Cuvânt și iubire

 „Vocaţia istorică presupune atît puterea de a cunoaşte sensul devenirii, stările de suflet confuze ale maselor, dorinţele nelămurite, cît şi capacitatea de a le clarifici şi a le impune pecetea unui duh propriu.”

                                (DAN ZAMFIRESCU)

 

 

   Clipe, momente, năzuinţe, frângeri, sentimente, crez, ideal, viaţă, vocaţie, misiune, mărturisire s-au aşternut la temelia gândirii marelui filosof al culturii Artur Gabriel Silvestri pentru a ne rezidi nouă Românilor creştini-ortodocşi o ROMÂNIA TAINICĂ.

   Fragmente zguduitoare, vise, lupte neîntrerupte şi ţeluri înalte s-au întreţesut în fibra lui de ROMÂN, pentru ca DACIA, această moştenire divină şi străbună să  renască şi să rămână a noastră de-apururea ca o ROMÂNIE TAINICĂ CREŞTINĂ.

   ROMÂNIA TAINICĂ este FIICA legitimă a suveranei DACIA MARE, urzită de Dumnezeu de la începutul lumii prin Aleşii Săi: înţelepţii, monarhii, sihaştrii, proorocii, sacerdoţii şi profetesele Castei aristocrate, care au transmis Voinţa şi Înţelepciunea divină, Sacra Tradiţie prin discipoli pe cale Tainică, din generaţie în generaţie.

   După inventarea scrisului, o parte din Înţelepciunea tainică a pelasgilor care trebuia cunoscută s-a fixat în Cărţi sacre, în Codexuri, precum Codul Getic, Legile Frumoase, Cărţile Sibilelor, Tăbliţele de la Sinaia, Argenteus ş.a., dar esenţa a rămas ca un tezaur al spiritualităţii, doar pe seama Iniţiaţilor, purtătorii marilor Taine sfinte.

   Prin geniul poporului şi Elita Culturală a Neamului s-au sintetizat repere profetice din Tradiţia primordială pelasgă, care s-au transmis dinastic la urmaşii Urmaşilor Aleşi. Toţi iniţiaţii, creatorii, formatorii de cultură sacră, păstrătorii Tainei Cerului, culminând cu marile genii ale antichităţii târzii care au fondat cultura străveche au fost pelasgi. Cultura thracă, daco-getă, chineză, indiană, mesopotamiană, tibetană, egipteană, persană, greacă, siriană, palestiniană s-au desprins din trunchiul spiritual ancestral al înţelepciunii strămilenare pelasge.

   Toate Codurile, din antichitate cunoscute în istoria omenirii au ţesătură pelasgă.

Tradiţia pelasgă certifică originea Olympului preistoric, protodac, Olimpul de la marginile pământului, care după Hesiod, „era muntele acela pe care se aflau Columnele cele legendare ale Ceriului, Atlas din ţara hiperboreilor, Olympus atlantiacus, la Calpurniu, astăzi vârful Omului de pe muntele Bucegi.” (Hesiod, Opera et Dies; Calpurniu IV, v. 83; Dr. Ed. Myss, Wegweiser fur Ausfluge in die Berge und Gebirge der Umgebung von Kronstadt, Kronstadt, Gabony-1898)

   Columna Cerului are forma unei Piramide, de altfel, multe întâlnite în Dacia pelasgă, „pe care se rezimă ceriul, ca polul nordic al ceriului, ca osia hiperboreilor, Cardines Mundi.”(Plinii H.N. IV.26.11. Pone eos montes (Ripaeos)

   În vremea epocii neolitice triburi numeroase de pelasgi au plecat cu marile lor turme din Carpaţi înspre Elada, Asia Mică, Liban, Egipt şi „oriunde se stabileau în

   aceste timpuri depărtate, ei erau stăpâni. Ei duceau şi instituţiile lor naţionale, o

 religiune strămoşească formată, divinităţile şi preoţii rasei lor. Acolo îşi formau şi centrele lor politice. Însă, Ţara cea sfântă, în religiunea pelasgă egipteană, rămase cea de la marginile pământului, de la Oceanos Potamos sau Istru… Aici erau munţii lor cei sfinţi. Aici erau columnele ceriului…” (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică-„Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 128)

   Faptul că aparţinem Naţiunii-Mumă care a dezvoltat prima Civilizaţie universală şi prima Cultură a omenirii, patriarhii scrisului în lume, certifică Marea Taină care ne înconjoară, dar şi raţiunea că acest Neam ales a avut Cartea sa Sfântă, sau mai corect Cărţile sale Sfinte, Regula de Aur a Cetăţii, a Regelui, a Castelor, a Divinităţii.

   Este firesc ca Naţiunea primordială, prima cultură şi prima civilizaţie cosmică să aibe BIBLIA ei, dar despre care, aşa cum era de aşteptat s-a şi întâmplat, ne-a fost furată, falsificată: „Biblia-Cartea Sfântă a Geţilor a fost furată şi falsificată…” (Tudor Diaconu, Scrierea Secretă, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 42, 65)

   Omul fiind creat de Dumnezeu este purtătorul genei religioase, indiferent dacă se reclamă ateu sau religios. Dar cel care este conştient şi conlucrează prin fibra religioasă, prin natura ontologică, firească, se umple de har, se atinge de intuiţie.

   Aşa se transmite filonul tainic al înţelepciunii divine, prin cei aleşi, pentru cei aleşi, formându-se astfel un PATRIMONIU al GÂNDIRII naţional-universale, din care cei împlinitori de Destin al sinelui şi al Naţiei, tălmăcesc Taina, redându-i sensul ei divin.

   Acest lucru dezvăluie misterul căutărilor filosofului Culturii, Artur Gabriel Silvestri de a descifra învăţătura tainică din sânul apologiei spiritului getic în al cărei tezaur s-ar afla Cartea Sacră, purtătoare de înţelepciune, călăuzitoare întru nemurire.

   „Cartea Sfântă începuse să mă preocupe într-un chip stăruitor, aproape chiar de a deveni obsesie şi aporie irezolvabilă. Avusesem, oare, o Carte de învăţături ce s-ar fi putut împărtăşi de la bătrân şi, deci învăţător, la tânăr şi, pe urmă, la discipol?” (Cuvinte pentru Urmaşi-„Modele” şi „exemple” pentru Omul Român. O „carte de învăţătură” concepută şi îngrijită de Artur Silvestri. Carpathia Press-2005, p. 3)

   Nu era/ este nevoie de un miracol pentru a ajunge în faţa „Marelui Secret”, ci doar de o Taină, pe care Teoforii, purtătorii de Dumnezeu o au în suflet şi o dăruiesc luminând cu lumina lor lumina altora. „Şi, totuşi, cu vremea, am început să alătur concluzii diferite, ce îmi veneau din toate părţile şi de la un anumit fel de învăţători care semănau, în ultimă analiză, cu Oamenii Mari ale căror cărţi, fundamentale mă ajutaseră să cresc intelectualiceşte. Erau, aceştia, un fel de povăţuitori secreţi, de obicei bătrâni şi izolaţi, ce cultivau un gen de înţelepciune, de îndrumare scurtă, enigmatică şi orală, totdeauna concentrată şi apoftegmatică, şi, câteodată, neclară ca un <<cuvânt în răspăr>> ce s-ar fi spus aproape într-o limbă veche ce nu se mai vorbeşte dar i se recunoaşte melodia, frântura muzicală, intonaţia… Şi, totuşi, lecţia lor că nu se împrăştiase şi fiindcă şi eu, ca şi alţii, o întrevăzusem, înseamnă că nici pe atunci nu se risipise, alungată din memorie, căci avea un sens mai înalt.” (…, p. 4)

   Viaţa lui a fost o continuă odisee a spiritului religios, o introspecţie metafizică abisală, o cutezanţă mistică depăşind cugetările serafice care au răscolit toate încercările călăuzindu-le spre tărâmul spiritual al Biruinţei române creştin-ortodoxe.

   Gânditorul român aflat într-o lume deplină a decadenţei s-a orientat spre mistica ortodoxiei salvatoare, păstrătoare a spiritualităţii religioase în concordanţă cu valorile supreme testamentare ale Neamului: Cultura şi Tradiţia ca veşnicie a Patrimoniului.

 

  „Patrimoniul este acel spaţiu enigmatic ce însemnează deopotrivă univers de valori şi univers al memoriei, dar, mai întâi de toate, Urma de existenţă în istorie. De la clădirile cu vechime, exprimând tradiţie, urmă şi memorie şi până la cărţile uitate, risipite, pierdute, de la personalităţi ignorate şi fapte ce ar bine-merita recunoaştere publică şi exemplificare drept model social şi până la idei ce nu se evocă şi se pierd şi se uită-iată o imensă geografie de valori a căror coeziune trebuie realizată şi păzită căci, la drept vorbind, Patrimoniul în sine este ceva tainic, este Pomenirea Părinţilor.”

   (Pro Memoria-Artur Silvestri, Fapta culturală, Documentar alcătuit de sociolog Teodora Mîndru, 135 de mărturii. Colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Ed. Carpathia-2009, p. 11)

   Conştient de chemarea sa, de alegerea întru slujirea lui Dumnezeu şi a neamului Artur Gabriel Silvestri, a cernut psihologic, moral şi estetic Cultura clasică, convenţională, separând-o de proletcultismul purtătorilor de osanale, steril, sec, sterp şi fără noimă, fără ancora creativă a intuiţiei, a harului, revoluţionând-o într-un ev revelat, pătrunzător, cardinal, cu adâncimi pătrunzătoare până în fibrele ancestrale ale Neamului rânduit spre menirea sa aristocrată, până în sufletul şi raţiunea unei comunităţi creştine aflate în comuniune cu Dumnezeu, pentru o cunoaştere în care sălăşluieşte iubirea de Hristos, dragostea de Adevăr, sublimul Crucii, armonia Jertfei, măreţia Libertăţii, filocalia Mărturisirii, sofianismul sufletului frumos a Dacoromânului.

   Ca o Albină regală, enigmatică, habotnică, strângătoare, uimitoare, cutezătoare, înţepătoare a strâns polenul din inima şi sufletele unor Aleşi pentru a alcătui un Stup de modele Omului Român, din mierea faimoaselor lor cuvinte pline de aromă.

   „Cartea aceasta, ce se iveşte acum fără timp, a fost gândită ca un şir de mărturisiri şi de încheieri aparţinând unor Oameni Mari care, lăsând faptă şi întruchipare, vor putea, astăzi încă, să creeze exemplu şi model pentru Români. Ea este, de fapt, o Predanie colectivă.”  (Cuvinte pentru Urmaşi-„Modele” şi „exemple”, op. cit., p. 4)

   Icoana statuară care rămâne a creştinului ortodox dacoromân este DEMNITATEA!

   Mă întreb mereu alături de marele Părinte moldav al Duhovniciei ortodoxe, Ioanichie Bălan: „Oare o să mai vină totuşi o ploaie aducătoare de rod, cu picurii de demnitate pe lumea aceasta?” (Pr. Constantin Catană, Părintele Ioanichie Bălan, cel cu Hristos în inimă şi niciodată singur. Ed. Nepsis-2017, p. 57)

   Oare picurii de sânge ai miilor de martiri români numai ai secolului al XX-lea, a miilor de cuvioşi, a miilor de eroi, a miilor de mărturisitori, a milioanelor de pătimitori, vor mai aduce vreodată roadă a Demnităţii acestui Neam atât de hulit de cei mai mulţi dintre presupuşii români şi a celor mai mulţi dintre ostenitorii neromâni?

   Zelul febril de a descifra enigmele, de a le aşeza în lumina tâlcului lor, migala truditoare de a le potrivi cu sensul lor de întocmire, patosul de aşezare în esenţă, în atitudine, în desfăşurare pentru a deveni creatoare de spirit, de istorie, de cultură.

 

„Căci doar înaintarea în taina marilor desfăşurări este esenţială şi, pretutindeni, ea lucrează precum apele adânci, necunoscute, care fac să se prăvălească deodată ceea ce părea până cu o clipă înainte mai imutabil decât munţii.” (Cuvinte…, p. 5)

    Artur Gabriel Silvestri n-a avut îndoieli asupra rugăciunii şi a credinţei privind înfrângerea sinelui autonom, n-a avut îndoieli asupra suferinţei şi a jertfei rânduite de Dumnezeu pentru biruinţa vrăjmaşilor din ţară sau din afara ei, tocmai de aceea a gândit, s-a ostenit, a trudit, a luptat şi a sângerat pentru Patrimoniul spiritual al Neamului, pentru a deschide o nouă ERĂ, era unui nou APOSTOLAT în care să fie suverană o ROMÂNIE TAINICĂ CREŞTINĂ a românilor de pretutindeni, care n-au renunţat la credinţa lor, la nădejdea lor, la libertatea lor, la năzuinţa lor, la lupta lor, la suferinţa lor, la jertfa lor, la demnitatea lor, la iubirea lor de cer şi pământ, glăsuind parcă deodată cu marele prigonit, dar şi cu marele iubitor de Neam şi de Hristos, Ioan Ianolide: „- Doresc mult să slujim Domnului întru totul şi întru toate. Suntem fiii Bisericii şi nu ne vom despărţi de ea. Se deschide o eră nouă în lume, care trebuie umplută de duh, idei şi activităţi creştine. Creştinismul reînvie, dar sarcinile creştinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 184)

   Artur Gabriel Silvestri era conştient că păcatele societăţii de consum, corupţia societăţii comunitare, imoralitatea, ateismul, obedienţa, oculta, oligarhia, trădarea, laşitatea, fariseismul, căderea devastatoare în minciună, demagogie, nepăsare, lene, nonvaloare, nonsens, nonideal, nontranscendent, dar credea că se vor vindeca terapeutic prin minte, inimă şi suflet curat, purificat prin har, creaţie, suferinţă, credinţă şi dragoste.

   Imediat ce s-au anunţat tunetele, ce au străfulgerat Zorii libertăţii spiritului, prin lacrimile de sânge şi de foc ale cerului lui Decembrie 1989, Artur Gabriel Silvestri a continuat Rezistenţa Anticomunistă, respectiv Rezistenţa Religioasă printr-o cruciadă creştină, literară, morală, culturală, privind isihia, trezvia, redeşteptatea, redresarea psiho-spirituală, dar şi materială a ţării pustiită de cataclismul proletaro-burghez ateu.

   În Vatra Strămoşilor, în Patria Străbună, în Grădina Maicii Domnului, în Ţara Părinţilor, Patrimoniul Ţării noastre, scriitorul şi gânditorul ROMÂN, Artur Gabriel Silvestru a ctitorit pentru vecie: „ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU.”

   Edificiul spiritual purcede cunoaşterea apofatică, tainică, râvnitoare, harică, atentă, pătrunzătoare, scrupuloasă de a reinstaura hegemonia dinastică a Străbunilor, a Profeţilor, a Învăţătorilor, a Părinţilor Patriei* întru armonia Frumoseţilor Carpatine.

* „Părinţii Patriei” era ideea născută de straniul scriitor profetic Dan Zamfirescu la o Cină de Taină spirituală în Cetatea Bucureştilor prin 1985, care resfira o mireasmă de înrădăcinare şi de stabilitate în Univers. Litania sau predania „Părinţii Patriei”, „descria, la drept vorbind, cerul nostru sufletesc, axa lumii noastre, totemul colectiv fără de care totul s-ar fi precipitat în haos…” (Cuvinte pentru Urmaşi, op. cit., p. 6)

   Dan Zamfirescu, profeticul straniu îmi este cunoscut prin celebra sa Teză de Licenţă în Teologie din 1956: Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice, teză care depăşea cu mult pe cele doctorale de atunci.

   Fiecare faptă misionară a celui Ales trebuie să se împlinească într-o înaltă vocaţie istorică întru dimensiunea continuităţii veşniciei Neamului său.

   „Vocaţia istorică presupune un simţ al <<devenirii>>, viziunea unei curgeri în care eşti cufundat şi al cărei ritm interior îl poţi simţi…Omul cu vocaţie istorică simte zămislindu-se, în adâncul realităţilor prezente, realităţile viitoare şi le serveşte servindu-se la rându-i de ele pentru ţelurile sale.” (Dan Zamfirescu, Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice. Ed. Roza Vînturilor, Bucureşti-1992, p. 161)

   Viziunea şi împlinirea vocaţiei istorice presupune PILDA misiunii creştine-hristice.

   „Ideea însăşi de a reţine <<Modelul Faptei Esenţiale>> şi a-l arăta pentru a se putea urmări, înţelege şi, dacă va fi vrednicie, să se continue cât va fi omenet şi Limba Română în Carpaţi este ea însăşi tulburătoare.” (Cuvinte pentru…op. cit., p. 6)

   Artur Gabriel Silvestri a devenit Scutul şi Sabia Cuvântului, o amplă Antologie a spiritului în încleştarea cu regimul continuator al celui fost, respectiv cu industria literară care căzuse din treapta de instituţie fundamentală a culturii noastre naţional-universale, militând asiduu pentru recuperarea Memoriei Elitei Neamului Românesc.

   Şi-a ctitorit o citadelă a Rezistenţei spirituale axată pe o avangardă de idei novatoare, pe o flamură a esenţei, pe o şarjă a cavaleriei de sensuri pentru asaltul care aducea biruinţa fenomenalului ROMÂNIEI TAINICE aflată între MIT şi ADEVĂR.

   „Căci noi suntem România tainică, oameni de tot felul şi de peste tot, pentru care esenţial nu este de a câştiga în imediatul trecător ci de a fi încredinţaţi că pentru locul acesta, unde, într-un sat de departe, stau adormiţi cei ce ne aduseră lumină şi sens, pentru acest loc am făcut, <<ce trebuia>>. Şi la o vreme, când o mai trebui, vom face şi Predania definitivă, către cei ce ne urmează şi vor fi.” (Cuvinte…op. cit., p. 7)

În inima lui n-au stat grijile cotidiene, mărimile lumeşti, jilţurile demnitare, compromisurile diplomatice, ci o întreagă şi o profundă ROMÂNIE TAINICĂ, în Sânul căreia stau împreună: „învăţătorul de ţară, vlădica de <<Ţări>>, povăţuitorul de tineri şi de copii, desluşitorul de semne vechi, descoperitorul de forme şi culori de azi ori de alatăieri, o lume cu toate stările sociale desfăşurate fiindcă pretutindeni sentimentul misiunii a apărut şi <<lucrează>> în felul lui nedesluşit, enigmatic, aşa cum pogoară harul.” (Cuvinte pentru Urmaşi, op. cit., p. 7)

  12 ani sunt un ciclu profetic care se deschide-închide şi se redeschide pentru un alt ciclu mai înalt de creaţie religios spirituală, îngăduit şi rânduit de Profet discipolului său.

   Acest Ciclu s-a dechis pe 14 Martie 2007, s-a împlinit pe 14 Martie 2019 şi s-a redeschis pentru o altă etapă tainică a Profetismului dacoromân.

   Luna Martie-Mărţişorul, deschide ciclul vieţii, poarta Primăverii, fereastra creaţiei. Pe 15 Martie 1940 a urcat la ceruri şi marele filosof metafizico-mistic Nae Ionescu.

   „Moartea lui, consemna un alt mare filosof brăilean Vasile Băncilă, neaşteptată şi neverosimilă, (programată de discipolul criminal Carol al II-lea n.a.), pune încă o dată problema dacă noi, românii, avem îndeajuns parte de oameni excepţional de dotaţi pe care ni-i dăruieşte naţia noastră. El vine să se adauge la acea serie de bărbaţi ajunşi în plină putere de creaţie, dar dispăruţi înainte de a-şi fi împlinit opera: Lambrior, Bogrea, Pârvan, Vâlsan, Matei Nicolau…”(Istoria logicei, p. V. cf. Dan Ciachir, Gânduri despre Nae Ionescu, Lumea Credinţei, Bucureşti-2018, p. 46)  

   Destinul Filosofului NAE IONESCU este asemănător cu cel al Filosofului ARTUR GABRIEL SILVESTRI: unul a avut tărâmul filosofiei creştine, celălalt meleagurile literare întru spiritualitatea religioasă. Amândoi au fost deschizători de drumuri. Amândoi au fost formatori de şcoală. Amândoi au fost naţionaliştii demnităţii.

Amândoi au fost geniali. Amândoi au fost purtători de Destin profetic românesc. Amândoi au plecat „forţat” înainte de vreme: unul la 50 de ani, celălalt la 55 de ani.

   „Filosofia-nu este un meşteşug, ci o chemare. Ea are fără îndoială o anumită tehnică, un aparat de lucru mai mult sau mai puţin determinat care se poate învăţa şi care trebuie învăţat. Dar partea de creaţiune personală-aceasta stă în afară de orice metode. Ea atârnă de bogăţia sufletească a fiecăruia dintre noi; de inspiraţia care se coboară de sus asupra noastră; de durerea chinuitoare cu care anumite probleme se pun şi-şi cer dezlegare; de puterea cu care în fiecare dintre noi se afirmă necesitatea de a ieşi din contingenţele vieţii-de a ne ridica, dacă nu până la mântuirea noastră, cel puţin până la liniştea noastră.” (Nae Ionescu, Funcţiunea epistemologică a iubirii, în Isvoare de filosofie, I, 1942)

   Viziunea Profetului constă în alegerea Căii şi Călăuzitorii pe care trebuie s-o,/ să-i urmeze în formarea, împlinirea, devenirea, vocaţia, definirea sa discipolul ales.

„Eseistica, de mare forţă intelectuală, a lui Gh. C. Nistoroiu se întemeiază pe o erudiţie ieşită din comun care însă nu-i o <<cunoaştere de carte rară>> ce conduce adeseori la sterilitate şi la studii de tematică minoră ci, fiind ştiinţa însuşită care lucrează la formula intelectuală, produce un gen de <<contribuţie>> cu gen indefinit, deopotrivă filosofie a culturii cu aspect tradiţional. Cărturarul, căci un cărturar autentic este acest autor despre care abia mai recent a început să se ştie mai mult, înaintează pe o direcţie care altădată a fost ilustrată de <<autohtonismul profetic>> al lui Haşdeu şi N. Densuşianu iar, mai încoace, de Constantin Noica, Paul Anghel şi Petre Ţuţea. Ceea ce îi lipseşte încă lui Gh. C. Nistoroiu este <<bibliografia operei>>, adică opera manifestată prin titluri căci altfel, în constituţia întregului impresionant de clar, ea există şi se călăuzeşte după un ceas interior orânduit pe ciclurile lungi. Opera lui s-a alcătuit prin reflecţie şi <<scris secret>> şi cu rost de perfecţiune interioară, de un călugărism mirean, şi, întocmindu-se în penumbră precum în vremurile fanariote, păstrează ceva de inactualitate de privire superioară care aparţine <<modelului eminescian>>, unde <<ce e val ca valul trece>>. Însă, cu toate acestea, câteva culegeri de eseuri documentează prin forma finită imensul şantier ce se află îndărătul titlurilor prea puţine, iar între acestea <<Privirea sun Coroană>> este cea mai reprezentativă.” (Artur Silvestri, Un Breviar de „Autohtonism”-post-faţa la vol. „Privire sub Coroană. Preliminarii la o analiză a <<noului jaf regal>>.” Page 1 of 5, http:// floareadarurilor.wordpress.com/carti-ce puteau-sa-nu-existe/un-breviar-de-autor…14.03.2007)

   Viziunea profetică a lui Artur Gabriel Silvestri care, mi-a netezit Calea sinelui pentru a urca spre Piscurile Profetismului pelasgo-dacoromân: Bogdan-Petriceicu Haşdeu (1838-1907),  Nicolae Densuşianu (1846-1911), Mihail Eminescu (1850-1889), Constantin Noica (1909-1987), Paul Anghel (1931-1995), Petre Ţuţea (1902-1991) este copleşitoare şi cutremurătoare în acelaşi timp fiindcă te provoacă permanent la o întrecere de esenţă, de sens, de spirit, de înnoire mistică cu tine însuşi întru destinul filocalic şi sofianic al Neamului tău, al Înaintaşilor Aleşi.

   Atunci, în 14 Martie 2007, mărturisesc că nu întrezăream neobişnuitul creaţiei, taina mistică a iluminării pe care trebuia să o urmez, să o urc, spre înălţimi serafice.

   Astăzi, 14. Martie 2019, mulţumesc Bunului Dumnezeu şi Profeţilor călăuzitori, am urcat, vorba prietenului meu, bibliofilul, omul de cultură Dumitru Ionescu-Bucureşti, spre Culmile montane ale Misticii ortodoxe a spiritualităţii creştine.

 

   Misiunea ontologică a Naţiunii pelasge, hărăzită de Dumnezeu în Vatra Daciei Mari, a fost de a  pune în brazda adâncă a Neamului ghinda sa nobilă de STEJAR.

   „Scăpat ca prin minune din spulberătorul vârtej al străinismului şi plămădit în ţărâna cea sfântă a străbunilor, sâmburele cel curat românesc n-ar fi întârziat o clipă d-a se înfige cu putere în brazdele mănosului nostru pământ, pentru ca din sânu-i să răsară mai falnic şi mai verde stejarul Românismului.”  (B. P. Haşdeu, IV. Publicistica politică. Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă-Univers enciclopedic, Bucureşti-2007, p. 1425)

   Aşa, cum Pantocratorul HRISTOS susţine cosmosul în mâna Sa, aşa cum Atlanţii susţin pe umerii lor Ţara ideală, aşa cum creştinul ortodox poartă pe umerii Crucea destinului său, aşa cum Biserica poartă Destinul neamului ei, tot aşa ISTRUL, ţine axa cerului, marginile civilizaţiei pământului şi marginile culturii omenirii.

 

   „Olympul Iliadei este Olympul cel vechi de la Okeanos Potamos (Istru), unde era <<originea zeilor>>, la <<marginile pământului>>, ce nutrea multă lume… Aici, la Carpaţi şi la Dunărea de Jos, ni se prezintă leagănul străvechi al civilizaţiunii omeneşti.” (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică-„Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova)

   Din grâul sacru al sufletelor Profeţilor încolţeşte, răsare şi înfrăţeşte în inimile curate ale Tinerilor discipoli pâinea dătătoare de viaţă a Naţionalismului creştin-ortodox, care trebuie să spulbere tendinţele străine, cosmopolite: „Interesul nostru naţional este ca noi şi numai noi să ne sporim în ţara pe care noi şi numai noi am apărat-o timp de veacuri, noi şi numai noi am pregătit-o prin curături pentru cultură; trebuie dar să combatem pe toţi cari lucrează în vederea unui elemnet străin.” (Mihai Eminescu, Ortodoxia. O antologie de Fabian Anton, Cuvânt înainte de I.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p.27)

   Veşnicia unui Neam se măsoară cu măsura participării eternităţii sale la fiinţa pe care i-a hărăzit-o Atotcreatorul, întru slujire şi slăvire, întru trăirea sa religioasă. „Neamul nostru rămâne pentru că şi el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei.” (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc. Ed. Humanitas, Bucureşti-2014, p. 11)

   Filosoful culturii, istoricul literar şi romancierul Paul Anghel, răsfăţatul lui Heidegger: – „Was ist die genialische Walach?, a aderat şi el la ROMÂNIA TAINICĂ, proiectând Enciclopedia performanţelor româneşti în secolul XX, punând Omul deasupra planului existenţial, hărăzit întru spiritualitate, ca o „fiinţa care crează”, adică o făptură „dăruită.” (Ilie Bădescu, Paul Anghel – <<Genialul valah>>-Cele opt lumi ale literaturii române.Ed. Mica Valahie, Bucureşti-2018, p. 14)

   Omul istoric descende din cel primordial, pelasg, dar pentru a trece din imanent în transcendent, conform chemării lui Hristos, ca urmare a Crucii sale, murire-nemurire, înspre mântuire, starea lui trebuie să fie o permanentă comuniune cu Mântuitorul prin mistica spiritualităţii creştin-ortodoxe.

 „Mistica creştină a scos omul de sub stăpânirea naturii destin, prin fiinţa supremă, care, creându-l, l-a destinat nemuririi, definitorie pentru libertatea reală, pentru depăşirea jocului vieţii şi al morţii, supranaturalul asigurându-i moştenirea suverană în natură, modelele invariante fiind obiectice-transcendente-nu raţional-obiective, gîndind platonic-paulinic, peste obiectivitatea ca punct de vedere general acceptat prin limitele formal-comode sau utile, coerenţa şi necontradicţia fiind tot formal-comode sau utile.” (Petre Ţuţea, Bătrâneţea şi alte texte Filosofice. Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti-1992, p. 26)

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 19 martie 2019

Privim prispa casei. Pescuim în locul nostru ştiut, sub o salcie. Îngrijim ghiveciul de flori din fereastră. Stăm în colţul nostru de lectură. Mirosim seara. Ne uităm la pasărea care a poposit pe gard. Ce sentiment ne încearcă, venit parcă din largul tuturor lucrurilor…?
Simţim că ceea ce facem e deplin şi adevărat. Că facem întreg, că nu mai rămâne nimic nefăcut. Că locul şi timpul în care stăm e totul. Că aici e toată viaţa şi tot rostul, şi nu mai e nevoie de nimic. Că totul este aici. Şi ce adevăr fericit şi mai presus de minte este acesta, ce gând care ne conectează la tot ceea ce poate fi?
Este gândul că partea în care suntem cuprinde întregul Existenţei.
Aici, mintea cade în uimire! Căci nu mai operăm cu compasul raţiunii. Ci cu rosturile şi cu sensurile, cu “noemele” Creaţiei pe care le-a pus Dumnezeu în noi, de care vorbea Sf. Maxim Mărturisitorul. Prin noime îmbrăţişăm toată Creaţia, o cuprindem, cu tot cu ascunsul ei, o înţelegem dintr-o dată, fără s-o descoasem. Ca o singură ghindă căzută în palmă. Nu e creier, nu e minte, ci sunt intuiţiile pe care le-a pus Dumnezeu în inima omului, în inima oricărui om, de când l-a făcut pe Adam cunună a Creaţiei. Pentru că noi ţinem în inima noastră sensurile tuturor plantelor, animalelor, peisajelor, munţilor şi stelelor. Noi ştim de ce sunt, cum sunt, unde sunt şi care este rostul lor unele între altele. Fără noi, nimeni n-ar m-ai înţelege nimic din acest parc măreţ al Creaţiei. Toate dezlegările ghicitorilor sunt în noi. Pentru că noi suntem – spun Părinţii Bisericii – microcosmos, sunt partea care conţine întregul cosmos. Suntem înrudiţi cu toate şi le înţelegem pe toate. Tot ce e în afară de noi, se regăseşte cumva, în taine şi rosturi, în noi.
De aceea noi suntem ascunzătorii tuturor sensurilor din Creaţie. Şi cuprinzătorii Creaţiei. Adică, dacă am spune altfel, toată existenţa se ascunde în noi, ca sensuri.
Ce poate să însemne această încorporare minunată a întregului în fiecare părticică a lui, la fel cum omul este ascuns în ADN-ul fiecărei celule a lui? Căci am învăţat odată la limba română de acele figuri de stil numite metonimie (metonymia = „înlocuirea unui nume cu altul”) şi sinecdocă (synekdoche = „cuprindere la un loc”), cu care exprimam pluralul prin singular, întregul prin parte, partea prin întreg etc. Frunza îngălbenită a poeţilor ce era metafora tuturor frunzelor îngălbenite de pe pământ; buciumul din Scrisoarea III care întrupa glasul tuturor buciumurilor armatei lui Mircea cel Bătrân; fulgul de nea care cade în palma noastră în numele tuturor fulgilor şi al tuturor iernilor trăite vreodată… La vremea aceea, n-am prea ştiut la ce sunt bune metonimia şi sinecdoca, altfel decât ca artificii ale poeţilor şi scriitorilor. Dar apoi viaţa, iată, ni le readuce în forme minunate, în acele intuiţii puse de Dumnezeu în noi. Prin care simţim că acel colţ al nostru preferat din lume – cu care am dezvoltat o relaţie aparte – conţine tot ce e şi tot ce poate fi pe lume! Că în el, cu lucrurile şi obiectele pe care le conţine, poate vieţui totul. Să-i zicem acestei cuprinderi totalizatoare de viaţă – atoatevieţuire. Avem sentimentul atoatevieţuirii acelui colţ de lume.
Căci ce bucurie mai mare să simţi că fiecare părticică din lume cuprinde şi ascunde toată lumea? Că existenţa întreagă, în plinătatea şi pluralitatea ei, nu lipseşte din nicio singularitate în parte? De aici acea stranie înrudire cu totul când auzim o pasăre cântând la geamul nostru, acea presimţire că toată existenţa s-a adunat la geamul nostru. De aici acel sentiment răscumpărător al totalităţii când ne afundăm în fotoliul nostru de lectură, care conţine toate lumile care pot fi. De aici acea stare că totul s-a săvârşit când am aşezat ghiveciul cu flori la locul lui. De aici freamătul interior că cei doi pomi din faţa geamului nostru, teiul şi castanul, ascund toată viaţa din lume. Că toate furnicile, toţi melcii, toate rândunelele se ascund aici. Sau că banca de lângă fântână e locul unde şade toată viaţa din lume, unde toată existenţa vine să bea apă. Sau că poarta de la care se privesc vacile venind de la păscut e locul unde se adună toată Creaţia. Sau că goblenul pe care l-am cusut are ţesute între ochiurile lui fărâmiturile întregii lumi. Toate sunt, de fapt, ferestre ale existenţei. Ferestre decupate din lumea de aici, în care se ascunde, însă, toată existenţa, cu tot ceea ce ar mai fi rămas pe margini, în afara ramelor. Ceea ce e minunat e că fiecare e o fereastră a existenţei atoatevieţuitoare, o totalitate încarnată pe de-a-ntregul în degetul cel mai mic al ei.
Iar dacă lucrurile sunt aşa, cum vor fi persoanele, microcosmosurile din Creaţie? Căci fiecare om pe care se întâmplă să-l iubim, sau să ne fie drag, ascunde o nesfârşire de posibilităţi şi de sensuri ale existenţei. Şi dacă îl vedem stând pe o bancă, aşteptând toamna, atunci postura lui ascunde toate înţelesurile Creaţiei sub chipul toamnei. Ne străfulgeră această convergere de sensuri în poziţia şi locul lui pe lume, şi nu contează că e doar un om din toţi oamenii care locuiesc pe Pământ. El e unul din toţi, şi, mai presus decât atât, una din toţi, şi în el recunoaştem – prin ochii lui Dumnezeu – ceva din toţi ceilalţi şi din rosturile tuturor oamenilor şi lucrurilor pe care le-a adus Dumnezeu pe lume. Şi dacă ne iubeşte, ne simţim iubiţi de toată lumea şi existenţa care încape în el. Şi dacă moare, ne doare toată lumea şi viaţa pe care am simţit-o în el. Dar dincolo de durere, moartea lui, ca floare cu stamine ce-şi împrăştie polenul, umple lumea întreagă de sensurile şi rosturile ascunse ale existenţei lui, acum parcă explicite. Pesemne că numai aşa moartea celui iubit depăşeşte tragedia, câtă vreme el (ea) îşi împrăştie sensurile în lume, care nu pot fi decât ale întregului vieţii şi existenţei din care provine. Şi care nu poate fi altminteri decât bună şi adevărată, ca Dumnezeu Însuşi. De aici se naşte o altfel de rugăciune.
Şi, la capătul tuturor acestor exerciţii, ce putem înţelege? Miza acestor noime merge neînchipuit mai departe de satisfacţia estetică. Miza este presimţirea înrudirii noastre, în colţul nostru de lume, cu toată existenţa, cu lucrurile şi fiinţele ei. Presimţirea că acea bucată de lume cuprinde lumea întreagă şi, cumva, ascunde lumea întreagă cu sensurile ei. Şi ce nu cuprinde între „ramele” ei, ascunde, adică lasă să se înţeleagă. Deci iarăşi cuprinde. Că nimic şi nimeni nu e lăsat fără legătură cu nimic şi nimeni – în afară de voia omului de a se rupe de întreg –, şi că Dumnezeu vrea să ne dăruiască fericirea de a fi şi parte şi întreg în Creaţie. Fericirea de a nu ne simţi rupţi şi izolaţi de nimic, şi de a nu izola nimic de fiinţa noastră. Bucuria de a fi recunoscători că suntem una cu toate şi toate sunt una cu noi. Căci aşa a vrut Dumnezeu, din dragoste, să închidă toată Creaţia în unime, „ca toţi să fie una… şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21), ca, în cele din urmă, „Dumnezeu să fie toate în toţi” (1 Corinteni 15, 28).
Să mulţumim că fiecare parte ascunde şi cuprinde întregul existenţei! Că trăim în ferestre atoatevieţuitoare ale lumii. Că nu suntem ai nimicului, şi ai nimănui. Dar şi pentru simplul motiv că frumoasele păsări din poză, cu nume atât de colorate – piţigoiul codat şi sfredeluşul –, ne aparţin nouă la fel cum noi le aparţinem lor, ca şi cum am fi una şi aceeaşi Existenţă.
Post uşor şi viaţă în bucuria Întregului!

Monah Iustin T., 16 martie 2019

„Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume!”- Mahatma Gandhi

 

Am întâlnit acest citat cu mulţi ani în urmă. La prima vedere am zâmbit şi am fost tentată să cred că este doar un titlu de „poveste pentru adormit copiii”. Anii au trecut, am cunoscut mulţi oameni, fiecare cu identitatea sa morală şi spirituală. Viaţa mi-a oferit experienţe de tot felul, însă un gând ispititor s-a ţinut scai de mine, dându-mi ghes să mă întreb în legătură cu zicerea lui Gandhi: „Şi totuşi, dacă se poate?” Am acceptat ca fiind posibil acest lucru. Cu gândul bun în buzunarul de la piept, mi-am devenit propriul ceasornic, propria busolă şi propriul detector de minciuni. Deşi pare greu de acceptat, cu siguranţă ne minţim cu îndărătnicie pe noi înşine. Ha, ha!! „Asta nu-i posibil”, ar spune unii cârcotaşi. Treaba lor, eu îmi văd de-ale mele, mă analizez mai mult, mă gândesc mai bine înainte de a face ceva, mă rog bunului Dumnezeu să-mi lumineze mintea, să-mi îmbuneze sufletul şi să-mi îndrume paşii, cum numai El ştie.

Astfel gândind, trebuie să înţelegem că va fi şi uşor, dar şi greu, uneori. Depinde doar de noi, aprecierea este strict personală. Esenţial este să vrem într-adevăr schimbarea, pentru că, până la urmă schimbarea noastră nu înseamnă altceva decât regăsirea Dumnezeului din noi.

Dacă ştim exact ceea ce ne dorim, ne conturăm o perspectivă, întrevedem parcursul, depunem efort să fim sinceri cu noi şi să avem voinţă să ne urmăm drumul. Se spune că mai importantă este „călătoria” pe care o facem decât „destinaţia” la care vrem să ajungem, oricât de înaltă ar fi ţinta propusă. Şi este foarte adevărat acest lucru.
Mergând pe această cale este important să nu ne oprim. Putem greşi (este omeneşte), putem să ne împiedicăm (se mai întâmplă), însă musai trebuie să ne ridicăm „Doamne ajută” şi să mergem mai departe cu multă râvnă şi determinare „Ajută-mi să-mi duc crucea, Doamne!” şi, să nu uităm cumva să spunem „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne!” pentru toate câte mi-ai dat!

Mircea Eliade ne spune că „Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate”. Aş adăuga un singur lucru: niciodată nu suntem singuri, doar dacă n-avem ochi să vedem Lumina lui Dumnezeu, urechi să auzim Glasul divin şi minte să înţelegem Cuvântul.

La un momentat dat m-am gândit că, dacă omul ar înţelege că viaţa este un joc, am fi cu toţii mai fericiţi. Ideea nu este nouă, am întâlnit-o la alţi autori, dar o îmbrăţişez întrutotul. Într-un joc putem avea iniţiativă, este musai să învăţăm să colaborăm şi să respectăm anumite reguli. Treptat inspirăm fairplay-ul picătură cu picătură şi învăţăm să câştigăm şi să pierdem, acceptând că „adversarul” a fost mai bun, felicitându-l. Inima ne este injectată cu un vaccin contra invidiei şi mândriei, iar aceasta generoasă îl transmite în toate fibrele fiinţei noastre. Astfel trezim, revigorăm copilul din noi. Da, copilul, pentru că doar el este „specialist la joacă”. Acel ţânc, dornic mereu să se joace, se supără uneori, dar niciodată nu ţine mânie; se spune despre copii că „acum se ceartă, acum se împacă”, deci ştiu să ierte cu adevărat. Păi, dacă l-am redescoperit şi l-am invitat să ne ţină companie, să îi acordăm atenţia cuvenită pentru a nu-l dezamăgi. Să-l iubim necondiţionat, precum şi el iubeşte. Să-l păstrăm viu şi nevătămat, iar prin prisma sufletului său să reînvăţăm ca nişte elevi conştiincioşi „jocul vieţii”. Cu inocenţa şi curăţenia lui sufletească să deprindem tehnica şi tactica şi arta jocului, să ne readucem zâmbetul pe chip, să activăm simţul umorului, să facem haz de necaz şi să ne bucurăm de darul primit de la Dumnezeu, numit viaţă.

Astfel începem să vedem lumea cu alţi ochi, să folosim mai liber şi mai potrivit culorile curcubeului pentru a încadra faptele şi cuvintele semenilor şi pe-ale noastre, desigur în rame cât mai blânde, prietenoase şi luminoase. Începem să percepem reacţiile oamenilor dintr-o altă perspectivă şi încercăm să găsim mereu argumente în favoarea atitudinii lor, explicaţii posibile necunoscute nouă. Să iertăm şi să iubim aproapele ca pe noi înşine. Să ne rugăm pentru el. Multă, multă rugăciune! Şi, cel mai important, să acceptăm voia Domnului întru toate.

Aşadar, să nu ne străduim să schimbăm lumea. Să ne schimbăm pe noi înşine. Să coborâm în sinele nostru, să stăm de vorbă cu sinceritate, să înţelegem corect ceea ce ar trebui schimbat, să stabilim cum am vrea să fim pentru a fi mulţumiţi şi fericiţi. Să ne acordăm libertatea să fim noi înşine. Acea libertate la care râvnim cu toţii. Până la urmă, ce este libertatea? Este manifestarea voinţei noastre până acolo unde nu deranjăm pe ceilalţi. Dumnezeu, prin bunătatea Sa ne-a dat liberul arbitru pentru ca noi să luăm decizii în ceea ce ne priveşte. Dacă fiecare dintre noi ar vedea lucrurile astfel, inevitabil s-ar schimba semenii de lângă noi, cu timpul şi lumea. Dacă nu credem că oamenii sunt capabili să se schimbe, înseamnă că deja i-am calificat ca fiind slabi, laşi, răi…, şi asta înseamnă a judeca. Să dăm o şansă aproapelui să se schimbe, încurajându-l prin felul nostru de a fi. Nu-i nimic dacă nu începe astăzi sau atunci când vrem noi. El observă nevoia schimbării sale şi acţionează la timpul lui. Doamne ajută!

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

15 martie 2019

La proiectul internaţional ,,COVORUL PĂCII”, realizat sub egida UNESCO, (se împlinesc 500 de ani de la naşterea lui Leonardo da Vincii), aceste minunate artiste românce: Mariana Slavu, Elena Volcinschi, Emma Poenariu Serafin, Georgeta Ciobanu, Elena Moisei, Mioara Voicu, Bianca Florea, au ţesut şi au contribuit cu câteva covoraşe româneşti pe care vi le prezint mai jos. Acestea au fost adăugate la proiectul general, fiind unite de versurile mele dedicate acestor artiste.

 

La Covorul Păcii ţes

 

Ţes câmpii ca în poveşti
În hotare româneşti,
Ţes Muntenia cea sfântă
Cu Ardealul făcând nuntă,
Ţes Moldova-n floare dabă
Prinsă-n ia Basarabă,
Ţes munţii cu creste albe
Râuri adunate-n salbe,
Ţes turme ce cerbi şi ciute
Prin pădurile tăcute,
Lupi ce urlă-n nopţi la lună
Când cu cerul se cunună,
Ţes cocori şi pescăruşi
Şi enoţi şi măgăruşi,
Iar în valurile mării
Răsărit pe fruntea zării.

 

Ţez Dunărea la cazane
Cum se zbate în frisoane,
Ţes cascade ţes şi peşteri,
Ţes Brâncuşi şi noi alţi meşteri,
Ţes pe Blaga, pe Sorescu
Pe Nichita, Păunescu,
Eliade şi Enescu
Pe Ţuţea şi Eminescu,
Ţes stoluri de stârci în deltă
Lângă trestia cea zveltă,
Ţes cum marea-nghite fluviul
Risipid prin val deluviul,
Pe căluţii cei sălbatici
Năzdrăvani şi singuratici,
Ce aleargă-n libertate
Prin grinduri de vânt certate,
Ţes seninu-n toiul nopţii
Cu stele pe fresca bolţii,
Ţes şi visul ţes şi dorul,
Ţes iubirea ţes fiorul.

 

Şi aşa cum e firesc
Covoraşul românesc,
Va fi prins de mâini dibace
La covorul Pentru Pace.

——————————

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU

14 martie 2019

Peste tot în aceste zile, ba mai calde, ba mai reci ale acestui Mărțișor este marcat jubileul de 205 ani de la nașterea poetului național al Ucrainei Taras Șevcenko.

         Zilele acestea la CIE Cupca au avut loc un șir de activități  dedicate acestui deosebit eveniment.

         În toate clasele s-a vorbit atât la lecțiile de literatură, dar și la orele educative despre viața și opera nemuritoare a Cobzarului ucrainean. Am organizat mai multe expoziții de literatură, dar și ziare, reviste, calendare, buclete, gazete de perete, tablouri pictate și cusute, dedicate operei sale nemuritoare, dar și celor ce s-au scris despre Șevcenko și au fost publicate în diferite limbi.

         O primă expoziție a organizat la începutul lunii martie profesoara de limba și literatura ucraineană Alina A. Tarâța, ajutată de elevii clasei a 8-a a căror dirigintă este.

         O altă profesoară de limba și literatura ucraineană doamna Maria V. Ovaciuc a organizat cu elevii clasei a 7-ea un montaj literar poetic-muzical. Elevii au recitatt versuri și au interpretat cântece în limba ucraineană pe versurile lui Taras Șevcenko. Despre importanța operei șevcenkiene pe meridianele lumii a vorbit în fața celor prezenți: elevi, profesori, părinți doamna Maria Ovaciuc. Ajutată de elevii clasei a 10-ea „B” a căror dirigintă este, a pregătit și o expoziție dedicată poetului.

          Profesoara de ucrainologie Mariana V. Alerguș  pregătește o expoziție cu picturile poetului tipărite prin almanahuri, broșuri, reviste…

          De asemenea toți elevii școlii vizitează în aceste zile muzeul istoric al satului Cupca, aflat în incinta școlii, unde se află o expoziție permanentă dedicată poetului național al Ucrainei.

          Pe parcursul întregii luni martie, dar și în lunile următoare, membri cercurilor „Lămâița” și „Tinerii muzeografi” conduse de subsemnata, vor organiza o serie de măsuri dedicate lui T. Gh. Șevcenko mai ales în incinta muzeului. În special vom pregăti un montaj poetic dedicat traducerilor șevcenkiene în diferite limbi, mai ales a celor traduse de regretatul poet sucevean Ion Cozmei în limba română.

          Cu ani în urmă domnia sa a fost oaspetele acestei școli având o întâlnire cu elevii și profesorii de aici. Atunci, primele culegeri de traduceri au fost donate de către autor școlii noastre. Pe parcursul anilor am mai primit cărți de la d. Ion Cozmei, unele dintre ele se păstrează în muzeul nostru.

          Personal am alcătuit un album cu toate publicațiile mele personale dedicate măsurilor organizate în școală dedicate lui T. Șevcenko, accentul fiind pus anume pe traducerile poetului Ion Cozmei, cel care a tradus în întregime opera marelui clasic ucrainean.

         Învățătoarea de muncă Vera Bicer  a cusut imaginea poetului Taras Șevcenko pe pânză. Acest portret se păstrează chiar în cancelaria școlii. De asemenea le vom face cunoștință la elevi cu acei bucovineni care s-au invrednicit fiind în viață sau post-mortem de înaltul titlu de Laureat al premiului „Taras Șevcenko”.

         Despre unele dintre aceste măsuri extrașcolare vă vom informa pe parcurs.

———————————-

Eleonora SCHIPOR,

Cupca, Ucraina

15 martie 2019

„În toate înfăţişîndu-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strîmtorări, în bătăi, în temniţă, în tulburări, în privegheri, în posturi.”

(Sfântul Apostol PAVEL)

 

 

   Fenomenul diabolic al „reeducării”, este cunoscut în rândul familiilor celor care au pătimit, în familia cea mare a naţionaliştilor creştini şi de câţiva cercetători voluntari.

   Faptul că marea masă a poporului nu prea ştie aceste lucruri este oarecum scuzabil, dar neabordarea de către istoricii de ieri şi de astăzi, cu excepţia câtorva personalităţi precum Demostene Andronescu, Gheorghe Buzatu şi Victor Isac este de neconceput, este nepermis, este inexplicabil şi tocmai de aceea intelectualitatea care pe vremuri era „conştiinţa cetăţii”, astăzi nu numai că este indiferentă, dar mai şi acuză victimile care au supravieţuit, deopotrivă cu martirii lor şi ai noştri.

   Reeducarea de la Aiud n-a fost cu nimic mai prejos decât cea de la Piteşti, decât poate ca număr de victime, dar a fost la fel de cumplită și la aceeaşi înălţime a răului diabolic.

   „Reeducarea”, cu alte cuvinte TORTURA ABSOLUTĂ, s-a născut în străvechime în China, Japonia, Coreea, Roma ş.a., actualizată de absolutismul papalităţii, respectiv în Era de foc a Inchiziţiei, preluată cu sârguinţă de sistemul bolşevic al Moscovei. „Este deja un truism faptul că ea a fost iniţiată de Moscova şi minuţios pusă la punct în birourile Ministerului de Interne şi ale Comitetului Central, sub directa îndrumare a consilierilor sovietici, de către comuniştii care erau în posturi de conducere, în marea lor majoritate alogeni. Generalul Pintilie (Pantiuşa) era rus, iar Ana Pauker şi triada demonică din preajma ei (Nicolski, Dulbergher, Zeller), precum şi Teohari Gerogescu, Sepeanu, Koller, Tiberiu Lazăr, ca să-i enumăr doar pe câţiva dintre cei implicaţi, erau evrei.” (Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud-Peisaj Lăuntric-Memorii şi versuri din închisoare. (Editura Christiana, Bucureşti-2009, p. 20)

   Faptul că iniţiativa şi concepţia planului de „reeducare”, nu a aparţinut românilor, nu-i disculpă pe cei care au fost „cozile de topor”, respectiv executanţii din România, care în bestialitate au depăşit cu mult ororile din alte penitenciare europene, prin modul că monstruozitatea lor a sfărâmat deopotrivă fiinţa fizică şi persoana psiho-moral-creştină a naţionaliştilor ortodocşi, care reuşiseră să creeze în ţară o stare de spirit eminamente religioasă, novatoare, înnoitoare, revoluţionară, revelatoare.

 

   Mişcarea naţionalistă creştin-ortodoxă s-a născut şi a crescut ca o necesitate istorică, asumându-se întru renaşterea sufletului dacoromân ca o mişcare spirituală, iar faţă de ameninţarea tăvălugului comunist care se prăvălea nimicitor, peste tot ce era creştin şi-a luat şi componenta de Rezistenţă anticomunistă.

   Satrapii bolşevici de la Moscova cu tot arsenalul lor de demnitari atei, de comisari, de consilieri, de instructori, nu puteau înghiţi cu uşurinţă acea Mişcare naţionalistă care se revărsa ca un torent devastator în contra comunismului lor. Muscalii comunişti erau conştienţi de forţa politică a Mişcării naţionalist-creştine din România, drept pentru care şi-au infiltrat după 23 August 1944, când regele nevolnic şi trădător Mihai I, a predat ţara în mâinile şi cismele duşmanilor cotropitori sovietici, „agenţi special instruiţi, pentru a-i studia modul de organizare şi pentru a o compromite şi submina din interior. Sunt şi unele dovezi în acest sens, cum ar fi de exemplu capturarea de către Siguranţă a unui stoc de câteva mii de cămăşi verzi introduse clandestin în ţară, în toamna anului 1940, care urmau să fie distribuite elementelor declasate ale mahalalelor, în vederea atragerii acestora în evenimentele ce se prefigurau. De asemenea, sunt unele indicii că Traian Boeru, şeful echipei care i-a asasinat pe Nicolae Iorga şi pe Virgil Madgearu, ar fi fost omul ruşilor.” (Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud…op. cit., p. 22)

   Mişcarea legionară a fost studiată cu lupa, cu atenţie maximă, cu de-amănuntul de către bolşevici în timpul celui de-al doilea război mondial, perioadă când era prigonită furibund în ţară, înainte de a crede că cineva, culmea, regele, le va înlesni ocuparea ţării „diplomatic”, pur şi simplu, fără nici un efort militar. „Printre ofiţerii români căzuţi prizonieri la ruşi erau şi foarte mulţi membri ai Mişcării Legionare (ofiţeri de rezervă, mai ales învăţători, profesori, avocaţi, doctori etc.); aceştia relatează-în scrierile lor memorialistice, unii, sau în simple aduceri aminte, alţii-că în lagărele în care erau internaţi veneau periodic comisii formate din ofiţeri NKVD, şcoliţi desigur, unii dintre ei chiar foarte instruiţi şi manieraţi, care îi anchetau în legătură cu trecutul lor legionar. Îi interesa absolut tot: când şi în ce împrejurări au intrat în Mişcare, dacă au trecut sau nu prin Frăţiile de Cruce, cum se desfăşoară o şedinţă de cuib şi ce probleme se dezbăteau într-o astfel de şedinţă, ce calităţi trebuia să îndeplinească un şef de cuib, ce personalităţi legionare au cunoscut şi care dintre acestea i-au impresionat în mod deosebit, dacă l-au cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu şi prin ce calităţi se impunea acesta, ce părere au despre viitorul acestei mişcări.” (…, p.23)

   Eugen Cristescu-Asul Serviciilor de Informaţii Române, recunoscut şi extern, care a făcut parte din „delegaţia” Mareşalului Antonescu, arestat şi dus la Moscova, după revenirea în ţară, relata în închisoare, „că un număr mare din şedinţele de anchetă la care a fost supus, a fost consacrat Mişcării Legionare şi că, atunci când era anchetat despre altceva (alte partide, diferite personalităţi politice, diplomaţi etc.), la anchetă asistau doar două-trei sau cel mult patru persoane. Când era însă vorba de Mişcarea Legionară, ancheta avea loc într-un mare amfiteatru, în faţa unei asistenţe de până la o sută de persoane, care notau conştiincios tot ce spunea el, unii dintre aceştia punând chiar şi întrebări lămuritoare. La aceste şedinţe participa întotdeauna şi un general, Vinogradov, care conducea ancheta. Îi interesa, în mod deosebit, modul de organizare al Mişcării, sistemul de educaţie a membrilor ei, idealurile acestora, statutul lor social, precum şi ponderea cadrelor militare în rândurile lor. De asemenea, în mod deosebit, îi interesau Frăţiile de Cruce, despre care voiau să afle cât mai multe lucruri, cum ar fi: criteriile de recrutare a tinerilor în această organizaţie, activitatea lor şi mai ales educaţia care se făcea în aceste adevărate pepiniere de viitori naţionalişti.” (op. cit., p. 24)

   Aşadar, în momentul când regele, mama sa şi camarila lor ne-au predat de bună voie ţara creştină în mâinile muscalilor bolşevizaţi, duşmanii ştiau cu precizie de ceas starea de spirit a Naţiunii, faptul că naţionaliştii creştini predispuşi cu uşurinţă la jertfa pentru Neam şi Biserică, erau singura forţă redutabilă de care le era teamă în realizarea programului lor devastator, distrugător, ucigător. Consilierii sovietici au recrutat cu uşurinţă elemente retrograde, elemente din paria societăţii dornice de jaf, de parvenire, de compromis, care au început cu o furie nebună să demoleze instituţiile fundamentale ale Statului. Obiectivul numărul 1, de extremă urgenţă al hoardelor bolşevice era anihilarea Mişcării Naţionaliste Creştine. Asediul a început în Iunie 1945, prin zvonul răspândit de Siguranţă şi Poliţie, că pregătesc liste cu naţionaliştii creştini ce vor fi arestaţi şi apoi deportaţi în URSS, poate chiar în Siberia. Paralel cu acel zvon au mai emis unul împletit de premierul Petru Groza şi de emisarii sovietici, ticluind un pact de neagresiune, de colaborare reciprocă, pe care l-au adus la cunoştinţă Comandamentului Legionar, condus de Nicolae Pătraşcu, om mediocru, lipsit de viziune, care a căzut uşor în capcana întinsă de comunişti. Omul nepotrivit-Nicolae Pătraşcu, pentru Mişcare şi pentru Ţară, dar potrivit pentru duşmanii din afară şi trădătorii din Patrie a emis la 6 August 1945, o Circulară, prin care recomanda camarazilor săi să iasă din ilegalitate. În mod indirect acest lucru a însemnat predarea lor de bunăvoie călăilor comunişti şi condamnarea la moarte.

   Toată această armată naţionalistă care putea organiza una dintre cele mai teribile Rezistenţe Anticomuniste, care putea declanşa o luptă teritorială de partizani, care avea un corp consistent din Armata română de partea lor, punând astfel, piedici serioase, chiar înfrângeri cotropitorilor, a fost anihilată prin nesăbuinţa unui presupus lider, care n-a luat în calcul cu cine negociază, care n-a premeditat nici o clipă pericolul în care arunca ţara şi Mişcarea Naţionalistă. Zarurile fuseseră aruncate!

   Mai mult decât atât, trădarea voluntară a lui Nicolae Pătraşcu, a avut o serie de consecinţe catastrofale pentru acel moment care putea fi biruitor pentru Naţiune:

• Zecile de mii de tineri (elevi, studenţi, alţi tineri) şi maturi formaţi în credinţa şi iubirea de Patrie în loc să intre în închisori, puteau deschide zeci de fronturi înarmate, anticomuniste;
• în loc să zacă în penitenciare, în Zarcă, umiliţi, batjocoriţi, schingiuţi, torturaţi, frânţi şi omorâţi, puteau deveni unii dintre cei mai bravi Eroi-Martiri ai Patriei;
• în loc să risipească prin arestarea lor masivă, frica, groaza, deznădejdea în rândul populaţiei, ar fi semănat o stare de spirit partizan, încrederea, ajutorul colaborarea în sânul poporului creştin;
• în loc să stârnescă admiraţia în rândul ţărilor care erau cu ochii pe aceşti tineri admirabili, care poate intenţionau să-i ajute, să ne ajute, au pus în loc dezamăgirea, poate chiar şi compasiunea, dar la ce mai folosea aceasta?
• în loc să se instaureze regimul comunist, se putea continua educaţia spirituală de formarea Omului nou, se renăştea creştinismul, monarhia se revigora, ţara prospera material, economic, înainta educaţional, cultural, iar partea de Răsărit a Europei putea fi salvată de la cotropirea pustiitoare a sovieticilor, a Internaţionalei Oculte, sfărâmându-se astfel planul mondial de comunizare.

   Anul 1948 a adus marea prigoană bolşevică peste un popor creştin, harnic, smerit, evlavios, cucernic, primitor, dăruitor, jertfitor. De la Moscova se hotărâse socializarea comerţului şi a industriei. Pentru a pregăti terenul şi atmosfera, „au fost arestate câteva sute de mii de persoane. A fost prima mare prigoană comunistă. S-au făcut repartiţiile: studenţii la Piteşti, elevii la Târgşor, muncitorii la Gherla, intelectualii la Aiud, Galaţi, Râmnicu-Sărat şi Sighetul Marmaţiei. S-au deschis lagăre culminând cu <<Canalul morţii>> Dunărea-Marea Neagră.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 63)

    Penitenciarul Aiud a fost foarte atroce, foarte barbar, foarte crud, foarte diabolic, Fiara fiarelor, foarte flămând, foarte hain! Nu Purgatoriu, ci Infern în toată regula!

   „La Aiud aş putea să spun că închisoarea în sine a fost grea, foarte grea, dar din punct de vedere sufletesc n-o fost aşa de greu. De ce? Fiindcă eu nu am tratat la întâmplare închisoarea. Eu am căutat să devin un aşa zis om nou, adică un om mai bun, un om înţelegător. În felul acesta îmi făceam examene de conştiinţă: ce-am făcut bun azi, ce-am făcut rău. Ce trebuie să fac mâine, ce trebuie să fac poimâine. În dorinţa aceea, aveam mereu o preocupare proprie, a mea, pentru formare…mi-a fost şi mai greu fiindcă în închisoare am mai avut un frate… care a fost omorât în sălbăticiile de la Piteşti. Şi când m-am întors acasă, după atâţia ani, şi mama a ieşit în faţă, plângând de bucurie, a strigat: Dar unde-i celălalt? Eram doi! Unul s-a întors, celălalt nu s-a mai întors?” (interviu realizat de Dragoş şi Ioana Ursu, la 30 August-2010 cu fostul deţinut-religios Vasile Turtureanu; Dragoş Ursu/ Ioana Ursu, Aiudule, Aiudule…Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 20-24)

 

   Temerarii regimului concentraţionar al închisorilor comuniste care au executat pe muchie 23 de ani au fost: prinţul Alexandru Ghica, Radu Gyr, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Vasile Turtureanu, Traian Trifan, Grigore Caraza, Zaharia Marineasa ş.a.

   „Nu puţini executaseră 23 de ani de temniţă grea: foştii studenţi care plătiseră scump îndrăzneala de a crede, erau acum tobă de carte, învăţând fără hârtie şi creion, fără lumină şi fără o viaţă omenească. Profesorii recent arestaţi erau puşi în inferioritate de aceşti erudiţi, unii dintre ei foşti elevi de liceu, şi care acum, cu o modestie vrednică de laudă, făceau să ne simţim la universitate.” (Ilie Tudor, De sub Tăvălug, Constanţa-2010, p. 29)

 

   Despre fioroasa temniţă, dar şi faimoasa Academie Ortodoxă de la Aiud, vorbeşte şi arhimandritul Bartolomeu Anania, fost deţinut politic-religios, viitorul  mitropolit.

   „Procesul a fost lung, (referindu-se la reeducare), dureros, a durat luni şi luni de zile, fiecare s-a descurcat cum a crezut, cu mai multă sau mai puţină dramă interioară. Trebuie să vă mai spun că spre deosebire de penitenciarele Gherla şi Sighet, care erau rezervate deţinuţilor politici de nuanţe de centru, Aiudul era în special pentru cei de dreapta, în mare majoritate legionari, dar şi nelegionari, sau numai tangenţe cu legionarii… Administraţia, cu concursul câtorva dintre noi, a unor deţinuţi care credeau că o să fie eliberaţi mai devreme şi care se puseseră în slujba administraţiei a început a doua fază, printr-o formulă foarte perfidă, dar care ne-a înfiorat dintr-o dată. Raţionamentul era următorul: Mişcarea Legionară este fructul credinţei creştine, s-a născut din credinţa creştină. Se dădeau argumente: Arhanghelul Mihail, parastasele legionare, Moţa, Marin ş.a.m.d. Ca să dovediţi că procesul de reeducare politică este complet şi pentru ca să vă credem va fi nevoie să stârpiţi răul din rădăcină, iar rădăcina este credinţa voastră creştină. Pe aceasta trebuie s-o abjuraţi ca să vă credem că nu mai sunteţi legionari.

   Cu alte cuvinte, procesul politic se transforma în proces religios, ceea ce nu se putea întâmpla decât în epoca comuniştilor, a satanei, pentru că satana lucra ceva mai blând pe vremea apostolilor şi pe vremea martirilor creştini.” (Dragoş Ursu/ Ioana Ursu, Aiudule, Aiudule, Crâmpeie de memorie întemniţată. Tipărită cu binecuvântarea IPS Părinte Andrei, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului, Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Ed. Renaşterea Cluj-Napoca, 2011, p. 12-14)

   În toate ţările învinse după marele război, Eroii au foat contestaţi, în România au fost condamnaţi la ani grei de închisoare, împuşcaţi, iar în Finlanda au fost elogiaţi.

   „Am cunoscut atunci în Aiud, povesteşte Ioan Ianolide, deţinut religios, toată elita militară, politică şi culturală care a reprezentat România în războiul contra U.R.S.S. Mii de generali, ofiţeri, intelectuali au populat în acei ani celulele închisorii. Cei mai mulţi au fost bravi.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 51)

   Deşi România a luptat şi de partea apusului împotriva comunismului, dând tribut sacru de sânge de ordinul sutelor de mii de eroi-martiri, Occidentul a împrăştiat doar praful propagandei şi o pulbere de promisiuni, dar de ajutat nu a vrut să ajute poporul român. A avut alte priorităţi, alte jocuri, alte împărţiri de state, dar este posibil să fi fost şi dorinţa de a distruge intenţionat Elita Neamului din Rezistenţa Religioasă şi din cea Anticomunistă, iar în mod expres distrugerea Tineretului studenţesc creştin-ortodox, forţa imbatabilă a Patriei. Elementele bolşevice împreună cu trădătorii din ţară care le-a pus Patria la dispoziţie pentru jaf, crimă, viol, distrugere economică, spirituală, culturală, religioasă, au ales prigoana şi persecuţia Tineretului studenţesc umplând închisorile cu Fiii creştini ai Naţiei. „Se adunaseră acolo, (la Aiud), câteva mii de tineri studenţi. Erau din toată ţara, numai români (cu excepţia a doi sionişti). Din punct de vedere politic, toţi erau anticomunişti.” (ibid., p. 72)

   După mărturia eminentului student al Facultăţi de Drept din Bucureşti, Ioan Ianolide, care-şi făcuse „ucenicia” sub regele trădător şi vânzător de ţară Mihai I, grosul studenţilor arestaţi îl formau naţionaliştii creştini, câţiva liberali, nici un socialist şi o parte din ţărănişti. (ibid., p. 73)

   La Aiud, reeducarea a început la un deceniu după încetarea celei de la Piteşti, respectiv în primăvara anului 1962. Protagoniştii erau seniorii temniţelor, arestaţi din anii 1941-1942, ajunşi în pragul avansat al decimării fizice. Chiar dacă teoretic tortura fizică a fost exclusă, ea n-a lipsit în nici o zi a regimului dur: anchete, loviri, frig, foamete, izolări, absenţa asistenţei medicale, a celei religioase, lanţuri, cătuşe, injurii.

   Rezistenţa psihică, morală, dar mai ales cea religioasă îi speria foarte rău pe călăi, astfel încât un ofiţer politic a sărit destul de iritat la profesorul-poet Dem. Andronescu:

   „- Cum mama dracului mai puteţi, mă, să rezistaţi atât?! Din ce fel de aluat sunteţi făcuţi, de nimic nu vă atinge? Ne siliţi să scornim, pentru a vă veni de hac, fel de fel de pedepse şi voi vă comportaţi de parcă n-aţi mai avea instinct de conservare. Nimic nu vă mai impresionează.

– Nu ne mai impresionează nimic-pentru că nu mai avem nimic de pierdut. Ne-aţi luat tot şi luându-ne tot, aţi făcut din  noi oameni cu adevărat liberi. Şi ne comportăm ca atare.” (Demostene Andronescu, Reeducarea…, op. cit., p.28)

   Şi întra-devăr creştinii naţionalişti deveniseră mistici, adevăraţi oameni liberi.

              BLESTEMUL AIUDULUI

 

   „Aiudule, Aiudule,/ temniţă cruntă,/ fă-te, zăludu-le,/ piatră măruntă!// Focul mănânce-te,/ că nu te mai saturi!/ Mereu vrei scântece/ şi bei oftaturi.// Vântul destrame-te,/ că nu-ţi ajunge!/ În marea-ţi foamete,/ mereu vrei sânge.// Grindina-ndoaie-te,/ spele-te ploaie,/ lanţuri şi vaiete/ să ţi le-nmoaie!// Apele facă-te/ apă ca ele,/ lacrimi din lacăte,/ plâns de zăbrele!// Aiudule, Aiudule,/ fiară năucă-/ face-te-ai, crudule,/ fum şi nălucă.” (Radu Gyr, Poezii, vol. 3, Ed. Marineasa, Timişoara-1994)

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 14 martie 2019

Păgâni şi creştini în fosta Dacie romană

Numărul descoperirilor creştine, datate între 275 şi 375, în provincia Dacia, a variat: locaşe de cult la Slăveni (jud. Olt) şi Porolissum (Moigrad-jud. Sălaj)-aici, prin transformarea unui sanctuar păgân într-un locaş creştin, semn al victoriei religiei creştine. La sfârşitul secolului al IV-lea, credinţa creştină cucerise pe cei mai mulţi daco-romani. Basilica de la Morisena (Cenad, jud. Timiş) este controversată, iar alte biserici aflate la Apulum (Alba Iulia), Densuş (jud. Hunedoara), Prejmer (jud. Braşov), Drobeta (Turnu Severin) sunt considerate o speculaţie a teologilor (N. Zugravu). Bisericile aflate sunt puţine din cauza insecurităţii din zonă. Tocmai acum limba română a conservat termenul ce desemna clădirea (lăcaşul de cult) creştină, basilica (biserică)-termenul s-a născut în nordul Dunării, „a fost adus de misionari din sudul fluviului”(Pârvan). La Biertan (jud. Sibiu) s-a aflat o tăbliţă votivă cu inscripţia „Ego Zenovius votum posui”-o ofrandă (donariu), apoi fibula-inel de la Micia (Veţel-jud. Hunedoara) cu inscripţia  „Quartine vivas”.

Ca o concluzie generală, creştinarea monumentelor funerare este o dovadă clară a penetraţiei adânci a noii religii printre daco-romani şi, în acelaşi timp, ea este o probă a legăturii dintre cele două ramuri ale creştinătăţii dunărene. Fenomenul acesta a început sub Constantin (după 306) şi atinge apogeul sub Teodosie II (408-450)- prin edictul din 435, el decidea ca templele să fie distruse şi apoi purificate prin creştinare.

Printre argumentele creştinării se afla şi practica înhumaţiei ce se generalizează din secolul al IV-lea. Existenţa creştinilor abandonaţi de Imperiu era o realitate, dar sub aspectul organizării, după 275, nu ştim care era situaţia, nici un episcop nord-dunărean n-a participat la conciliile (sinoadele) de la Niceea, Constantinopol şi la cele locale, dar trebuie să fi fost. Limba română a moştenit două vocabule referitoare la ierarhia ecleziastică: „piscup” (episcopus) şi „preut” (presbyter) – o dovadă că în aşezările daco-romane funcţionau elementele fundamentale ale ierarhiei bisericeşti. Pe de altă parte, secolul al IV-lea a fost epoca de aur a chorepiscopilor, episcopi itineranţi de ţară (sate) şi periodeuţi (misionari). Statutul politic şi canonic al teritoriilor din nordul Dunării, nucleele creştine daco-romane, de pildă, cele de la  Sucidava, Slăveni, Romula, depindeau de scaunele episcopale de pe malul drept dunărean, Oescus, Ratiaria, Aquae, Viminacium. Deşi lipsesc obiectele creştine, adepţi ai religiei noi se aflau şi în alte teritorii controlate de Imperiu.

În sursele istorice, nu este menţionat nici un slujitor din comunităţile creştine daco-romane dependente de Moesia Prima şi Dacia Ripensis. În partea centrală şi de nord a ex-provinciei Dacia, rămasă permanent în afara Imperiului, menţionăm bisericile de la Ulpia Traiana, Apulum, Potaissa, Porolissum, care, prin vechimea lor, au conservat structura organizatorică şi ierarhică anterioară anului 275. Putem vorbi aici, în nordul Dunării (Dacia) de o viaţă creştină autonomă, fără ierarhie completă şi complicată, cu sacerdoţi aleşi de credincioşi ce săvârşeau unele taine. Creştinarea altor locuitori şi apariţia unor noi comunităţi a fost opera unui misionarism de contact, direct, „celular” – de la un nucleu daco-roman la altul – în care erau implicaţi credincioşi şi slujitori locali. Acest mod de convertire a păgânilor explică conservarea unor elemente antice (precreştine) în creştinismul românesc. Bisericile daco-romane din nordul Dunării nu erau izolate, ele se aflau în contact cu comunităţile din Imperiu, mai ales din eparhiile Moesia Prima şi Dacia Ripensis, a căror jurisdicţie se extindea şi în nordul Dunării-ceea ce susţinea şi Pârvan. Bisericile creştine latine din Dacia depindeau de biserica-mamă din sud-vestul Dunării, Moesia Prima..Organizarea ierarhică şi dependenţa canonică a bisericilor daco-romane punea problema relaţiilor cu papalitatea ale creştinilor nord-danubieni. În 1900, istoricul Dim. Onciul, în studiul „Papa Formosus în tradiţia noastră istorică” (în Scrieri istorice, 1968) a pus problema jurisdicţiei scaunului roman în spaţiul românesc, care  se exercita prin vicariatul de Thessalonic. Ideea este reluată, în 1911, de V. Pârvan, în Contribuţii…, cu argumente epigrafice, literare, arheologice, şi apoi reluată de alţi istorici, precum A. Sacerdoţeanu.

În sud-estul Europei, între 325-381, s-au impus două scaune episcopale: Heraclea şi Sirmium, pentru diocezele Illyricum, Dacia şi Macedonia. Dar, în 381, prin conciliul (sinodul) II Constantinopol, scaunul episcopal de-aici îşi extindea jurisdicţia asupra unor eparhii din sudul Dunării şi, în acelaşi timp, îşi manifesta autoritatea în această zonă scaunul Romei. Cathedra Petri (Scaunul lui Petru)  avea un prestigiu necontestat  de nimeni în Biserica universală, încă din vremurile apostolice, iar în secolul al IV-lea, el a dobândit noi dimensiuni. Conciliul ecumenic de la Constantinopol (381) stabilise ca bisericile din afara statului roman (neamurile barbare) să se conducă după normele instituite de Părinţi, lucru posibil în sudul Daciei, aflate în contact nemijlocit cu centrele episcopale de pe linia Dunării. Dar în celelalte (majoritatea) biserici daco-romane, situate în afara structurilor civile şi ecleziastice imperiale, adică în centrul, nordul şi estul Daciei, aflate departe de dezbaterile teologice şi dominate de o cultură orală, circulaţia ideilor a fost mai limitată, tradiţia mai puternică, disciplina mai relaxată.

Astfel, în aceste teritorii româneşti sau în cea mai mare parte a lor, starea credinţei şi disciplinei creştinilor nord-dunăreni trebuie să fi fost foarte apropiată de cea înfăţişată pentru germanii eretici (arieni) de către Salvianus: „aceştia au mai degrabă tradiţii decât învăţătură, fiindcă ei nu păstrează ceea ce îi povăţuieşte adevărul legii (creştine), ci ceea ce le-a inoculat stricăciunea unei rele tradiţii. Barbarii nu ştiu nimic altceva decât ceea ce aud de la „învăţaţii” lor şi, astfel, cei neştiutori ai întregii ştiinţe cunosc esenţa legii dumnezeeşti mai mult din învăţătură decât din citit, păstrează mai degrabă învăţătura primită din predica orală decât legea”. Nu sunt cuvinte mai adevărate pentru a zugrăvi starea creştinilor din nordul Dunării. Întregul context istoric-politic-cultural a favorizat, în spaţiul nord-dunărean (viitor românesc), însuşirea unui creştinism mai puţin riguros, cu multe elemente străine de dogma sa, în care s-au infiltrat idei şi tradiţii vechi, precreştine (necreştine), aşadar, un creştinism popular, spontan, mai aproape de sufletul oamenilor. Întrebare: printre creştinii din nordul Dunării au pătruns şi erezii ale secolului al IV-lea? Petre Ş. Năsturel, într-un studiu despre Creştinismul românesc în epoca invaziilor, ajungea la concluzia că strămoşii românilor au păstrat constant simbolul niceo-constantinopolitan (325-381).

Pe parcursul secolului al IV-lea, în sudul Dunării, s-au afirmat mai multe erezii, mai ales cea ariană, încât aceasta a divizat episcopiile sud-dunărene: cele de Sirmium, Singidunum (Moesia Prima), de Ratiaria (Dacia Ripensis) au fost luate de arieni, iar altele (de Viminacium, Oescus, Aquae) au păstrat comuniunea cu Athanasie de Alexandria şi alţi apărători ai ortodoxiei. Abia la conciliul de la Aquileia (381), la care a participat episcopul Ambrosius de Mediolanum, arianismul illyric (sud-dunărean) a fost învins definitiv, prin condamnarea ultimilor săi susţinători. Controversele doctrinare din Imperiu (spaţiul sud-dunărean) au avut efecte şi în spaţiul daco-roman, deoarece episcopii sud-dunăreni ce-şi exercitau jurisdicţia  şi în stânga Dunării erau divizaţi, dar se pare că aceste dispute au atins prea puţin pe credincioşii simpli daco-romani. Însă o influenţă a venit de la instalarea, după 275, a dacilor liberi, infiltraţi din teritoriile de nord-vest şi din cele est-carpatice, care prin credinţa lor tradiţională (zalmoxiană) au contribuit la întărirea rezistenţei mediului rural autohton în faţa penetraţiei religiei creştine. Au pătruns apoi elemente etnice germane, purtătoare ale culturii Sântana de Mureş, ritul funerar reflectă o diversitate de credinţe şi obiceiuri religioase ale exponenţilor acestei culturi (civilizaţii).

Nu ştim cum se desfăşura liturghia, dar rezultă că liturghia euharistică şi alte elemente ale cultului creştin se efectuau, în ex-provincia Dacia, în limba latină. În teritoriile daco-romane, latinizarea a început încă sub Principat (ante 275), dar răspândirea rapidă a evangheliei după aceea a accelerat creştinarea şi latinizarea limbajului religios, astfel încât religia creştină a fost un „factor de latinizare”. Dovada cea mai eclatantă a caracterului latin al liturghiei din Biserica daco-romană este atestarea, în vechile scrieri bisericeşti, a expresiei „Doamne, miluieşte”, care provine din „miserere Domine”, folosit în Biserica latină, după cum a arătat Petre Ş. Năsturel, ceea ce demonstrează elaborarea unei „forma mentis”.

Cultul martirilor în spaţiul daco-roman a fost impulsionat de practicarea acestuia în bisericile de pe malul drept (sudic) al Dunării. Anul liturgic, marile sărbători, în nordul Dunării, erau: Naşterea, Boboteaza, Paştele, Înălţarea, Cincizecimea. Ritul funerar în Dacia nord-dunăreană, universul funerar al credincioşilor locali erau dominate de numeroase elemente păgâne, pe care ierarhii, sinoadele şi Imperiul creştin încercau zadarnic să le elimine din comportamentul supuşilor. Dar moştenirea antică (precreştină) era prea puternică pentru a fi uşor eliminată. Prezenţa în limba română a termenilor „priveghea”, „priveghere”, priveghi”, proveniţi din latinul pervigilare („a veghea toată noaptea”) şi a „comânda” („a da de pomană”), „comând” („pomană”) provenite din lat. commendare (a încredinţa) sunt dovezi indirecte ale perpetuării vechii cutume funerare în nordul Dunării.

Într-un ţinut ca cel nord-dunărean al fostei provincii Dacia, rămas politic-administrativ şi bisericesc în afara Imperiului, un conflict acut între vechea şi noua credinţă a fost puţin probabil, dimpotrivă, putem presupune, intuitiv, că n-a fost teritoriu mai propice convieţuirii păgâno-creştine ca cel din nordul Dunării. Este adevărat, limba română conservă cuvântul „zănatic”-dianaticus, adorator al Dianei, „drac” ş.a., dar zelul eroic al apostolilor sud-dunăreni contra „zănaticilor” (de la zână), de care vorbea Pârvan, nu este verosimil, dar nici idilică n-a fost impunerea creştinismului, cum susţinea Panaitescu. În sfârşit, originea cuvântului „păgân”, adică necreştin, necredincios, după Pârvan, termenul paganus a fost introdus de noua credinţă din secolul V şi desemnează pe locuitorul unui pagus (sat)-pagani (rurali). Dar, spune N. Zugravu, nu termenii „pagus” şi „paganus” a generat termenul „păgân”, adică „necredincios”, necreştin. După încetarea ordinii politice şi militare imperiale, a urmat ruralizarea generală a Daciei, a nordului Dunării- în secolul al IV-lea, şi creştinismul, dar şi păgânismul aveau partizani la oraş şi la sat, deci pagani nu putea desemna numai pe rusticii ataşaţi de vechile credinţe necreştine. Concluzie: acest termen  „păgân” (necreştin) s-a impus în a doua jumătate a secolului al IV-lea, prin echivalenţa făcută de credincioşii daco-romani între ethnikoi gentes, nationes („neamuri”),  „adoratori ai vechilor divinităţi”, şi barbarii păgâni (necreştini) pătrunşi pe teritoriul nord-danubian, după mijlocul secolului IV (goţi, huni). Prin urmare, în spaţiul autohton s-a ajuns la identitatea între romanus şi christianus, astfel încât se poate spune că romanizarea şi creştinarea au devenit elemente de individualizare etnică şi spirituală (religioasă) faţă de „Barbaria” (lumea barbară) şi păgânism.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

14 martie 2019