Cuvânt și iubire

Martiri creştini la Dunărea de Jos

Religie cu o doctrină aparte, propovăduind un monoteism cu totul străin de spiritul antic greco-roman şi interzicând adepţilor săi participarea la riturile tradiţionale, creştinismul nu se putea bucura de toleranţa autorităţilor romane şi nici de simpatia adoratorilor vechilor divinităţi. Suspectaţi de autorităţi, respinşi de mulţime pentru practicile lor contrare zeilor, creştinii erau consideraţi un corp străin, marginal, în afara legii romane, iar religia lor o „superstiţie”, ce atrăgea persecuţii. Creştinismul a fost prigonit începând de la Nero şi până la Diocletian, adică de la mijlocul secolului I şi  până la începutul secolului al IV-lea. Persecuţiile au atins apogeul sub împăratul Diocletian, care a dat patru edicte împotriva creştinilor. Primul edict, datat februarie 303, prevedea dărâmarea lăcaşurilor bisericeşti, interzicerea adunărilor şi arderea cărţilor sfinte. În acelaşi an, s-a dat al doilea edict, care prevedea uciderea preoţilor, apoi al treilea, care extindea pedeapsa respectivă la toţi credincioşii care nu sacrificau zeilor. Apoi, în primăvara anului 304, a fost dat al patrulea edict, care stabilea uciderea tuturor creştinilor, preoţi şi laici, care refuzau să sacrifice. În timpul persecuţiei lui Diocletian (284-305), a lui Galeriu (305-311) şi Liciniu (307-324), au suferit moarte martirică şi locuitori daco-romani din regiunea dunăreană. Pe linia Dunării, martirologiile consemnează mai mulţi creştini, victime ale persecuţiilor în cinstea cărora se celebra Natalia, la Sirmium, Singidunum, Bononia, Ratiaria, Novae, Durostorum, în Moesia, Panonia, Dacia. Numele unora dintre ei le cunoaştem din „actele martirice”, precum Breviarul sau Martirologiul siriac, din secolul al IV-lea, Martirologiul hieronymian, datat secolul al VII-lea, aflat la originea calendarului catolic de azi, şi Sinaxarul Bisericii din Constantinopol, datat secolul al VIII-lea, care stă la baza calendarului ortodox din prezent. Printre cei supuşi martiriului se aflau episcopi, preoţi, diaconi, citeţi, soldaţi din armata romană, funcţionari, negustori, ţărani, bărbaţi şi femei. Ei au pătimit mai ales în cetăţile de pe malul drept al Dunării, în provinciile ce aparţineau Imperiului, după 275, ca Panonia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Dalmaţia, Dardania, Moesia Inferior şi Scythia Minor. Întrucât poporul român s-a închegat, deopotrivă, în nordul şi în sudul Dunării, în cadrul „romanităţii răsăritene”, este firesc să amintim aici pe toţi martirii creştini din aceste provincii, după cum subliniază Pr. Păcurariu în sinteza sa bisericească.

Astfel, la Sirmium (Mitroviţa-Serbia), în Panonia Inferior, au fost martirizaţi preotul Montanus şi soţia sa Maxima, înecaţi în râul Sava, din ordinul guvernatorului Probus, la 26 martie 304, când sunt pomeniţi de biserică. Acest martir, Montanus, este considerat primul preot daco-roman cunoscut în istorie. În acelaşi loc, Sirmium, a pătimit şi episcopul Irineu, decapitat şi apoi aruncat în Sava, la 6 aprilie 304, urmat de diaconul său Dimitrie, la 9 aprilie acelaşi an, viitorul sfânt Dimitrie, pomenit de biserică la 26 octombrie. În Singidunum (Belgrad-Serbia), în Moesia Superior, au fost supuşi martiriului diaconul Ermil şi temnicerul Stratonic, convertit de el, chinuiţi şi aruncaţi în Dunăre, la 13 ianuarie 307, sub Liciniu. În provincia Dacia Ripensis, sunt amintiţi martirii Agheu, Gaius şi Hermes din Bononia (Vidin-Bulgaria), în Dacia Mediterranea, avem moaşte ale martirilor la Naissus (Niş-Serbia), iar în Dardania, sunt cunoscuţi martirii Flor şi Laur. În Moesia Inferior, o altă provincie sud-dunăreană, pe malul drept, este amintit martirul Lupus la Novae (Siştov-Bulgaria), iar la Durostorum (Silistra-Bulgaria), au fost martirizaţi soldaţii Pasicrat şi Valention (fraţi), decapitaţi la 24 aprilie 298, Marcian şi Nicandru,  ucişi la 8 iunie, veteranul Iuliu, la 27 mai, Hesichius, la 15 iunie. La Ozovia, lângă Durostorum, au fost decapitaţi trei creştini ţărani, Quintilianus, Maximus şi Dadas, la 28 aprilie 304- credinţa ajunsese şi la sate.

Credincioşi creştini au fost martirizaţi, pe vremea lui Diocletian şi Maximian, şi în provincia Scythia Minor (Dobrogea) în localităţi ca Tomis, Halmyris, Noviodunum, Dinogetia, Axiopolis, unde s-au aflat inscripţii şi s-au făcut descoperiri arheologice. Astfel, după unele acte martirice, la Tomis, a pătimit ca martir episcopul oraşului Efrem, la 7 martie 300, iar ulterior Macrobiu şi Gordian, originari din Asia Mică, surghiuniţi aici şi arşi, la 13 septembrie 320-323, sub Liciniu. Împreună cu ei, au fost martirizaţi şi localnici, precum Heli, Lucian şi Zotic, care au fost decapitaţi, urmaţi de Valerian. Martirii Argeu şi Narcis (fraţi) au fost decapitaţi la 3 ianuarie 320-323, iar fratele lor Marcelin a fost chinuit şi aruncat în mare. La Axiopolis (Cernavodă), au pătimit ca martiri Chiril, Chindeas şi Tasius (Dasius), probabil în 303-moaştele celui din urmă, soldat, au fost duse la Durostorum, iar în 579 mutate la Ancona (Italia), unde se păstrează şi azi. La Halmyris (Dunavăţ-jud. Tulcea), au fost martirizaţi Epictet, preot, şi Astion, tânăr convertit de el, la 8 iulie, între 298-303. Ei erau originari din Asia Mică, fiind refugiaţi la Halmyris, unde au predicat şi au făcut convertiri, fiind închişi şi apoi decapitaţi. La Noviodunum (Isaccea), sunt pomeniţi sfinţii Flavian (25 mai) şi Filip (4 iunie). Din listele de martiri, alcătuite de istoricii străini, nici unul nu provine din regiunea dunăreană. Dar cercetătorii români au arătat că sunt şi aici martiri, însă se întâlnesc confuzii, exagerări, date false sau greşite, legende, clişee. De pildă, în calendarul liturgic de la Tomis, sunt menţionaţi 60 de martiri. Dintre martirii cunoscuţi, doar patru au pătimit pe pământ dobrogean: Attalos, Kamasis, Philippos şi Zoticos, descoperiţi într-o basilică din Niculiţel (jud. Tulcea). Unii presupun că au pătimit în cetatea învecinată de la Noviodunum, în timpul lui Diocletian sau Liciniu, într-o zi de 4 iunie. Alţii îi consideră pe cei patru ca fiind „misionari” în părţile Buzăului, unde au suferit martiriul în timpul persecuţiei lui Athanarich, apoi trupurile lor au fost duse dincolo de Dunăre şi înmormântate la Niculiţel. Sub cripta bisericii din Niculiţel, ce adăpostea pe cei patru, s-au descoperit resturi dintr-un mormânt mai vechi unde se aflau moaştele a doi martiri necunoscuţi-se pare că aceştia sunt cei mai vechi martiri dobrogeni, probabil din timpul persecuţiei lui Decius (249-251). Basilica de la Niculiţel cu cripta (martyrion) respectivă este însemnată pentru istoria creştinismului nostru, pentru că aici s-au păstrat singurele moaşte de martiri aflate până acum pe teritoriul românesc. În prezent, moaştele celor patru martiri (sfinţi) sunt depuse în biserica mânăstirii Cucoş aflată în apropierea locului unde au fost descoperite.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

21 februarie 2019

Iubire de Brâncuși

La porțile tale, istorie,
bat clopote românești
prin Poarta Sărutului liber
Brâncuși te primește-n prezent!

COMUNICAT

Revista Arena literarã și Asociația Difuzorilor și Editorilor-Patronat al Cãrții organizeazã în anuI 2019 a doua ediție a Concursului Național de Poezie „Radu Cârneci”, care va fi premers de un moment comemorativ „Radu Cârneci”, organizat de Editura „Betta” și revista „Arena literară”, pe 15 februaerie, orele 16.30 la Casa Schiller din str.Batiștei nr.15 sector 2, București.

Concursul se va desfășura în  perioada 15 februarie-15 martie, finalizându-se cu acordarea premiilor și cu  lansarea ANTOLOGIEI  ce va cuprinde cele mai valoroase dintre poeziile selectate în cadrul concursului. Festivitatea care va încheia Concursul va avea loc în zilele Salonului Internațional de carte „Bookfest-2019″ (finalul lunii mai). Concursul Național de Poezie „Radu Cârneci”, ediția 2019 se va desfãșura în conformitate cu urmãtorul

REGULAMENT

1. Participarea este deschisã poeților de limbã românã, indiferent de vârstã și țara de rezidențã;
2. 2. Poeziile (inedite– care nu au fost publicate ori postate) vor fi scrise în document word, cu diacritice, paginare A4, font TNR de 12, spațiere la 1,15 – 1,5, vor avea cel mult 5 pagini (3-5 poezii, între care, obligatoriu, UN SONET) și vor fi trimise într-un attach doc, prin e-mail pe adresa,

arenaliterara@yahoo.com

începând cu data de 15 februarie 2019, orele 00.00,

pânã la data de 15 martie 2019, orele 24.00.

Tematica va fi: Iubirea.

3. Într-un attach separat, autorul va trimite un scurt CV, datele de contact (nume și prenume, adresa de domiciliu sau rezidențã, numãrul de telefon și adresa de e-mail) și o fotografie bust, obligatorie pentru cei care doresc ca textele sã le aparã în ANTOLOGIE. Se va preciza expres opțiunea fermã de a achiziționa (sau nu) ANTOLOGIA (2 ex.-70 lei, inclusiv trimiterea prin poștă, la domiciliu).

După finalizarea selecției poeziilor ce vor fi incluse în antologie (15 martie-25 martie), autorii vor fi anunțați precizându-li-se  termenul și modalitatea de plată.

4. Jurizarea se va face în perioada 25 martie-10 aprilie, grupajele de poezii selectate vor fi supuse atenției unui juriu format din 5 scriitori de prestigiu (3 poeți și 2 critici).
5. Rezultatele vor fi anunțate în revista „Arena literarã” nr. 13 în alte publicații de profil, pe Facebook (pagina Roșu Nae), în grupul Arena literară, pe site-ul:

http://editura-betta7.webnode.ro și pe alte site-uri culturale.

6. 6. Se vor acorda trei premii și trei mențiuni iar cele mai bune poezii vor fi publicate în numerele următoare ale  Arenei literare  și în alte publicații cu care colaborăm.
7. 7. La propunerea juriului, cele mai valoroase 50 grupaje de poezii trimise pentru concurs, vor fi incluse într-o ANTOLOGIE.
8. Laureații ediției I pot trimite poezii, numai dacă doresc să fie incluși în Antologia concursului, ei neintrând în jurizare.

Alte precizări:

• organizatorii pot decide neincluderea în antologie a participanților la concurs care nu doresc achiziționarea ei, indiferent de locul ocupat;
• Premierea laureaților, care vor fi anunțați individual și lansarea Antologiei vor avea loc în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest-2019 de la finalul lunii mai, cel mai probabil duminică, 2 iunie, după orele 12.00.

——————————-

Revista Arena Literară

și A.D.E.-P.C

București, februarie 2019

Memoria timpului cerne printr-o sită deasă lucrarea înaintașilor, dintre care răzbat la limanul nemuririi numai o mică parte, cât vârful unui aisberg plutind în ocean. Despre militanții români transilvăneni din perioada Imperiului Austro-Ungar se cuvine să glosăm în anul Centenarului Marii Uniri mai mult decât oricând, pentru că activitatea lor plină de sacrificii s-a constituit în istorie ca o treaptă importantă spre împlinirea visului României întregite.

Restituirea operei rămase de la preotul și publicistul  memorandist Nicolae Cristea (n.1834 Ocna Sibiului- d. 1902 Sibiu), redactor-șef  între 1865 și 1883 la “Telegraful Român“^[1] din Sibiu, și ctitor apoi al ziarului „Tribuna”, din aceeași localitate a Transilvaniei, se întregește cu fiecare volum pe care îl așezăm în lumina tiparului, ca o datorie pe care ne-am asumat-o față de un mare înaintaș, amenințat altfel să cadă pe nedrept în uitare. Experiența dobândită ca asesor consistorial sub patru mitropoliți ai Ardealului, începând cu inegalabilul Andrei Șaguna, care l-a desemnat în testamentul său în funcția încredințată “până-i va plăcea”^[2], apoi sub Procopie Ivanovici, Miron Romanul și sub Ioan Mețianu, va face din ocnerul isteț și harnic un om chibzuit, demn și prestant, acționând cu mult tact, ceea ce îl va determina  chiar și pe fostul ministru de finanțe maghiar Lucaci, vorbind cu un alt român, să afirme că Nicolae Cristea “este omul cel mai cu minte  și de omenie din toată nația dumneavoastră”. ^[3]  Aprecieri elogioase aveau să vină în contemporaneitate din partea mai tinerilor jurnaliști M.Eminescu și I.Slavici, iar între istoricii prestigioși de mai târziu, specializați în trecutul Transilvaniei, Vasile Netea n-a ezitat să-l socotească pe Nicolae Cristea, printr-o superlativizare  la fel de onorantă, drept „cea mai înaltă figură de gazetar ardelean din secolul al XIX-lea, adevărată pildă de onestitate, de abnegație și eroism profesional.” ^[4]

Volumul Meditațiuni Politico-Istorice. Spre Marea Unire (Editura D*A*S, Sibiu, 2018) apare acum după o culegere de studii consacrate de noi  în 1996 acestui om-icoană al neamului românesc, Memorandistul Nicolae Cristea și epoca lui, prefațată de Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu. Cartea s-a bucurat și de o a doua ediție, îmbogățită, în 2011. Concomitent,  în 1996 a apărut prima ediție, urmată în 1998  de o a doua, ediție critică, la volumul File de memorialistică. Jurnal, cu un Cuvânt înainte semnat de Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală. În noul volum au fost selectate de data aceasta două  eseuri politice, apărute antum la Sibiu, respectiv La țintă. Meditațiune politică de Nicolae Cristea, în 1895 și  Din trecut pentru viitor. Repriviri politice recente, în 1899, dar cu autor nemenționat, pe copertă aparând doar titlul Articole politice. Textul a fost retipărit după ziarul „Tribuna” nr. 251 și următoarele din 1898, având anexate trei materiale doveditoare, de un cert interes. Dorim să completăm astfel plaja creației lui Nicolae Cristea cu pagini în care printr-o panoramare a seismelor societății din țările central și est europene, se reflectă în subtext crezul și direcția de luptă ale temerarului combatant sibian pentru idealurile nației române. Replasat în peisajul caleidoscopic al societății austro-ungare cu principalii ei actanți, cititorul este pus în contact cu evenimentele de la  Curtea imperială a Vienei, cu deciziile luate în Parlamentul budapestan, cu luptele ce se duceau pretutindeni pentru putere. Dar tema pivotantă a comentariului rămâne chestiunea românească, cu amintirea proaspătă a detenției suferite pentru activitatea memorandistă a sa și a camarazilor lui transilvăneni de crez politic.

Stăpânind cinci limbi străine, comentatorul are o anumită ubicuitate ca spectru documentar și dovedește o autoritate cu totul specială, asigurată de continua lectură a presei. De aici și plaja largă a faunei politice din care își selectează personalitățile discutate. Se perindă prin paginile celor două meditațiuni monarhi și arhiduci, miniștri și parlamentari, politicieni ce reținuseră interesul presei momentului. Din eșichierul politic european nu lipsesc Napoleon al III-lea, Bismarck, țarul Rusiei Alexandru al III-lea, chiar dacă la un moment dat în imperiului dualist “providențialul” Kossuth Ferencz este văzut ca cel mai potrivit aspirant la tronul Ungariei și ziarele se încarcă până la  saturație cu asemenea aprecieri elogioase. În pofida atâtor nume de personalități, care populează scena politică a vremii, profilul cel mai puternic conturat în noua carte este până la urmă chiar al lui Nicolae Cristea. Politicianul transilvănean trăia o teribilă dramă a marginalizării, în ciuda martiriului pe care continua să-l suporte chiar și după ieșirea din temnița de la Vaț. Paginile Jurnalului său început în 1895 și Meditațiunile scrise pentru viitorime erau o supapă prin care ziaristul își descărca sufletul tot mai întristat și-și nutrea conștiința mereu trează.  Aspirațiile Partidului Național Român, prezent prin reprezentanții săi în multe file ale Meditațiunilor, mișcările Partidului Liberal și ale celui Conservator din România, cu aderări sau respingeri de linii tactice, trezesc interesul analistului politic de la Sibiu. Comentatorul reînvie o lume apusă pentru cititorul zilelor noastre, dar nu pe cea a strălucirii  habsburgice, care a alimentat beletristica bogată în fantezii a temei. Analistul este preocupat în principal de sarabanda aranjamentelor din culise, cu umbrele compromisurilor lăsate de actanții vieții politice. Înțelegând ce se ascunde în dosul cortinei, Cristea nu ezită să dea în vileag falsul și turpitudinea acelei lumi doar aparent pline de fală, el deosebind aparențele de adevăr.

În mod cert, ținuta dârză, atât profesională cât și umană, îl desemnează pe jurnalistul transilvănean ca pe un model demn de urmat. Modest și discret în tot ce a întreprins, cu aplicație socială și vizionarism politic, Nicolae Cristea a lăsat imaginea omului de condei consecvent crezului său, tot astfel cum Mircea Vulcănescu rămâne pentru noi icoana omului de stat imaculat, iar Arsenie Boca este în conștiința urmașilor simbolul credinței religioase mântuitoare. Și nicicând nu socotim că ne este mai necesară o asemenea pilduitoare existență de memorandist, implicat în lupta pentru demnitatea poporului său asuprit, ca în acest an centenar al Marii Uniri.

Mai presus de toate, în concluzie, merită înțeles mesajul pe care autorul îl transmite viitorului prin meditațiunile sale. În contextul dramatic în care i-a fost dat să lupte pentru “ținta“ națională cea mai înaltă a românilor din Transilvania,  pe care el trebuia să o ascundă sub pavăza unei atitudini moderate, în lupta cu teroarea regimului austro-ungar ajuns la apogeul puterii sale, mărturisirea făcută în eseul La țintă concentrează crezul său de luptător  cu arma condeiului: ”Între astfel de împregiurări, aspirațiunile române nu pot fi imposibile… De optimism putea fi vorba când ne-am fi mărginit la laudele activității române de până aici în cauza națională politică, atunci când am zis că, după activitatea lăudabilă de până aci și chiar și admirabilă, lucrurile au să se dezvolte mai departe de la sine și că românii nu mai au nimic de făcut. Aceasta nu am zis-o și nu o zicem, când constatăm că românii nu au ajuns încă la țintă. Evenimentele, nici atâta nu ne permit: să stăm la constatarea aceasta. Ele ne împing, și încă cu tot dinadinsul, la acțiune mai departe. Este timpul suprem. Și așteptarea și amânarea sunt păcate de moarte. “ (s.n.) Nădejdea nu îi este spulberată nici măcar de lunile petrecute în închisoarea ungurească de la Vaț, de unde el încurajează soția și copiii  în 13/25 august 1894, încredințându-i că necazurile prezente se vor transforma în “plăceri sigure, pentru toți aparținătorii familiei noastre  în mic și  mare.”(s.n.) Desigur că familia cea mare era în conștiința acestui om de profundă însuflețire patriotică țara întreagă, care trebuia mântuită pe plaiuri transilvane de jug străin. Dar la finele secolului al XIX-lea România nu era încă pregătită pentru o unire administrativă, drept care unii jurnaliști transilvăneni, între care se număra și Ioan Slavici, vedeau posibilă o structurare federală a statului, cu regiuni care să-și conserve identitatea bazată pe specific de limbă și de cultură. Această optică alimenta teoria unității prin diversitate, pivotând pe elemente culturale și era aplicată de comentatori la întreaga Europă.

Studiile publicate în volumul Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire, pentru prima dată înmănunchiate astfel,   sunt nu numai un dialog impresionant al intelectualului sibian cu marile imperative ale vremii lui, ci și o oglindă a evoluției limbii române la finele secolului al XIX-lea, o interesantă bază de cercetare pentru stadiul momentului publicistic respectiv.  Pentru că asemenea pagini se cer puse la îndemâna cititorilor de la începutul secolului al XXI-lea, unele retușări discrete s-au impus cu necesitate, întocmai cazului unor construcții resimțite astăzi ca inadecvate. Principiul urmat a fost ca, pe cât este posibil, să conservăm expresivitatea limbii literare române de la finele secolului al XIX-lea, dar fără să șocăm lectorul zilelor noastre. Unde era necesar, am dat explicații la cuvintele ieșite din uz, recurgând la marile dicționare ale vremii. Așa cum ne-am constituit ca o echipă în realizarea unui asemenea dificil proiect editorial, în care istoricul Mihai Sofronie este prefațator, iar îngrijirea ediției am împărțit-o cu Marin Diaconu, considerăm că în acest an de sărbătorire a Centenarului Marii Uniri, apariția noii cărți  dedicate memorandistului transilvănean Nicolae Cristea are multiple rațiuni de susținere. Gândul nostru de a desăvârși o restituire științifică completă cuprinde și un al patrulea volum, cel consacrat publicisticii autorului sibian, întregire pe care o încredințăm anului ce va veni.

————————

^[1] Cel mai longeviv ziar românesc al tuturor timpurilor, “Telegraful Român” apare neîntrerupt  la Sibiu din 3 ianuarie 1853, când a fost ctitorit de Andrei Șaguna,  până în prezent.

^[2] A.Șaguna, Testamentul marelui arhiepiscop  Andrei baron de Șaguna, Sibiu, Diecezana, 1915, p. 9.

^[3] N.Cristea, File de memorialistică. Jurnal,   Casa de presă și Editura Tribuna, Sibiu, 1996,  p. 245. 

^[4] V.Netea, Discuții asupra ziarelor și ziariștilor ardeleni. În Pentru Transilvania (Pământul și oamenii), f.a., p. 213.

——————–

Anca SÎRGHIE

Sibiu, ianuarie 2019

Cu versurile doamnei Vasilica Grigoraș am făcut cunoștință prin Revista “Logos și Agape”, alte reviste, mai ales din spațiul virtual și prin prezentarea lor pe pagini din Facebook. Versurile și gândurile sale, Vasilica Grigoraș, le așează în felurite modele de poezie și ele toate reflectă realitatea așa cum o simte un suflet atent și sensibil.

Ce este de subliniat este și faptul că Vasilica Grigoraș, cel mai adesea, “leagă” versurile ei de o imagine. O imagine care poate fi foarte reală, din realitatea imediată, sau din vis, transfigurată. De multe ori versurile cuprind și stări foarte intime, tresăriri în duh. Personal sunt impresionat de respectul creator cu care Vasilica Grigoraș tratează “cuvântul”. Pentru ea “cuvântul” are înțeles și stare reală, în același timp. Pentru ea “cuvântul” își păstrează mereu înțelesul și semnificația lui, dar Vasilica Grigoraș și-l include, îl coboară în ființa ei intimă și astfel “cuvântul” este șlefuit, transfigurat, prezentat gingaș, alinător. Acest respect pentru “cuvânt” și puterea lui, dovedesc o profundă înțelegere a lumii și rostului ei. Pentru a fi mai clar am să mă refer la modul creștin de a înțelege “cuvântul” și asta în credința că astfel tratează Vasilica Grigoraș „cuvântul”.
“Și Cuvântul S-a făcut trup și s-a sălășuit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca  a  Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.”(Ioan 1;14)

În acest text ni se arată adevăruri esențiale. În primul rând că Fiul lui Dumnezeu, ”Cuvântul” s-a întrupat și s-a sălășluit între oameni. Ni se mai spune  că oamenii au văzut “slava Lui”, Mărirea Lui. Iar a vedea “Slavei” înseamnă a cinsti, a respecta, a da ascultare. Este cuprinsă aici, în câteva vorbe, învățătura cutremurătoare despre Cuvânt, cel prin care s-au făcut toate cele văzute și toate cele nevăzute. Rostirea de către Dumnezeu, ”Cuvântul” Lui, Fiul Lui, a adus în ființă întreaga creație, iar pentru a mântui această creație, căzută prin păcatul omenesc, același Cuvânt s-a făcut trup. Dar dincolo de aceste adevăruri existențiale acest text evanghelic ar trebui să ne îndemne, pe toți și pe fiecare, să folosim cu toată grija și toată responsabilitatea  propriile noastre cuvinte.

Prin “cuvinte” ne putem mântui și prin “cuvinte” ne osândim. Folosirea fără grijă, la întâmplare a “cuvintelor” dovedește gol existențial, lipsă de pricepere, sărăcie de gândire.

“Cuvintele” sunt cele care ne apropie unul de altul și tot ele exprimă adâncul, sau vidul, din inima noastră, din centrul nostru existențial. ”Cuvintele” sunt cele care așează stările în memoria personală și colectivă. ”Cuvintele” exprimă frumosul și urâtul, ierarhizează și, într-o perspectivă mai largă, ”cuvintele” reînfățișează lumea. Prin cuvinte lumea în care trăim este tălmăcită și împărtășită celor care   vor veni. Fiecare generație trăiește o experiență istorică unică, nerepetabilă. Cuvintele care înfățișează  acea realitate sunt cele care vor justifica, sau osândi acea experiență unică. Mai mult chiar, forma acelor cuvinte transmite duhul unei anume epoci, starea sănătății ei morale. Pentru a fi mai clar. Frumusețea cuvintelor folosite, eleganța exprimării, din capul locului înseamnă bună cuviință și responsabilitate. Respectul pentru limba vorbită înseamnă și respectul pentru cele din jur și pentru Cel care le-a adus în ființă. Aceste lucruri le mărturisește Vasilica Grigoraș, încet, dulce, în freamăt. “Cuvintele” Vasilicăi Grigoraș fac lumea mai frumoasă, mai bună, mai blândă, și nu întâmplător, căci toate, prin Cuvânt s-au făcut.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

18 februarie 2019

Marin BEȘCUCĂ

MAGISTER

Confesiunile unui poet

din Grădina Maicii Domnului

– prefață –

Un gând, un suflu, o strălucire din coda de cometă de gând, metafore curgând dintr-o peniță febrilă și de nestăvilit, atât de incisivă și sinceră și totuși atât de temută de marea majoritate a acelora care s-au apropiat de prelinsul ei … cerneala cheamă șipotul cuvântului la descătușare și coala o-mbrățișează atât de firesc, într-un vers ce se curge mai alb decât albul ei și totuși, zămislind atâtea curcubee … poemele lui Marin Beșcucă atrag ochiul minții să se deschidă avalanșelor de construcții metaforice, inedite, așternute de multe ori cu schepsis, alteori atât de directe, încât mintea cititorului o ia la fugă printre ele, neputându-se opri din alergarea căutării tâlcului fiecăreia, emoțiile vin în devălmășie să completeze tabloul și sunt atât de vii, aproape tangibile, încât parcă e suficient să întinzi mâna și să le simți mângâiul în buricele degetelor …

MAGISTER naște de la o asemenea întâlnire, acolo unde metafora și-a răsfirat degetele prin gândurile unui cititor sensibil și erudit care a perceput încă de la primele lecturi bogăția și inovația lexicală, creativitatea fără de margini, inegalabil de prolifică și atât de spontană, de firească, a poetului Marin Beșcucă.

Așa se leagă, pas cu pas, o prietenie virtuală deosebită între poet și cititorul Gheorghe Pârlea, cel care, deși înveșmântat în aura modestiei, este de fapt un personaj deosebit, nici pe departe un necunoscător al valorilor literare românești.

Domnul Trandafir, cum avea să-l alinte mai târziu poetul, fapt datorat statutului său de învățător, în care parcă sălășluiește mitul acelui personaj, dascălul de odinioară, descris în povestirea omonimă a ilustrului Mihail Sadoveanu, transpiră cunoaștere prin fiecare por, atât de profundă încât se simte parfum filozofic literar și de analiză de la distanță.

Și, ca să întăresc aceste spuse, îmi permit să inserez aici unul dintre comentariile dânsului pășind pe urma publicațiilor poetului. Este unul dintre multele prezente pe Facebook (o parte le voi aduce aici !), lumea în care cei doi interacționează, eu fiind martorul absolut la toate:

Sunt onorat, D-le Marin Beșcucă ! Vă reiterez mirarea şi preţuirea – efecte automate asupra mea, cititorul virtual – stări induse de forţa Dvs. creatoare, expresie a bogăţiei sufletești şi a capacităţii inestimabile în a valorifica diversitatea de nuanţe a tezaurului limbii române. Izvorul Dvs. creator excede puterea noastră de absorţie. Eu vă privesc ca pe un “fenomen”, ca pe un “accident măreţ al peisajului” literar, virtual (am reprodus o apreciere adresată lui Sadoveanu de George Calinescu, care, în accepțiunea mea, are un corespondent în ceea ce sunteți ca poet).

Cititorul – care aici este mai mult decât un simplu cititor ! – percepe substraturile cele mai rafinate ale creației poetului, fapt care îl bulversează, e atâta sinceritate și uimire, cheia descifrării nu îi pare deloc străină, lacătele minții nu au valoare pentru el, de parcă ar fi descoperit pe undeva ‚‚iarba fiarelor’’… și totul atât de firesc !

Iar poemele beșcuciene transpiră pură filozofie, uneori, pe cât de greu de contemplat și pătruns, pe atât de limpede, dacă te vii în lectură cu sufletul curat și cu mintea liberă de orice gând … te lași în scalda versului, iar acolo unde mintea nu reușește să deslușească, subintră sufletul, care percepe subliminal mesajul poetic și trăirile ardente ale suflului creator. Cert este că Marin Beșcucă nu se limitează la un unic subiect în poezie, el trece cu ușurință de la iubire la social, de la politică la suflet, de la limitatele valori umane la nemărginirea dumnezeirii, pasiunea pentru scris prinde forme originale și nemaîntâlnite în plan poetic la alți autori. Cu toate acestea, neîndoielnic, atât în placenta plămădiri versului cât și în ființa poetului, în lăuntricul cel mai adânc, două sunt constantele care ies la lumină, primordial, aș putea spune: DUMNEZEU și IUBIREA.

Despre unul dintre acele poeme insuflate de apropierea  Divinității Absolute, care a dus la un monolog interior, înțesat de întrebări și doar percepții subtile de răspunsuri, în care poetul nostru își lăsase gândurile pradă unor frământări existențiale devastante, același distins Gheorghe Pârlea sublinia o intuiție, aproape un răspuns perfect în sintonie cu poemul:

Un psalm al unui David de azi … De ce să privim cerul raportându-ne doar la stele, când, de când e lumea, Cerul e identificabil cu Persoana absolută, cu idealul Iubirii, cu arca Salvarii, cu forța Iertării … Și ce dacă ne îndoim ? Oare nu asta ne e însușirea care ne umanizează fundamental ? Căci numai noi ne balansam (prin intermediar) între: To be or not to be … (în limba intermediarului) …

Exact, ați intuit și domniile voastre, mesajul, dilema existențială nu e monopol Shakespearian, dar e inserat aici ca o aducere-aminte a marilor spirite creatoare … iar când fluidele intră in sintonie, sufletele se lasă într-o contopire aproape nefiresc de firească, e aproape imposibil să nu le percepi căldura suflului până în măduva senzorialului. Așa s-a ‚‚născut’’ spiritul MAGISTER, acolo, în virtual, cel care s-a autointitulat un simplu învățător, pentru poet a devenit un punct de reper de neclintit, MAGISTER este ÎNVĂȚĂTORUL, cel care a reușit, insinuându-i-se în inima versului, să-l explice cumva celor care nu au avut îndrăzneala să se apropie mai mult, îndemnând la descoperirea unui poet de excepție, nu pentru că o spun eu, Mărțișor, eu doar relatez ceea ce am perceput încă din primele lecturi ale creației sale: un potențial nemaiîntâlnit, inepuizabil, inegalabil, cum spuneam și la începutul simplei mele relatări.

Cuvintele mele sunt sărace, dar am spus odată, într-o explozie de sinceritate admirativă, celui care se așterne pe hârtie cu suflet cu tot: ‚‚TU TE–AI NĂSCUT POEM, tu nu scrii, TU TE SCRII !’’… iar MAGISTER, parcă în prelungirea gândului meu, veni adăugând:

Sunteți, dle.Marin Beșcucă, poetul care “curge” în ritmul râului de munte, Cuvântul dvs. urmează ondulația șuvoiului. Aș fi ales ca element de comparație pentru “curgerea” trăirii dvs. poetice – timpul fizic –  ca să evoc consecutivitatea curgerii, permanența, dar ceva nu merge în această alegere, căci timpul e liniar, monoton, or versurile dvs. nu urmează un astfel de ritm. Ele sunt împotriva timpului: sunt “contra conometru”, cum însuși recunoașteți. Sunteți deci un concurent al lui Cronos, un … super-Cronos. Sau altfel spus, în ce privește durata de conectare la starea poetică, sunteți un … Superman (și, apropo de personajul de film, mă întreb când vă dezechipați de recuzita care-l transformă pe omul comun în super-om?). Sincera mea prețuire !

Și da, Marin Beșcucă este un scriitor care pare a fi într-o continuă competiție cu timpul a cărei goană e necontenită, versul său fiind o specie de Perpetuum Mobile, concepția lui creatoare violând orice lege  cunoscută a dinamicii poetice prezente sau trecute. Și totuși, el însuși, poetul, se zugrăvește cu extremă umilință spunându-și ‚‚eu, biet om’’. Magister pare să îi dea o forță de nedescris, aproape că nu realizează asta, dar observatorul din mine stă mereu la pândă și scoate luminii ceea ce s-ar vrea invizibil, pentru mulți … iar eu, eu am zărit mugurul acestei prietenii încă din primul zvâcnet, deși e o prietenie atipică, legătura dintre cei doi fiind una strict legată de considerente literare, aici nu există influențe străine, două spirite libere în sensul cel mai profund al acestei conotații, unul emițător, iar celălalt receptor, la fel ca în cea mai elementară definiție a comunicării, însă în perfectă sintonie, aproape simbiotică.

Mai spilcuiesc încă unul dintre aspectele acestei relații între cei doi instaurate:

Cuvintele mele însă nu sunt efectul prieteniei în sine, ci reacția la forța creatoare a poetului asupra cititorului copleșit de mirare.

Sau, raportându-se la Universul poetic beșcucian, Domnul Trandafir afirmă candid că este, fără a exagera nici măcar o infinitezimă:

… o lume originală și de aceea o pătrundem greu: nu ne e … familiară. Chiar asta înseamna poezia mare, dădea de înțeles George Călinescu: poetul facil umblă prin locuri comune, arhicunoscute, cel care scrie ce nu s-a mai scris e … cel care rămâne. Prețuire Poetului !

Bineînțeles, ca să puteți pe deplin înțelege, ar trebui să vă cufundați serios în lectură și nu, nu vă speriați, poemul său nu este unul ermetic, poemul său deschide ferestrele minții către un altfel de limbaj al cunoașterii lăuntrice, ceva complicat de simplu, sau poate doar simplu, dar extrem de complicat, cum de multe ori îi place poetului să se raporteze la versul său. Gheorghe Pârlea însă reușește cumva să pătrundă dincolo de scoarța acestui complicat, care nu este deloc o aparență, poezia lui Marin este saturată de profunzimi uneori amețitoare, sunt atâtea metafore care dau năvală în simțiri, plecând uneori de la un vers relativ banal, construcțiile sale urmăresc mereu un crescendo specific, le vezi urcând Everestul, apoi dând năvală peste cel care citește aidoma unei avalanșe care dă totul peste cap, răsturnând până și cele mai complicate teorii filozofice, revenind mai apoi cu nonșalanță spre concepte bazilare cum ar fi lăfăiul într-un sărut, tremurul unui mângâi, fiorul unui pătruns de privire …

Gheorghe Pârlea, cum vă spuneam, chiar dacă nu realizează sau, din enorma sa modestie, nu vrea să recunoască, reușește chiar mai mult decât o autentică pătrundere în acest univers poetic, ceva îl împinge spre analiză, între cei doi canalul comunicării funcționează aproape perfect, poetul și cititorul se simt reciproc.

În sufletul poetului, deopotrivă, Domnul Trandafir își câștigă aura de MAGISTER în fața căruia simte nevoia de a se confesa, de a împărtăși celui care este în măsură să înțelegă mare parte a frământărilor sale interioare și să le explice cumva celor care încă nu au reușit să pătrundă dincolo de scutul metaforei.

Deși poetul, într-un nu foarte departe, îi cere favorul unei cronici literare, Magister se vrea rămâne în umbra simplității și, într-o convorbire căreia i-am fost martor pe Facebook Messenger, el afirmă:

Dle Marin Beșcucă, trebuie să vă dau niște relații despre persoana mea, căreia Dvs. îi acordați un credit excedentar. Sunt un simplu învățător, pasionat de literatură (ca cititor și, sporadic, ca autor de exerciții aflate în proximitatea literaturii). Trăiesc “la țară” și, în consecință, am o gospodărie pe cap care îmi ocupă 5-6 ore pe zi. Stau prost și cu vederea (am cataractă la ambii ochi, într-un stadiu operabil). Scriu și public rar texte pe care nu le pot considera altfel decât “exerciții literare”. Îmi permit, foarte rar, și câte o “impresie de cititor” asupra unor cărți “ușoare” ale unor apropiați. Dumneavoastră sunteți un poet complex, profund. Ar fi firesc să fiți deja în atenția unor exegeți consacrați. Transfigurarea Dvs. poetică are profunzimi pentru care eu n-am capacitatea și instrumentele necesare spre a le sonda. Desigur, faptul că am privilegiul de a avea cărțile Dvs. în biblioteca mea – oferite cu o generozitate pe care nu o merit – impune datoria de a semnala acest răsfăț al meu prin voia Dvs.

Dar, revine cu o undă de promisiune și, infirmând cumva cele spuse în precedență, confirmă o bucurie poetului:

Chiar aveam în intenție să se întâmple asta. Prin urmare, fie și sub influența factorilor perturbatori deduși din cele de mai sus, când voi găsi oportunitatea pentru acest gen de exercițiu o voi face cu plăcere. Nu chiar curând, fiindcă sunt implicat, între altele, în alcătuirea unei monografii de uz local pe care trebuie să o termin în luna iunie. Tot respectul și admirația celui cu privilegiul întâmplării de a vă cunoaște (evident, prin intermediul nobilului Dvs. Verb) !

Aduce apoi, într-o excelentă expunere, una dintre perlele sale de analiză, iar dumneata, cititorule îți poți expune în contradictoriu părerea, dacă nu ești de acord, asupra unui poem care înglobează filozofii demne de invidiat chiar și celor mai mari gânditori ai secolului nostru … conceput de 01 iunie 2018, CONFESIUNI DIN PLACENTĂ (pe care veți avea plăcerea să-l descoperiți în evoluția acestei cărți):

De Ziua Copilului, deduc eu, cititorul puțin pătrunzător în adancimile filozofiei Dvs. poetice, vă dedicați o rememorare a “istoriei” personale. Un parcurs retrospectiv, de la entitatea programată de Dumnezeu spre a se întrupa în placenta mamei, la desăvârșitul corespondent al ei de peste timp. Acum, un spirit rar (pentru mine, nemaiîntâlnit) în ce privește motivația (intrinsecă, firește) și puterea sa de a se dedica contemplării Omului în relația lui cu Creatorul său. În ce mă privește, raportându-mă la complexitatea atributelor care dau naștere creației Dvs. poetice, Dle Marin Beşcucă nu pot decât să vă ofer simplitatea mea, aflată într-o perplexă mirare când, prin Dvs., constat DIFERENȚA care particularizează oamenii. Adaug, firește, consecința: ADMIRAȚIE!

Apoi vine cu unele aprecieri referitoare la un poem care pune (delicat însă) problema educației morale pe care tinerele noastre vlăstare o primesc în acest secol cibernetic, al vitezei și al nepăsării, al goanei către o fericire care, dacă te intri in complicat, nu se mai găsește pe nicăieri, deși pare împrăștiată pe oriunde, în care, nonșalant, un copil își ucide bunica, înjunghiind-o pentru că a îndrăznit să-l oprească de la jocul preferat:

Mă copleșiți, Dle. Marin Beșcucă ! Și – în această răvășită stare de răsfăț neașteptat și nemeritat – simt că nu mai pot alege cuvintele … M-ați gârbovit sub această dulce povară ! Cu voia Dvs., o voi împărți cu acei cobreslași ai mei, acum pensionari, pe vremea cărora încă mai supraviețuia spiritul haretian, pe vremea cărora nepoții sărutau mâna bunicilor, necunoscand ispita cuțitului care ucide blândețea bătrânilor.

Par oare acestea cuvintele unui necunoscător ? Forța sa analitică este excepțională, sinceră și chirurgicală, à propos de cuțit … MAGISTER este acel spirit acut și neobosit care știe perfect unde să caute și ce trebuie să găsească, de aceea poetul nostru, de undeva, DIN GRĂDINA MAICII DOMNULUI, alege să i se confeseze poetic lui … de ce tocmai lui ?… nu mă întrebați, citind, veți afla ! Ce pot eu să vă spun este faptul că acești doi iluștri s-au ‚‚simțit’’ unul pe celălalt, și-au găsit tacit ‚‚perechea’’ analist – analizat, între ei existând o anumită simbioză, cum am amintit și la începutul relatării mele, iar respectul și admirația sunt reciproce, fiecare a văzut în celălalt ‚‚floarea de colț’’ …

Sunteți rar, între ceilalți – nu zic unic, fiindcă nu pot avea imaginea întregului care vă include. Dar eu chiar intuiesc unicitatea poetului din Dvs. în peisajul poeziei care îmi e la îndemână.

Și da, peisajul poeziei astăzi este atât de vast, dar, din păcate, mereu se ivesc unii care-l vor îngustat în tipare reduse și care, în loc să promoveze inovația, geniul creator, originalitatea, se înghesuie la a sufoca orice depășește limitele propriilor lor puteri de pătrundere, sunt acei critici literari care n-au învățat încă acel concept de critică costructivă, e atât de ușor să ,,demontezi’’ ceea ce n-ai fost nicicând capabil a construi … gândul m-a dus fără să vreau la Alex Ștefănescu, Marele … ha, ha !

Încă de la prima lectură am simțit în poemele lui Marin spiritul ,,vinovatului de frumos’’ cum învăluie și năucește simțurile celui care se afundă în lectură, versurile sale nu sunt deloc ușoare, nu sunt un firav șipot de pârâiaș, sunt Dunăre cu izvor năvalnic, albiile filozofiei lui sunt adânci, atât de adânci !… odată prins în vârtej nu poți decât să te lași dus de val … iar valul te poartă prin atâtea dimensiuni ce deseori se suprapun, poetul știind pătrunde cu adevărat universul interior uman, iubire, ură, zbucium, viață, moarte, credință, social, politic, teluric, celest, nu este ungher nescotocit, până și timpul pare că nu mai are unde să se ascundă … trecut, prezent, viitor, trec toate prin sita metaforei lui, cum ar zice MNERU: nanometric ! Și o spune și Magister altfel, dar la fel de minunat:

Văd în dl. Marin Beşcucă – poetul care ne copleșește cu zbuciumul său în a dezlega, prin verbul versului, tainele ființării umane – punctul de la intersecția dintre Verticală și Orizontală. Punctul acesta e omul “delegat”/predestinat spre a percepe și trăi – și în numele celorlalți semeni – epifania întâlnirii Cerului cu Pământul. E atâta presiune asupra Poetului, suportată și în numele nostru, încât numai cititorul, prin empatia specifică “martorului” la suferință, îi poate “depresuriza” parțial starea, spre a suporta o nouă reîncărcare și menținerea perpetuă ca punct aflat la răsCRUCEA Verticalei cu Orizontala.

Verticala și orizontala … lumea imaterială intersectată cu cea materială, sacrul și profanul, Dumnezeu Nemărginirea și Creația Sa limitată, omul … ei da, poetul ne aduce aceste planuri paralele, antagoniste și totodată complementare, intersectate pare-se, nu doar cu Universul său lăuntric, ci și cu transpunerea acestuia în poem, transmițând cititorului mult mai mult decât o înșiruire de sentimente.

Aduc aici un pasaj în care, regăsindu-și unul dintre edictele sale analitice citate într-unul din poemele lui Marin despre și dinspre CREDINTĂ, Magister Gheorghe Pârlea s-a adresat din nou poetului cu deosebită aplecare către mesajul filozofic transmis de către acesta:

Faptul că ați integrat și modesta mea percepție asupra Poetului care sunteți în discursul Dvs. liric de aici, mă onorează. Dar nu e de trecut cu vederea și că, prin asta, ne convingeți că Poetul pe care îl  întruchipați  dovedește  că nu e închis în mod egoist și distant în propria “carapace”, în turnul său de fildeș, traducându-se poetic doar pe sine, ci – din contra – e deschis cu generozitate spre lume, absorbind-o prin ochiul său spiritual, “cel de-al treilea ochi”, apoi reflectând-o și restituindu-ne-o concentrat într-o oglindă cu “marca” matricei sale poetice. Iar noi ne vedem în ea, în oglinda aceasta nefamiliară lumii “nonpoetice”, cu rezerva proprie de (i)material poetic (inactiv) din noi, cu propria noastră resursă poetică, activată spre a putea recepta creația poetică. Și trăim această restituire funcție de valoarea resursei noastre poetice. Poezie există și în cel care nu o poate crea (a spus-o Nichita Stănescu). Altfel, poetul n-ar avea receptor/cititor de poezie. Sunt sigur că Poetul nostru de aici știe bine asta, de vreme ce noi, cititorii, îi simțim pregnant prețuirea. Să i-o întoarcem numaidecât și pe a noastră: Cinstire Poetului !

În egală măsură, pe cât de mișcat poate fi cititorul de mesajul poetic subliminal în pătrunderea înțelesului acestuia, poetul, la rându-i rămâne mut de uimire în fața acestor afirmații, de aici nevoia de ‚,confesional’’, de aici, acest semn de recunoștință pentru acest om deosebit, ale cărui capacități de pătrundere intelectuală în anatomia versului său sunt cu adevărat unice, poetul descoperind în Domnul Trandafir CITITORUL, nu acela care trece doar cu privirea și deslușește cuvinte, ci acela care se intră în inima metaforei, chirurgical, disecând carne, suflet și filozofii de poem … el reușește să realizeze cumva o radiografie a acestor elemente, având la îndemână și instrumentul interpretativ.

Ceea ce eu am adus aici e pentru ca oricare alt cititor ar răsfoi aceste prime pagini să poată înțelege natura acestei relații deosebite cât și gestul poetului de a-i dedica un întreg volum de poeme Domnului Trandafir sub formă confesională, ca de la egal la egal, mai mult decât amical și formal doar în limita în care politețea obligă, MAGISTER este un suflu de sinceritate și se simte reciprocitate în toate acestea !

Eu, Mărțișor, am fost martorul acestor conversații pe FB și Messenger, unele dintre ele le-am adus și Domniilor Voastre și sper ca Domnul Gheorghe Pârlea să nu se supere pe umila mea îndrăzneală, unele sunt adevărate ‚‚scrisori’’ de taină, altele sunt scurte, dar prețioase analize literare pe care nu le-am vrut pierdute pe undeva, prin universul ciberneticii și al virtualului modern, ci am dorit să se rămână de mărturie aici.

Read More »

Să facem un joc cu timpul. Şi cu iubirea. Fiindcă timpul a ajuns cea mai rea măsură a vieţii noastre. Şi a iubirii. Şi a lui Dumnezeu însuşi. După timp ne măsurăm fericirea, după timp ne închipuim nemurirea, după timp aşteptăm chiar iubirea lui Dumnezeu.
Dar dacă nu jucăm jocul bine? Dacă fricile şi spaimele noastre vin chiar din asta? Nu am lăsa orice să învăţăm să jucăm corect, să devenim liberi, împăcaţi şi iubiţi?
Hai să învăţăm să jucăm jocul în timp. Dar fără el…
Să descoasem un pic nemurirea. De câte ori ne gândim la nemurire, forţăm reprezentarea ei să încapă într-un timp al minţii noastre. Ne gândim mai degrabă la o „prelungire” a timpului vieţii noastre, sau la un „timp” în care vom fi nemuritori. Ca şi cum există un timp confecţionat, în care meseria noastră va fi nemurirea, dar care încă nu a venit. Între timp, nu ne rămâne decât un fel de grijă sentimentală a nemuririi, o aşteptare vagă pe ceas, ca un fel de emisiune la ora 20.00. Dar o nemurire „în viitor” e tot timp şi tot angoasă. Nu e de mirare că fugim din răsputeri de o astfel de nemurire şi de însăşi gândul la ea, chiar dacă am şti c-o primim ca răsplată. Nu avem ce face cu ea decât să stăm cu „grija” ei. De aceea gândul la o nemurire viitoare n-are nimic de-a face cu nemurirea. Ba chiar e una din sursele noastre de spaimă zilnică, adoptată ca o condiţie ca moralitate şi de pioşenie. Tocmai de aceea fugim în adâncul nostru de moralitate şi de pioşenie. Sau cel puţin de versiunea lor contrafăcută. Nu! Nu poţi să fii nemuritor şi să fii îngrijorat că eşti nemuritor. Şi nu poţi să aştepţi nemurirea pe secundele ceasului. Singura nemurire de care te poţi bucura cu adevărat este aceea deja aici şi nu încă…
Nemurirea este strâns legată de iubire. De câte ori ne gândim la iubirea lui Dumnezeu, o plasăm într-un loc astfel încât să putem fugi de ea. La fel ca şi nemurirea, o aşezăm ca răsplată fie la capătul vieţii noastre, fie la capătul unui timp moral, fie la capătul unei virtuţi. Iubirea lui Dumnezeu trebuie să întârzie până s-a împlinit acea virtute, acel timp moral sau viaţa însăşi. Iubirea trebuie să vină „după”, e un after-school după ce ţi-ai făcut toate temele, şi de-aici motiv pentru noi, din scrupulozitate, să ne apărăm de ea la nesfârşit. Căci frica noastră cea mai mare este ca nu cumva să fim iubiţi acum, în slăbiciunile noastre, printre păcatele noastre, între-timpul zbaterilor noastre. Păcatele vor aduce inevitabil suferinţe şi dureri, dar nu am şti ce să facem cu Iubirea dintre ele şi mai presus de ele. Acea Iubire nu va valida niciodată greşelniciile noastre, ea ne va îmbrăţişa de dragul a ceea ce suntem, în pofida a orice! Căci avem un Creator minunat care găseşte timp să ne iubească printre păcatele noastre. Fiindcă timpul dintre oricare două păcate e al Lui, şi e nesfârşit, ca iubirea Lui.
Şi aici ajungem al cuvântul încuietor de minte al părintelui Rafail Noica. Zice Dumnezeu omului: „Nu aştepta să fii desăvârşit ca Eu să te iubesc…”. Dar de ce? Ce rost are să mă iubeşti dacă nu sunt desăvârşit? Toate astea le-ar obiecta raţiunea noastră morală. Şi ce rost mai are strădania pentru virtute, după care ne măsurăm vieţile? Însă înţelepciunea acestui cuvânt este aceasta: „Nu înceta să vrei să fii desăvârşit (dar nu aştepta să fii), ca să te iubesc…”. Sau: „Nu înceta să vrei să fii vrednic de iubirea Mea, dar nu aştepta să fii vrednic de ea…”. Ce metaforă mai năucitoare şi mai paradoxală decât aceasta? Nu înceta şi nu aştepta! Între aceste două minuni de gând se măsoară viaţa noastră. Înaintea nemuririi şi a iubirii.
Altfel spus… Nu aştepta să fii nemuritor, ca să trăieşti… Nu aştepta să-ţi crească copiii şi să ajungă „la casa lor”, ca să-ţi împarţi viaţa cu ei… Nu aştepta să-ţi termini ratele la bancă… Nu aştepta să te muţi la casă nouă, ca să trăieşti sub Cer… Fiindcă veşnicia încape între oricare două clipe din viaţă, între oricare secunde pe ceas. Este nesfârşit timp de trăit între evenimentele vieţii noastre şi printre ele. Un răstimp. La fel ca Iubirea. Nu înceta şi nu aştepta rugăciunea de seară, pentru ca Eu să te iubesc… Nu înceta şi nu aştepta să te laşi de fumat, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta să te vindeci de boală, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta să redai examenul la anul, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta să nu mai fii singur, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta rezolvarea problemelor căsniciei, pentru ca Eu să te iubesc…
Şi la urmă de tot. Nu aştepta terminarea Crucii vieţii tale… Nu aştepta Raiul… Nu aştepta nici măcar nemurirea… pentru ca Eu să te iubesc! Fiindcă iubirea Mea este însăşi Raiul şi nemurirea!
Joc frumos şi neaşteptat!

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

16 februarie 2019