Cuvânt și iubire

Persecuţiile regilor goţi-Martiriul Sf. Sava.Goţii au cunoscut creştinismul pe vremea locuirii lor în nordul Mării Negre. Migrând apoi şi ajungând la Dunăre, numărul celor din mijlocul lor care au îmbrăţişat noua religie a crescut, fiind răspândită de captivii aduşi aici în urma expediţiilor din sudul Dunării şi de soldaţii goţi din armata romană. Este rezonabil să presupunem că la creştinarea goţilor au contribuit şi unii credincioşi din rândul localnicilor. În plus, prin tratatul de pace din 332 impus goţilor, împăratul Constantin a cerut libertate pentru creştinii din nordul Dunării. Cu toate acestea, în 347-348, regele got Aorich a dezlănţuit o prigoană împotriva creştinilor, silind pe Ulfila şi ucenicii lui să se refugieze în sud. Această persecuţie este atestată şi de o cateheză a Sf. Chiril al Ierusalimului, care aminteşte de cei martirizaţi atunci. În ciuda prigoanei, activitatea misionară a lui Ulfila va fi continuată de unii ucenici ai săi, între care Eutihie, originar din Capadocia, menţionat în corespondenţa Sf. Vasile cel Mare prin 373-374. Aceste persecuţii au avut loc în contextul noilor conflicte militare dintre goţi şi romani, sub împăratul Valens. În urma acutizării conflictului, în 370-372, regele Athanarich a iniţiat o persecuţie severă împotriva creştinilor de sub stăpânirea sa, despre care vorbeşte şi istoricul bisericesc Sozomen.

Numele unor martiri din a doua jumătate a secolului al IV-lea sunt menţionate şi într-un calendar got (fragment), precum şi în alte acte martirice. Printre aceştia, erau menţionaţi preoţi ca Verca şi Batwin sau Bathusios, un eremit Argyla, în total 26 de martiri, în afară de anonimi. Aceştia au îndurat martiriul la porunca unei căpetenii locale (Vingurich)-se pare că au fost arşi de vii într-o biserică, undeva la vărsarea Argeşului în Dunăre, cf. şi relatarea lui Sozomen. După o notiţă din sinaxare, rămăşiţele acestor martiri au fost strânse de Gaatha, soţia (regina ?) unei căpetenii gote, şi fiica ei Dulcilla. Cu ajutorul unui creştin local Vellas, rămăşiţele (moaştele) lor au fost duse la Cizic, pe malul asiatic al Mării de Marmara, unde Dulcilla a rămas, iar Gaatha şi Vellas au revenit în Muntenia, fiind ucişi cu pietre. În afara celor menţionaţii, sinaxarele fac referire şi la alţi martiri supuşi persecuţiei de Athanarich. Amintim în primul rând pe Sf. Nichita, ars într-o zi de 15 septembrie-se pare că era un captiv originar din Cilicia, adus de goţi în nordul Dunării. Originea sa ar putea explica faptul că moaştele i-au fost duse în Cilicia şi depuse într-o biserică din Mopsuestia, într-o zi de 15 septembrie  în jurul anului  451. Mai târziu, în secolul al XV-lea, moaştele sale au fost mutate într-o biserică din Veneţia.  Sf. Nichita este popular la noi, fiind numit şi „Romanul” sau „Gotul”.

Despre un alt martir din timpul persecuţiei lui Athanarich avem ştiri mai bogate, şi anume despre Sf. Sava. Pătimirea sa este redată de un izvor contemporan, Scrisoarea Bisericii din Gothia către Biserica din Capadocia, datată 373-374, odată cu mutarea moaştelor sale-actul său martiric. După cum rezultă din izvorul menţionat, Sava era de neam grec, ortodox (nicean), care vieţuia în abstinenţă, post şi rugăciune într-un sat din Muntenia secolului al IV-lea. Când a început prigoana regilor goţi şi i s-a cerut să mănânce din cele jertfite idolilor, consătenii săi goţi i-au oferit spre substituire cărnuri nejertfite, dar Sava a refuzat. Mai mult, el a îndemnat şi pe ceilalţi creştini să refuze substituirea, ceea ce a provocat nemulţumirea locuitorilor păgâni care l-au alungat din sat pentru un timp. La apropierea Sf. Paşti din 372, prigoana s-a întensificat încât unii creştini (preoţi şi credincioşi) s-au refugiat din „Gothia” (nordul Dunării) în „Romania” (sudul ei). Printre cei refugiaţi se afla şi preotul satului, Sansalas. În ce-l priveşte, Sf. Sava, cf. actului martiric, s-a îndreptat spre un alt oraş, la preotul Guthicas, pentru a prăznui Paştile împreună. Dar sfântul este silit să se întoarcă în satul său, unde îl întâlneşte pe Sansala, revenit între timp, şi prăznuieşte Paştile împreună cu el şi alţi credincioşi. Aflat în sat, în a treia zi după Paşti, pe neaşteptate, soseşte aici Atharid, fiul unui mic rege got, Rhotestheos, cu suita sa. Sansala şi Sava sunt prinşi, supuşi la chinuri şi siliţi să aducă jertfe idolilor, dar cei doirefuză. În faţa refuzului lui Sava, care a ofensat prin atitudinea sa pe Atharid însuşi, sfântul este legat şi aruncat în râul Buzău. Martirizartea Sf. Sava s-a săvârşit la 12 aprilie 372, a cincea zi după Paşti, la vârsta de 38 de ani. Dupăp moarte, moaştele sale au fost duse în Scythia Minor, la Tomis, apoi la cererea Sf. Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei, episcopul locului Vetranion l-a trimis în Capadocia.

Sfântul Niceta de Remesiana. Despre Sf. Niceta s-a vorbit mult în istoriografia noastră, de către teologi şi istorici deopotrivă, de pildă, V. Pârvan îl considera apostolul naţional al românilor. După el, N. Iorga, C. C. Giurescu, Radu Vulpe, I. G. Coman s-au exprimat în acelaşi sens: Sf. Niceta a predicat pe „ambele maluri ale Dunării”. Să vedem cine era acesta, aria sa de activitate şi însemnătatea sa în istoria creştinismului de la Dunărea de Jos. La sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui următor, s-a impus în chip deosebit în viaţa bisericească Sf. Niceta de Remesiana, episcop în Dacia Mediterranea. Oraşul său de reşedinţă, Remesiana (Bela Pelanka-Serbia), era situat pe marele drum militar ce traversa Illyricum, la 30 km est de Naissus. Nu ştim când şi-a început păstoria ca episcop-într-o scrisoare din 367 se face referire la un episcop Nichas (Nicetas). Informaţii mai sigure despre viaţa şi activitatea sa misionară avem din cuprinsul a două poeme ale Sf. Paulin, episcop de Nola (Italia). Sf. Niceta l-a vizitat în două rânduri pe episcopul de Nola. Deducem că el urma să se îndrepte spre scaunul său din Remesiana, aflat în îndepărtata Dacie (la „dacii arctici” spune Sf. Paulin), unde îşi desfăşura misiunea evanghelizatoare. Aflăm că Sf. Niceta predica în limba latină pentru răspândirea credinţei şi desfăşura şi o lucrare de „romanizare” printre triburile barbare de aici, bessi, sciţi, dar şi geţi şi „amândouă felurile de daci”. Aceste afirmaţii ale lui Paulin de Nola au provocat vii dezbateri şi s-au formulat diverse ipoteze în legătură cu aria misionară  a Sf. Niceta. D. M. Pippidi a emis ipoteza-în general acceptată-că Sf. Niceta a predicat numai în ţinuturile din sudul Dunării, aflate în apropierea scaunului său episcopal. Dar oricum, acţiunea sa evanghelizatoare s-a desfăşurat într-o zonă populată cu daco-romani, pentru ei predica şi scria în latineşte. Paulin de Nola scrie în poemele sale: „aleargă la tine geţii şi amândouă felurile de daci”-referire la locuitorii din cele două Dacii sud-dunărene. În ceea ce priveşte originea sa, Sf. Niceta poate fi considerat daco-roman, episcopul Paulin numeşte Remesiana drept „patria” sa. Pe lângă predicile orale, de la el au rămas şi lucrări scrise, îndeosebi catahetice, precum Libelli instructionis (Cărticele de învăţătură) şi Catehismul, ca şi lucrări dogmatice, De ratione fidei, De Spiritus Sancti potentia ş. a. Nu se cunoaşte când a survenit sfîrşitul său-este amintit ultima dată în 414, într-o scrisoare a papei Inocenţiu I, fiind apoi canonizat. Sf. Niceta a fost un apărător al ortodoxiei, cf. deciziilor primelor două concilii (sinoade) ecumenice şi un teolog cunoscut al vremii sale.

 Pe parcursul secolului al IV-lea, în teritoriile extra-carpatice, au existat mai multe nuclee ortodoxe în interiorul triburilor de vizigoţi, aflate sub ascultarea unor episcopii-unul dintre ele se afla în teritoriile lui Athanarich, în Moldova, pe cele două maluri ale Prutului. Regii vizigoţi din Muntenia au luat măsuri severe împotriva credincioşilor creştini. Este menţionat, în acest context, un episcop Goddas, de origine gotă, Biserica din „Gothia” era în relaţii strânse cu cea din Imperiu, cu Biserica din Capadocia (cf. actul de martiraj al Sf. Sava Gotul şi scrisoarea Sf. Vasile cel Mare). Unii dintre creştinii supuşi represiunii s-au refugiat în Imperiu, alţii au fost martirizaţi, precum Nichita, Inna, Rhima. Alte comunităţi ortodoxe se aflau în Muntenia, în zona râului Musaeos (Buzău): se găseau aici biserici în „sate” şi „oraşe”, unde slujeau preoţi ca Sansalas, Guthicas şi Sf. Sava. Un alt nucleu se afla în apropierea ţărmurilor Dunării de Jos-menţionăm martirii: pr. Bathusios, pr. Vercas, eremitul Argyla-moaştele lor au fost adunate de regina Gaatha, creştină dreptcredincioasă. Prin urmare, prezenţa unor comunităţi creştine ortodoxe, în spaţiul nord-dunărean, în secolul al IV-lea, este o realitate. După ce vizigoţii au părăsit nordul Dunării (Muntenia), sub presiunea hunilor, bisericile creştine din spaţiul extra-carpatic, alcătuite în special din populaţie autohtonă, şi-au continuat existenţa şi legăturile cu Imperiul.

Dintre creştinii nord-dunăreni, cel mai cunoscut era Ulfila, episcop arian al goţilor; el conducea Biserica ariană din „Gothia” de pe malul stâng, în 341-348-ulterior, el părăseşte Dacia şi se retrage în sud, în Imperiu, sub presiunea lui Aorich, regele vizigoţilor. În urma predicilor sale, mulţi locuitori nord-dunăreni au îmbrăţişat arianismul, goţi, autohtoni, geţi în curs de romanizare şi daco-romani. Ulfila predica în greacă, latină şi gothică. Prezenţa unor creştini de origini etnice diverse este o realitate, în secolul al IV-lea, alături de o biserică ortodoxă şi una ariană, la nord de Dunăre, a existat şi o biserică audiană, înfiinţată de adepţii acestei secte. Specificăm că Audius, pentru ideile sale antropomorfe, a fost exilat de împăratul Constantinus II în Scythia Minor, apoi a trecut în „ţara goţilor” la nord de Dunăre, unde a propovăduit „luminile credinţei”, a întemeiat mănăstiri cu reguli clare şi a făcut mulţi prozeliţi printre latinofoni. Urmaşii săi au fost Uranios din Mesopotamia şi Silvanus, dar numărul adepţilor a scăzut şi ei s-au refugiat în Imperiu.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

27 martie 2019

 Anul trecut ne-a părăsit unul din marii artişti plastici contemporani, pictor, muralist, sculptor, cunoscut pentru simbolica holocastului, reîntoarcerea din diasporă după două mii de ani în Ţara Făgăduinţei, construirea unui cămin nou – Naftali Bezem.

Fără îndoială că şi propria biografie a înfluenţat opera lui artistică. Născut în Germania, în oraşul Essen, adolescentul a  părăsit ţara  devenită nazistă şi în anul 1939, cu un mare grup de tineri a ajuns în Eretz Israel.

   În numeroasele sale picturi, imaginea este o transpoziţie politică a realităţii, în care confruntă oamenii de astăzi, printre care se găsesc şi noii veniţi (în care se recunoaşte) cu istoria ancestrală a locului, în sensul permanentei continuităţi. El foloseşte un limbaj pictural exclusiv şi absolut personal. Leul din Ierusalim, peştele cu conotaţie biblică, candela de shabat şi alte elemente caracteristice iudaismului capătă valoare de simboluri  cu semnificaţii proeminente. Opera sa este vizionară, oferind picturii, prin parabole şi alegorii o altă dimensiune, adesea spectaculară, din moştenirea spirituală a iudaismului. Expresia transcedentală a unor elemente combină figurile cu peisajul specific israilean.

   Maestrul Naftali Bezem a primit şi o binemeritată recunoaştere internaţională, numerose premii prestigioase, a reprezentat ţara la Bienala de artă de la Veneţia ca şi la cea de la Sao Paulo.

„Odată ce era transmisă prin Morse, unii, cu memorie foarte bună, reţineau poezia, alţii o scriau cu o aschie pe o bucată de săpun, sau cu un cui pe muchia de lemn a patului, şi apoi o învăţau pentru a o spune mai departe.”

 (DEMOSTENE ANDRONESCU-deţinut religios, poet, scriitor)

 

   Naţiunea creştină Daco-Română,fiind una dintre cele mai încercate şi mai prigonită dintre Naţiunile lumii, şi-a împletit logodna veşniciei, pecetluindu-şi Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul heruvimic: în dor şi suferinţă, în crez şi îndurare, în chin şi sărbătoare, în frângeri şi înălţări, în tăceri şi mărturisiri, în aşteptări şi împliniri, în înfricoşări şi extazuri, în  bocete şi psalmi, în jale şi cântări, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi libertate, în îngenuncheri şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi alegeri, în suspine şi Liturghii, în defăimari şi laude, în lepădări şi jertfe, în vânzări şi mucenicii, în trădări şi binecuvântări, sub denia Crucii şi sub apoteoza Învierii.

   În Infernul concentraţionar al României Proletare Penitenciare omul creştin ortodox, format şi rămas în comuniune cu Dumnezeu, hărăzit Neamului, Bisericii şi Lumii ca slujitor şi slăvitor al FRUMOSULUI, s-a  întrupat tainic în MISTICA Creaţiei Creştin-Ortodoxe, înmugurind, înflorind şi rodind spiritual întru: POEZIE, FILOSOFIE, TEOLOGIE, MEMORIALISTICĂ, MĂRTURISIRE FILOCALICĂ, MĂRTURISIRE SOFIANICĂ-ESEUL, MĂRTURISIRE de CREDINŢĂ LITERARĂ, ARTĂ…

   MISTICA Creaţiei Creştin-Ortodoxe născută în sistemul CONCENTRAŢIONAR comunist ateu, a crescut şi s-a desăvârşit în diversele sale ramuri carcerale: ÎNCHISOARE-TEMNIŢĂ-PENITENCIAR, LAGĂR-Colonii de Muncă, DOMICILIU Obligatoriu, apoi s-a continuat sub formă de CREAŢIA Tainică, CREAŢIA postdetenţie şi CREAŢIA în Diaspora.

   Cele două aripi spirituale RUGĂCIUNEA permanentă şi POEZIA continuă s-au înteţit lăuntric în sufletul creştinului haric, creator arzând ca nişte măreţe flăcări nemistuite, împodobind ceresc ETICUL şi înfrumuseţând divin ESTETICUL.

   La suprafaţă fenomenul liric pare paradoxal, dar lăuntric este antinomie, prin faptul că în Infernul concentraţionar s-a născut Paradisul mistic al POEZIEI religioase.

   La fel de paradoxal, deşi nu este, POEZIA creştină a urcat suferinţa Golgotei româneşti, ţâşnind din braţele Crucii în Sânul ceresc al Învierii.

   Cele două Taine ale Frumuseţii divine: RUGA şi POEZIA creştină au ridicat credinciosul de la hotarul supravieţuirii înspre bolţile azurului sublim al revelaţiei.

   REGINA Misticii Creaţiei Creştin-Ortodoxe în detenţie a fost  POEZIA Religioasă, iar în regimul postdetenţie a urcat MĂRTURISIREA SOFIANICĂ-ESEUL.

   S-a creat astfel o comuniune liturgică, cosmică în acel Infern concentraţionar, POEZIILE au odrăslit în creatorii mistici, au înmugurit în grupul unor iubitori de frumos care le-au memorat, luminându-şi chipurile şi le-au transmis prin morse comunităţii lor de suferinzi care prin terapia divină şi-au cicatrizat rănile adânci.

   Poezia şi rugăciunea le-a fortuit mai întâi rezistenţa personală, apoi i-a îndârjit, i-a asmuţit asupra cugetului diafan, i-a dirijat, i-a renăscut, i-a înnoit, i-a reîncreştinat, împărtăşindu-i astfel pe toţi cu lumină, cu adevăr, cu libertate, cu frumos, cu iubire.

   Scrierea poeziei în mental era un exerciţiu ascet de catehizare a spiritului care recroia chipul artistului creator în ipostaza deplină a frumuseţii izbăvitoare, rezidindu-i trupul torturat, prăbuşit, sfâşiat, fărâmat, frânt, sfârtecat, întru aura Icoanei sale.

   Rugăciunea este rădăcina poeziei religioase, iar corola mistică a poeziei devine la rându-i rugăciunea de foc a sufletului renăscut în chipul divin dăruit cu dragoste de către Atotcreatorul sublimei Sale Creaţii spirituale-Omul.

   Trebuie afirmat faptul că actul creativ în presupusa stare de libertate, diferă de mistica de foc a creaţiei în cuptorul suferinţei, a flăcării nemistuitoare jertfelnice.

   Rugăciunea îl poate însoţi pe poetul creştin aflat în inspiraţie şi poezia sa poate deveni înălţătoare, dar când omul religios face prin jertfa suferinţei, cultul slujirii sale, atunci Poezia Crucii, urcă în lumina dumnezeiască a Frumuseţii divine a ÎNVIERII.

 

    Toate actele diverse ale creaţiei spiritual-religioase trebuiesc împlinite prin rugă.

   Poezia şi Rugăciunea devin consubstanţiale în sufletul frumos al creatorului haric.

   Poezia şi Rugăciunea ardeau tot mărăcinişul egoului, arau ogorul sufletului şi semănau în inima hristică sămânţa cerească a nemuririi: DRAGOSTEA creştină.

   Rugăciunea şi Poezia refăceau în trupurile zdrenţuite cea mai frumoasă podoabă a spiritului care eclipsea prin frumuseţe toate celelalte acte ale Omului creştin.

   Poezia şi Rugăciunea deveneau astfel pâinea cea de toate zilele, pentru cei mulţi, dar şi pâinea cea spre fiinţă, pentru Aleşii sacerdoţi ai slujirii şi slăvirii LOGOSULUI.

   Într-un fel şi în altul toată lumea mediului concentraţionar al Republicii Penitenciare putea să se cuminece frumos şi sublim întru Iubirea de Hristos şi de Neam.

   „Aşa încât 95% dintre deţinuţi ştiau codul Morse… Aşa au început să circule şi poeziile. Tonul l-a dat Nichifor Crainic şi Radu Gyr, cei mai mari poeţi ai închisorilor, urmaţi de alţii, foarte valoroşi şi ei, ca Andrei Ciurunga, Constantin-Aurel Dragodan, Fane Vlădoianu, care-şi transmiteau poeziile lor. Dar au fost şi câţiva eminenţi oameni de cultură care ştiau pe dinafară volume întregi de versuri de-ale poeţilor noştri clasici şi interbelici, precum şi din poeţi străini, şi le transmiteau prin Morse. Bunăoară Ovidiu Cotruş, nepotul poetului Aron Cotruş, discipol al lui Blaga şi preparator la catedra acestuia de estetică.” (Demostene Andronescu, Peisaj lăuntric-versuri din închisoare. Fundaţia Sfinţii Închisorilor Piteşti-2014, p. 168)

   Poeţii Crucii, ca Marii Sacerdoţi ai Cuvântului dumnezeiesc şi co-liturghisitori ai Suferinţei Neamului, au plămădit în sângele, crezul, libertatea, nădejdea, răbdarea, jertfa şi dragostea lor, toată voinţa-sentinţă a pătimirii, întrupată prin ateismul vânzării şi trădării, prigoana, persecuţia, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea, întemniţarea, tortura, dar calvarul Golgotei Naţiei române şi Crucea Răstignirii s-au înălţat în harul Slavei şi al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

   Poeţii Crucii, parte formaţi, parte consacraţi, altă parte convertiţi prin mistica suferinţei, a jertfei la creaţie şi-au odrăslit conştiinţa cu înţelepciunea în care au clădit un principiu imperativ de viaţă: slujirea credinţei şi a iubirii de Patrie şi de Creator sub heraldica demnităţii creştine. Odată pătrunşi în regimul tenebrelor, terorii temniţelor, penitenciarelor, lagărelor şi-au ordonat conştiinţa morală în acel mediu al prigoanei continue, al persecuţiei permanente, rămânând fermi, cinstiţi, senini, demni în frângeri, mâhniri, înfrângeri, dureri, căderi, ştiind că nu este pecetluit nici un triumf, ştiind că statornicia nu are durată, ştiind că tăcerea vindecă întristarea, creaţia, munca cu sinele întăreşte nădejdea salvându-te din înfrângere, nu atât pentru tine, ci pentru ceilalţi, pentru urmaşi, pentru ţară, pentru biserică, transformând prigoana în predanie, transformându-se pe sine într-un om nou, devenind temelie pe care să se clădească o lume nouă.

     Soarta te cheamă la viaţă, dar Destinul te alege pentru Neam.

     Ţelul vieţii trebuie să devină Calea pe care trebuie să o urmezi neabătut de nici o împrejurare, astfel încât toate încercările sorţii să te întărească pentru a birui.

   În toate împrejurările, Poeţii Crucii au fost drepţi cu ei înşişi dar şi cu ceilalţi, cu duşmanii naţiei, bisericii, chiar cu călăii-torţionari, dar nu toleranţi. Lupta pentru formare, lupta pentru creaţie, lupta pentru trăire, lupta pentru devenire, lupta pentru împlinire, lupta pentru definire ca om creştin, ca ales întru izbăvirea Neamului, a fost preocuparea lor liturgică, astfel încât întreaga viaţă prin suferinţă şi jertfă să devină o viaţă de creaţie, de slujire, de slăvire, iar prin creaţia lor au zidit un Altar Naţiei şi prin iubirea lor au consfiinţit un Imn al dragostei întru FRUMOSUL Creaţiei divine.

   Poeţii Crucii, deveniţi misticii de foc ai Rugăciunii, au ajuns sacerdoţii Cuvântului, prefăcând fiecărei Clipe eternitatea ei pentru trăirea creaţiei lor întru veşnicie.

   Poezia Crucii a odrăslit în fiinţa răstignitului devenind miraculosul Poem al Învierii.

   Poezia Crucii este deopotrivă apă şi foc, aer şi lumină, rugă şi cânt, adiere şi mireasmă, aromă şi culoare, pâine şi vin, botez şi cunună, pământ şi cer, chemare şi îmbrăţişare, crez şi mărturisire, confesiune şi cuminecare, Cruce şi Înviere.

   Distrugându-le sănătatea fizică, creştinii sub taina Tăcerii şi-au reclădit o citadelă a religiozităţii, în care au sădit Rugul aprins al conştiinţei morale, pentru a lumina în juru-le frumuseţea sufletului, iubirea şi demnitatea numelui lor, al Patriei, al Bisericii.

   Hotarul de cumpănă l-au prefăcut în piatră de hotar al destinului lor, al destinului Neamului, ajungând suzeranii şi suveranii sinelui întru libertatea spiritului celest.

   Poeţii Crucii au prefăcut limba maternă literară în limba liturgică a inimii, iar din sufletul dreptei lor credinţe au aprins Rugul de foc al Crucii creatoare.

   Prin Rezistenţa religioasă şi anticomunistă Poeţii Crucii s-au aprins în Faruri de reflecţie, de luminare peste întreg universul concentraţionar, împletind şi consfiinţind toate formele scrisului în acel sinistru şi diabolic spectru carceral:

    „ Literatura de detenţie, literatura memorialistică de detenţie, literatuta universului concentraţionar, memorialistica concentraţionară, memorialistica închisorilor, memorialistica de penitenciar, literatura carcerală, memorialistica de detenţie, memorialistica rezistenţei.”  (Conf. univ. dr. Constantin Buchet, Între bestiar şi martirologiu. Amintiri din iad. Intern şi internaţional în paradigma reeducării, în, Radu Ciuceanu, La Taină cu Diavolul. Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti-2015, p. 44)

   Reperul fundamental spiritual, catehetic pentru deţinuţii religioşi a fost suferinţa, credinţa, dragostea şi jertfa întru Dumnezeu, culminând în zelul Poeţilor Crucii cu mistica creatoare ca: poezie martirică, mărturisire filocalică, sofianică, literară.

   Credinţa, Suferinţa şi Dragostea au fost Treimea vieţii deţinuţilor şi lumina Învierii!

   Poeţii Crucii au prefăcut Calvarul vieţii într-o Liturghie apologetică a lui Dumnezeu!

   „Fără credinţă, spunea marele filosof creştin Petre Ţuţea, vii de nicăieri şi pleci spre nicăieri”. Seniorul culturii, Conu Alexandru Paleologu, era şi mai intolerant:

   „Căci eu cred că necredinţa este o dovadă de tâmpenie. Asta-i clar şi trebuie repetat! A te declara necredincios este o probă de stupiditate. Şi văd acum la generaţia mea, la oameni care au rămas cramponaţi de incredulitatea lor de atunci, încăpăţânaţi să nu creadă, ca să nu fie consideraţi nişte fraieri, nişte persoane ce iau în serios nişte iluzii. Însă a nu crede e semn de prostie. E clar asta! Iar prostul nu poate crede în Dumnezeu, chiar dacă el îşi imaginează că crede.” (cf. Dan Ciachir, Gânduri despre Nae Ionescu, Ed. Lumina Credinţei, Bucureşti-2018, p. 86)

   Parafrazându-l pe Marele nostru filosof creştin Petre Ţuţea am putea afirma:

   Prin credinţă vii din TOTUL şi pleci înspre TOATE!

   Aşa grăia şi marele POET român-basarabean Grigore Vieru care, înfiia Poezia, Bisericii: „Pot fi oare concepuţi Eminescu, Blaga, Goga, Nichifor Crainic, Radu Gyr şi atâţia alţi mari poeţi, pot fi ei oare concepuţi în afara credinţei strămoşilor noştri?” (Artur Silvestri, Cuvinte pentru Urmaşi, Vol.II, „Modele” şi „exemple” pentru Omul Român. Carpathia Press-2007, p. 89))

   Rugăciunea zilnică era Pedagogul pregătirii lor cotidiene care-i educa, informa şi forma cultural aproape în toate domeniile. Pe ecranul minţii lor, în Aula conştiinţei,   Rugăciunea se substituia Învăţătorului iscusit care-i pregătea iniţial psihologic şi moral dezvoltându-le mai întâi exerciţiul memorării, ca pe un fel de etapă şcolară.

   La scurt timp, intelectualii, învăţătorii, profesorii, seniorii culturii, slujitorii cultului, ştiinţei puneau întregul lor răsad spiritual în minţile curate, luminate, aerisite, în inimile însetate şi flămânde de cultură, artă ca într-un distins Colegiu de Elită.

   Apoi se continuau toate treptele pregătirii lor, într-un stadiu intens Universitar care, rivaliza cu cele mai renumite Facultăţi, Universităţi, Academii din ţară şi din lume.

   Totul era aşezat pe temelia creştin ortodoxă, devenind o măreaţă CATEDRALĂ.

   În afară de cei deja formaţi, consacraţi, renumiţi, eminenţi care şi ei mai adăugau câte un diamant culturii şi pregătirii lor, ceilalţi ajungeau  o carte, o colecţie, o arhivă, o bibliotecă, astfel încât stârneau groaza în gardienii care nu mai pridideau cu percheziţiile de fiecare zi, căutând „cărţile” de pe care „citeau” deţinuţii religioşi…

   Paralel cu rugăciunea, cu textele biblice, liturgice, cu învăţarea universală, cu dezvoltarea memoriei, deţinuţii politici religioşi exersau comunicarea prin codul Morse, devenind specialişti de iuţeala fulgerului, de codificări, decodificări, tălmăciri, alcătuind cuvântul dintr-o singură literă, întregind textul dintr-un singur cuvânt.

    Rugăciunea avea rolul pedagogic şi catehetic de a dezvolta la maxim capacităţile intelectuale, morale, psihologice, religioase, vocaţionale, afective, misionare, mistice.

   POEŢII CRUCII

 

   În spaţiul Infernului concentraţionar pe tărâmul mistic al creaţiei creştine „SUMA LIRICĂ DE VOIEVOZI” a înrolat peste 200 de Poeţi ai Crucii, zeci de Filosofi creştini, zeci de teologi eminenţi, zeci de artişti, sute de Mărturisitori mistici.

   RADU GYR

   Radu Ştefan Demetrescu s-a născut la 2 Martie 1905, la Câmpulung Muscel. S-a mutat cu familia în Cetatea Banilor-Craiova, urmând cursurile primar şi liceal. În Capitala ţării a absolvit cu Magna cum laudae Facultatea de Litere şi Filosofie. Pseudonimul Gyr l-a înfiat de la Dealul Gruiului de lângă Muscel, publicând volumele: Linişti de Schituri (1924), Cerbul de Lumină (1928), Cununi Uscate (1938), Poeme de Răsboiu (1942), Balade (1943). A fost Conferenţiar univ. dr. la catedra facultăţii care l-a consacrat.

   Pentru prodigioasa sa creaţie de excepţia a primit numeroare premii: Premiul pentru Sonet al Societăţii Scriitorilor Români-S.S.R. (1926), Premiul Institutului pentru Literatură (1927), Premiul Adamachi al Academiei Române (1930), Premiul Socec al S.S.R. (1939).

     Arestat sub Carol al II-lea, sub Mihai I şi oferit apoi comuniştilor, Radu Gyr, a fost condamnat la moarte pentru poezia manifest: Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!, pedeapsă comutată în închisoare pe viaţă. A executat 23 de ani temniţă, perioadă de creaţie în mental de zeci de mii de versuri, readunate după eliberarea din 1964, în volumele: Sângele Temniţei, Stigmate, Poezia Orală, Anotimpul Umbrelor, Ultimele Poeme, Crucea din Stepă, Pragul de Piatră, Era o Casă albă, Calendarul Meu. A trecut în nemurire la 29 Aprilie 1975.

   Radu Gyr, cu siguranţă cel mai mare poet al Crucii, şi-a purtat cu demnitate crucea Neamului întru Hristos, fiind condamnat iniţial la moarte, iar apoi la închisoare pe viaţă. Toată detenţia sa a fost dominată de suferinţă şi dragoste, de asceza suferinţei de Neam şi mistica iubirii de Dumnezeu. Prinosul sufletului său hăituit de hăţişuri şi ceaţă a spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând şi ne mai vând încă veneticilor alogeni sau oligarhiei oculte.

   Radu Demetrescu Gyr şi-a prefăcut destinul vieţii dăruită de Dumnezeu în Poezie, iar poezia a închinat-o cultului vieţii întru Dumnezeu.

   Harul divin şi ocrotirea Maicii Domnului i-au picurat sublimele Versuri în inima sa mare cât o Vatră Străbună, ca nişte râuri, psalmi de foc în care fiinţa şi persoana sa să lumineze tuturor celor ce îmbrăţişează FRUMOSUL. Toate versurile sale, zecile de mii de versuri şi-au înteţit flacăra în Slovele de foc-adevărate Ruguri aprinse.

   Toate poeziile marelui Poet sunt de fapt Testamentul divin al vieţii sale martirice.

   Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

   „Nu pentru-o lopată de rumenă pîine,/ Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ Ci pentru văzduhul tău liber de mîine/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// „Pentru sîngele neamului tău curs prin şanţuri,/ Pentru cîntecul tău, ţintuit în piroane,/ Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Nu pentru mînia scrîşnită-n măsele,/ Ci ca să aduni chiuind pe tăpşane/ O claie de zări şi-o căciulă de stele,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Aşa ca să bei libertatea din ciuturi/ Şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane/ Şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte/ Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,/ Peste toate ce slobode-ţi ies înainte,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii,/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane,/ Sus pe lumina din urmă-a furtunii,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!  (Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, Bucureşti-1993)

   Cu îndemnul iubirii în inimă, el a înflorit pe cărările celor mulţi  florile de cais, iar cerul milos şi deschis a coborât până la el şi le-a-nmiresmat. De-atunci toată inima lui a fost izbăvită de Iisus, purtând în sânul luminii raza eternului soare al Neamului, aşa cum corola îşi poartă cu gingăşie floarea sa cea mai nobilă.  Pe ţarina destinului său s-au afundat împovăraţii ani, pregătindu-i jertfa curată pe Golgota românească.

   Sufletul i s-a îmbrăcat în dor de prea cucernic cer, iar zborul de heruvimi i-au scuturat peste vise, luminile astrale. Din albul crezului mărgăritar şi-a nălbit paşii târâţi prin celulă, iar setea, foamea, lanţurile şi jalea cu care-a stat împreună, au suspinat pe mucedele paie şi rogojinile însângerate. Dar crezul i s-a aţâţat în prinosul îndurării şi-n rodul răstignirii. Creanga cerului tresare şi pe bolta lui nuntită, o primăvară plină se scutură de aur. Natura înmiresmată îşi prinde-n horă Florile, care surâd cu ochii-n rouă,iar clopotele pretutindeni bat imnul Învierii. Toate sufletele se mângăie fără răgaz şi pe Crucea neînfrântă şi sfântă, dorinţa Învierii cântă.

 

   DEMOSTENE ANDRONESCU

   „Am început să scriu poezie, pentru că aşa

   intram mai uşor în legătură cu Dumnezeu.”

 

   Demostene Andronescu s-a născut în comuna Câmpuri-Vrancea la cumpăna dintre Moldova şi Muntenia, în 3 Decembrie 1927, într-o familie de buni creştini. Absolvent al Facultăţii de Istorie, deţinut religios între 1952-1964, la Jilava, Gherla, Aiud, mărturisitor şi poet al Crucii, redactor şef-adjunct al revistei Puncte cardinale, între 1991-2010, membru A.F.D.P.R., autorul volumelor: Peisaj lăuntric (versuri), Ed. Puncte Cardinale, Sibiu-1995, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, Ed. Christiana, Bucureşti-2009, De veghe la cumpăna vremilor. Articole, cronici, mărturii, Ed. Christiana, Bucureşti-2011.

   Vrânceanul mărturisitor pare o statuie impunătoare dăltuită din cremene, stârnind o autoritate clasică, sobră, cu ochi de fulger, cu părul nins şi sufletul luminos.

   În altă ipostază arată ca un Brad înalt, cu ramurile largi, cât să cuprindă o Vatră străbună, încă verde, vânjos, falnic, nefrânt de vitregiile vieţii, înfipt adânc sub streaşina cerului pe o coamă semeaţă din veşnicii Carpaţi, scrutându-şi privirea şi dorul peste ţară şi Neam într-o părintească şi sublimă veghere.

   În poezie este la fel de viguros, combativ, energic, sfredelitor, pătrunzător, arzând ca un rug ce nu se mistuie, pentru a lumina continuu în jur, iubitorilor de poezie şi rugă. Îşi îmbracă versul în catifea verde şi metafora în brocart regal. Mărturisirea de credinţă a ţesut-o din porfira inimii sale dăruitoare. În tot ce a trăit şi a înfăptuit Demostene Andronescu, fie în libertatea îngrădită, fie în libertatea carcerală, a fost cavalerul luptei pentru adevăr, pentru dreptate, pentru credinţă, pentru idealul Patriei, pentru reaşezarea Naţiei în făgaşul ei spiritual, creştin, demn, cultural.

   Poetul Crucii nu se vaietă, nu plânge, nu îndură, ci se revoltă, ţipă, suferă ca un spartan, năvăleşte ca o şarjă a unei cavalerii eroice, aducând biruinţă flamurei sale.

   Poezia sa este cultă, limpede, liturgică, curgătoare ca apa unui râu de munte grăbită să astâmpere setea eroilor bravi, să aducă binecuvântare şi hrană celor flămânzi de sublim, tăioasă ca o sabie de Toledo ce despică răul din rădăcină, ca un diamant grandios cu cristale adamantine de mii de carate, piatră preţioasă ce separă cu o rafinată precizie albul Zorilor de negurile nopţii, albastrul voroneţean de cenuşiul deşertului, isihia pustiei de babilonul citadin, surâsul divin de încrâncenarea umană.

   Curcubeul poeziei sale se revarsă precum Cumpăna apelor peste măreaţa Dacie.

   Rădăcinile lirismului său catehetic au răsărit din verdele primăvăratec al tinereţii sale frânte de temniţele încremenite din piatră şi din sângele cald, curat, sacru, prelins pe aleile concentraţionare ale încercatului şi prigonitului său destin carceral.

   

               UNDE-S NEBUNII ?

 

   „Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?/ E, Doamne, lumea plină de cuminţi,/ E plin pământul de martiri şi sfinţi/ Atinşi de filoxera-nţelepciunii.// Tacută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul/ În faţa lumii şi-a nemărginirii,/ Şi-ascultător de rânduiala firii,/ Ca un plăvan în jug trudeşte insul.// Scâncesc cuminţii-n chingile durerii/ Şi, sângerând din răni adânci blândeţe,/ Lângă neveste mor de bătrâneţe,/ Necutezând să tragă spada vrerii.// Boleşte omenirea ca o juncă/ Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;/ S-a-mpotmolit istoria şi plânge,/ Cu prora-nfiptă într-un colţ de stâncă.// Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne/ Cu bâta de la spate, ca pe-o vită,/ Acestui veac să-i pună dinamită/ Şi evu-nţelepciunii să-l dărâme.// O, Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoţii?/ E lumea plină de-alde Sancho Panza,/ Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lanza,/ Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.// Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii,/ Să tragă spada şi să taie nodul?/ Tânjeşte după glorie norodul/ Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…// Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,/ S-o răvăşească şi să o răstoarne,/ Ca un berbec să ia pământu-n coarne/ Şi-acestui veac să-i surpe temelia.”

   (Demostene Andronescu, Peisaj lăuntric-versuri din închisoare. Fundaţia Sfinţii Închisorilor Piteşti-2014)

 

  ( Prima parte)

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț

 + BUNAVESTIRE- 2019

 

SFÂRŞITUL POEZIEI

 

Poetul e-un lepros – lepră-are Cartea

azi – buze nu mai vezi în Rugăciune…

Patima Armoniei s-a făcut tăciune

gloata nu vrea-Nviere – Crist : doar Moartea…

 

e-o lume de gunoi şi-un hău de zarve :

jungla-o străbat ţipete fără noimă

când picură din stele Zâna-Doină…

…nu mai există inimi : numai larve…

 

se vând credinţi – păduchi cu şa de aur… :

n-a mai rămas – sub Rouă – vreun coclaur…

…Poetu-ncearcă Lira să-şi înstrune :

 

scuipaţii îl acoperă de spume…

…la ce să mai trăieşti – când eşti lepros ?

ţâşnească Sângele Visării – luminos!

***

 

…PARIEM PE CAI MORŢI…

…pariem pe cai morţi :

 

viaţa e frumoasă – viaţa e

hidoasă – copilăria-i paradisul

vieţii – coplărie – iad al

vieţii : cu mii de ace de seringă – cu

sângerări şi lovituri

absurde – vinete de

furie – când îmi zdrobesc inima numai

pe jumătate şi numai

mie…

 

nu mai e-n grădină – cu

copilul – decât – „babysitter”

Moartea – în vechi abisuri să-l

împingă – vechi abisuri pe

chip să-l

lingă…

 

…aud coarnele nevăzute ale

urii – crescând – turbat – vărsând

flăcări – din

auriculele şi din

ventriculele inimii – schimonosind

înafară – un chip scorburos

putregăios

gelatinos şi

greţos…

 

…pariem pe cai morţi…

 

…femeia pe care-o iubesc e

îngerul care valsează  – desfrânat şi

profund democratic – cu toţi

diavolii… – …diavoli pe care mie mi-e frică să-i

ucid – căci mi-aş zări – lângă

mine – în

pat – noapte de noapte

propriu-mi cadavru…

 

…ca generoasă răsplată a

îndreptăţitei mele

frici  – oamenii

scuipă – metodic şi

conştiincios – în

fiecare buzunar al hainelor mele – în

fiecare cută a sufletului

meu…

 

„dumnezeu e bun şi

îndurător” – „dumnezeu se

distrează – sadic – numai

privindu-ne zvârcolul” – mânând peste

mâinile – peste picioarele – peste

abdomenul şi toracele meu – munţi – valuri

imense – înspumate de puroi – înspumate – da – de cât

gunoi a tot zbătut – propagandistic – pe sub

nasurile noastre – sub nume de

„iubire”…

 

„iubire”… – tăvălugurile

compresoarele – monstruoasele roţi cu

mii de lame – pentru

bărbierit proştii pe

creier – din zori şi

până-n zori…

 

…pariem pe cai morţi…mereu

şi numai pe

cai morţi…

 

…dar voi scăpa în

somn (îmi fac eu

curaj – de unul singur) – voi scăpa în

somn şi voi

visa tot ce nu mi-a fost dat să

trăiesc – voi visa – da – avid voi

visa – peşteri cu

şerpi-curtezani – încolăcindu-mă şi

sufocându-mă – peste măsură de

graţios… – …voi visa

diverse sortimente de

monstruoşi păianjeni – de

caracatiţe – care-mi fumează sângele

tot (dar TOT!) – degustându-l

picătură cu

picătură – hidos de

duios – cu tentaculele-ntinse – strună – peste

ne-fiinţa mea  – gata preparată – de la

cap pân’ la buric…

 

…nu mai am sânge în creier – deci

am scăpat de

iluzii pierdute…

 

…dacă vrem să scăpăm – totuşi – de

monştri – putem să ne sinucidem – nu-i aşa? : uite

se roagă de noi toate

frânghiile – atârnând de toate crăcile

copacilor… – …dar frânghiile se

rup – numai când ne

apropiem de copaci – se

scurtcircuitează toate otrăvurile – numai când

punem buza pe

„supa morţii” – iar cuţitele şi

frazele de

rămas-bun – se taie – se-ntretaie

unele pe altele – uitând de

orice filantropie… – …şi curge

curge sânge de

piftie…

 

…da – mereu – pariem numai pe

cai morţi…

 

v-am avertizat – şi voi tot

continuaţi să

pariaţi pe

cai morţi… – …iar eu

vestitorul – mă tot iau după

voi – până-n gaura dintre

soare şi

lună… – …aş fi vrut să vă zic – acum – una

bună – dar mi-am amintit că

n-am creier – nici

gură n-am – în general – nu mai am

nimic din ce aveam : penuria a ajuns

mareşal…

 

…se lărgeşte – harnic – gaura

scobită de soartă – între soare şi

lună – dintre

nervii mei şi

mine – până când – urlând de

bucurie – voi da  – în sfârşit! – faţă cu

Izbăvitorul Neant…!

***

                                         

BLESTEM

 

blestemat să fii : toată

viaţa s-o petreci

singur – neînţeles de

nimeni – indiferent

tuturora

 

umbră a

umbrei

 

nici văzduhul nu se

clinteşte – când treci

tu – apelor li-e silă să te

oglindească

 

iar când păşeşti – iarba nu se

pleacă – ci te

străpunge – până în

piscul cerurilor

 

blestemat – în veci – să fii – bocitor al

Soarelui – cioclu al

Lunii

 

…o crizantemă albă a tresărit din

neant : sunt buzele

mele – înflorite de atâta

tăcere

***

 

LOVIT DE DORUL DEPĂRTĂRII

 

lovit de dorul depărtării

lovit de visul de corăbii

duhul mi-a-adus leacul uitării

straşnic vegheat – stau între săbii

 

serafii-păsări – spuma mării

veşnic fior – febra căutării

mă duc – pe cale neştiută

la rădăcina lumii – mută

 

fulger de val – sfânt călăuză

rostogoleşte-mă-n lumină

să-aud cântarea de ondină

 

care preschimbă lumea-n spuză…

…foşnesc oceanele sub noapte

fiinţa mea e-un foc de şoapte…

***

 

EŞTI SINGUR – EŞTI MORT – ŞI NIMENI NU-ŢI BATE LA UŞĂ

 

eşti singur – eşti mort – şi nimeni nu-ţi bate la uşă

sterp este Malul : beznele latră – în Zid e-o ţepuşă…

vântu-a-ngheţat – gâlgâie Apa Uitării

sumbre surori – umbre scâncesc depărtării

 

chircite şi galbene mâini domolesc aşternutul

în piaţa Satanei – Călugărul face pe mutul

totu-i jilàv – văzduhul camerei pute

vin la ospăţ mii de cranii – scheletele slute

 

la praznicul Lunii tocmai eu voi lipsi

în pocalul cu smoală-orice boli voi topi

sunt Mortul şi Viul – speriind umilita Cărare

 

spini pocăiţi – la mine – de-acum – n-au intrare-iertare…

…pe hotar – aştept cioclii desăvârşirii

trei cruci şi                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                  o buhă – Cântar Hotărârii…

***

 

VIAŢĂ-N VIS

 

viaţă-n vis

paradis

de gunoaie

cu dichis

 

viaţă-adevărată

masculină – transpirată

balerină – depravată

viaţă cu amici :

muşuroiul de furnici

 

viaţă-n vis

plozi am scris :

carte de bucate

bucăţi fără carte…

 

escaladăm pradă

munţi plus o şaradă

cavaleri de nea

fără vreme rea

 

…epopee

pe-o alee

cu copaci de-azur

îngeri rupţi în tur…

***

 

NEPUTINŢĂ PRINTANIERĂ

 

…de acum – ar părea că liliacul se

pregăteşte – se străduieşte – să arate a

liliac

 

deocamdată – însă – nu-i reuşeşte decât să

sugereze un

arac – în vârf cu o

coadă cufurită – de

drac…

***

 

CORRECTNESS POLITICAL

 

…şi cum îi vom zice – de acum încolo

ciorii ? – „pasăre de

culoare” ?

 

…nu – azi nu mai ai dreptul la opinii

personale : ai nevoie doar de un

copiator-xerox al

unei voci

impersonale – de imbecil

mondial…

 

totul e spus – totul e numit

acolo – cum se

cuvine (într-o lume de

hristoase

curviştine) : tu

numai să taci – sau să

fii papagal

***

 

DIN CEASLOVUL VIEŢII

 

supăra-m-aş – n-am pe cine

răul e înfipt în mine

ca măseaua-n alveolă

cântecelul în violă

 

litere descopăr alte

decât am visat în şoapte

mă descopăr şi pe mine

mort frumos – printre ruine…

 

scriu ceva – citesc pe dos

şi mă doare pân’ la os :

îi fur cina unui câine

să pot lătra pe oricine…

 

nu crâcni – că spargi o stea

nu-nverzi – laşi tufa grea

da – atâta-s de legate

toate – -n trista mea Cetate

 

nu dori – că se-mplineşte

când doritul drac rânjeşte

nu-i măsură – ci o pândă

să-mi dea cea mai grea osândă

 

dumnezeii-s plictisiţi

vor sânge şi răstigniţi :

doar spectacolu-i încântă

când te iei cu ei la trântă

 

nu te poţi lăsa de Carte

nici de tine – Dalba Moarte !

stihul e pe zidul meu :

„suferă în capul tău…”

 

sau fii liric şi nebun

în al stelelor cătun :

vestea se va duce-n sat

că ai fost – dar ai uitat…

 

foaie verde şi-un tăciune

greu mi-a fost de urâciune

şi-acum şade lângă vatră

neagră – bătrână – uscată…

 

tare-i bine că-i frumos

tocmai de la brâu în jos…

lehamitea urlă-n vatră

şi-au dat duhul – vânt şi şatră…

 

…staulul s-a fost golit

ieslea-i doar frumosul mit

focul trage la măsea :

nu-i viaţă – ci-o iarnă grea…

***

 

CRIZĂ

 

vântu-acoperă

pământu’

luna-n extaze

şterge-orice fraze

 

iele-n jurământ

ape sub pământ

pun temei la cânt…

…vuietul de munţi

luminează frunţi

şi traduce punţi…

 

…doar un biet scripcar

n-are amânar :

când pogoară cofă

arde înc-o strofă

 

însuşi se pogoară

la zeii de sfoară

prin fântâni se scurge

şi izvoare mulge

în zorile murge…

 

…căpătate straie

se aprind văpaie…

***

 

PRESCURTARE DE EPOPEE

 

Cavalerul din

Piscul Muntelui – pe cal alb

pogoară – de la zei de

sfoară

 

pogoară domol – sol de

prinţi din

stol – ascultând

sfatul brazilor şi-al

molizilor – zeii

invalizilor

 

sfatu-i să coboare

pe drum de mioare

spre drumul câmpiei

Regat Ciocârliei…

 

…ajunge-n câmpie

fără bucurie : ceru-are

zăbrele – la fel : soare

stele…

 

pământul câmpiei

nu-i şi-al Păpădiei :

se-nalţă

se-ntunecă

de diavoli pe mânecă

oşti schimonosite

gânduri ponosite

mii – demoni şi neguri

mii – demoni şi friguri

mii – demoni-cârliguri…

 

Cavaler de Pisc – Albul Obelisc

Cavalerul-Munte  trage scut pe frunte

trage albă spadă

ca să fiarbă-n sfadă

cu demoni de pradă…

 

mii fărâme-i face

pe demoni de troace :

Sabia-Văpaie

demonii îi taie

la cozi şi la straie

cenuşă-i preschimbă

fără chip ori limbă…

 

hapsâne câmpii

cu demoni-copii –

îşi apără plozii

apără irozii :

 

demonii cenùşii

dracii vii ai uşii

îl vor tot sorbit

mlaştinii-i-nghiţit

pe Cavaler Alb

Cavaler de Pisc

Albul Obelisc…

 

…acum Prinţul ştie :

nu păşi câmpie !

…întoarnă-te-n Munte :

Cununa-ţi pe Frunte !

…în Munţi – unde-izvoarele

sfărâmă zăvoarele

…în Munţi – căci pâraiele

şi-au albit sfânt straiele :

flutură maramele

Zânele-Miresele…

…aşa-şi scriu dramele

zeii şi zeiesele :

luminează epopei

zeii grei şi rotofei

de pe fiecare stei…

***

 

CRIMINALI  CUCERNICI  AU VOMAT ALTARUL

 

criminali cucernici au vomat altarul

iar Tiranul veşnic nu mai e complice

s-a uscat agheasma – -icoane pitice

se chircesc cenùşii : stinsu-s-a tot jarul

 

e scrumit oceanul – nevăzut pământul

păsările orei nu mai au aripe

îmi tai beregata :  tot atâtea clipe

durează şi moartea – cât al vieţii-avântul

 

da – minciuna vieţii – spartele baloane

în cocoaşa morţii  – poltron s-a pitit

vântul sfânt – Neantul – îmi rupe creioane :

 

joaca – zăhărelul – toate s-au sfârşit…

…nu mai am aripe – mâna-mi se-nchirci :

niciodată – nimeni – din min’ n-a citi…

***

 

Read More »

Păi… Iubirea nu ne poate găsi decât în locul în care ne-am pierdut.

P. Iustin

 

Unde ne găseşte Iubirea

 

Ce simplu să te găsească Iubirea.
Doar să te opreşti şi să fii
undeva.

Adică chiar
să te fi pierdut
într-un loc de unde să poţi să spui
sunt undeva.

Ba chiar
să cauţi un loc
să nu ştii unde te afli
ca să nu poţi fi decât precis
undeva.

Şi o!, să frămânţi bucuria
că Iubirea nu te-ar fi găsit niciodată
dacă nu te-ai fi lăsat pierdut
în acel loc unde eşti, pentru întâia oară, cu adevărat,
undeva.

 

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

24 martie 2019

 

O sculptura în bronz a unei păsări maiestoase străjuieşte un spaţiu privilegiat de la judecătoria din Ierusalim. Sculptura sugerează stabilitate, justeţe şi dreptate. Este opera sculptoriţei Sana Farah Bishara, pe care am cunoscut-o nu de mult, cu prilejul unei mari expoziţii din Tel Aviv la care erau expuse nu mai puţin de 700 de lucrări de arta plastică şi la care participau aproape tot atâţia creatori.

   Sana s-a născut în oraşul Nazareth şi a învăţat în Haifa la Academia de desen, apoi la Universitate, obţinând titlul în arte fine, sociologie şi apoi în muzeologie. A predat pictura şi arta ceramicii în şcoli şi în centre comunitare, a lucrat ca director din partea muzeului Iancu – Dada din Ein Hod la un proiect de educaţie prin artă în şcolili arabe. Este membră în Asociaţia pictorilor şi sculptorilor din Haifa şi din nord.

   Sculpturile Sanei Farah Bishara au nu numai frumuseţe şi adâncime, ele se evidenţiază prin graţia mişcării şi surprinzătorul echilibru între materie şi spaţiu. Din amestecul firesc dintre realism şi abstract rezultă o reprezentare figurativă a realităţii, unitatea dintre sensibil şi spiritual. Unele dintre lucrările ei sunt sculpturi modulare mobile, cu volumul multiplicat dar reductibil. Ele obţin o configurare nouă în funcţie de spaţiul dat, fapt ce presupune adesea montarea şi remontarea compoziţională în forme şi structuri.

    Constatăm cu surprindere şi satisfacţie adeziunea la o nouă viziune asupra artei contemporane în spaţiul public. Elementele de limbaj vizual specifice sculpturii se concretizează în forme tridimensionale, în spaţii utopice, virtuale. Aceasta permite un limbaj al semnelor pentru subiectele construite mental. Personajele au poziţii aleatorii, simple dar profunde. În esenţă, sculptura Sanei Farah Bishara face parte, ca atmosferă şi stil, din categoria neo-realismului contemporan.

   De menţionat că sculptura ei , pe merit apreciată, a fost răsplătită cu premiul artiştilor din asociaţie, precum şi cu prestigiosul premiu Herman Struck.

Păgâni şi creştini la sud şi est de Carpaţi

Aspectul distinctiv ce caracterizează teritoriile dintre Nistru, Carpaţi, linia limesului Transalutanus şi Dunăre, în primul secol de după retragerea romană din Dacia şi din sudul moesiac al Moldovei, este închegarea treptată a unei societăţi multietnice, datorată convieţuirii geţilor (autohtonilor), cei mai numeroşi, cu seminţiile germanice (vizigoţi, thervingi, taifali, vandali), iraniene (sarmaţi, roxolani, alani), daco-romani şi alte elemente alogene. Această realitate istorică este documentată arheologic de cultura Sântana de Mureş- Cerneahov, care a avut urmări în plan spiritual: coexistenţa unor credinţe, practici şi rituri de tradiţii diferite, păgânismul getic, germanic, iranian (scitic), dar şi creştinismul. Realitatea istorică menţionată, etnică, religioasă, culturală complexă ne ajută la înţelegerea permanenţelor, discontinuităţilor şi elementelor noi din evoluţia fenomenelor religioase, în spaţiul extra-carpatic, precum şi premisele caracterului popular al creştinismului românesc. Aflat în afara Imperiului, locuit de o populaţie eterogenă sub aspect etnic, lingvistic şi cultural, teritoriul de la sud şi est de Carpaţi trebuie să fi fost, în secolul al IV-lea, un bastion al păgânismului. Patrimoniul religios al populaţiei getice nu se deosebea esenţial de acela din secolele II-III. Este vorba, în aceste teritorii, despre o societate în care absenţa oricărui locaş de cult, inexistenţa unei caste sacerdotale şi a unei literaturi religioase, lipsa simulacrelor, a sacrificiilor şi ofrandelor denotă faptul că ideea de religie nu presupunea neapărat conceptul de divinitate. Universul religios se reducea la credinţe, practici şi rituri a căror semnificaţie sacră decurgea din ele însele-unele elemente vechi ale spiritualităţii getice clasice au supravieţuit în această epocă târzie.

Izvoarele literare nu oferă informaţii bogate despre credinţele păgâne ale societăţii multietnice de la sud şi est de Carpaţi, doar descoperirile arheologice oferă date mai semnificative. Mulţi dintre locuitorii alogeni şi poate autohtoni ai spaţiului extra-carpatic, care erau incineraţi, dar şi înhumaţi, erau însoţiţi de ofrande animale şi vegetale. Obiectele aflate în morminte au o semnificaţie cultuală şi reprezintă o importantă sursă pentru cunoaşterea superstiţiilor şi cutumelor din secolul al IV-lea, la sud şi est de Carpaţi. Din analiza întreprinsă rezultă că păgânismul, la sud şi est de Carpaţi, se înfăţişa sub forma unor credinţe, superstiţii, rituri, practici de origini şi tradiţii diverse. Creştinismul în ascensiune a trebuit să disloce nu un sistem religios coerent, unificator, ci un ansamblu de mentalităţi, marginale, ale credinţei. Progresul creştinismului în spaţiul extra-carpatic se izbeşte de tăcerea izvoarelor, multe informaţii scrise, dar puţine date arheologice, iar izvoarele scrise sunt contradictorii, de aceea istoria creştinismului, în Moldova şi Muntenia, în secolul al IV-lea, este dificil de reconstituit. Răspândirea creştinismului la sud şi est, în rândul populaţiei autohtone şi alogene, a fost rezultatul unor factori (influenţe), realităţi locale interne şi condiţionări externe. Începutul religiei creştine în spaţiul extra-carpatic s-a plasat în sudul Moldovei, încorporată în Moesia Inferior până la sfârşitul secolului al III-lea.

Creştinismul pătrundea, în secolul al IV-lea, şi în teritoriile necucerite de Imperiu, dar factorul decisiv al progresului noii credinţe, la sud şi est de Carpaţi, a fost contactul permanent, sub diferite forme (circulaţie internă, acţiuni politice, stăpâniri periodice, relaţii economice) al populaţiei din stânga (nordul) Dunării cu romanitatea sud-dunăreană. Pentru autohtoni, răspândirea creştinismului a reprezentat continuarea însuşirii unor elemente de civilizaţie romană, noua credinţă a fost un mijloc de integrare a etnosului getic (dacic) într-o lume ale cărei valori nu-i erau străine. În secolul al IV-lea, s-a născut în mediile populare (probabil) conceptul de „Romania”, prin care se desemna, deopotrivă, „unitatea ecumenică” înfăptuită de Imperiul creştin, „sentimentul colectiv” şi „voinţa celor ce-i împărtăşeau religia” de a-i fi cetăţeni şi de a-i îmbrăţişa civilizaţia (Meslin). În felul acesta, apartenenţa la comunitatea creştină înlătura barierele etnice şi propunea o nouă identitate, cea dintre romanitate şi creştinism. Paul Orosius spune: creştinii persecutaţi de Athanarich (regele vizigot) pentru credinţa în Hristos, cei mai mulţi dintre ei „au fugit pe pământ roman, fără teamă de duşmani, cu încredere că mergeau la nişte fraţi”. Scrierile din zonă exprimă această realitate, ceea ce probează formarea în mediul creştin dunărean  a conştiinţei apartenenţei la „Romania” (creştină).

Nucleele creştine nord-dunărene s-au consolidat sub Diocletian, când numeroşi creştini s-au refugiat la barbari, dar şi în secolul al IV-lea, prin pătrunderea triburilor germane  (goţii) din nordul Mării Negre în regiunea Dunării de Jos. Ca factori externi importanţi ce au contribuit la consolidarea şi răspândirea noii religii, la sud şi est de Carpaţi, menţionăm construirea de romani pe malul stâng al Dunării a unor puncte fortificate şi controlul unor teritorii din nordul Dunării, până la Brazda lui Novac, din câmpia munteană, şi sudul Moldovei. Ca factori însemnaţi s-au aflat şi „puncte de trecere” comune de pe linia Dunării: Durostorum, Noviodunum, Dinogetia. Şi locurile de pelerinaj din Scythia Minor au avut un rol în atragerea creştinilor din nordul Dunării. Un rol decisiv în ascensiunea creştinismului la nord de Dunăre l-a avut implicarea directă a autorităţilor imperiale în propagarea religiei noi printre triburile germanice, fapt cu urmări importante şi pentru populaţia autohtonă getică şi daco-romană. Istoricii au subliniat motivaţia politică a convertirii şi prioritatea puterii laice în faţa celei ecleziastice în misiunile creştine printre barbari. În nordul Dunării, acţiunea de convertire la creştinism a fost deschisă de Constantin (306-337), care, după ce îi învinge pe goţi şi pe sarmaţi, cu „ajutorul trofeului creştinismului ”, în tratatul (foedus) din 332 prevedea libertatea credinţei pentru creştinii din nordul Dunării. Acţiunea aceasta a continuat sub Constantius II (337-361), în timpul căruia integrarea în creştinătate a populaţiilor „extra fines” a fost elementul cel mai eficace pentru universalismul roman. Astfel, consacrarea, în 341, a lui Ulfila ca „episcop al creştinilor din ţara getică” a fost cel mai semnificativ gest politic al Imperiului la nord de Dunăre, la mijlocul secolului al IV-lea, aceasta este şi o dovadă că pe malul stâng se închegaseră comunităţi creştine. Împăratul Valens (364-378) a urmat exemplul celor doi împăraţi, el a trimis episcopi şi misionari printre goţi (arieni). În concluzie, creştinarea devenise garantul fidelităţii faţă de Roma.

 Răspândirea creştinismului în regiunile extra-carpatice consolida legăturile dintre comunităţile nord-dunărene şi cele din sudul fluviului, acestea fiind favorizate şi de extinderea jurisdicţiei arhiepiscopiei de Constantinopol, la sfârşitul secolului al IV-lea, asupra eparhiilor din dioceza Tracia şi a „ţinuturilor barbare” dependente de acestea. Difuzarea credinţei s-a manifestat prin evanghelizarea neamurilor de la gurile Dunării-în acest sens s-au desfăşurat şi acţiunile Sf. Ioan Gură de Aur şi ale reprezentanţilor lui în zonă, precum episcopul Teotim I de Tomis. Un alt element de menţionat: exilarea în „Scythia” de dincolo de Istru a ereticului Audius, prozelitismul acestuia şi viaţa creştină exemplară a adepţilor săi au contribuit la difuzarea noii credinţe la nordul Dunării. În privinţa confesiunii, credincioşii extra-carpatici erau, deopotrivă, ortodocşi şi eretici, arieni şi audiani, dar ei convieţuiau în linişte, o particularitate a societăţii multietnice şi religioase (confesionale) din nordul Dunării. Primii creştini din nordul gurilor fluviului erau ortodocşi (niceeni): ei erau atât autohtoni din teritoriile controlate de Imperiu cât şi prizonieri capturaţi de goţi şi carpi-ba chiar, în primul sfert al secolului al IV-lea, în „Gothia” de dincolo de Istru exista o episcopie ortodoxă, condusă de Teofil, participant la conciliul de la Niceea, din 325.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

22 martie 2019