențial, în noaptea cu căderi de stele/ scriu cu țărâna lumii printre ele, menționează poetul în poemul intitulat: Prin țărâna lumii. Metafora lutului revine frecvent în volumul de poeme-puzzle, ale poetului nostru Viorel Birtu-Pîrăianu. În acest tablou panoramic, lumea este/devine un spectacol, aducând în spațiul poemelor motivul lui Oxenstierna, al lumii ca teatru: lumea aplauda în delir/ce spectacol sublim, ce festin.  Motivul gândurilor devine metaforă revelatorie încă din titlul volumului, iar aceste gânduri sunt brodate pe canavaua timpului; semnificația lor este aceea de versuri care adesea par aruncate la întâmplare pe coala de hârtie: pe coperta timpului am semnat cu sânge/ pe masă/ am pus un pahar/ și o pană mânjită cu gânduri; aseară/ am desprins gândurile de pe pereți/ erau atât de reci și seci/  apoi am plecat/ cătând muguri de lumină(p.150). Conjugat cu gestul ritualic al lipirii frunții de țărână în semn de preaslăvire a lui Dumnezeu, poetul se smerește, se roagă, face plecăciuni invocând grația divină; prezența Dumnezeirii în poemele acestea este o certitudine, singura care-i servește autorului ca azimut. Existența poetului este amară, lumea în care trăiește agonizează: rănile sufletului ard încă/ pe cruce a rămas/ o picătură de sânge. De mullte ori simbolul crucii atestă prezența cristică, dar și cuiul din trupul lui Hristos e un motiv creștin pe care autorul ni-l aduce în textele sale lirice; aici credința poetului este piatra din capul unghiului: cad la picioarele Tale/ să mă rog/ unde nu mai e ură/ nici întristare/ e doar imensă durere(p.120).

            Tăcerea și trecerea sunt elemente complementare ale acestui univers liric pe care poetul ni le propune, căci: ce e de spus/ nu este de ajuns/ să umple tăcerea dintre noi, iar apoi: pe drum/ un car cu boi/ pășește agale/ spre lumea de apoi. În forma cea mai arhaică, trecerea, este simultan Marea Trecere, în sensul cel mai blagian al acesteia, spre care mergem mereu cu fața către apus.

            Vizuală și melodioasă uneori, cu ritm interior accentuat adesea, poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu reprezintă rodul unei profunde frământări, etern umane, aceea a creatorului pus în fața timpului, a eternei întrebări despre ce este timpul și ce rol avem noi, în raport cu acesta. Vom răspunde prin versul poetului Horia Bădescu: Vei trăi cât cuvintele tale.   Iar asta poate însemna foarte mult timp, dragii mei… sau foarte puțin, dacă aceste cuvinte nu sunt gânduri desculțe. Vă invit la o lectură, unde veți ști să așezați piesele de puzzle în locul ce li se cuvine pentru a recrea universul poetic al lui Viorel Birtu-Pîrăianu; garantat nu veți regreta, intrând în jocul său, comparabil cu al mărgelelor de sticlă…

—————————–

Maria VAIDA

29 ianuarie 2019