Cuvânt și iubire

Pictorul Liviu Lăzărescu, cunoscut cititorilor noştri din cele câteva articole în care i-am prezentat lucrările, precum şi din albumul eseu al scriitorului Zoltan Terner, prietenul său erudit şi bun cunoscător al operei sale, este prezent la Deva, oraşul transilvan de care este legata în mare parte biografia sa. Prezenţa pictorului şi profesorului emeritus Liviu Lăzărescu se concretizează, cum altfel, printr-o aleasă expoziţie dedicată unor figuri ardelene. 

   Ardealul are o veche şi glorioasă prezenţă în istoria ţării noastre de origine. Istoric, cultural, politic, filologic, economic, de avangardă… Era firesc ca L.L., ca fiu al locului, născut aici şi trăitor o vreme pe aceste meleaguri, să revină cu produsul creaţiei lui, o serie de portrete dedicate unor oameni de seamă. Nu lipsesc din expoziţie portretele martirilor Horia, Cloşca şi Crişan, conducătorii răscoalei ţărăneşti din 1784, al lui Avram Iancu, cel care a stat în fruntea moţilor în timpul revoluţiei din 1848, al lui George Coşbuc, poetul pământului, al aviatorului -pionier Aurel Vlaicu precum şi al altor figuri politice şi culturale remarcabile. Cu regretul că portretul lui Lucian Blaga, aflat la muzeul din Galaţi a rămas inaccesibil…

   Liviu Lăzărescu este unul din puţinii pictori care se încumetă să execute portrete, mai cu seamă ale unor personalităţi cunoscute. Are însă exemplul maestrului său Corneliu Baba, al cărui discipol şi asistent a fost multă vreme. El urmăreşte să imortalizeze nu numai tresăturile fizice, asemănarea, ci în primul rând structura intelectuală, caracterul, “prezenţa impalpabilă numită suflet”.

    Exerciţiu ambitios si laborios care i-a reuşit.

„Suferinţa este durere, dar în momentul în care ţi-o însuşeşti, te gândeşti că Dumnezeu în ipostaza Lui de Mântuitor, poartă în spinare toate crucile noastre şi duce povara lumii întregi.”

(Aspazia Oţel-Petrescu)

 

   Poezia Crucii se ţese pe urzeala sufletului frumos al creştinului ortodox dacoromân, aleasă pe războiul de ţesut al iscusinţei, cu broderia de borangic a harului ceresc.

   Poezia Crucii se dospeşte din ţărâna sacră a strămoşilor, frământată din sângele martiric al urmaşilor în iezerul Iubirii celeste prin care dogoreşte focul cântării liturgice ce dospeşte Dragostea lui Dumnezeu pentru Aleşii moştenirii Creaţiei Sale.

   Poezia Crucii macină grâul ales al gândului gătit în râşniţa voinţei milenare, consfiinţind covata pâinii cereşti încrustată cu însemnele Vieţii pe pristolul Crucii.

   Poezia Crucii s-a călit în cuptorul de foc al Suferinţei, rumenindu-se în prescurile sacre ale jertfei tuturor martirilor Daciei Mari întru cuminecarea Neamului Valah.

   Poezia Crucii înfloreşte Cuvântul în Iia divină, răsfrânt pe brocartul Voroneţean.

   Poezia Crucii se împleteşte din fulgerele albastre şi zorii însângeraţi, din tunete cernite şi susurul apelor safire, din frământarea pădurii şi sihăstria Codrului, din isihia peşterii şi pustia monahului, din şoapta câmpiei şi semeţia bradului, din zborul rândunicii şi rapsodia cucului, din madrigalul privighetorii şi curcubeul păunului, din salutul albatrosului şi-al Mării albastre şi surâsul verde al veşniciei Carpatine.

   Poezia Crucii s-a frânt din Cina cea de Taină a lui Hristos, din Columna dacilor biruitori la Roma, din zborul lui Vuia şi al lui Vlaicu, din Masa Tăcerii lui Brâncuşi, din pasărea măiastră-Maria Tănase, din căluşul oltenesc, din Icoana lui Grigorescu, din Iia mehedinţeană, din Rapsodia lui Porumbescu, din bundiţa bucovineană, din simfonia lui Enescu, din trilul Mariei Lătăreţu, din glasul tainic al Porţilor maramureşene, din Sfinxul Munţilor Bucegi, din Crucea Caraimanului, din Nedeia Muntelui Găina, din slova de aur a mândrei Bucovina, din Romanţa Dunării albastre…

   Poezia Crucii s-a prelins în Potirul Viţei de Vie Valahe, cuminecare tuturor Dacilor.

   Poezia Crucii şi-a zdrobit durerea inimii în teascul Suferinţei sufletului curat al Străbunilor, mustind milenar în toate poemele de dor ale urmaşilor lui Burebista şi ale Dochiei, în jertfa înflăcăratului rege Decebal şi-a cneazului Gelu, în magnifica biruinţă a Bătrânului Mircea de la Rovine, în clarviziunea monarhică a lui Alexandru cel Bun, în chemarea buciumului răzeşilor viteji ai lui Ştefan cel Mare, care a vânturat pleava păgână o jumătate  de secol, în armonia spiritului Domnului Sfânt Neagoe Basarab, în Odiseea Basarabenilor ce stau de veghe la hotarele lui Eminescu: „De la Nistru pân’ la Tisa”, în şiragul elegiilor trecutelor biruinţi dobrogene ale lui Dobrotici, reflectate în „trecute vieţi de Doamne şi Domniţe”, în Unirea triumfală a lui Mihai Vodă Viteazul, ce-a înecat ienicerii şi spahii osmanlâi în însetatul Neajlov, în supremele zidiri ortodoxe ale înţeleptului Matei Basarab, în martiriul domnesc al Prinţilor Brâncoveni, în universul erudit al Craiului culturii Dimitrie Cantemir, în clocotul rubiniu al mustului aprins de iureşul pandurilor Domnului Tudor, în cavalcada Doinelor Moţilor lui Iancu, în Iliada dramei Domnului pământean Cuza, în spada de întregitor a mareşalului Prezan, în predestinatul Cavaler-martir al demnităţii renaşterii Neamului nostru creştin ortodox.

  Radu Ştefan Demetrescu Gyr (1905-1975)

   „Şi nu te-nalţi în slăvi, dacă nu cazi/ cu fruntea grea în pulberea amară,

   Iar dacă-nvii în zâmbetul de azi,/ E c-ai murit în lacrima de-aseară!”

 

   Literatura română creştină în spaţiul concentraţionar ateu comunist a atins cea mai înaltă semnificaţie a literaturii contemporane, prin experienţa martirică unică, unde inefabilul carceral s-a logodit cu mistica cerească ortodoxă a creaţiei umane.

   Poezia Crucii a întrupat harul creaţiei originare din sistemul penitenciarelor, al lagărelor, trudită mental în focul prigoanei, în cuptorul persecuţiei, în cazanul de plumb topit al torturii, în congelatorul polar al izolărilor din habsburgica Zarcă.

   Poezia Crucii este plămădită din spiritul eroic, martiric, mucenicesc, mărturisitor sub sceptrul demnităţii, înflorind în muzică, liturghie, artă, frumos, cântare, încântare!

   Am botezat-o Poezia Crucii, fiindcă acea creaţie serafică, semantică, porfirică păstrează Icoana vie a vieţii jertfelnice a autorului biruitor al Iadului închisorilor.

   Poezia Crucii în esenţa ei fiinţială reflectă autoritatea Adevărului, iubirea purificatoare şi sensul soteriologic al mântuirii personale întru mântuirea Neamului.

   Poezia Crucii marelui pătimitor şi serafic geniu Radu Gyr s-a întrupat din taina jertfei sufletului curat, din vocaţia mistică a inimii sale arzânde, din harul călăuzitor, din misiunea mărturisirii cugetului carpatin, odrăslit întru Frumuseţea Logosului dumnezeesc, ce se perpetuează în Corola Grădinii înmiresmate a Crăiesei Maria, purtând peste milenii dimensiunea ortodoxă, veşnică a aristocratului spirit valah.

   ÎNDEM LA LUPTĂ

 

   „Nu dor luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor acele braţe slute/ care să lupte nu mai vor.// Atunci când inima ta cântă,/ ce-nseamnă-n luptă-un braţ înfrânt,/ ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă,/ când te ridici c-un steag mai sfânt?// Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s,/ cele mai crâncene înfrângeri/ sunt renunţările la vis.” (Poezia în Cătuşe. Ed. Omniscop, Craiova-1995)

   Demostene Andronescu (1927)

   „Pe pieptul veşnicii-mi pun urechea/ Şi-ascult cum mă gândeşte Dumnezeu,/

   Cu ochiul minţii-mi cat în cer perechea/ Ca-ntr-o oglindă… Doamne, care-s eu?”

    În pârgul dimineţii pline de surâsul cald al sufletului său dăltuit din zenitul peste care  se cerne azurul înţelepciunii prelins pe mâinile aprinse în rugăciune, în cuvânt.

   Inima sa mare răsfiră lumini de sărbătoare, gătind poezia întru slujire şi slavă, unde natura dănţuieşte îmbrăţişând în jocul ei Mirele om cu care se logodeşte în har.

   Atunci Omul surâde, zâmbeşte, se bucură, chiuie, cântă, se înduioşează, lăcrimează, se înflăcărează, plânge, se minunează, se exaltează, se îmbrăţişează!

   Poezia sa ţâşneşte din străfunduri de veac, din adâncimi de milenii, din iezerul veşniciei pelasgo-geto-dace, binecuvântând rocile de cremene ancestrale şi pădurile de brad, legendele de foc şi doinele de jar, cetina din colind şi azurul din ochi, comorile dacice şi scorburile de sihaştri, peşterile schimnice şi cerdacurile boiereşti, smerenia ascezei şi cârja vlădicească, tremurul plopului şi fâlfâirea codobaturei, fracul regal al mirificei rândunici şi cântatul trubadurului cocoş de munte, fluierul ciobanului mioritic ce străbate din zorile Creaţiei şi tulnicul moldav voievodal, candelabrul păpădiei şi lacrima trandafirului către azur, taina busuiocului din sân al fecioarei şi turnirul cavalerului alb, sanctuarul bibliotecii şi stihul adierii harului, hora narciselor şi zborul porumbeilor, soarele gutuiei şi îmbujorarea muşcatei din fereastră, scâncetul copilului şi suspinul mamei, dorul muierii şi ispita bărbatului.

   Poezia „În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,” a scris-o în gând, într-o noapte geroasă de iarnă, petrecută în marş, maraton, în timp ce era la izolare în temniţa Aiudului şi trebuia să se mişte continuu pentru a nu încremeni. A fost în noaptea când seniorul trecut de pragul senectuţii boierul scriitor Constantin Gane a fost salvat de la moarte de revolta camarazilor săi, care au obligat autorităţile hidoase, meschine să-l scoată din izolarea care te ţintuia cu tentacolele ei de gheaţă.  

    În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând…

   „În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,/ Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,/ Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină/ Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela din gând.// Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi/ Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara/ Şi de puţinul suflet ce îl păstram cu sara/ Să am, ca tot creştinul, cu ce te omeni.// Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,/ Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,/ Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală/ Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.// De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,/ Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,/ Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce/ Otravă-n cupe sparte şi te-aş târâ prea jos.// Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,/ Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină/ Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină/ În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.”  (idem)

   Demostene Andronescu a scris în detenţie peste 200 de poezii, dar la eliberare a luat cu el doar o sută, restul le-a lăsat memoriei celorlalţi camarazi prigoniţi.

 

Vasile Blănaru-Flamură

 

   „La fereastra noastră în cătuşe/ s-a oprit o pasăre din zbor:/

   crini de ceară, galbene brânduşe/ printre gratii îngerii în zbor/

   flutură, cu noaptea fără zor, planuri jucăuşe.”

 

    Turnat din cremene la temelii, Neamul Daco-Român şi-a tencuit cu sânge pe mistrii de argint geneza străveche, devenind înălţător în adevăr, credinţă, dreptate şi iubire. Aşa şi-a crescut pe marii ei fii. În Codrul înverzit a binecuvântare, a răspândit din panere de aur şiruri de mărgăritare, apoi a răsfirat pentru fiecare menirea sa.

   Vasile Blănaru şi-a pus peste trena păienjenişului celulei, popasul vălmăşag, ca un cântec de jale. Din epitaful unui rapsod şi-a încrustat la Aiud, testamentul ca o romanţă a iubirii. A fost menestrelul care a prefăcut Zarca într-o liră a lui Orfeu.

   Ultima dorinţă a zugrăvit-o într-o cântare mamei, printre luceferi şi poeme. Briza nedumeririi, răscoleşte nostalgia nocturnă şi în coşmarul neputinţei o rază din soarele aprins şi parfumul unui fir de liliac, zămislesc crini printre zăbrele.

    AIUDUL

 

   „Salut Coloseum! Hâlpav celular,/ Explozii de branduri parcă s-aud/ Zăbrele şi ziduri ca sloiul polar,/ Lăcaş de rugare-n utrenii, calvar,/ Aiud!// Cetate păgână cu paznici pigmei,/  Aiud!/ Aiud; ţintirimul anilor mei!/ Lăsat e zăbranic pe muchi de securi,/ La nord răsăritul, apusul spre sud,/ În plâns de hîrdaie şi-n iz de prescuri.// Absurdă e râvna flămândelor guri,/ Aiud!/ Îmi târâi osânda căci pasul mi-i greu,/ Aiud!/ Aiud: crematorul neamului meu!/ De truda surghiunului ochii ni-s plini,/ Ce iad aşteptarea, iar trupul ni-i ud.// N-ai voie să cugeţi şi nici să suspini,/ Adorm iconarii pe nimburi de spini,/ Aiud!// Când Zarca mocneşte-n cuibare de zmei,/ Aiud,/ Aiud: Purgatoriul anilor mei!// Dar azi tirania lui Gog, peste vreri,/ Se surpă asemeni trădării lui Iud’/ Acum la sfârşitul atâtor dureri.// Am inima ocnă şi-s fără puteri,/ Aiud!/ Dar cred şi voi crede că-i sfânt Dumnezeu,/ Aiud!/ Aiud: izbăvirea neamului meu…”

                                                                                                 Aiud-noiembrie 1953.

   (V. Blănaru-Flamură, Crini printre Zăbrele. Din Poemele unui fost condamnat la moarte. Ed. Sepco, Colecţia Iconar, Ediţia I-2000)

   Andrei Ciurunga (1920-2004).

 

   „Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,s-a răstignit Hristos ca la-nceput,

   cu palma stângă sângerând pe Nistru, cu palma dreaptă înflorind pe Prut.”

 

   După absolvirea liceului în 1939, s-a angajat ca pedagog între 1941-1944, funcţionând şi ca redactor la publicaţiile de răsunet: „Basarabia”, „Basarabia literară”, „Raza”, „Prepoem”, „Curentul literar”, „Neamul Românesc”, până când a fost nevoit să se refugieze cu familia la Brăila, în 20 Martie 1944, moment în care îşi ia numele de Cahuleanu.

   A publicat volumele de poezii: Melancolie (Cahul-1936), În zodia Cumpenei (Cahul-1939), Poemul dezrobirii (Chişinău-1943), Cântece de dor şi de război (Chişinău-1944), Poeme de dincoace (Brăila-1947), Decastihuri (Bucureşti-1968), Vinovat pentru aceste cuvinte (Bucureşti-1972), Argumente împotriva nopţii (Bucureşti-1976), Poemele cumplitului Canal (Craiova-1992), Lacrimi pentru Basarabia (Bucureşti-1995), Poeme din iad pentru îngeri (Bucureşti-1996) ş.a.

   Andrei Ciurunga a fost o ţâşnire din sacra ţărână geto-daco-basarabeană, plămadă de martiriu valah şi corolă de flori, cronică de legende şi hrisov de doine, mărgăritar de cuvinte alese şi tâlcuiri de Cazanii, arpegii de liră şi revărsări de cascadă, apoteoză de dor şi onomatopee de har, sceptru de geniu şi heraldică de cer.

   Pentru articolul „Expresul”, a fost arestat în Noiembrie 1945, eliberat după o lună, rearestat în Februarie 1950, eliberat în 1954, rearestat în Noiembrie 1958, eliberat în August 1964, cu lotul marii eliberări. Îşi ia în anul 1946, pseudonimul Andrei Ciurunga, iar în anul 1967, a reintrat în Uniunea Scriitorilor. Marele poet, supranumit Radu Gyr al Canalului a îndurat în penitenciarele Galeşu, Jilava, Poarta Albă, Uranus, Valea Neagră, Văcăreşti. În toamna mileniului trei la Poarta Albă-Constanţa, azurul cerului ca o cinstire adusă Eroilor şi Martirilor Neamului s-a reflectat în reverenţă pe Monumentul Canalului, pe care erau încrustate în piatra picioarelor Columnei numele lui Andrei Ciurunga şi versuri din celebra sa poezie „Canalul”.

 

  Canalul Dunărea-Marea Neagră, devenit „Canalul Morţii”, o Golgotă dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi, şi imn al devenirii lor, Andrei Ciurunga a transformat Canalul într-un Poemul al pătimirii Românilor, ca o Mărturisire de credinţă şi iubire.

   După ce a spintecat Dobrogea cu lopata în cei patru ani de muncă silnică, marele poet, genialul basarabean Robert Cahuleanu alias Andrei Ciurunga, pe care am avut privilegiul să-l cunosc, să-l admir, să-l iubesc, a plămădit inedit şi inefabil temerarului său destin, Poemele cumplitului CANAL:

                           CANALUL

   „Aici am ars şi-am sîngerat cu anii,/ aici am rupt cu dinţii din ţărînă,/ şi-aici ne-am cununat cu bolovanii,/ cîte-un picior uitat sau cîte-o mînă.// Pe aceste văi şi dealuri dobrogene/ am dat cu veacuri înapoi lumina./ Amare bezne-am aşternut pe gene/ şi le-am gustat în inimi rădăcina.// Aprinşi sub biciul vîntului fierbinte,/ bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre şi Mare. // Trudind, flămînzi de cîntec şi de pîine,/ înjurături şi pumni ne-au fost răsplata./ Să facem drum vapoarelor de mîine,/ am spintecat Dobrogea cu lopata.// Istoria, ce curge-acum întoarsă,/ va ţine minte şi-ntre foi va strînge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apă şi pe-a patra sînge.// Iar cîntecele smulse din robie/ vor ctitori, cu anii care vin,/ în cărţile pe care le vom scrie,/ o nauă Tristie la Pontul Euxin.”

   (Andrei Ciurunga, Poemele cumplitului CANAL, Ed. Universalia, Craiova-1992)

   Petru Baciu (1922-2017)

   „Când am plecat în munţi/ Ca să mă-nfrunt cu veacul,/

   Pe asprele poteci,/ Urcam, păşind alături/ Cu moşii şi

   strămoşii,/ Dând strigăt de alarmă/ Că din Urali vin

   hoarde,/ Ca să ne prade Ţara!”

 

   Faimosul băcăoan s-a născut într-o familie de luptători dârji, de înflăcăraţi răzeşi, coborâtori din flamuri legendare, zăvorându-şi inima şi pintii în spada Adevărului.

   Crescut ca un Brad de veghe la hotarele Cetăţii, şi-a cernut timpul în jertfă, şi-a prelins vremea în creaţie, în frumuseţea sacrului liric ca vocaţie şi misiune hristică.

   Cu beteala răbdării şi-a stropit crezul în închinarea Neamului. În foşnetul cumpătării şi-a cuibărit înţelepciunea. În cei 15 ani de cumplită suferinţă şi-a pitrocit dragostea întru Domnul din care a ţâşnit jertfa sa măreaţă pentru Neam. S-a împărtăşit cu poezia Suferinţei şi a Jertfei întru Străbuni şi Dumnezeu, împărtăşindu-ne, parcă din Potirul Vieţii, din Cina cea de Taină a Mântuitorului Hristos.

   În turnirurile suferinţei, credinţei, jertfei şi iubirii, sub faldurile Crucii, Cavalerul dreptăţii valahe a înfruntat cruntele persecuţii şi prigoniri prin purpuriul însângerat al celor 20 de închisori înfiorătoare: Aiud (celular şi zarcă), Bacău, Borzeşti, Canal, Capul Midia, Constanţa, Craiova, Galaţi, Grindu, Iaşi, Jilava, Oneşti, Peninsula, Periprava, pe Bac la stuf, Piteşti, Poarta Albă, Rahova,  Suceava, Văcăreşti.

   În poezia sa luminoasă, dar însângerată cuprinzătoare de adevăr, de jertfă, de iubire, de suflet frumos a încăput miraculos şi necuprinsul Dragostei dumnezeeşti.

   Alaiul împlinirilor sale a căzut pradă conspiraţiei răului, a celor schimonosiţi de ură.   Din lacrimi de durere şi-a poleit raze de soare. Din frângerea mâinii torturate şi-a pus peste ponoarea sufletului mângâierea pentru cei din jur.  Acasă şi-a lăsat mireasa tinereţii, prigonită de legefii minciunii, dar inima sa primenită de ninsoare a primit hrisovul binecuvântării. Stihul credinţei i-a topit în psalmii biruinţei, în Liturghia Învierii.

   DE PAŞTE

   “Plâng clopote în inimi departe-n amintiri,/ cu funii grele trase, păstrate în iubiri;/ uşor, pe nesimţite, în suflet năvălesc,/ trezind uitate taine şi gândul mi-l sfinţesc.//  Sub fulgerele vremii şi crâncene blesteme/ m-au părăsit şi codrii şi inima-mi greu geme./ Sunt ţintirimul tragic, cu morţi ce n-au murit,/ ce-n cazne lungi şi grele cu ei am zăbovit.// Sub apăsarea morţii ce stă să ne sugrume,/ în gropniţe comune ascunşi de cer şi lume,/ răsună-n piepturi stinse cântările de ieri,/ din stihurile sfinte, a Sfintei Învieri!// Nădejdea neînvinsă supune gândul trist,/ ne-mbărbătăm la crucea durerilor lui Christ!/ Te-mbrăţişezi cu morţii şi ierţi toţi temnicerii…/ Şi-n suflete se-aşează lumina Învierii.”  (Petru Baciu, Inimi Zăvorâte, Ed. Buna Vestire, Bucureşti-1999)

Ionel Zeană (1912-)

   „Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe,/ Să-şi sune scâşnetul hapsân/

   Şi mii le lacăte la uşă,/ Eu tot ceea ce-am fost rămân!”

 

   A fost un vlăstar al falnicului Stejar aromân din Doleani, salonic-Macedonia, care a văzut lumina lui Hristos în 19 Iulie 1912. După absolvirea gimnaziului român de la Tesalonic a venit în Dacoromânia-Patria Mumă a Străbunilor de demult, unde a absolvit Facultatea de Medicină din capitală, devenind medic primar ftiziolog la sanatoriile T.B.C. Doctorul de aur al pătimirii daco-române a purtat cu demnitate şiragul anilor în temniţelor totalitarismului: 1936, 1938-1940, 1948-1963.

   A scăpat prin minune de masacrul ordonat de regele-călău Carol al II-lea, în cadrul genocidului naţional din 21-22 Septembrie 1939, unde au fost omorâţi în jur de 300 de spartani ai demnităţii, de Fii Aleşi, spirituali ai Patriei noastre creştin-ortodoxe, fără a exista o sentință de condamnare a unei instanțe de judecată .

   Aromânul de aur, „Doctor fără de arginţi” a pătimit prin proletarele penitenciarele: Aiud (peste 9 ani), Constanţa, Jilava, Noua Culme, Periprava, Văcăreşti. A ieşit cu dispensă de vârstă a pedepsei carcerale, graţie tuberculozei de la ambii plămâni.

   După ce şi-a reluat ucenicia ca medic simplu, după 6 ani de restagiatură şi-a recâştigat drepturile câştigate prin concurs şi capacitate.

   Doctorul deţinut politic-religios Ionel Zeană şi-a îmbrăţişat odorul suferinţei, l-a înfăşat cu scutecele durerii şi onoarei, l-a încins cu brâul de credinţă şi iubire, i-a pus marama nădejdii şi a demnităţii, i-a adăugat apoi drapelul dragostei de ţară, făcând din crezul dârzeniei sale de luptă o confesiune lirică de înaltă trăire, prin suma poemelor nituite cu sânge, lanţuri şi cătuşe într-o sacră„Golgota românească.”

 

           AICI EU SUNT STĂPÂN!

  

   Aici eu sunt stăpân!/ Şi neam de neamul meu sărac,/ A stăpânit aici prin veac/ Cu vrere aspră de român.// Aici eu sunt stăpân!/ Istoria m-a tras adeseori pe roată,/ Dar am crescut mai tare detunată/ Din propria-mi cenuşă de român.// Aici eu sunt stăpân!/ În mine îşi dau mâna toţi:/ Şi scumpi strămoşi şi strănepoţi-/ Şi-i simt foşnind ca un gorun.// Aici eu sunt stăpân!,/ În lutul ăsta drag dorm toţi străbunii mei/ Şi voi dormi alăturea de ei/ Şi eu şi neam de neam român…// Aici eu sunt stăpân!/ Nu hoarde zălude şi flămânde/ Şi nu mă sperie nici lanţuri, nici osânde,/ Ci neclintit sub fulgere rămân!// Aici eu sunt stăpân!/ Cioplit în cremene şi-n dinamită,/ Calc apăsat şi dârz peste ursită,/ Cu neînfrânta cerbicie de român./ Aici eu sunt stăpân!/ Şi-nfrunt cutezător pe-aceste plaiuri/ netrebnicele stârpituri şi graiuri/ Şi sub restrişti încrezător rămân/ În steaua mea înaltă de român,/ C-aici eu sunt stăpân!” (Ionel Zeană, Golgota Românească-Poeme. Societatea Culturală Lamura Bucureşti-1995)

   Poetul creştin, doctorul Ionel Zeană şi-a zămislit crezul într-o confesiune lirică, astrală în care viaţa urcă şi coboară precum strigătele lui Iisus de pe Cruce. Suspinul lui ca un jurnal de luptă deapănă azurul în părul nins al suferinţei, ca gândul plăpând al Măicuţei ce-şi aşteaptă Odorul din tranşee sau din temniţă. Răbojul durerii ca un vis beteag se frânge-n ruga-ngenuncherii, tulburând până şi veşnicia. Salcâmul înflorit, necontenit în inima sa revarsă adierea, purtând peste veacuri mireasma din părinţi în prunci, iar tăcerea închisorii a îngenuncheat atunci ca lacrima de sânge pe cetina de brad a Codrului străpuns cu suliţa în coastă de vrăjmaşii Domului şi-ai Neamului. Plânsul sufletului său caută odihna Strămoşilor din rodul în pârg al dragostei de Dumnezeu. Misterele cu falduri albe dau târcoale Doinelor de jale, iar Legendele îndârjersc tainic Eroii legendari în Potirul Adevărului, aprins de râvna de nectar a Învierii Neamului sub platoşa marelui Voievod al Dreptăţii-VLAD ŢEPEŞ.

   VLAD ŢEPEŞ

 

   „Măria Ta din cronica bătrână,/ Ce-ţi clatini peste veacuri umbra’naltă/ Cu sceptrul tău de aur într-o mână/ şi ţeapa ca o lance în cealaltă.// Tu care ai stropşit năpraznic turcii,/ Boierii răi, tâlharii şi vlădicii/ Şi stârvul li l-ai pus în vârful furcii,/ De se zbătea pădurea ca aricii.// Tu care-ai pus pe tron întâia oară/ Ca să domnească Sfânta Direptate/ Şi ai stârpit necruţător din ţară,/ Fărădelegi, trădări şi strâmbătate,//- Nu vezi cum joacă hoardele barbare/ Pe trupul ţării tale răstignite,/ Cum pângăresc străvechile altare/ Şi ne sluţesc sălbatic sub copite?// N-auzi în sihăstria criptei tale,/ Din tot amarul gloatelor bătute,/ Şi gemete şi vaiete de jale/ Şi hohotele slugilor vândute?// Măria Ta, îndură-te şi scoală,/ De sub povara lespedei bătrâne,/ Dă iar prin veac un iureş, o năvală,/ Stropşeşte ţeasta hoardelor păgâne.// Şi fă să crească rânduit în vârfuri/ Călăii toţi traşi în frigări ca mieii,/ Priveliştea pădurilor de stârvuri,/ Să tremure de-a pururi toţi mişeii.” (idem.)

Eugenia Indreica Damian (1925)

   „Mi s-au risipit cuvintele frumoase prin suflet/

   ca un pumn de seminţe spulberate de vânt/

   şi nu le mai ştiu potrivi într-o rostire curată./

   … dar au rămas florile să înlocuiască vorbele.”

   Eugenia Indreica Damian s-a născut în comuna Corund-Harghita pe 20 Octombrie 1925, într-o familie harnică, generoasă şi evlavioasă. Chip frumos, luminat de candoarea unui suflet sublim în care s-au pripăşit toate virtuţiile creştine, s-a apropiat arzător de Dumnezeu, Care i-a vibrat în inima sa de trandafir dogoritoare fascinaţia versului diafan, cult şi iubirea de Patrie. Era studentă la Facultatea de Istorie Cluj, când a fost arestată în 1948, împreună cu fratele şi sora mezină. Acelaşi scenariu machiavelic, acelaşi proces pregătit, aceeaşi înscenare odioasă, acelaşi preludiu mişelesc, incriminator. A primit 10 ani de pedeapsă, dar a executat 12 ani, doi de Domiciliu Obligatoriu, „graţie” regimului satanic, samavolnic instalat, pentru „uneltire contra ordinii sociale”, tânăra studentă superbă care învăţa, cânta, scria poezii, iubea natura, patrie şi biserica străbună, oamenii. A fost suferit la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoşani, Arad.

   În pântecele întunericului devorator al penitenciarelor proletare, Suferinţa tinerelor creştin-ortodoxe eleve, studente, fecioare, femei, mame, călugăriţe provocată de iude şi farisei, de ane şi caiafe talmudice, de irozi şi zeloţi ai urii a fost târâtă, bătută în piroane, i s-a pus cunună de spini pe cap, i s-a dat să bea oţet şi fiere, i s-a impus sceptrul „regal” din trestie, a fost scuipată, pălmuită, lovită, huiduită, batjocorită.

   În starea de infern care domnea peste tot, singura salvare era de a rămâne sub imperiul demnităţii  care consta în agăţarea, prinderea, îmbrăţişarea rugăciunii şi a poeziei.

   „Poeziile au fost compuse în gând şi au rămas în forma lor iniţială, fără să fie şlefuite sau schimbate. Unele au fost recuperate de la colegele de suferinţă care le-au memorat, altele au rămas pentru totdeauna în ungherele uitării.” (Aspazia Oţel Petrescu, In Memoriam Spice. Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 12)

   Eugenia Indreica era acea fiinţă providenţială care înmiresma sufletele celor din jur.

   „Rugă din celula <<neagră>> a Ciucului”

 

   „Ajută-mă, Sfântă Fecioară,/ Celula să-mi pară uşoară./ Când lacăte urlă smintite,/ Să nu simt cum noaptea mă-nghite.// Să n-aud nici geamătul uşii,/ Să nu simt strânsoarea cătuşii,/ Cum frigul mă taie, mă frânge/ Şi-mi intră în carne şi sânge,/ Să nu simt cum foamea mă roade/ Şi-o satur în vise năroade.// Ajută-mă, Sfântă şi Bună,/ Să văd o fărâmă de lună,/ Trimite-n pâclosul ungher/ O lamă subţire de cer/ Şi fă ca, din multele rele,/ Să nu port pe suflet zăbrele,/ Opreşte-mi a gândului fugă/ Şi lasă-mi puterea în rugă,/ Ca orele mele amare/ Să pot să le-nşir pe rozare/ Şi-atunci când mi-e teamă că sânger/ Să treacă prin aer un înger.// Când ură cumplită-i afară/ Ajută-mă, Sfântă Fecioară!/ Ajută-mă, Sfântă Fecioară,/ Să pot înghiţi apa chioară,/ Cu gust de lătură şi sare/ Şi ţine-mă, Maică-n picioare!/ Stăpână a stelelor toate,/ Mă-nvaţă să iert, de se poate,/ Să-ncerc să-mi înăbuş mai bine/ Dispreţul şi scârba din mine./ Ce cald s-a făcut şi senin…/ Tot ceru-i sub pleoape, Amin!” (ibid., p. 96-97)

   Poezia Crucii este lacrima iubirii martirice prelinsă pe trandafirul înflorit al jertfei inimii curate peste care se răsfrânge zâmbetul serafic al cerului turcoaz din care se revarsă angelicele cântări de vecernii şi buciumul zorilor înspre sărbătoare.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț

31 martie 2019

Sunt multe modalități în care îți dorești fericirea, în care ți-o înfăptuiești sau o aștepți, sau o regreți…

            Când fericirea este limitată la lumea văzută, suntem deseori împiedicați să o realizăm.  În acest caz, fericirea noastră depinde și de dorințele celorlalți. Nu putem să o realizăm complet singuri. De cele mai multe ori, fericirea, este diferit înțeleasă de doi oameni care își desfășoară activitatea în comun. Fiecare va dori să-l împiedice pe celălalt să și-o realizeze. Din păcate, e nevoie și de ceilalți pentru a se realiza fericirea. Când suntem ancorați doar în lumea văzută, omul, devenind dependent de societatea în care trăiește, dacă este rupt de ea și nu mai are nicio legătură cu oamenii, și dacă vederile lui sunt numai cele ale lumii fizice, se poate rătăci în singurătate pierzându-se pe sine până într-atât încât își pierde și ecoul. Unii oameni consideră că nu există fericire fără nefericire. Ceva se câștigă pierzând altceva. Omul pragmatic, egoist și avar, va regreta orice pierdere și va diminua fericirea, nu o va gusta pe deplin.  Nu conștientizează că acel ceva pe care l-a pierdut a fost doar balastul care l-a ținut legat de pământ, fără să-i permită evadarea spre înalt. Îl percepe ca pe o pierdere și atât.

            Singurătatea este de două feluri: „Singurătatea maladivă” Specifică omului ateu, singurătatea tristă a bătrânilor ce sunt puțin credincioși,  singurătatea celor ce trăiesc într-o lume virtuală, a oamenilor bogați în patimi care nu vor să comunice cu cei din preajma lor, a incapabililor de a-și transmite sentimentele, a introvertiților. Isaac Newton a spus:  „Oamenii sunt singuri deoarece construiesc ziduri în loc de poduri”. Cel de al doilea fel de singurătate este    „Singurătatea ziditoare”   Singurătatea care te ajută să urci scara duhovniciei. Singurătatea rugăciunii a glăsuirii cu Dumnezeu.    Singurătate în rugăciune… în realitate nu ești singur, ești alături de Creator!

            Părintele Cleopa spunea că: „este cu neputință ca omul să lucreze la desăvârșirea lui dacă nu iubește însingurarea”

            În singurătatea ziditoare îți poți găsi fericirea adevărată.

            Sfântul Părinte Nectarie afirma că: „Ridicarea turnului fericirii în afara inimii noastre seamănă cu zidirea unei clădiri pe un teren zguduit continuu de cutremure. Curând o astfel de construcție se va prăbuși la pământ”

În Grecia antică religia era fără texte sacre, fără dogme, fiecare cetățean, loial statului, ar fi putut să ajungă preot, întâmplător, prin tragere la sorți sau prin alegere, deoarece nu li se cerea o pregătire specială teologică. În clasa sacerdotală nu exista ierarhie și nu domina statul, ci invers, statul controla clerul. În Grecia antică statul și biserica erau una. Aristotel, unul din cei mai importanți filosofi din acea perioadă, a susținut că: „Fericirea este sensul si scopul vieții, traiectoria si finalul existentei umane”.

Tot în antichitate, filosoful Aristip din Cirene, a întemeiat Hedonismul afirmând că binele suprem, precursorul fericirii,  este satisfacerea plăcerilor, punându-le mai presus pe cele senzuale. «„Scopul” constă în plăcerea particulară iar „Fericirea” rezidă în suma tuturor plăcerilor particulare»

Hedonismul a fost dezvoltat pe baze raționaliste, în Grecia, de către Epicur, apoi de către Iluminiști, prin secolul 18, cu accente antireligioase.

            Iluminismul „Epoca Rațiunii” a înlăturat dogmele religioase a dezvoltat o gândire atee.

Iluminismul, filosofia ateistă, nu pune în valoare morala și virtuțile Creștine, nu apreciază Smerenia și iubirea de Dumnezeu.

Prin smerenie găsim odihnă pentru sufletele noastre. Fericirea nu este zbuciumul ci odihna sufletului. „Luați jugul Meu asupra voastră; și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre!” (Matei 11, 29)

 Și Smerenia, mama virtuților,  face parte din drumul spre Fericire.

Sfântul Augustin a spus: „Fericirea e să știi să îți dorești ceea ce ai deja”

            Marguerite Blessington afirma: „fericirea nu constă în a avea mult, ci în a fi mulțumit cu puțin”  Fiindcă puținul, spune Seneca, nu-ți va lipsi niciodată.

            Adevărata fericire crește și rodește din și în iubire! Nu e vorba de έρως (eros) cum se amăgea Aristip, ci de αγάπη (agape) Agape are valoare de dragoste universală, se manifestă față de Dumnezeu, de semenii noștri dar și de dușmani, dar totodată se manifestă și în iubirea lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne mântui. Numai cu fapta iubirii și cu adevărul ne putem apropia de Împărăția Lui Dumnezeu, finalitate a fericirii supreme și adevărate. „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul.”  (1Ioan 3, 18)

            Iisus a sintetizat toată Legea în cele două porunci: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 37 – 39)

Creștinul trăiește fizic în lumea văzută dar nu ignoră lumea nevăzută.

            Un creștin nu mărturisește fericirea pentru că posedă anumite lucruri, o face doar în virtutea faptului că este iubit și iubește.

            Fericirea este o stare interioară independentă de starea socială sau materială.

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, în prima Epistolă (4:16), a spus: „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el”

Omul fiind după chipul și asemănarea Creatorului  are imprimat în el chipul lui Dumnezeu, dar după ce s-a consumat păcatul inițial, a devenit pradă ușoară tuturor păcatelor domolind iubirea. Ca să evidențieze asemănarea cu Tatăl trebuie să se străduiască să fie și el iubire asemenea lui Dumnezeu. Acesta este scopul vieții, omul să ajungă la iubire, astfel va atinge fericirea reală și nepieritoare. Omul dacă nu va urma calea firească va îmbrățișa nefericirea.

            Creștinul este altruist, se folosește de lucruri și iubește oamenii, pe când egoistul se folosește de oameni și iubește lucrurile.

            Unirea cu Iisus îi oferă omului o neîncetată stare reală de bine. Urmându-l pe Mântuitor presupune recunoașterea, însușirea și practicarea iubirii. Iubirea nu rostită ci făptuită împreună cu adevărul, calea unică spre fericirea deplină, spre viața veșnică!

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

——————————–

Teodor MEȘINĂ

București, 28 martie, 2019

 

Foto Germain Droogenbroodt

 

Zorii speranței

Lumina zorilor
șterge urmele nopții
se scurge timpul nepăsător
deși eu aș vrea să-l opresc
fixat pe lentilă ca un clișeu de dor,
căci prețioasă ca rodul bogat e iubirea.

Asemenea lunii ce se-nalță în noapte
ești tu, dragostea mea, orice s-ar întâmpla
te port în inimă oriunde fiind,
de când te iubesc, alta e lumea mea,
în locașul tandreței două inimi încap
razele soarelui dau glas corzilor iubirii
spre zorii speranței cântec suind.

Anna Keiko, China

Traducere Germain Droogenbroodt – Passionaria Ivanov

 

                                                                         Picture by Germain Droogenbroodt

希望的日出

 

黎明之光

抹去夜晚的痕迹

时间不停地流淌

尽管我希望它能停下来

像照相机镜头固定的照片

因为像树上果实一样珍贵的是爱

就像月亮在夜晚升起

所以你，亲爱的，无论发生什么事

无论你在哪里，我都把你留在心里

自从我和你相爱，我的世界就改变了

因为两颗心找到了温柔的家

阳光弹拨爱的心弦

正点燃希望的曙光

原作：中 国 安娜·惠子

汉译：中 国 周道模

2019-3-25

Corneliu Neagu(n. 20 martie 1944, Fieni-Jud. Dâmbovița): Urmează școala gimnazială în orașul natal, Fieni, în perioada 1951-1958. Apoi se înscrie la Școala de arte și meserii din Fieni pe care o va absolvi în anul 1961. În perioada 1962-1966 urmează cursurile liceului seral „Aurel Rainu” din Fieni, iar 1966 devine student al facultății de Tehnologia Construcțiilor de Mașini (TCM) a Institutului Politehnic din București. După absolvire, este angajat la aceeași facultate ca asistent universitar. În 1978 devine Doctor Inginer în TCM. La pensionare, în anul 2012, Universitatea îi conferă titlul academic de Profesor Universitar Emerit. În perioada 1983-1985, a fost cadru didactic la Universitatea de Științe și Tehnologie din Oran – Algeria. După pensionare își începe activitatea literară, concretizată în patru cărți de poezie publicate și colaborări la reviste și antologii literare.

Profil critic. Debutul literar al poetului Corneliu Neagu este consemnat în anul 2016, cu volumul de versuri FATA MORGANA, editura ePublishers, București. Unele poezii din acest volum vor fi reluate, cu unele finisări estetice, în volumul antologic TĂCEREA DIN ADÂNCURI, publicat la aceeași editură în anul 2018. Temele fundamentale din poezia lui Corneliu Neagu vin, cu precădere, din viziunea autorului asupra curgerii imuabile a timpului, concretizată în amintiri, regrete, iubiri împlinite sau ratate, speranțe etc. Din cuprinsul acestui prim volum se pot degaja anumite tendințe neo-expresioniste, în versuri de o profunzime lirică incontestabilă. Mai multe poeme, publicate atât în volum cât și în revista LOGOS ȘI AGAPE , grupate în ciclul NOCTURNE LIRICE, evidențiază astfel de tendințe. Singurătatea și povara orelor târzii de nesomn sunt consemnate, cu tristețe, în versurile din poemul ORE TÂRZII:  „Stă suspendat între bine şi rău,/ pedepsit în tăcere, cugetul meu./ Icoane cioplite de mâini neştiute/ în juru-mi își poartă figurile slute,/ aruncă otravă din zâmbete pale,/ privirile-s săbii cu tecile goale./ Prin reci coridoare încet mă strecoară/ un umblet obtuz, sub străină povară,/ și-n urmă rămân, în pereți agățate,/ zăvoarele grele din fiare forjate./ Obloanele trase pe geamuri ovale/ alungă lumina încăperilor goale/ și ore târzii de nesomn sunt furate./ din cărțile scrise cu buchii ciudate” […]. Versuri de aceeași factură, însă așezate la un nivel de abstractizare mai înalt, regăsim și în poemul NOCTURNĂ LA CITADELĂ: „Îmi trec prin ureche nespuse cuvinte,/ din cărți neștiute citite-nainte,/ cu slovele puse pieziș pe hârtie/ de-o mână pribeagă-ntr-o vară târzie./ Îmi toarnă otravă pe raze de lună,/ pereții curbați în mijloc se-adună,/ iar noaptea târzie se lasă opacă/pe gându-mi rănit, care-ncepe să zacă”[…]. Această atmosferă obscură și apăsătoare este atenuată de prezența iubitei, rugată de poet să-i citească dintr-o carte miraculoasă, care să-i poată aduce alinarea mult așteptată. Sfârșitul poemului se produce într-o notă optimistă, în totală opoziție cu atmosfera întunecată de toamnă târzie: „Și noaptea întreagă de-om fi împreună/ condei îmi voi face din raze de lună,/ să scriu către ziuă o ultimă odă/ pe trupu-ți vrăjit, prea frumoasă nagodă”. Ultimul vers aduce în prim plan cuvântul nagodă, în accepțiunea de zeitate îndrăgită și, totodată, iubită care ar putea să-l salveze pe poet de singurătatea apăsătoare a nopții de toamnă. Cuvântul nagodă se va regăsi și alte poeme din volumele următoare, în această ipostază de apariție neașteptată, uneori binefăcătoare, alteori malefică. Una dintre temele predilecte întâlnită în toate cele patru cărți publicate de Corneliu Neagu se referă la originea și echilibrul universului. Inspirat de cartea savantului Martin Rees, DOAR ȘASE NUMERE-FORȚELE FUNDAMENTALE CARE MODELEAZĂ UNIVERSUL (editura Humanitas, București, 2008), în poemul TAINA, din volumul FATA MORGANA, poetul emite ipoteza unei „voințe primordiale” privind fenomenul menționat: […] „Iar noi abia putem a înțelege/  că ce-i făcut era încă de nefăcut,/ că nu se zămislise nici-un început/ ce-ar fi putut să fie prima lege./ Dar legea El a dat-o, dintr-odată,/ și șase numere au fost de-ajuns/ ca-n infinitul mic, de nepătruns,/ infim atom să facă lumea toată”. O parte însemnată dintre poemele scrise în FATA MORGANA au ca temă înstrăinarea de patrie și dorul de femeia iubită. Unul dintre cele mai frumoase poeme dedicate acestor trăiri este ULISE. În versuri de o frumusețe rară, dorul de patrie și de femeia iubită se relevă cu gingășie si sensibilitate, într-o construcție lirică de excepție: „Ce faci atâtea nopți fără mine/  prea neuitata clipei ce vine?/ O, cum te leagănă gândul meu singuratic,/ fir nevăzut în stratul freatic!/ Cum caut umbra chipului tău care piere,/ pe holuri de vis, cu false unghere!/ Iar răsuflarea-mi străină se curmă/ pe ultima ușă trântită în urmă./ Pereții ovali se-ntorc în oglindă -/ vor în ghiocul lor să mă prindă./ Și gânduri nătânge plutesc prin odaie,/ în cioburi de visuri rebele mă taie./ De unde te știu și câți ani trecură/ în urbea în care norocul se fură?/ Ce daruri de preț mai sunt prin vitrine,/ în șopul ornat cu lucruri străine?/ Câți doctori mai ies în științe exacte/  și cum se mai vinde sticla de lapte?/ Ce mobile noi se mai urcă pe scară?/ Nici nu mai știu, e iarnă e vară…?!/ O clipă se leagănă gândul alene,/ pe punte Ulise, vrăjit de sirene,/ adoarme cu mâna în barba-i țepoasă/ și visul îl poartă departe, spre casă/ Vis rătăcit prin hăuri flămânde…!/Dar unde-i e casa și țara, pe unde?”/. Se pare că poemul evocă trăiri ale autorului din perioada când lucra ca profesor universitar în Algeria (1983-1985). În volumul FATA MORGANA regăsim și alte poeme, pe aceeași temă, dintre care trebuie amintite, desigur, „Les Andalouses” și „Meridianul zero”. Nu este lipsit de interes să amintim faptul că în creația lirică a lui Corneliu Neagu apar, încă din primul volum de versuri, cuvinte noi pentru domeniul literaturii, precum defragmentare și stigmergie. Cunoscute (destul de puțin!), cu precădere, în domeniul științific și tehnic, sunt utilizate de poet în creația sa lirică pentru a transmite observații sau stări emoționale în care cuvintele comune sunt mai puțin potrivite. O viziune proprie privind stigmergia și defragmentarea pot fi regăsite în eseurile MULTIPLELE FAȚETE ALE STIGMERGIEI și MIȘCAREA DEFRAGMENTATĂ, publicate de Corneliu Neagu în revista LOGOS ȘI AGAPE. Volumul al doilea de versuri, CUNOAȘTEREA DE SINE, apărut în anul 2017 la aceeași editură, ePublishers, abordează o paletă variată de teme, privind destinul și trecerea omului prin lume, legăturile sale cu trecutul și prezentul, moștenirea materială și spirituală lăsată urmașilor. Întâlnim, și în acest volum, noutăți de factură lingvistică și împletiri, uneori sofisticate, de trăiri ale prezentului sub imperiul amintirilor de fapte și evenimente care ne-au jalonat viața. Preocuparea autorului pentru succedenți este un fapt confirmat de versurile din poemul CUNOAȘTEREA DE SINE, care dă chiar denumirea volumului: […] „Și ne gândim, în fiecare clipă,/ cum să urcăm în falnicul destin/ doar genele care prin noi ridică/  noi începuturi pentru cei ce vin.”[…] „Prezent acum și conștient de sine,/ tu, cel ales din toamna tuturor,/ vei retrăi, prin timpul care vine,/ un alt apus în veacul viitor./ Și veac, de veac, vei fi trecut prin vreme/prin succedenți care din urmă vin,/ iar ei neîncetat or să te cheme,/temei să fii pentru un nou destin”. În viziunea autorului, cuvântul și rostirea sa capătă semnificații existențiale care pot avea un ascendent numai în citatul biblic „La început era Cuvântul,  şi Cuvântul era cu Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul” (Sfânta Evanghelie după Ioan). Ca atare, în poemul CUVÂNTUL apar, chiar din prima strofă, aspecte de natură energetică și stigmergică ale cuvântului: „Cuvântul este gând care a fost rostit,/ iar gândul exprimat devine mai energic,/ când din plămada lui mentală și-a croit/ veșmânt sonor vibrând cu altele stigmergic.” […] Autorul consideră că fiecare om trebuie să-și construiască mental un ideal de viață pe care să-l aibă ca referință în tot ceea ce gândește sau face (a se vedea poemele IDEAL, TUMULT EXISTENȚIAL și EUL REGĂSIT). Curgerea imuabilă a timpului și schimbările inexorabile din natură, familie și societate își găsesc un loc aparte în creația poetului Corneliu Neagu. Reîntoarcerea la casa părintească dispărută și schimbările survenite pe meleagurile copilăriei constituie subiecte sensibile pentru realizarea unor creații lirice copleșitoare din punct de vedere emoțional. Iată cât de vibrantă devine reîntâlnirea poetului cu mărul de lângă drum, plantat de bunicul său decedat la Mărășești în primul război mondial: „ Mărul de lângă drum a înflorit,/ dă peste gard cu flori să mă primească,/ când mă întorc la casa părintească/ și-n fața lui rămân înmărmurit./ Ce mândru stă cu crengile în soare!/ E neschimbat… Doar eu, îmbătrânit,/ mă văd din nou copilul rătăcit/ pierdut în vraja lui amețitoare./ Îl strâng în brațe și mă simt uimit,/ dar când privesc spre locu-n care crește,/ un plâns amar în mine se pornește/ și lacrimi cad pe trunchiul neclintit/ ce se ridică înspre cer și înflorește,/ hrănindu-se de sub betonu-n care-a fost zidit”. Casa părintească dărâmată îi trezește poetului o viziune hamletiană, transpusă în versuri, de un tragism copleșitor, în poemul UMBRA: „De ce te mai întorci acasă, tată?,/ doar vezi prea bine, casa-i dărâmată.[…]. „Doar mărul ce mai dăinuie la poartă/ mă mai întreabă seara despre soartă./ Nici el nu cred că se mai simte bine,/ stă aplecat, și fructele-s puține./ Iar trunchiul său, cândva atât de falnic,/ zidit între betoane pare jalnic”[…]. „Eu știu că mai apari prin curte, tată,/ să reclădești căsuța dărâmată./ Cobori din constelația Licornul/ doar noaptea când ne frânge somnul./ Și către zori, pe când cocoșii cântă,/ te-ntorci în cer, cu aripa mai frântă./ Iar eu trezit, în plină dimineață,/ văd umbra ta cum se topește-n ceață./ Și lacrimi grele ochii mi-i inundă/ când mira soarelui apare tremurândă”. Amintirea locurilor natale, a casei părintești și a celor apropiați, dispăruți, îi provoacă poetului stări emoționale dureroase, pe care le transpune în versuri și în alte poeme din volumul CUNOAȘTEREA DE SINE: CASA PĂRINTEASCĂ, UMBRA, HANUL DINTRE MERI. Emblematice pentru astfel de stări sunt ultimele versuri din poemul HANUL DINTRE MERI: […] „Pun capul pe masă și gândul mă duce/ spre casa străbună, în zbor neoprit,/ mă simt răstignit, peste timp, pe o cruce,/ privesc înapoi și rămân împietrit./ Copilul timid ce pornise în viață/ renaște în mine venind din trecut,/ vrăjit de mirajul apus se agață/ și moare-n prezentul complet neștiut./ O lacrimă grea îmi atârnă pe geană,/ părinții și frații plecat-au demult,/ din ceruri renasc, prea sfântă icoană,/ voi duce-o în suflet cât încă mai sunt”. Ajuns la vârsta senectuții, poetul poate privi prezentul cu detașarea celui care a văzut și a trăit multiple evenimente și întâmplări, sedimentate în conștiința sa pe palierul unei libertăți de exprimare neîngrădită. Viziunea poetului asupra prezentului ocupă un loc important și este distribuită în creații lirice care pot fi regăsite în toate cele patru volume de poezie publicate. În volumul despre care discutăm acum, CUNOAȘTEREA DE SINE, un prim poem care captează atenția cititorului este UITAT LA TINE-N ȚARĂ. Poemul începe abrupt, cu descrierea unor realități zguduitoare: „Ne răsucim pe muchii de-ntrebări,/ stau gândurile-n margini de redută/ sub ploi de toamnă aducând fiori/ pe picături de apă ne-ncepută./ Ne amăgim în nevăzutul prag/ al veacului care a-nceput să crească/ pe falsele valori ce ne atrag/ în cursele cu miză nefirească./ Suntem conduși de un destin bizar,/ fără suport în gene ancestrale,/ clădit inapt pe un țesut precar/ din imanente falsuri marginale”/ […]. Poemul se derulează etalând tablouri și situații obscure din care cetățeanul obișnuit nu are nici-o ieșire. Finalul este zguduitor, exprimat în versuri care nu au nevoie de nici-o tălmăcire: […]. ”Valorile încep să ne dispară,/ răpuse de acest destin bizar,/ tot ce încerci îti pare în zadar,/ o, biet român, străin la tine-n țară!”. PĂCALĂ CEL VEȘNIC și ÎN ȚARA LUI PĂCALĂ sunt poeme din aceeași categorie, care descriu drama omului cinstit, talentat și muncitor, într-o lume unde lenea, bășcălia și impostura își fac veacul pretutindeni. Exploatarea irațională și nemiloasă a bogățiilor patriei este descrisă de poet în versuri memorabile, în care lirismul, ridicat la cote maxime, nu face altceva decât să atragă atenția asupra acestor distrugeri. Rămân emblematice , în acest sens, versurile din poemul ÎN INIMI DE PĂDURI ÎNLĂCRIMATE: „Vă rog acum să nu mă întrebați/ de unde știu poveștile uitate/ pe crengile de arbori retezați/ în inimi de păduri înlăcrimate!…/ Pe înserate încă se mai zbat/ să-și regăsească trunchiul care moare/ la marginea tărâmului turbat,/ în agonie, după defrișare./ […].  Prezența anotimpurilor în opera lirică a lui Corneliu Neagu ocupă un loc important, cu deosebire iarna și toamna, cu nopți mai lungi, care îndeamnă la meditație și visare. Poeme precum LICORNUL CU FRÂU DE ARGINT, ZVON HIBERNAL, VIS HIBERNAL, LA MARGINI DE VIS sunt numai câteva dintre acestea. De regulă, în construcția lirică a unor astfel de poeme dorul, regretele și amintirile, cu referiri reale sau fantastice la femeia iubită, ocupă un loc important, astfel încât atmosfera onirică devine predominantă. În LICORNUL CU FRÂU DE ARGINT sunt redate viziunile fantastice, femeia iubită fiind asemuită cu Zâna Zăpezilor: „Se lasă-înserarea și ninge afară,/ cad fulgii de nea peste vreme, dansând,/ mă uit pe fereastră și-aș vrea să apară/ licornul cu frâu de argint, galopând./ Din hăuri de timp neștiute apare/ cu aripa-întinsă pe brâuri de ger,/ deasupra, pe șaua de aur călare,/ stă Zâna Zăpezii cu chip auster” […]. Întoarcerea iubitei călărind un licorn apare ca motiv principal și în poemul ZVON HIBERNAL: „Privesc din fotoliu, e iarnă afară/ și focul din sobă îmi spune povești,/ dorința din cuget începe să doară,/ te caut cu gândul, nu știu unde ești./ […]. Și jarul din sobă mai tare trosnește,/ se-aude și vântul cum bate în horn,/ aștept la fereastră, în târg se zvonește/ că vii din trecut călărind un licorn”. Construcția lirică din poemul VIS HIBERNAL, de o frumusețe aparte, se derulează în aceeași manieră onirică, însă elementele neobișnuite sunt gara fantastică și un tren bizar care ajungea câteodată în această gară, venind din trecut: „Cad fugii de nea peste case dansând,/ iar vântul pătrunde pe ușă de-afară/ cu vechi amintiri, așezate la rând,/ uitate de noi, mai demult, într-o gară./ În gară sosea doar un tren rătăcit,/ din hăuri de timp se ivea câteodată,/ părea să fi fost doar un vis născocit,/ venit special din trecut să ne scoată./ Eu încă l-aștept pe peronul pavat/ cu mii de regrete în urmă lăsate/ în seara de toamnă în care-ai plecat/ călare pe-o umbră de visuri trădate.” […] Poemul INSOMNII HIBERNALE, publicat în diferite antologii sub denumirea INSOMNIE, aduce în fața cititorului drama celor plecați din patrie pentru îndeplinirea anumitor misiuni, dar și a celor rămași acasă care așteaptă întoarcerea lor: „Ascult, meditez și aștept să-nțeleg/ tăcerea din gândul ce-ar vrea să pornească,/ dar încă rămas priponit în talveg/ pe-o albie sură din bolta cerească./ Și caut răspunsuri în anii pierduți/ prin vagi amintiri ce nu vor să mă lase,/ în care mai plâng copii nenăscuți/ din mame uitate sub gloanțele trase/. Și voci neștiute aud din trecut,/ se scurg prin ureche în zeci de jargoane,/ în inimă crește un zvon nevăzut/ din aripa gândului rupt din pripoane./ Și gândul aleargă prin timp înapoi,/ mi-aduce în cuget o lume trădată,/ cu umbre rămase din tristul război/ în care soldații mai mor încă-odată.” […]. În câteva poeme din volumul CUNOAȘTEREA DE SINE, Corneliu Neagu readuce în atenția cititorului amintiri emoționante din perioada algeriană. Poeme precum KRISTEL sau OAZA întregesc tablourile din unele poeme deja amintite în FATA MORGANA (LES ANDALOUSES, MERIDIANUL ZERO etc.). KRISTEL evocă nostalgia momentelor trăite cu femeia iubită pe renumita plajă cu același nume: „Un cânt de sirenă se-aude de-afară,/ mă prinde în mreajă sub vechiul crenel,/ iar visul, în noaptea toridă de vară,/ mă poartă-napoi, peste ani, la Kristel./ Și gândul mi-aduce, pe căi nevăzute,/ noian de-amintiri care vin din trecut,/ se-adună în suflet rupând pe tăcute/ uitări agățate-într-un dor neștiut.” […]. „Te văd și pe tine plutind peste ape,/ Diană din visuri, cu chipul creol,/ alerg către tine, să-ajung mai aproape,/ de teamă să nu te răpească Eol.” Din poemul OAZA vom cita numai primele opt versuri, considerând că sunt reprezentative pentru această minune a naturii, numită oază: „Curgea peste vreme deșertul în zare/ cu dunele-n valuri întinse sub cer,/ părea universul din vis care moare,/ rupând din adâncuri un ultim mister./ Pe aripa serii creștea nesfârșitul,/ cu timpul curgând peste timp înapoi,/ nisipul din dune-nghițea asfințitul,/ plângeau nerostiri îngropate în noi.[…]” Creația lirică din volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI aduce în fața cititorului teme multiple, în care împletirea dintre real și fantastic devine mai accentuată. Unele poeme rămân totuși la nivel de interpretare artistică a realității , cu deosebire atunci când tratează tarele sociale sau tragismul condiției umane. Astfel de aspecte sunt surprinse, în versuri memorabile, în poemul LUMEA CA UN VIS: „Mai trece-o zi, mai facem un popas/ prin amintirile ce dau năvală,/ și nici măcar cadranele de ceas/ nu pot să țină-această socoteală.” […] „Ne legănăm pe pânze de-ndoieli,/ ne aruncăm în marile dezastre/ punând adesea false rânduieli/ în profunzimea sufletelor noastre./ Ne amăgim cu vorbe de salon,/ cântate în slogane deșănțate,/ crezând că vom primi vreun plocon/ iar nu pumnale-nfipte pe la spate./ Iar câteodată chiar ne batem joc/ de omul bun, cu multă nepăsare,/ apoi ne plângem că n-avem noroc,/ că viața ne-a adus doar disperare./ Iar lumea ni se pare ca un vis/ în care se mai joacă o partidă/ pentru-a vedea cine va fi ucis\ pe-o margine de amăgiri stupidă./ Intr-un târziu, lipsiți de jucători,/ vom pune singuri arma blestemată/ la tâmpla-ngenunchiată de fiori/ ca-ntr-un târziu să fie detonată”. Cunoașterea de sine, valoarea intrinsecă, grija pentru discipoli sunt teme majore, care dau volumului TĂCEREA DIN ADÂNCURI o forță lirică importantă. De pildă, poemul DIN TOT CE AM…, din care vom extrage câteva fragmente, ilustrează afirmațiile de mai sus. Poemul se constituie într-un veritabil bilanț al vieții și, în același timp, testament pentru urmași: “A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,/ simt clipele prin amintiri cum zboară/ din câte-au fost, din câte-au mai rămas/ duc mai departe-a timpului povară./ Și nu mă plâng, și nu regret nimic,/ las timpului destinul să mi-l treacă -/ din ieri, din azi, din mâine mă ridic/ chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.” […]  „Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,/ cărările nu-mi par deloc schimbate,/ din tot ce am, din câte am avut,/ în inimă-mi rămân doar nestemate./ Ridic din ele-n cuget un altar/ pentru tăceri loc sfânt de întrupare/ din vorbele arzânde ca un jar,/ de strajă stând pe dune mișcătoare./ Iar dacă toamna vieții a sosit,/ nu mă opresc din drum, merg înainte,/ pornind tăcut din locul hărăzit,/ mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte”. Volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI  se încheie cu poemul DESTĂINUIRE, titlu emblematic pentru ceea ce dorește autorul să transmită în final, respectiv curajul și optimismul unui Om ajuns la vârsta senectuții: […] „Mulți dintre voi mă știu din auzite,/ dar ce contează pân-la urmă cine ești? -/nu hainele ce-ți cad bine croite/ te-nvață tainele zidirii omenești./ Din slovele-adunate-n câte-o carte/ cu trudă grea, cu multe renunțări,/ discipolilor buni le-am făcut parte,/ să urce-n meseria lor triumfători./ Nu am dorit să simt pe cap cununa/ deschizătorului de cale prin cuvânt,/ sunt numai cel ce-și caută întruna/ menirea sa aleasă pe acest pământ./ Ajuns acum în toamna răzvrătită/ a neputințelor din trupul omenesc,/ țin spiritul pe calea mult dorită/ cu harul sfânt pe care încă îl primesc./ Și har din har împart cu dărnicie/ acelora ce mai trudesc în preajma mea/ mimând fălos ca nimeni să nu știe/ că haina timpului îmi este tot mai grea.” În volumul TIMP ȘI DESTIN, apărut la editura „MARTIX ROM”, București 2018, rafinamentul amestecului dintre real și fantastic atinge cote mai înalte decât în volumele anterioare. Poetul construiește din acest amestec creații lirice de o frumusețe copleșitoare. Atmosfera onirică degajată din versuri te acaparează și te transpune într-o lume ce pare special creată pentru a da cititorului întreaga satisfacție pe care o așteaptă. Vom da câteva exemple pentru a ilustra cele afirmate mai sus, începând cu poemul GARĂ FANTASTICĂ: […] „Te așteptam acolo pe-o bancă părăsită/ adusă într-o noapte, pe un peron rebel,/ cu trenul neuitării, de-o vajnică ursită/ ce-și căuta în gară iubitul infidel./ Îmi amintesc ursita, ea semăna cu tine,/ deși părea mai tristă, privită din profil,/ când cobora grăbită în gara fără șine/ având pe chipul tandru un zâmbet inutil./ Ducea în spate banca croită din iluzii/ în nopțile cu lună, pe malul unui râu,/ de tristele himere născute din confuzii/ ajunse-n apa rece adâncă pân-la brâu”[…]. Împletirea dintre fantastic și real apare și în poemul CÂNTECUL URSITEI, în aceeași atmosferă de aducere a femeii iubite în prim-planul descrierii lirice: […] „Te zăresc departe, lângă o fântână,/ cu apa vrăjită de un mag pribeag,/ revenit în lume să găseasc-o zână/ rătăcită-n visuri lângă un drumeag./ Pe drumeagu-acela, într-o zi de vară,/ tu veneai spre mine, c-un surâs senin,/ umbrele-nserării se-ntindeau afară/ adunând sub ele tufe de pelin./ Și gustând pelinul cu arome brute,/ lângă mine timpul parcă se oprea/ să primesc ofranda zânei neștiute/ care-n crucea nopții încă mă iubea.” […] În poemul NEIERTAREA, extinderea atmosferei fantastice se produce prin apariția zeului Apollo și a muzelor din Parnas: „Să vină o furtună, să șteargă neiertarea/ rămasă agățată pe muchii reci de timp,/ în umbra unor visuri venite pe cărarea/ legendelor cu zâne furate din Olimp./ Apollo din Parnasul cu muzele retrase/ pe-o stâncă bântuită de un mister bizar,/ la umbra înserării în taină vrea să lase/ suspinul neiertării pe sfântul său altar./ Să vii la miezul nopții, e ușa descuiată,/ tu, muză răzvrătită, plecată din Parnas,/ în casa văruită, pe-o margine de vatră,/ să îți alung păcatul cu zâmbetul din glas.” […]  Există o suită de poeme, unele publicate și în revista LOGOS ȘI AGAPE, sub denumirea TIMP ȘI DESTIN, în care poetul Corneliu Neagu reia, dintr-o perspectivă mai amplă, confruntarea omului cu timpul și cu destinul său, încercând să înțeleagă esența acestor entități și legătura lor permanentă și, aparent, indestructibilă. Puterea timpului și a gândului, ca punți de legătură în tripleta trecut-prezent-viitor este evocată în poemul TIMP ȘI DESTIN: „O, cum se duce timpul pe căile astrale/ și-n fiecare clipă ne poartă prin destin,/ lăsându-ne în gene repere ancestrale/ să jaloneze calea urmașilor ce vin./ Astfel ne trece viața, cu bune și cu rele, / fără să știm, anume, ce fi-va după noi,/ călătorind cu gândul spre neștiute stele/ la mii de ani lumină-nainte sau-napoi.”[…] Creația lirică a lui Corneliu Neagu este întregită de colaborarea cu reviste literare, apariția în mai multe antologii de poezie, dar și prin publicarea neîntreruptă, pe o durată de peste trei ani, a numeroase poeme pe facebook, în pagina personală sau pe paginile unor situri consacrate. Dintre reviste amintim, LITERATURA DE AZI, CONFLUENȚE LITERARE, LOGOS ȘI AGAPE, PARNAS XXI, POEMA. Antologiile în care a publicat versuri au o largă circulație în tară, dar și în afara hotarelor țării. Să amintim dintre acestea, mai întâi, pe cele publicate în editura GRINTA din Cluj-Napoca, sub coordonarea poetului si criticului literar Romeo Ioan Roșiianu: eCREATOR 2, PRIMĂVARA CUVÂNTULUI și TOAMNA CUVÂNTULUI. Mai recent, versurile lui Corneliu Neagu au apărut în antologiile SCRIITORI ROMÂNI UNIȚI ÎN CUGET ȘI SIMȚIRI LA CENTENARUL MARII UNIRI, sub coordonarea doamnei Eugenia Enescu-Gavrilescu și TREPTELE SPERANȚEI, sub coordonare poetei Sibiana Mirela Antoche

————————————

A consemnat,

Mariana GURZA

Timișoara

20 martie 2019

Sens căutat

De ce cade frunza
pe acoperișul unui anotimp,

de pleacă îndată păsările
grăbite și speriate.

Acolo se află sensul
ce te face să-l cauți
atât de perseverent?

Când pasărea ce aduce vești
cântă departe,

aproapele se înclină
de teamă.

 

Unde iertare nu este

Unde iertare nu este
continuă aprigă lupta.

Nici uitarea nu intervine,
rămâne o pată în amintiri
care nu se întinde, dar nici nu iese,

poate fi o cădere în gol
prin întunericul orb.

Timpul nu mai are răbdare,
ucide din vârstă și ultima dorință
fără să aibă remuscări,

un zid prin tăcere apără
chiar și pe cel învins
cu speranța revanșei.

Răul interior respiră și el binele
și încearcă schimbarea.

Cântar,
pe care din talere să-mi așez
greșelile dosite?

 

Dincolo de emoție

M-am întrecut cu vorba fără să scriu,
cuvintele le-am scăpat din frâu
după ce m-am hrănit cu spusele altora
luate așa cum sunt.

Dincolo de emoție
am prins în brațe femeia.

Ca un făcut s-a născut ideea,
limba de clopot a sunetelor
care urcă și coboară pe portativ
alunecoasă
pe corzile viorii portocalii.

Arcușul se desprinde pe tonalități
triste și amare
căzute în vibrații de amintiri
țesute în ascunsul sufletului.

Adevărul crud
se ridică la suprafață ca uleiul,
dar îl vor arunca
ca pe un surplus învechit,

un pui de pasăre căzut din cuib

acolo
unde nimeni nu-l ocrotește.

 

Ascuns în hazard

Nu știu ce porți pe umerii
așa de albi și fragili
sculptați în zăpadă.

Aștept în pielea tandrului
ascuns în hazard,
să se înlănțuie plăcerea privirii
pentru ce doresc să ating.

Cum îmi vei trimite zvonul
tăinuit, plin de speranță
ce urcă prin sânge și capătă putere.

Și așa cuvintele-mi capătă vână,
de semne în trup se nasc
din lumina iubirii.

 

Setea sărată

Ea era plecată
unde florile au cearcăne colorate
și lăcrrimează cu arome amare
sărutând diminețile cu rouă,

urmează să sosească-n amiază
de pe cărarea cu cireșii copți
c-un surâs visător.

Chiar dacă vara nu mai e vară
și setea a devenit sărată,
iar cerul gurii o cupolă uscată
smălțuită fibros,

prinde pe margini sunetele
și ele cad în ispită,
privesc femeia cu alți ochi
de sub genele aspre.

 

Zilele au orele arse

Tu ești femeie mai adevărată,
plină de încredere,
de aceea urci treaptă cu treaptă
o scară fără niciun sprijin
doar admirată.

În vreme ce ziduri se tot înalță
nu ai teamă de ele,

privești din fiecare unghi, lumina,
o cauți în toate obiectele și ființele
și o faci nemuritoare.

Zilele au orele arse
în arome galbene de crin.

Pe amândoi ne fascinează
crepusculul
ce se pierde tainic în suflet
cu iubire.

O recunosc mai subțire

Ruptă din coastele fragile
o recunosc mai subțire,
mai verde decât copacul furtunii
cu rădăcinile în aerul
pământului gras,

ea își pune amprenta
pe inima pietrelor de mustesc,

privirea-i se înalță
cu tandrețe subtilă.

Se furișează în lucruri,
vorbește cu ele
de mă subjugă cu dragostea
ruptă din trup.

Tot ce pot să mai zic, nu zic.

Surâsul ei luminos
și aura-i celestă
mă cuprind.

 

Noaptea tăcerii

Noaptea tăcerii albastre
nu are trup,
se topește prin întunericul
străpuns de stele aprinse.

Noaptea tăcerii surde
voce nu are,
se disipează în aer
lipsită de umbre.

Noaptea tăceru sublime
dezbrăcată complet,
se pierde pe sine
în brațele apelor mari.

Noaptea tăcerii mirate
nu are picioare,
dar fuge speriată
de lumina dimineții.

Noaptea tăcerii fără iubire
e un întuneric absurd
prin care trec visele
pe malul celălalt al dragostei.

Noaptea tăcerii de foc
e un fulger prin inimă
ce-i luminează adâncul
fântânii din sufletul durerii.

De dragul atingerii

Tu ai fost umbra risipei de veșminte
lăsate să cadă pe fața lunii
de la fereastra timpului
pe marginea întunericului
mirat de atâta iubire.

Noaptea părea o ființă disimulată
uitată afară de pază,
liniștea avea ochi rotitori
ca două stele ce schimbă priviri
de dragul atingerii.

Tot ce n-apuc să-ți spun
adoarme-n cuvinte
într-un vis.

De acolo te priveghez
cu răsuflarea tăiată
cum cobori lângă mine
înlăturând aerul mut.

 

Patimi sălbatice la pândă

Spune-mi cine-i cel ce nu știe
câtă dragoste mai are
să împartă,

prigonește răbdarea,
nu are nevoie de ea.

În el se rânduiesc patimile
sălbatice la pândă
dincolo de verbe.

Prinde între degete destinul
ca pe un pui de pasăre
pe care-l mângâie,

adaugă zilelor culoarea iubirii,
le umple cu nesfârșire.

Lasă-mă doar să ghiceasc
cuvintele pe care le cauți
și o să scriu adevărul.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Poetul sibian Nicolae Vălăreanu Sârbu a atins pragul maturităţii sale artistice, fapt uşor detectabil dintr-o scriitură ce acoperă cu uşurinţă toate genurile lirice, fapt ce trădează pe de o parte îndelungul exerciţiu, dar şi grija deosebită pentru cuvânt.
E ca un templu poemul pentru acest poet, iar cuvintele cu care împlineşte imagini c-o dexteritate de artizan par a intra în vârful picioarelor în vers, ca să nu tulbure metafora şi liniştea actului inspirativ, să nu tulbure (re)culegerea unei stări prielnice artei adevărate.
E ca un templu poemul pentru acest poet şi el nu se sfiieşte să se arate servil în demersul său de dezvelire a unei lumi interioare puternic amprentată de viziuni şi vise, a unei lumi pe care o face vizibilă cu orice cuvânt strecurat în vers.

Inspirat împărţit în trei secţiuni de sine stătătoare, „Căutătorii de lumină”, „Geometriile spaţiului” şi „Sub semnul fericirii”, acest volum e un corolar al creaţiei sale de până acum, unul în care jonglează cu sensuri şi simboluri, împlinind cele spuse mai sus. Aceste treceri – uneori line, la o adiere de gând, alteori bruşte – trădează o imaginaţie luxuriantă, dar şi ancorarea la energii creative de înaltă calitate şi fineţe.Volumul „Geometriile spaţiului” devine astfel o carte de vizită a unui poet consacrat în spaţiul contemporan, dar şi un exemplu de construcţie editorială, fiecare secţiune fiind distinctă ca abordare lirică şi tehnică, fiecare fiind unitară tematic şi stilistic, toate laolaltă împlinind un destin poetic profund între coperţile unui act artistic ce va fi de referinţă pentru Nicolae Vălăreanu Sârbu.

Volumul începe cu o adevărată confesiune a autorului, poemul „Locuiesc în miezul din amiaza cuvintelor” punându-ne-n gardă asupra faptului că avem în faţă un adevărat festin al cuvintelor şi că poetul acesta e nărăvit la imagine, la textul în care abundă metafora: „Locuiesc în miezul cuvintelor/şi-n ochii cutezători să vadă adâncul/din care iese la suprafaţă lumina şi apa limpede,/filonul care umplu golul cu adevăr” spune el, ca o mărturisire de credinţă.
Nicolae Vălăreanu Sârbu spune multe în vers, dar spune foarte multe şi printre acestea atunci când strecoară adevărate declaraţii verdict în poemele sale: „Mă separ de acele voci ce-mi lasă-n urechi/sunetele unor cântece false/ori zvonuri fără noimă”, sau: „Nimic nu întrece voinţa/de a şti de unde venim şi ce drum alegem,/să îngropăm veac după veac în trecut/pentru ca-n viitor alţii să repete,/să dezgroape cuvântul şi obiectele/lăsate-n ascunsă moştenire”, sau: „Niciodată n-am fost cum am vrut,/ci doar o formă a luminii din gând/cum copiii în dorinţa unei mame”.
O poezie a explorării adună poetul în prima secţiune a cărţii, „Căutătorii de lumină”, o poezie adeseori cât o fulguraţie de gând, una în care lectorul este constant mitraliat cu metafore de-o sensibilitate şi profunzime aparte, de versuri încărcate de substrat existenţial, o secţiune cât o poveste de viaţă, în care autorul ne introduce elegant, subtil într-o lume aparte, cea a aspiraţiilor, a viziunilor proprii. Există regret, există stare de gol, există demers refulatoriu, există un păienjeniş în care sunt prinse toate mijloacele artistice în această secţiune.

Aspiraţia spre lumină vine din „golul (care) se retrage în sine”, trupurile sunt „plutitoare”, ca-ntr-o transă, ca-ntr-un proces de decorpolizare, pe un funsal de efemeritate, de presiune a acesteia.
„Seara se rupe din mine prezentul/îl înghite trecutul şi-l oferă ca dar”, sau: „Clipele fluturelui mângâie florile, le dăruie iubirea de viaţă,/soarele dimineţii dansează prin frunze,/amiaza scutură umbrele zilei.//Seara cum să o însufleţesc?”, sau: „Ridică privirea, cheamă cu ochii îndepărtate orizonturi,/lasă-n pustiu nisipul şi vântul,/pune-n inimi macii fulgeraţi de somn/şi somnul va împlini vise în forme de păsări”.O secţiune încărcată de filosofie existenţială, o secţiune marcată de o anume nostalgie a trecutului şi de un soi de spaimă asumată de viitor.Ei bine, dacă în paginile de început ale cărţii această stare e doar subtil sugerată, ei bine, în secţiunea care şi dă titlul cărţii tuşele poetului sunt groase, inevitabilul este din ce în ce mai invocat şi evocat, chiar cu preţul unei uşoare căderi în descriptivism.

Poemele sunt mai lungi, versurile mai de respiraţie, iar trecerea spre prozopoem trădează dexteritatea poetului, capacitatea acestuia de a aborda orice stil cu naturaleţe multă.
„S-au culcat fetele de noapte şi ziua este cu ele,/mă atinge liniştea din umbra de răcoare,/desenez pe oglinzile somnului/o noapte care se pierde în vise”, sau: „de ce tot ce mă bucură/arde ca o torţă/purtată în mâini ca simbol de libertate?”, sau: „Cu siguranţă aici nimeni nu se gândeşte la moarte/şi nici măcar la o femeie ori casă,/totul este într-o dulce aşteptare şi nepăsare/în care vorbele se scaldă-n bâiguieli”, sau: „Zilelese grăbesc să măsoare curbele aerului,/în palmle mele timpul pune semne/care pot să vestească mai devreme ceva”.

Este stilul de poem de respiraţie care-l prinde cel mai bine pe Nicolae Vălăreanu Sârbu, este tipul de poezie în care se desfată şi în care forţa crescută încet, cu temere şi grijă a metaforei atinge valori înalte, iar sensurile multiple dau greutate imaginii.Acolo unde nu o creionează direct poetul însăilează sugestii, făcând din lector un adevărat complice: „Mereu imaginez semne/din vremuri îndepărtate/în care strămoşii şi-au lăsat prezenţa,/stelele lor din cer, mirate/privesc cum ies din pământ”, sau: „Am sufletul uscat şi fără nicio frunză vie/nu se mai urcă pe acoperişuri şi-n pomi luna,/sunt vise mai înstelate decât cerul nopţii/şi chiar mai bulversate decât furtunile”, sau: „Sufletul nostru, sufletul celorlalţi/este mai uşor decât aerul şi se înalţă,/zilele care vin, nopţile care vin/curg peste noi ca o ploaie, ca o ninsoare,/trecem prin ele ca printr-un labirint/din care dacă ieşim curând vom muri”.„Sub semnul fericirii” este secţiunea de final a unei cărţi altfel definitorii pentru opera lui Nicolae Vălăreanu Sârbu, o secţiune în care ne face o adevărată demonstraţie de măiestrie şi forţă, o secţiune în care poetul abordează stilul clasic, altfel mult mai restrictiv în privinţa mijloacelor artistice.

Temele generale ale poemelor din această secţiune sunt aceleaşi, numai punerea lor în pagină e alta: „Moarte, dacă eşti din cele sfinte,/nu-ţi înfige gheara strâmbă/în iubita care minte,/las-o să-şi ascundă taina/ce-i înceţoşează chipul/şi alunecă prin vreme/mai uşor decât nisipul.//(…)Moarte, dacă eşti din cele bune,/nu-ţi înfige gheara lungă/în iubiri cu pasiune,/lasă-le să se consume/cum e dat în timp norocul/să-l găsească pe oricine/pân` s-o termina sorocul”, sau: „Şi te-am iubit pe-o bancă şubrezită/când teiul vechi se scutura de floare,/cu inima de muguri înverzită,/să-mi laşi în viaţă pată de culoare.” Sunt versuri marcate de regret şi anumite neîmpliniri, de fantomele faptelor nefăcute şi a trăirilor netrăite, aproape o plângere de sine, o tuşă de personalitate strecurată printre versuri investite cu o poveste de viaţă.„Sfârşitul vieţii, Doamne, când va fi să vină/lasa-mă să-mi termin vinul din carafă,/scrise-n cartea vieţii, poeme de lumină,/pe pagini îmi poartă sufletul parafă” scrie poetul în finalul apoteotic al unei cărţi de departe definitorii pentru scriitura sa.

 Scris de IR Rosiianu, Baia Mare: 13 Mai 2017