Cuvânt și iubire

O şopârlă stă pe o piatră caldă. Soarele bate. Căldura zăboveşte. Vântul aşteaptă. Totul aşteaptă… Căci iată, un „fruct” s-a pregătit. Şi totul, tot restul, ne aşteaptă pe noi ca să-l culegem.

Şi ce este acest fruct?

Şopârliţa din faţa noastră este unul din sensurile nesfârşite scoase din noi şi puse în lume. O tipăritură „în afară” a unui rost pus de Dumnezeu în noi. Un fel de carte de lectură a Creaţiei întoarsă pe dinafară. Căci omul este făcut să fie, prin ceea ce l-a făcut Dumnezeu, Cosmos, atlasul „tâlcuit” de botanică şi zoologie al Creaţiei.

Şi cum credeam noi vreodată că nu avem nicio înrudire cu aceste mici făpturi furişate prin iarbă, peste pietre, prin vreun fir aurit de apă? Cum credeam că sunt doar miraje estetice? Nimic mai departe de aşa ceva. Ele ne impresionează. Dar ne impresionează pentru că ne impresionează lumea noastră interioară, bogăţia de sensuri şi de figuri de stil ascunsă de Dumnezeu în noi, scoasă în afară în felurite forme de viaţă. Nu e mândrie sau narcisism. Este o revelare a universului poetic al naturii umane, din care Dumnezeu scoate la nesfârşit făpturi, vietăţi, curiozităţi şi diversităţi minunate ale firii. Omul e poezia lui Dumnezeu. Pentru că El, înainte să-l facă pe om, pe Adam, a pregătit înainte o grădină a Edenului plină de varietăţi şi „aperitive” din ingredientul principal al Creaţiei. Din om însuşi. Pentru ca atunci când se va trezi la viaţă, nimic să nu i se pară străin, nimic să-l sperie, nimic să nu fie nefiresc, ci să zică cu glas de laudă: „Doamne, şi pe aceasta ai scos-o din mine!”.

Căci cum să nu fie omul poet, dacă toate înţelesurile şi frumuseţile Creaţiei sunt scoase din el însuşi? Din vastul lui univers. Toate mările şi oceanele, frunzele şi ramurile, păsările şi şopârlele, le-a scos Dumnezeu dintr-o matrice. Matricea este omul. Pentru că Dumnezeu îl iubeşte, şi l-a pus cunună a Creaţiei. Şi da, avea dreptate Protagoras, cu cuvântul lui: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Dumnezeu a măsurat toate făpturile cu făptura omului. Nu ca să se mândrească, ci ca să laude. Să dea înapoi Creatorului.

Şi până şi această şopârliţă ieşită la soare, a făcut-o Dumnezeu după măsura omului.

Ce ciudat şi ce straniu, nu-i aşa.

Căci altfel cum am pricepe ceva din natură vreodată? Cum am pricepe fără să pricepem? Cum ar fi exclamat vreodată Nichita Stănescu: „Iarbă, pietre, arbori, păsări – voi sunteţi cu totul şi cu totul altceva”. Cum am fi lecturat această mare carte a Creaţiei, dacă manualul – o, ce minune! – n-am fi însăşi noi.

Şi nu noi „facem parte” din natură. Nu suntem dizolvaţi în ea. Nu suntem o „piesă” din ea. Noi suntem însăşi natura naturii. Pentru că natura din afară este chiar povestea omului spusă altfel. Şi ce Povestitor minunat Cel Ce S-a gândit să ne pună o poveste care nu se termină:

– Hai să-ţi spun o poveste despre om. A făcut Dumnezeu un copac. A făcut Dumnezeu o adiere de vânt. A făcut Dumnezeu o piatră încălzită de soare. A făcut Dumnezeu o şopârlă. Şi – ce să-ţi spun? – abia am început să povestesc…

Lumea e prea frumoasă ca să pricepem ceva. Şi cine ştie dacă trebuie să pricepem… Doar am învăţat cum se deschide cartea!
Şi dacă totuşi, se întreabă cineva. Ce înseamnă o şopârliţă ieşită la soare?…

Dumnezeu are curiozităţi dumnezeieşti. El e foarte curios. Şi l-a molipsit pe om. Omul are şi el toate curiozităţile dumnezeieşti ale lui Dumnezeu.

Aşa că întrebaţi-l pe Dumnezeu:

– Doamne, ce e curiozitatea asta a Ta, pe care ai scos-o la soare?

Şi să nu ne mirăm dacă auzim:

– Păi, am vrut să fiu şi Eu curios. Ca tine. Eu de ce să vreau să înţeleg…?!

Un zâmbet mare şi curios de la Dumnezeu!

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

7 aprilie 2019

Ioan POPOIU: Nicoleta, aș dori să-ți mulțumesc, în numele cititorilor revistei LOGOS ȘI AGAPE, pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Nicoleta GORDON: Eu sunt cea care trebuie să mulțumească, domnule Ioan Popoiu. Prezența mea în prestigioasa revistă, este mai mult decât onorantă. Mă înclin mulțumind!

Ioan POPOIU: Spui că te-ai născut pe meleagurile lui Coșbuc și Rebreanu, un „tărâm de basm”! Ce ne poți spune despre aceste locuri ?

Nicoleta GORDON: Da, este un „tărâm de basm”  și nu doar pentru că aici au legănat cuvintele Coșbuc, Rebreanu și Andrei Mureșanu.  „În vaduri ape repezi curg” acolo unde eu m-am născut, pe valea Ilvelor, într-un sat de munte. Măreția brazilor din acea zonă, smaraldul crud al ierbii ce creștea la tălpile lor, fauna atât de bogată a acelui tărâm… Îmi amintesc din copilărie cum mergeam cu bunicul meu la pădure, el fiind maistru forestier în acea vreme. Și stăteam acolo, cu el, câte o săptămână, locuind într-o cabană modestă, cu țapinarii, tafiștii și  oameni ai locului care așa își câștigau existența. Era și căimănița, femeia care gătea pentru toți, și care seara le încălzea apă să-și spele truda zilei  în condițiile de atunci. Veneau căprioare până lângă „casa noastră”. Eram fascinată de blândețea lor. Se obișnuiseră cu oamenii, și aproape că păreau domesticite. Am fost o privilegiată. Dacă a-ți putea vedea acest tablou cu ochii mei, mi-ați da dreptate. Este un tărâm de basm… Pe lângă toate acestea, imnul național tot  acolo își are rădăcinile, nu?  Și Ion, tot de acolo a plecat să ne fie căpătâi într-un roman reprezentativ al literaturii române.

Ioan POPOIU: Care sunt originile tale? Părinți, familie, genealogie?!

Nicoleta GORDON: Tatăl meu era originar din acea zonă de munte. Mama, venise dintr-un sătuc mic din județul Sălaj. Se întâlniseră în liceu, la Șimleul Silvaniei. Tatăl meu absolvise clasa de medicină veterinară, iar mama contabilitatea. Acolo am fost concepută, să știți. Apoi, tatăl meu a plecat în armată, așa deveneai bărbat pe atunci.  Și zău, era bine așa…asta este doar o părere personală., desigur.  Pe scurt, erau doi oameni care în anii 70 absolviseră un liceu ce le asigura un loc de muncă bun. Bunicii materni erau țărani simpli, care trudeau pe ogor, într-o zonă colectivizată. Bunicul fusese miner, dar eu mi-l amintesc pensionar, pentru că minerii ieșeau la pensie mai devreme. Munceau de dimineața până târziu în noapte. Creșteau animale pe lângă casă, bunicul avea cai. Cred că de atunci i-am îndrăgit și eu. Erau într-adevăr tipologia țăranului român. La bunicii paterni era altfel. Zona în care locuiau era mult mai bogată. Bunicul, fiind maistru forestier, era considerat un fel de șef. Un om înțelept, foarte corect, extrem de meticulos și un foarte bun povestitor. Îl iubeam  enorm. Provenea dintr-o familie cu 11 copii, trecuse printr-un război…  Greu în acele vremuri. Avea însă o gospodărie în care toate erau la locul lor, întotdeauna. Bunica…bunica era cea mai blândă și bună femeie din lume. Făcuse în acea vreme 7 clase… era mult pentru o femeie. Avea un scris tare frumos. Îmi povestea că își dorea să devină doctoriță, dar părinții ei nu avuseseră bani să o trimită la școală, deși învățase bine, era mereu premiantă. Iată, deci, vin dintr-o familie simplă, dar curată sufletește!

Ioan POPOIU: Cum percepi anii copilăriei?

Nicoleta GORDON:  Anii copilăriei au fost cei mai frumoși și sunt fericită pentru asta. Până pe la vreo 3 ani, am locuit la bunici. Părinții mei se mutaseră la Bistrița și m-au dus și pe mine acolo la vremea grădiniței. Toate vacanțele însă, până în vremea liceului, le petreceam la bunici, cel mai mult la părinții tatălui meu. De la ei am învățat multe. Bunica m-a învățat să gătesc, este și astăzi o pasiune pentru mine. Țin minte iernile acelea, cu gerul acela de-ți lipea nările… Nu prea ieșeam la joacă, mie îmi era mereu frig. La bloc nu aveam căldură constant, și îmi amintesc cum încălzeam sub plapumă cu uscătorul de păr. Iar când ajungeam la căldura sobelor de teracotă de la bunici, nu prea îmi venea mie să mai ies afară. Preferam să stau cu bunica mea. Mă învățase să cos, să împletesc „ciucuri” la acele fețe de masă cusute în chelin, care împodobeau casele. Dar mă învățase și să țes la război. Acolo, în zona aceea, se numeau stative ( citit cu accent pe a). Dacă femeia era harnică, musai că avea casa gătită cu lucruri meșteșugite de mâna ei… Covoarele țesute și ștergarele cusute împodobeau pereții. Cu cât erau mai multe, cu atât femeia era considerată mai harnică.  Apoi, țin minte sărbătorile în care nu aveai voie să lipsești de la biserică. De Paște aveam haine noi  și mergeam prin sat după ouă roșii, prin fiecare gospodărie din vecini. Și nu salutam cu „Bună ziua!”, ci cu „Hristos a înviat!”.  De Crăciun împodobeam bradul… Și ce brad! Nu aveam globuri, dar puneam mere pe crengile lui. Și vopseam nuci cu „bronzul” cu care bunica vopsea ușile sobelor. Așa meșteșugeam globurile. Iar apoi, întindeam vată până în vârful bradului… să pară că e nins. Și seara porneam la colindat… Mergeam prin tot satul, nu doar prin vecini, pentru câte un bănuț de 1 leu, 3 lei și uneori 5 lei… Iar la sfârșit ne împărțeam banii în mod egal. Acea noapte era singura în care nu mai simțeam frigul…

 În clasa a doua, avusesem de făcut o compunere despre animalul meu preferat… Ce credeți, ce alesesem eu? Căprioara! Eu o văzusem, și nu doar o dată. Țin minte că învățătoarea mea a fost cucerită de descrierea mea, și-mi citise compunerea în fața clasei.  Abia peste ani aveam să realizez că acel moment a fost cel în care eu m-am îndrăgostit de cuvinte…

Ioan POPOIU: Este copilăria un „paradis pierdut ” ?

Nicoleta GORDON: Nu, copilăria nu poate fi un „paradis pierdut”! Rămâne un paradis în care te întorci mereu. Niciodată pierdut!  Adineauri tocmai m-am întors din paradisul meu, nu?

Există însă și copilării care nu pot fi un paradis… Iar pe mine mă doare fiecare astfel de copilărie despre care știu…

Ioan POPOIU: Cum au fost anii de liceu pentru tine?

Nicoleta GORDON:  Extrem de frumoși! Am fost elevă a Liceului Sanitar, considerat în acea vreme unul dintre cele mai bune. De altfel și concurența era mare. În 1986, când am intrat eu, fuseseră 13 pe un loc. Nu eram decât patru clase în întreg liceul, din fiecare an câte una. Ne cunoșteam bine, fiind atât de puțini. Frământări, îndoieli, întrebări… primul sărut, primul dans, balul bobocilor, banchetul de final… Aceeași vârstă cu liceeni de azi, dar în alte vremuri. Încă simt lacrima de la festivitatea de absolvire. Și încă doare acea lacrimă… Despărțirea de acei ani de liceu a fost grea, foarte grea pentru mine… Școala era mai mult decât școală. Nu doar  un proces de învățare, ci educație cu adevărat.

Ani care m-au amprentat adânc, poate că era suficient să spun atât…

Ioan POPOIU: Ai avut experiențe, trăiri specifice, atunci?

Nicoleta GORDON:  Da, am avut. Mi-am descoperit emotivitatea și sensibilitatea. Atunci am scris pentru prima dată versuri. Și tot în liceu am recitat pentru prima dată…o poezie patriotică pe scena Casei de Cultură. Era un festival național de care încă ne mai amintim mulți dintre noi. Sala plină, reflectoarele pe mine…eu într-o rochie lungă de catifea vișinie cu guler alb (tocmai cântasem în corul școlii).  Spusesem titlul  ” Îți scriu țară”…  Și după primele versuri m-am oprit, le uitasem pe restul. Câteva secunde am tăcut, apoi mi-am reamintit și am continuat. Nimeni nu și-a dat seama că eu uitasem versurile, au crezut că așa am considerat să recit… artistic. Cred că a fost prima dată când mi-am înfrânt emoțiile. Iar după douăzeci de ani, ajunsesem să prezint spectacole, nu doar să recit.

Ioan POPOIU: Când ai descoperit universul cărților ?

Nicoleta GORDON: Undeva prin clasele primare. În acele volume de „Povești nemuritoare” care mă fascinau. Mi-e clar că m-au marcat, întrucât acolo, în acele cărți, binele învingea mereu. Mai port naivitatea aceea și astăzi, până în momentul în care viața îmi dovedește că nu este întotdeauna așa. Prin clasa a VII-a cred, citisem toată colecția Agathei Christie și mă visam medic legist. În vremurile acelea exista obligativitatea așa numitelelor  „lecturi suplimentare”, o listă de cărți pe care trebuia să le citim în vacanța de vară și apoi să facem fișe de lectură ( tatăl meu îmi cumpăra cărțile, mergeam cu lista în librării) …o altă parte a școlii care mi-a plăcut, și pe care o regret astăzi. Țineai cartea în mână, îi mângâiai fiecare pagină…nu căutai pe internet vreun rezumat pe care apoi să-l copiezi în caiet… Dar, fiecare etapă a copilăriei și adolescenței  mi-a adus alte și alte cărți în bibliotecă.

Am să vă povestesc o întâmplare amuzantă. Cred că eram prin clasa a IV-a. Urcasem eu la o vecină de pe scară, copil și ea. Dar luasem pantofii cu toc ai mamei și o rochie de seară roșie, pe care mi-o amintesc perfect. Lungă și cu mărgele aurii pe bolero. Între timp, mama ajunsese acasă și avea nevoie de pantofi ( fratele meu avea ședință la școală). Ia-o pe Nicoleta dacă ai de unde! Ei, după masa târziu, când eu am coborât de la prietena mea de joacă, mă aștepta tatăl meu. Meritam o pedeapsă, nu?  Îmi pusese în mână o carte cu poezii de Coșbuc. Trebuia să învăț în fiecare zi câte o poezie, iar el mă asculta. Îmi amintesc că atunci când am ajuns la poezia „Tu nu te-ai priceput” i-am spus că nu mai învăț poeziile. Mi se părea tare nepotrivită vârstei mele de copil…

Ioan POPOIU: De ce trebuie să citim cărți?!

Nicoleta GORDON: Pentru că, fără ele, am umbla dezbrăcați de cuvinte, săraci sufletește și spiritual. Am fi doar niște statui din care viața s-a scurs înainte de a începe.

Ioan POPOIU: Învățarea de unde vine, dinăuntrul sau dinafara noastră?

Nicoleta GORDON: Eu cred că vine din interiorul nostru. Mi-a fost greu să învăț ceva ce mi s-a impus dinafară, dacă interiorul meu nu simțea să facă asta. Învățam pentru că trebuia, nu pentru că îmi plăcea, nu pentru că striga vocea mea lăuntrică după acel  „ceva”.  Și din acel soi de învățare „mecanică”, n-am rămas cu mare lucru.

Ioan POPOIU: Care sunt marile cărți ziditoare de suflet ?

Nicoleta GORDON: Aluatului din care sunt plămădită nu i se potriveau orice fel de cărți. N-am citit filozofie, nu se prindea de mine. Iar la maturitate, viața a avut grijă să mă oblige să citesc altfel, prin fiecare experiență trăită. Și așa mi-am format propriile filozofii.

Mircea Eliade, cu a sa Maytrei, mi-a rămas adânc în suflet. Balzac mă fascina. Însă replica de final din  „Pe aripile vântului”  în care Scarlett O’Hara spunea:  „și mâine este o zi” a devenit un fel de motto al vieții mele. Clasicii ruși, Tolstoi, Dostoievski… Jane Austen, Emily Bronte, Coelho, Duma, Stendhal… greu de ales dintre operele lor.

Ioan POPOIU: Ce este literatura? Dar POEZIA?

Nicoleta GORDON: Literatura?  Un soi de mină în care tu alegi dacă intri sau nu. Iar dacă intri, musai să cauți aurul… Poezia? O evadare a sufletului dincolo de univers. O aripă cu care alegi să zbori, citind-o…sau o aripă care ți-a crescut de undeva din adâncul inimii, scriind-o…

Ioan POPOIU: Ce reprezintă romantismul pentru tine ?

Nicoleta GORDON: Acea doză de „drog” care mie îmi aduce echilibrul. Oricum, sunt o romantică incurabilă și în poezie, ceea ce poate părea ușor depășit și neconform cu realitățile vieții de astăzi. Îmi asum însă! Cred că ar fi trebuit să mă nasc undeva prin anii 1800, când romantismul a atins apogeul.

Ioan POPOIU: Mai pot fi ei un model pentru noi ?

Nicoleta GORDON: Cu siguranță pot! Să renunțăm la romantism, este identic cu a-l nega pe Eminescu… Am putea face asta?

Ioan POPOIU: De ce e nevoie de romantism intr-o lume pragmatică ?

Nicoleta GORDON: Libertatea de creație, cultivarea sensibilității și a imaginației, eliberarea eului interior de orice fel de constrângere, întoarcerea către sinele tău… Oare e puțin lucru? Oare nu tocmai acestea ne pot menține într-un echilibru în vremuri în care tindem să fim mai mult roboți decât oameni, cu atâta tehnologie?  Ar fi ideal să știm și să reușim să amestecăm, în proporții potrivite, romantismul și pragmatismul. Personal, mă străduiesc…

Ioan POPOIU: Când ai început să scrii ? În liceu ?

Nicoleta GORDON: Da, în liceu… Câteva încercări de a scrie versuri într-un caiet al meu, pe care îl țineam ascuns de cei din casă. Aveam o colegă de clasă, Daniela Trandafir, care scria poezie atât de frumos… Publicase deja prin reviste ale școlilor, în presa locală, iar astăzi este o scriitoare extrem de apreciată. O iubeam pentru ceea ce făcea și cred că, oarecum inconștient, mi-a devenit un model. Și am păstrat acel „jurnal intim” al trăirilor mele până la un moment dat…

Ioan POPOIU: Cum au fost acele încercări poetice ?

Nicoleta GORDON: Nu le mai am, din păcate… La maturitate, le pot considera puerile, cum de altfel le consider și pe cele din urmă cu trei-patru ani. Dar la fel de sincere ca și acum, la fel de „ale mele”.

Ioan POPOIU: De ce ai renunțat ?

Nicoleta GORDON: Pentru că, la un moment dat, voiam și eu să-mi apară publicată măcar o poezie într-o revistă a altui liceu. Liviu Rebreanu, un liceu cu tradiție la Bistrița, avea o astfel de revistă a școlii. Liceul Sanitar, nu. Eram mult prea puțini elevi. Am fost condiționată  însă, într-un anume fel, de către o persoană care, la acea vreme, făcea parte din lumea culturală a Bistriței.  Am fost tare dezamăgită și mi-am spus că nu vreau să mai aud de poezie vreodată. Bineînțeles că am și distrus acel caiet, în care mâzgăleam cu cuvintele.

Ioan POPOIU: Ce s-a întâmplat ? De unde acea „stare latentă ” vreme de 30 de ani?

Nicoleta GORDON: Eram practic un copil care a crezut că a greșit scriind poezie. Mă resemnasem, nu aveam cum altfel.

Ioan POPOIU: Ce-ai făcut în acești ani, de fapt ?!

Nicoleta GORDON: Am absolvit și m-am angajat ca asistent medical în 1990. A urmat căsătoria, copiii și toate ale vieții.  Am doi băieți minunați. Cel mic chiar are înclinații spre poezie, pentru că scrie și el de vreun an. Cel mare este student la teologie. Pe la 32 de ani am urmat cursurile facultății de psihologie, și asta doar ca un hobby. Munca mea implica relaționarea cu oamenii, iar eu iubesc oamenii. Mă fascina mintea umană, și am considerat că acele studii mă vor ajuta.  N-am profesat niciodată, însă vreme de vreo 6 ani, la distanță considerabilă de la absolvirea facultății, am predat în învățământ privat, la o școală sanitară postliceală. Relația mea cu elevii a fost extrem de specială. Descoperisem o vocație în a le împărtăși din cunoștințele mele, și este adevărat, eram un dascăl atipic. Îi consideram prietenii mei, toți fiind adulți deja. Și mereu le spuneam că diferența dintre mine și ei este doar faptul că eu eram la catedră, și ei în bănci. Cu toții am avut profesori pe care i-am preferat de-a  lungul anilor de studii. Și-mi place să cred că eu am lăsat o amprentă aparte asupra multora dintre ei.  Anul trecut am renunțat la școală, nevrând să-mi încalc anumite principii. Dar rămân cu nostalgia acelor ani, până dincolo de eternitate.

Ioan POPOIU: Nu a durat prea mult perioada aceasta ? A fost o pierdere sau un câștig ?

Nicoleta GORDON: Ei, multă vreme nici măcar nu m-am gândit că am pierdut ceva. Din 1989, cred, și până în 2015, nu m-am gândit o clipă la ceea ce fusese deja îngropat mult prea adânc în sufletul meu. Privind retrospectiv însă, am să vă spun că a fost deopotrivă și pierdere, și câștig. Am pierdut ani în care mi-am uitat sufletul, am uitat cum este să-l lași liber, să nu-l încorsetezi în vreun fel. Dar, consider că am câștigat ani în care m-am maturizat de fapt. Și că trăirile mele interioare puteau fi de acum conturate mult mai matur,  înțelegând viața într-un mod total diferit.

Ioan POPOIU: Poezia de unde începe, din lecturi, din experiențe sau trăiri interioare?

Nicoleta GORDON: Poezia, și nu doar ea, ci tot ceea ce scriu, are rădăcini adânci în interiorul meu. Indiferent de ce temă aș alege vreodată să scriu, tot prin prisma trăirilor și experiențelor mele o fac. Citesc poezie, n-aș putea altfel. Dar am învățat să mă detașez de ceea ce citesc, pentru că nu aș vrea să mă influențeze asta în vreun fel.

Ioan POPOIU: În ce context ai reluat preocupările poetice ? Vorbești de un accident?

Nicoleta GORDON: Da, așa este! În vara lui 2015 am avut un accident  „domestic”, dacă pot să spun așa. Am căzut în curte, cumva cu picioarele răsucite, și le-am fracturat pe amândouă. Unul a avut nevoie de intervenții chirurgicale, dar amândouă au avut nevoie de imobilizare în ghips. Timp de 6 săptămâni  am fost nevoită să stau exclusiv în pat. Am citit, m-am uitat la tot soiul de filme și emisiuni. Eram foarte prezentă în spațiul virtual, socializând foarte mult.  Dar prea aveam timp… Și într-o zi, pentru că tot făceam comentarii ample,  mai ales la postări legate de literatură, m-am apucat să scriu pentru și despre mine, despre ceea ce era atunci în mintea și sufletul meu. Pe telefon, pentru că doar așa puteam. Ei, obiceiul acesta îl păstrez și acum. Tot pe telefon scriu… Așa a reînceput povestea slovelor.

Ioan POPOIU: Crezi că a fost ceva providențial? Sau o întâmplare?

Nicoleta GORDON: Nu, nu a fost o întâmplare! Nimic nu este întâmplător, și nu spun asta doar ca o sintagmă des utilizată. Viața mi-a arătat asta. Și înțelepciunea proverbelor românești. „În tot răul e și un bine”, iată, s-a dovedit a fi un mare adevăr. A fost nevoie de acel accident pentru ca eu să scriu din nou. E adevărat, diferit și poate chiar profund de data acesta. Providența, da!

Ioan POPOIU: Ce scriai ? Spui în biografie că erau mici eseuri transformate în versuri ?

Nicoleta GORDON: Așa este! Nici nu știu dacă le pot numi eseuri. Pur și simplu era sufletul meu îmbrăcat în cuvinte… „Mi-am luat sufletul și condeiul aproape să colorez hârtii​. Și azi, ca și altă dată. Nimic nu prinde contur însă. Despre ce să scriu azi, suflet al meu? Atâtea rânduri am desenat  împreună, ținându-ți penița îmbrățișată între degete cald împreunate… Și astăzi aș putea scrie despre curcubeu și zmeie, despre liniști aproape, despre nisip curs peste timp împreună, despre dragi sufletului, despre bucurii dăruite de oameni-îngeri, clipe îmbrăcate în lumină… ” Cam așa arătau scrierile mele de început. Un dialog al meu cu sufletul. Primele versuri s-au născut cam în aceeași perioadă.

Ioan POPOIU: Mai specifici că „poezia și condeiul mi-au rămas aproape „, te rog să insiști puțin!

Nicoleta GORDON: Da, am spus că mi-au rămas aproape fără să conștientizez asta… Doar în momentul în care am reînceput să scriu, mi-am dat seama. O dragoste îngropată din fașă, înviase. Mi se părea miraculos. Și încă mi se pare…

Ioan POPOIU: Ce-a urmat ? Mai adaugi că ai început să postezi în spațiu virtual, ai ales un pseudonim! Am dori să știm mai multe, poti să ne spui ?

Nicoleta GORDON: Bineînțeles! Zâmbesc, amintindu-mi. Scrisesem destul de mult și, la un moment dat, parcă voiam să împărtășesc cu restul lumii trăirile mele. Doar că nimeni nu cunoștea acea sensibilitate a mea. Așa am hotărât să folosesc un pseudonim. Îmi era teamă că voi fi judecată de ceilalți.  Idei preconcepute, știu, dar așa gândeam în acel moment. Și unde puteam eu să împrăștii bucăți din sufletul meu, dăruind? În virtual, desigur.  Și uite așa, pe pagina mea, apăreau zilnic postări semnate Many.  Avusesem aproape un suflet drag care mă încuraja să continui. Avea încredere în mine mai multă decât aveam eu. Îi datorez tot ce  astăzi înseamnă în vreun fel evoluția mea în lumea cuvintelor.

Ioan POPOIU: Se pare că a fost o clipă de grație?!

Nicoleta GORDON: Aș putea să spun că a fost clipa care a hotărât drumul meu, descătușarea unui suflet care se regăsise după mult prea mulți ani.

Ioan POPOIU: În sfârșit, a apărut primul volum al  scrierilor tale! Cum se  numea și ce cuprindea ?

Nicoleta GORDON: Da! Primul copil al sufletului meu, așa se spune despre cărți, nu? A apărut în noiembrie 2017. Titlul cărții este „Desculți prin suflet albastru” și este semnat, bineînțeles, cu același pseudonim. O să mă întrebați, poate, de ce nu am trecut numele meu real. Mărturisesc că și următoarele vor fi semnate la fel. Sigur, prietenii mei, chiar și cei virtuali, știu deja că eu sunt Many. Dar am făcut un soi de experiment. Am creat o pagină cu titlul cărții, separat de pagina mea personală. Ei, acolo doar prietenii știu cine este Many. Și totuși există cititori și distribuiri ale scrierilor mele. Iar în  mesageria acelei pagini am primit multe cereri ale cărții. Mi-a plăcut ideea de a fi citită pentru ceea ce scriu, și nu pentru faptul că mă cunoaște cineva, real sau virtual. Revenind la ceea ce cartea cuprinde, am să vă spun că mi-am dorit să fie puțin altfel… Este împărțită în trei părți.  O parte de proză scurtă, pe care am intitulat-o  „Gânduri”.  Apoi partea de vers, căruia nu am îndrăznit să-i spun poezie, și am intitulat-o „Stihuri”.  Și ultima parte, cea mai scurtă, care cuprinde un soi de cugetări personale.

Laitmotivul scrierilor mele este albastru. Citisem într-un moment delicat al vieții mele un citat din Nicolae Steinhardt: ” Albastrul nu e o culoare, e și el o liniște”.  Și liniștea mea a devenit! De ce desculți prin albastru de suflet? Pentru că eu consider că sufletul este un altar. Iar acolo nu poți păși altfel decât descălțat…de tot ceea ce ar putea murdări în vreun fel sfințenia sa.

Ioan POPOIU: Vorbești despre o descătușare, o trezire interioară! Cum a fost?!

Nicoleta GORDON: Of, cred că aș putea să scriu un roman despre asta…  Am să schițez doar, bineînțeles. Acel moment de trezire interioară, cum îi spun eu, a survenit undeva după 30 de ani. Nu știu cum să-l explic… A fost ca un soi de trezire dintr-un vis cu și despre viața mea. Dacă până la acel moment totul părea ca fiind o stare de normalitate, dintr-o dată păream spectatorul propriei vieți. Și vedeam altceva, mult diferit de ceea ce știam sau credeam că știu despre mine. Mi-am conștientizat toate minusurile.  Acela a fost cel mai important moment, cu siguranță! Ei, odată conștientă de ceea ce era mai puțin bine în viața mea, bineînțeles că voiam să schimb. Aveam și motivația deja, un om mai bun.  A fost nevoie de ani de muncă cu mine însămi, prin autocontrol și autoeducare. Dar viața mea lăuntrică s-au schimbat mult. De ce spun lăuntrică?  Pentru că ceea ce se petrece în interiorul meu este diferit ce ceea ce oamenii din jur par să vadă și să înțeleagă. Și acea stare interioară, iată, de câțiva ani o exteriorizez prin scris.  Am avut și un mare câștig, pe lângă toate semnele aritmeticii vieții care, de atunci, tind conștient către pozitiv. Mai spun unora, și de data aceasta și dumneavoastră…am impresia că mi s-a schimbat aura. Pentru că atrag în jurul meu oameni frumoși și calzi, cu suflete care parcă seamănă cu al meu.

Ioan POPOIU: Nico, despre ce vorbesti tu în poeziile tale ? Care este ARS POETICA ta?

Nicoleta GORDON: Despre viață, despre sentimente în general. Iubire, empatie, tristețe, deznădejde, furie, frustrare…și câte altele le mai pietruim sub pașii noștri. Sunt trăiri personale pe care încerc să le fac ale celorlalți. Atunci când cititorul se regăsește în slova ta, consider că ai reușit să transmiți. Iar dacă pot crea emoție prin ceea ce scriu, nu pot să fiu decât fericită.  Ars poetica mea… „Să poți zâmbi plânsului, înțelegând neînțelesul…”

Ioan POPOIU: Ce este POEZIA pentru tine, vorbești în biografie despre poezie ca „un mod de viață „?

Nicoleta GORDON: Da, așa este! Poezia pentru mine este un mod de viață. Și nu pentru că așa mi-aș putea câștiga vreodată existența, nu! Ci pentru că în poezie sunt varianta mea cea mai sinceră, neîncorsetată de orgolii sau vanități stupide.  Cea plină de lacrima sensibilității, cea căreia nu-i este frică să exprime ceea ce este. Cea care este exact ceea ce simte să fie.

Ioan POPOIU: Subliniezi că „scriind de fapt  trăiesc, nu fac altceva „! Vrei să insisti puțin ?

Nicoleta GORDON:  Cum aș putea să nu trăiesc prin poezie, când fiecare trăire a sufletului  este acolo? Da, în poezie trăiesc, sunt EU!  În rest, viețuiesc doar…

Ioan POPOIU: O altă afirmație grăitoare: „iubesc poezia cu fiecare respirație „! Te rog să reiei această idee!

Nicoleta GORDON: Scriam la un moment dat: „am ales sufletul, regăsindu-mă”. Aici m-am regăsit, în poezie. Aici trăiesc, în poezie. Și doar aici pot respira, în poezie. Poezia mi-e suflet…și nimic nu poate trăi dacă nu respiră.

Ioan POPOIU: Ai colaborat cu mai multe publicații, cu Radio Diaspora! Ești mulțumită ?!

Nicoleta GORDON: De câte ori se întâmplă ca vreo publicație să-mi ceară poezii, mărturisesc că sunt tahicardică. Dacă la început eram sceptică vizavi de poezia mea, de modul în care va fi înțeleasă, revistele care își doresc să publice ceea ce scriu, mi-au demonstrat contrariul. Colaborarea mea cu Radio Prodiapora a fost copleșitoare. Există acolo o mână de oameni minunați, care, prin ceea ce fac, promovează cultura. Este o atmosferă absolut uluitoare acolo. Și parcă vin românii acasă… Din păcate, în ultimul timp nu am reușit să mai trimit materiale. Dar sper să ne reluăm colaborarea curând. Recent, doamna Lidia Popa căreia îi mulțumesc și pe această cale, mi-a tradus o poezie în limba italiană. Vă rog să mă credeți că versul meu are o muzicalitate aparte în acea traducere.

Ioan POPOIU: Ce planuri de viitor ai, Nico? Vorbești de primul tău roman?

Nicoleta GORDON: Atunci când am lansat prima carte, deja începusem să schițez romanul. Era o provocare uriașă să pot realiza un astfel de proiect. Proza este mult diferită de poezie, doar eu sunt aceeași și acolo, plină de sensibilitate și metaforă…Am postat de câteva ori, tot ca un experiment, câteva fragmente din acel roman. Și se pare că a fost bine primit. Doar că, din 2017, când mi-am promis că în anul următor voi termina de scris romanul, se pare că tot poezia a câștigat. Pentru că de atunci am scris doar poezie, poate pentru încă două volume… Iată că am dat Cezarului ce este al său. Va veni și momentul romanului, sunt convinsă. Poate că încă nu este timpul lui, poate că slovele așteaptă să mai cresc, cine știe? Ce știu cu siguranță, este faptul că voi scrie atât timp cât mintea și sufletul meu vor mai avea brațe, iar în călimară nu se va usca cerneala.

Ioan POPOIU: Aș dori să ne spui acum, în încheiere, cum te percepi tu ca poetă ? Cine este NICOLETA GORDON ?!

Nicoleta GORDON: Am să vă dezamăgesc puțin și am să repet ce le spun tuturor… Eu nu sunt poetă, sunt doar un suflet care mâzgălește trăiri.  În opinia mea, faptul că scrii versuri nu te face poet.

Cine este omul Nicoleta Gordon? O flacără ce arde în jarul simplității, încercând să scrie cu majuscule pe fiecare piatră… SUFLET.

A consemnat,

Ioan POPOIU

7 aprilie 2019

 Titlul articolului, împrumutat de la una din expozițiile numite astfel ale artistei plastice Erica Weiz, intenționează să sugereze cititorului specialitatea de baza a creatoarei, tapiseria. Numai că în peste patruzeci de ani de activitate în domeniul artelor vizuale, ea ne-a oferit și alte lucrari, ca de exemplu, pictură clasică de șevalet.

   Erica Weisz Schweiger s-a nascut la Cluj-Napoca si a absolvit Institutul de arte frumoase “Ion Andreiescu” din orasul transilvan,  secția de Arte textile. Dintre acestea, fără îndoială, tapiseria este cea mai dificilă, dar și cea mai vestită. Tapiseria se distinge prin  opere unicat cu subiecte istorice, teme alegorice sau moderne, destinate să înfrumusețeze spații mari, săli publice, instituții sau locuințe.

Ea oferă o dimensiune estetica unui obiect utilitar. Este una din cele mai rafinate arte pe care artista a promovat-o atât în Israel cât și în numeroasele locuri din lume unde a expus.

   Poate că tocmai de acea, tapiseria fiind destinata interioarelor, artistul simte nevoia oglindirii exterioarelor. Erica Weisz a preferat, ca subiect, peisajul urban, clădirile monumentale sau amănuntele arhitectonice. De subliniat că ambele teme se armonizează, ca un arhetip al unei realități care ne înconjoară. În plus, e o dovadă a îmbinării pragmatismului cu fantezia, a societății moderne în interacțiune cu natura.

Creştinismul din teritoriile extra-carpatice, în secolul al IV-lea, însemna coexistenţa dintre grupuri creştine cu învăţături diverse, ceea ce a avut consecinţe însemnate pentru începuturile creştinismului popular românesc. În aceste teritorii s-au aflat şi urme arheologice, dar acestea sunt puţine şi nesemnificative. Specificul vieţii creştine la est şi sud de Carpaţi era, în acest interval, convieţuirea bisericii (comunităţii) ortodoxe cu biserici (comunităţi) heterodoxe, ariană şi audiană-aspectul cel mai interesant este reprezentat de elementele locale, aparte, ceea ce a dus la anumite particularităţi ale creştinismului nostru. Între comunitatea ortodoxă şi cea ariană au existat mai multe afinităţi în organizarea bisericească, în liturghie şi practica religioasă, factori importanţi ai progresului religiei creştine aici. Vieţuirea în cadrul aceloraşi aşezări a adepţilor celor trei biserici (comunităţi) a dus la numeroase celebrări comune, concluzia: în spaţiul extra-carpatic nu au existat intoleranţe între credincioşii creştini, premisă importantă a răspândirii rapide a noii credinţe.

Marea neînţelegere dintre ortodoxie şi arianism era de natură teologic – doctrinară: aspectul fundamental al naturii persoanelor treimice şi raportul dintre ele. Ulfila susţinea, în predici şi omilii, că, în conformitate cu Tradiţia şi Sf. Scriptură, Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat, Creatorul, Dumnezeu-Unul Născut, cu o divinitate deosebită de cea a Fiului-creatorul întregii creaţii, şi că Sf. Duh nu este nici Tată, nici Fiu, nici principiu, nici creator, ci creat de Tatăl înaintea tuturor lucrurilor, prin intermediul Fiului, al cărui slujitor este. Ca o concluzie la cele spuse mai sus, Zeiller afirmă că aici, în regiunea Dunării, avem „arianismul cel mai pur”. Creştinismul propovăduit de Ulfila şi urmaşii săi se adresa coreligionarilor lor goţi şi elenofoni, dar şi celor de limbă latină, fapt important pentru istoria creştinismului, deoarece în spaţiul extra-carpatic, ca şi în cel scythan (dobrogean) şi cel provincial al Daciei, răspândirea creştinismului a fost un factor de latinizare! Din această perspectivă, contribuţia cea mai însemnată  şi originală a spaţiului acesta la terminologia de origine latină a creştinismului românesc a fost vocabula creatio-în învăţătura ariană aceasta a dus la cuvântul „Crăciun” – contribuţia cea mai importantă şi singura la geneza creştinismului popular al românilor. Creştinii de la sud şi est de Carpaţi nu abandonaseră complet vechile credinţe, în secolul al IV-lea, ba mai mult, convieţuirea în cadrul aceloraşi forme de habitat cu păgânii, înrudirile, condiţiile sociale au dus la conservarea îndelungată a unor obiceiuri vechi, reveniri la practicile tradiţionale.

Se pune întrebarea dacă, pe lângă cele arătate mai sus, a existat realmente o viaţă creştină în teritoriile dacilor liberi din Muntenia şi Moldova. Cercetările arheologice au arătat că se poate vorbi de o viaţă creştină „în forme populare” (Pr. Păcurariu). Astfel, la Barboşi (Piroboridava ?)-Galaţi, au staţionat unităţi militare din legiunile I Italica şi V Macedonica, iar în rândurile lor se aflau probabil şi soldaţi creştini, care au încercat să răspândească credinţa şi printre locuitorii din apropierea castrelor romane. Pe lângă soldaţi, au putut să se afle şi negustori creştini care-şi etalau mărfurile în acele canabae din preajma castrelor, ca şi misionari veniţi aici din Scythia Minor. În plus, trebuie să avem în vedere şi o serie de obiecte paleocreştine puse în evidenţă de investigaţiile arheologice: chiar la Barboşi s-au aflat două cruci de sidef, o amforă cu literele iniţiale XP (Hristos), datate secolul III. La Cândeşti-jud. Vrancea, într-o aşezare dacică, s-au descoperit o cruciuliţă şi o cupă getică cu cruce, la Mitoc-jud. Botoşani, cruciuliţe din sidef din secolul III, iar la Tăcuta, la nord de Vaslui, obicte ceramice având semnul crucii şi morminte creştine.

Un bastion al păgânismului-vestul şi nord-vestul Daciei. Ţinuturile de vest şi nord-vest (Crişana şi Maramureş), locuite din vechime de dacii mari, sunt mai puţin cunoscute, lipsesc informaţiile scrise, după 275, ca şi descoperirile arheologice. Materialele aflate aici nu sunt unitare, instabilitatea etno-demografică din zonă era accentuată. Sub aspect religios, universul spiritual al locuitorilor din nord-vest era dominat întrutotul de păgânism, lipsesc complet urmele creştine, iar populaţia autohtonă şi-a conservat propria civilizaţie până în pragul secolului al V-lea, la fel şi tradiţiile spirituale. Sarmaţii (iazigii) au morminte de înhumaţie, iar germanii (vizigoţii, gepizii) practicau acelaşi rit funerar. Locuitorii autohtoni din vest şi nord-vest nu aflaseră, între 275-400, de creştinism. În concluzie, în secolul al IV-lea, viaţa religioasă din spaţiul carpato-dunăreano-pontic este un tablou cu patru registre pe care am încercat să-l zugrăvim veridic mai sus.

Ca o concluzie, creştinarea daco-romanilor a început mai înainte de Constantin cel Mare (306-337), dar nu avem dovezi despre un creştinism popular în Dacia, înainte de 275. În oraşele romane din Dacia şi în armata ce staţiona aici erau probabil creştini, dar nu avem urme (dovezi), încât răspândirea creştinismului, înainte de secolul al IV-lea, nu poate fi explicată. Dacia şi Moesia erau provincii de limbă şi organizare latină. Cele mai vechi ştiri despre creştini, la Dunărea de Jos, în Moesia şi Dacia romană, sunt legate de prigoana dezlănţuită împotriva lor de împăratul Diocletian, la începutul secolului al IV-lea. În acest context, sunt amintiţi mai mulţi martiri creştini. Mama lui Galerius era o păgână originară din nordul Dunării, îndârjită împotriva creştinilor, dar cei mai mulţi dintre ei erau din oraşe, Sf. Dasius era din Durostorum, ostaş roman sărbătorit la 20 nov. Martirii creştini din zona Dunării, în secolul al IV-lea, proveneau din medii sociale diferite, soldaţi, veterani,orăşeni, iar numele lor erau latine sau greceşti. În momentul în care, în 313, împăratul Constantin a acordat libertate noii credinţe, aceasta era puţin răspândită în ţinuturile latine de la Dunăre, la Niceea (325) au participat doar trei episcopi din această zonă.

Pe malul Dunării nu se afla pe-atunci încă nici o episcopie şi nici între Dunăre şi Haemus, înainte de 325, nu erau decât opt comunităţi (centre) creştine în aceste părţi. Însă după această dată, creştinismul de limbă latină ia un mare avânt: comunităţile se înmulţesc în toate oraşele, în prima jumătate a secolului al IV-lea. Astfel, în Moesia Superior, în secolele IV-V, erau patru episcopii, în Dacia Ripensis, patru, în Dacia Mediteranea, încă trei, în Moesia Inferior, alte şapte, iar în Scythia Inferior, una, aşadar 19 episcopii, în valea Dunării de Jos. Comunităţile şi episcopiile creştine din Moesia Superior şi din cele două Dacii sud-dunărene erau latine. În secolul acesta, creştinismul latin era adânc înrădăcinat în zonă, iar slujba (liturghia) se făcea în limba latină, limba majorităţii locuitorilor de la Dunăre. Cele 19 episcopii din valea Dunării s-au aflat până în vremea lui Justinian (527-565) sub jurisdicţia superioară a papei (episcopului Romei) şi nu a ierarhilor greci (bizantini) din Răsărit. În Moesia Inferior şi în Scythia Minor, numele ierarhilor şi limba inscripţiilor sunt deopotrivă latine şi greceşti, episcopia de Tomis depindea de scaunul de Constantinopol. Aceste episcopii numeroase, fiecare cu teritoriul ei, reprezentau o populaţie latină foarte densă-ele întruchipau ordinea imperială ca şi viaţa locală, deoarece episcopul era omul locului ales de credincioşi şi apărătorul locuitorilor din dioceza sa. Viaţa romană la Dunăre era puternică şi înfloritoare, episcopatele numeroase o dovedesc.

 Răspândirea creştinismului printre barbari este opera misionarilor, astfel, Sf. Niceta de Remesiana a contribuit la creştinarea bessilor traci. După apariţia ereziei ariene, populaţia latină, ca şi romanitatea răsăriteană, au rămas fidele ortodoxiei Bisericii universale. Episcopatele latine s-au menţinut şi în vremea stăpânirii hunilor, acestea au apărat pe locuitori împotriva năvălitorilor. Împăratul Justinian a reorganizat episcopatele, subordonându-le autorităţii imperiale. Însă, după 602, episcopatele latine de la Dunăre dispar, în urma colonizării slavilor păgâni în sudul Dunării (vezi mau jos). Pătrunderea creştinismului în zona Dunării de Jos, în secolul al IV-lea, a avut loc sub forma unor episcopate latine puternice ce au dăinuit câteva secole. Aşa cum am văzut, adoptarea creştinismului în Dacia nord-dunăreană este urmarea întăririi noii credinţe latine, provenite din sudul fluviului, foarte vii în secolele IV-VI. Din această perioadă avem urme edificatoare şi în Dacia traiană. Pe lângă donariul de la Biertan (jud. Sibiu), binecunoscut, menţionăm şi sarcofagul păgân cu semnele crucii de la Ampelum (Zlatna), inscripţia păgână cu cruce şi literele greceşti alfa şi omega de la Napoca (Cluj), o lampă cu crucea creştină, din secolele IV-V, de la Apulum (Alba Iulia), trei amfore cu monograma creştină de la Sucidava (Celei), blocuri de piatră cu cruci creştine. Cea mai însemnată descoperire este bazilica creştină din Sucidava (Celei) cu o amforă ce poartă inscripţia (greacă): „A lui Luconohu, fiul lui Licatiu, prezbiter”, cel mai vechi nume de preot din nordul Dunării.

Creştinismul daco-roman s-a născut ca o continuare firească a celui latin din sudul Dunării. Au existat misionari trimişi în părţile barbarilor din nordul Dunării (Sciţia), V. Pârvan îl considera pe episcopul Niceta de Remesiana (336-414), apostol al românilor. Este adevărat că poetul Paulin de Nola vorbeşte despre influenţa lui Niceta asupra teritoriilor din nordul Dunării şi a populaţiilor din zonă, dar rolul său în creştinarea românilor a fost mult exagerat şi, în plus, nu ştim dacă el a predicat efectiv în stânga fluviului. Au fost, într-adevăr, trimişi misionari, precum Audius din Mesopotamia, eretic, exilat de împăratul Constantin, care a înfiinţat o comunitate creştină şi mănăstiri pentru goţii din nordul Dunării, Eutyches, grec, predicator la goţii din aceste părţi, iar Ioan Gură de Aur a trimis şi el misionari aici. Însă toţi aceşti misionari erau greci, trimişi la goţi (barbari) alogeni, dar creştinismul daco-roman a fost latin, deci, misionarii din sudul Dunării nu s-au aflat la temelia creştinismului nostru.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

3 aprilie 2019

Anual, la 1 Aprilie freamătă pădurea de la Varnița, din localitatea Fântâna Albă, numită și Catânul românesc.

            Anul acesta s-au împlinit 78 de ani de la una dintre cele mai mari tragedii din istoria neamului românesc, tragedia de la Fântâna Albă, unde au fost împușcați mii de români nevinovați.

            Ne adunăm an de an aici unde freamătă pădurea verde a jale pentru a comemora martirii secerați de gloanțele soldaților ncevediști.

            Români, ucraineni, din Nordul Bucovinei, dar și din România, Moldova, reprezentanți ai diferitor societăți, ai autorităților locale, intelectuali și oameni de rând, începând de la elevi și până la vârsta pensionară, vin aici pentru a depune coroane și buchete de flori, a păstra un moment de reculegere, a aprinde lumânări în capelița aflată vis a vis de monumentul principal.

            După slujba religioasă oficiată de un mare sobor de preoți, în frunte cu starețul mănăstirii Putna, Arhimandritul Mechisedec, au urmat câteva cuvântări rostite de lideri și reprezentanți ai diferitor comunități. Printre ei s-au numărat Consulul general al României la Cernăuți, d-na Irina Loredana Stănculescu, deputatul român din Parlamentul Ucrainei Grigore Timiș ș.a.

            Grupul folcloric „Ai lui Ștefan noi, oșteni” de la gimnaziul „Ioan Nistor” din Vicovu de Sus conduși de profesorul Vasile Schipor au susținut un recital poetic comemorativ dedicat evenimentului în cauză.

            Gospodinele din satele vecine, Cupca, Carapciu i-au sevit pe toți cu sarmale și pifteluțe de post, călugării de la Putna au adus colivă pentru toți cei prezenți. Le mulțumim frumos.

            Mai ales ne stăruim să venim aici cu elevi din clasele superioare, pentru ca tânăra generație să cunoască aceste pagini de istorie scrise cu sânge în istoria românilor nord-bucovineni.

———————————-

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

1 Aprilie 2019

Books Launch – Programme

Welcome – A Librarian from Hastings Library

Opening Karakia – Te Aranga Hakiwai

Waiata – He Honore

 

Note: If there are a number of children at the launch, we’ll launch first the children’s book The Jochey Princess – He Tioki Pirinihi

                       1.  The book launch of Poetical Bridges – Poduri lirice

Bill Sutton presents Poetical Bridges – Poduri lirice Vol 2 collection

Valentina Teclici – acknowledgements and reads I’m Happy by George Roca

Sonia McKenzie reads two of her poems

Christine Climo reads two of her poems

Bill Sutton reads I love an ideal Romania by Vlad Vasiliu

Carole Stewart reads two of Angus MacDonalds’ poems

Jeremy Roberts reads two of his poems

Questions from audience.

                        2.  The book launch of The Jockey Princess – He Tioki Pirinihi

Valentina Teclici – presents the book

Te Aranga Hakiwai, the translator – introduces himself

Rogelio Carles Rosas, the illustrator – introduces himself

Tara Browne and Te Aranga Hakiwai read a couple of poems in English and Te Reo

Questions from audience.

Waiata: Tutiro mai nga iwi

Closing Karakia

———————————

The author, collaborators, the translator and illustrator sign copies of books

Nibbles, drinks and chat.

MC Roberta Isaraelu

Din cele 47 de volume – proză, poezie, publicistică, eseuri, jurnal, cugetări – pe care scriitoarea Vavila Popovici le-a publicat până la sfârşitul anului 2018, unele sunt bilingve. Trăind de câţiva ani în America, generozitatea-i deja bine ştiută în ţara de baştină s-a amplificat, cititorul de limbă engleză având astfel şansa de a constata că scriitori demni de apreciat nasc pretutindeni. Chiar şi în limbile care nu se bucură de avantajul circulaţiei internaţionale fără restricţii. Deşi, nu doar în glumă vorbind, cele câteva bune milioane de români răspândiţi pe toate meridianele globului ar putea să impună şi o astfel de deschidere.

„Închin acest pahar iubirii”, carte de versuri în română-engleză, Made in the USA, SC, 21 november 2018 (Translation (english) Teodora Stoica, Vavila Popovici), este închinată, sublim omagiu, acelei stări umane numită simplu, cu un singur cuvânt: iubire. Sau dragoste. O stare pe care nimeni nu a pătruns-o în întreaga ei alcătuire, fiindcă omul – alcătuit din virtuţi şi servituţi – se mulţumeşte adesea, şi se bucură, cu ceea ce i se oferă. El nu mai are nici timp şi nici răbdare – curiozitate măcar – să cerceteze şi să analizeze stările pe care le trăieşte. Superficialitate? Nu! Slăbiciune! Nu sunt original în ceea ce scriu, m-au inspirat chiar versurile poetei Vavila Popovici: „Cine n-a văzut, n-a cunoscut/ fiorul, nebunia clipelor de iubire,/ acela n-a trăit!”

Dincolo de privirea blajină, de calda strângere de mână, de mângâierile cu virtuţile unor adieri de vânt prielnic, de prima îmbrăţişare, de primul sărut, şi de toate cele care pot fi considerate prefeţe la un posibil mare roman de dragoste, starea de profundă iubire dobândeşte, fără voia celui atins de această celestă aripă, dimensiuni şi adâncimi pe care nici chiar îndrăgostiţii celebri din marea literatură a lumii nu le-au pătruns şi, deci, nu le-au tălmăcit spre înţelegerea tuturor. În acele clipe de totală dăruire, protagonistul îşi pierde identitatea; el se dăruie simţământului, iar înălţarea pe care o simte seamănă şi cu o cădere în neant. Toate cele îşi pierd contururile, uitarea de sine ia locul lucidităţii: „Eu m-am născut ca să iubesc, nu ca să urăsc” – se mărturisea anticul Sofocle. Îl  completa Cicero: „Dacă se înlătură iubirea şi bunătatea, toată bucuria vieţii dispare”.

Iar Vavila Popovici, cea atinsă – şi în dragoste – de aripa Divinităţii, rosteşte întrebarea: „Am iubit prea mult, prea multe, Doamne?” Pe care o şi tălmăceşte, prin intermediul unor posibile explicaţii, cu iz de regrete: „Am rătăcit prea mult printre străini/ pierzând mereu iubiri,/ De se termină totul atât de pripit,/ atât de stupid? Prea mult în jocurile vieţii m-am risipit?”

Despre iubire s-a scris mult – poate cel mai mult – şi în fel şi chip. Nici un portret, mai amplu şi mai divers, decât acela al Iubirii, nu a fost zugrăvit în cuvinte. Iubirea – personaj principal. Deopotrivă ziditoare şi distrugătoare. Fără de ea, însă, omul nu este complet. Pasăre cu o singură aripă. De aceea: „Luminează-mi, Doamne, gândul iubirii,/ acum,/ în clipa-n care-nţelesul lumii mă stăpâneşte,/ şi tristeţea din suflet – goneşte-o!” Pentru că: „Însămânţat-a Dumnezeu în suflete/ cea mai puternică sămânţă – Iubirea./ A încolţit, a aprins rădăcini adânci;/ a răsărit, a rodit,/ copac puternic a devenit./ Au încercat unii să-i taie crengile,/ copacul a început a plânge…/ Rădăcinile nimeni nu i le-a putut smulge,/ semn că iubirea din nou va răsări,/ căci fără acest puternic copac,/ viaţa,/ viaţă nu se poate numi”.

Prin versurile sale, Vavila Popovici nu idealizează simţământul iubirii. Acesta este în egală măsură terestru şi selenar. „Pasărea albastră vine,/ stă câteva clipe în preajma ta,/ şi zboară. / Tu rămâi c-o pană din aripa ei.” Nici o altă trăire umană nu produce atât de multe şi diverse efecte asupra celui dăruit; între durere şi fericire, paleta este nemăsurabilă. Ca unul care a traversat cam toate aceste ape – mai liniştite şi mai mângâietoare, sau mai tulburi şi mai învâlvorate – le are în vedere pe toate. Concluzia la care se opreşte este, însă, una ce nu poate fi contestată: „Arareori iubim şi uneori uităm să mai iubim./ Uităm să păstrăm iubirii/ acel loc sfânt în inima noastră;/ o alungăm şi rămânem/ precum copacii dezgoliţi de-a lor podoabă…” „Omule,/ (…) Învaţă să iubeşti oamenii,/ aşa cum te iubeşti pe tine!”

Prin această carte de poezie, scriitoarea Vavila Popovici închină iubirii nu doar un pahar plin cu sfânta licoare a vieţii. Se dăruie fără reţinere, în întreaga-i alcătuire, ca şi cum ea însăşi ar fi – şi chiar este – miracolul acelei licori. „Greşesc oare cântând veşnic flori/ cu miros de iubire/ printre firele de iarbă pârjolite/ de focul prea arzător al dragostei pierdute?” În viziunea autoarei, dragostea este cea mai mare producătoare de lumină: „Poate să fie-ntuneric afară/ şi cerul fără de stele şi lună,/ dacă în sufletul meu e lumină,/ eu văd!” Tocmai din acest motiv „Închin acest pahar iubirii şi-o chem/ să vină – „acasă”!” Acasă putând să însemne şi România, şi America. Dar, mai ales, acasă este fiinţa ce poartă numele Vavila Popovici. Cea care nu uită că a fost iubită şi a iubit întotdeauna şi că această inconfundabilă stare i-a marcat existenţa şi scrisul frumos. Să închinăm şi noi câte un pahar al iubirii.

—————————–

Vasile FILIP

Iaşi, România

3 aprilie 2019