Cuvânt și iubire

Motto:

,,Una e viaţa vieţii şi alta e viaţa cărţii. Cartea trăieşte pe planeta ei proprie, care are această însuşire că nu poate fi determinată dimensional”. George Călinescu

Volumul ,,Cu brațele aripi”, autor Ben Todică, Editura Pim Iași, 2020, a prins aripi! ,,Doar cartea este o pasăre cu mai mult de o sută de aripi gata de zbor” după Ramon Gomez de la Serna. De data aceasta, Ben și-a luat zborul, de dragul Limbii Române cu responsabilitate și demnitate față de neamul românesc.

Constanța – Doina Spilca, nu dorește să fie  ,,icar pentru eseurile scriitorului”, dar este atentă la ,,spovedania” lui, Nicolae Mătcaș ne invită la ,,ospățul larg al frumuseților gândirii și simțirii românești” și splendid, Vasilica Grigoraș surprinde ,,zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”, al prietenului Ben Todică.

Ben Todică privește de data aceasta, prin ochiul lui magic, ,,filmic” tot ceea ce se întâmplă în lume. De apreciat, că, în ciuda vremurilor pe care le trăim, cultura este mai puternică decât molima ce bântuie ca o stafie. Se scrie mult, și ca o părere personală, un bun medicament anti-covid.

Revenind la Ben, îmi amintesc de ce îmi spunea regretatul George Anca, văzându-l ca pe un OM al imaginii, un artist complex ce poate pătrunde dincolo de aparențe.

De ce scrie Ben? Dintr-o datorie față de trecutul său și ,,de a găsi un viitor uman, astfel încât copiii noștri să nu repete erorile istoriei”. Scrierile sale sunt, așa cum însuși mărturisește, ,,un fel de dialog, de dans cu viața, un fel de iubire, o relație…”, scrisul fiind o formă de contemplare care îl leagă cu dragoste de cer, ca o rugăciune eliberatoare. Scrie din iubire, ,,scriu pentru că sunt și pentru că exist!” –afirmă scriitorul.

Dintotdeauna, Ben Todică a luat atitudine în fața diferitelor evenimente cu demnitate și curaj. Nu este vorba de un patriotism ieftin, ci de o conștiință vie, dezinteresată ce s-a implicat mereu și a luptat indiferent de loc pentru Adevăr, pentru Pace, pentru sănătatea tuturor.  ,,Alergăm continuu. Nu avem timp să ne dezmeticim. Suntem bombardați permanent cu idei și filozofii noi, suntem demolați, destructurați ca personalitate de nu mai știm ce suntem, suflet sau mașină. Programați, deprogramați, generație după generație cu forme noi de îndoire după calapodul explotatorului invizibil”.

Violența, umilința, impunerea voințelor ,,forțelor negre” de a rămâne captivi într-o lume dezordonată, sentimentul că istoria se repetă pentru că cineva nu vrea ,,să învețe înălțarea divină prin evoluarea și înnobilarea conștiinței omului”, o politică bolnavă și distructivă.

Read More »

Tipografia mi-a trimis o penalizare de vreo două sute de lei, pentru niște modificări de text pe șpalturi, la o carte apărută în editura Albatros. Eu nu făcusem nicio modificare. M-am dus la Mircea Sântimbreanu, directorul editurii, și i-am spus:

– Eu n-am făcut nicio modificare. Nici nu am văzut șpalturile. Trebuie să fie o greșeală.

Dânsul a dat telefon și a cerut șpalturile de la tipografie, să vadă ce modificări erau alea. Editura Albatros era în Casa Scânteii, la etajul șapte, iar tipografia era în spatele clădirii. A recunoscut pe șpalturi scrisul Iordanei Ureche, o idioată, care fusese redactor la primele mele trei cărți și fusese mutată din redacție la corectură. Asta în urma unor evenimente declanșate de mine și care pot face subiectul altei schițe umoristice. Să plătesc eu penalizare pentru că ea, în loc să facă numai corectura șpalturilor, își depășise atribuțiile de serviciu și îmi modificase textul? Înlocuise cuvinte, îmi reformulase unele fraze, tăiase rânduri și adăugase de la ea alte expresii, după cum o ducea inteligența. La fel îmi făcuse și la cărțile unde îmi fusese ea redactor. Avea ambiții de coautor. Descopeream asta după ce apărea cartea în librării. Cartea de acum, la care făcuse corectura șpalturilor și modificările de text pe șpalturi, se tipărise și se vindea în librării. Nu se mai putea face nimic. Domnul Sântimbreanu mi-a zis că nu aveam încotro și trebuia să plătesc penalizarea. Și mi-a spus că mă despăgubește dânsul. A scos din sertar un formular pentru cerere de împrumut de la Fondul Literar al Uniunii Scriitorilor și mi-a zis să îl completez.

– Cât să cer?

– Cere 30.000 de lei, pentru că se aprobă doar jumătate.

La motiv am scris că îmi trebuiau acei bani ca să îmi repar mașina. Eu aveam un Moskvici 1500 alb, cumpărat nou și un Trabant gri, cumpărat tot nou. Nu aveau nevoie de nicio reparație. Dânsul a citit ce completasem în formular, l-a rupt și l-a aruncat în coșul de hârtii.

– Scriitorii nu au mașină, tovarășe! Sunt săraci, tovarășe! Scrie acolo că îți plouă în casă și stai cu ligheanele! Ceri împrumutul ca să îți repari acoperișul, tovarășe!

– Păi se vede în adresă că locuiesc la etajul 12, în blocul Ulpia din Pantelimon, care știe toată lumea că are 18 etaje.

– Scrie acolo așa cum îți spun, că nu citește nimeni adresa!

Am încasat banii de la Fondul Literar. Era cât leafa mea de șantierist la Grupul de Șantiere Vulcan, pe cinci luni. Sau de șapte ori mai mult decât salariul mediu pe țară, dacă ar fi să credem datele oficiale. Aș fi vrut să-i mulțumesc domnului Mircea Sântimbreanu cu un mic cadou. Dar știam că e dificil cu cadourile. Să nu mă înțeleagă greșit și să-mi dau foc la valiză. Văzusem cum doi muncitori de la Vulcan veniseră de pe șantierul nostru de la Banias, din Siria și arătau ca doi răsturnători de stânci de la munte, coborâți cu pluta. În văzul tuturor, i-au dat șefului de birou, ing. Ionescu Eugen, unul o sticlă de whisky, celălalt două cartușe de țigări. Șeful de birou tocmai se lăsase de fumat și de băut și ne interzicea să mai bem și să mai fumăm în birou, când era el acolo. A răcnit la cei doi, i-a dat afară cu niște gesturi largi, ca la teatru, a distrus cartușele de țigări și le-a aruncat după ei. A dat după ei și cu sticla de whisky. Întreg acest teatru era un mesaj adresat nu atât celor doi veniți cu pluta, cât mai ales ca să se audă în toată întreprinderea că la el nu mergea cu așa ceva. Teatru. Nu mai mergea cum mersese înainte. Dacă ăia doi m-ar fi întrebat ce mergea acum, nu aș fi știut ce să le spun. Încolo, numele lui era doar o coincidență.

Ca să nu fac vreo greșeală fatală, m-am dus la Mircea Sântimbreanu cu mâna goală și i-am mulțumit prin vorbe. L-am întrebat pe cât timp era acordat acel împrumut. Mi-a spus că, pentru a nu restitui împrumutul, trebuie să mai cer încă un împrumut. Și mi-a dat încă un formular. Am scris la fel ca în precedentul, aceeași sumă și că îmi ploua în casă și stăteam cu ligheanele. Ca să nu fie nevoie să restitui nici al doilea împrumut, am fost nevoit să cer un al treilea împrumut. Și așa mai departe. După un an, toate aceste împrumuturi s-au prescris și am făcut altele. Am încasat de la Fondul Literar mai mulți bani pe împrumuturi nerestituibile, decât primisem pe carte.

Tot în acea vreme în care îmi ploua în casă… cu bani, cât aș fi putut să umplu un lighean cu sute, am aflat că se eliberase un post de redactor la Albatros. L-am întrebat pe Mircea Sântimbreanu ce șanse aveam să solicit acel post și dacă se putea lua în considerație că eram absolvent al facultății de filologie. Mi-a răspuns că nu aveam nicio șansă și a ridicat ochii spre etajul opt, unde se cenzurau cărțile. Totodată a dat din umeri în așa fel ca să înțeleg că îi era peste puteri să mă angajeze redactor. Am înțeles că cenzuriștii de la etajul opt decideau pe deasupra capului dânsului.

Ulterior mi-a spus că i-au dat un redactor care avea doar liceul și era de meserie cascador. Cascador, i-auzi! Sântimbreanu, ca director de editură, nu s-a putut opune, deoarece cascadorul era amantul scriitoarei Constanța Buzea, fosta soție a lui Adrian Păunescu. Acel cascador redactor a și publicat câteva cărți, dar se vedea că nu erau scrise de el, ci erau rebuturi sau mâzgăleli de ale Constanței Buzea, pe care le-a publicat sub numele ăluia, ca să mai ia niște bani de la editură. Desigur, pe lângă împrumuturile nerestituibile.

Sântimbreanu mi-a mai spus că se ducea la pescuit cu acel redactor, așadar de meserie cascador, pentru că ăla avea mașină, iar Sântimbreanu nu avea. Cascadorul redactor l-a întrebat odată pe Sântimbreanu, acolo la pescuit, dacă ştie un poet pe care îl cheamă Rădulescu. Sântimbreanu era în toate comisiile de la Uniunea Scriitorilor și știa că nu era niciun poet cu acel nume.

– Nu cunosc niciun poet Rădulescu. Rădulescu și mai cum?

– Nu știu. Are un nume cam ciudat. L-am știut, dar l-am uitat. Însă e un poet foarte bun, mie îmi place cum scrie. Ar fi bine să-l publicăm și noi.

Sântimbreanu știa tot ce se publica la celelalte edituri și prin toate revistele literare. Nu auzise de niciun poet Rădulescu.

– Banu Rădulescu, mă? Dar ăsta e prozator.

– Nu. Nu îl cheamă așa.

– Corneliu Rădulescu, mă? Și ăsta e tot prozator.

– Nu. Nu e ăsta.

– Neagu Rădulescu, mă? E mort, era prozator și nu a scris poezii. Alt Rădulescu nu mai e niciunul.

– Nu. Nu Neagu. Altfel.

– Nu e, mă, niciun poet Rădulescu.

– Ba da. Și e un mare poet. A scris cărți de poezie. Rădulescu și nu-mai-știu-cum. Un nume mai așa, cam ciudat.

– Tu îl cunoști personal?

– Hmmâm. Nu chiar așa bine, dar îl cam cunosc. E foarte simpatic. Ptiu, îmi stă pe limbă și îmi scapă cum îl mai cheamă. Dar vă asigur că e un poet foarte bun.

– Mă, nu cumva tu vrei să spui de Ion-Heliade Rădulescu?

– Da! Da, așa e. Exact așa îl cheamă. Exact așa. Ion Eliade Rădulescu. E un poet foarte bun. Îl cunoașteți? Eu m-am cam și împrietenit cu el, așa un pic.

——————————

Victor RAVINI

21 august 2020

La Grande-Motte, Franța

Dă-ne, Doamne, cuvântul cel liber, cuvântul cel mai liber al Tău!…

Căci ce ar fi sa-L auzim pe Dumnezeu zicându-ne din senin:

– „Să te rogi. Dar mai întâi să iubești…”

Este un cuvânt care-ti cere sa te opresti… Să-ți oprești mintea în înțelegere.

Să facem o pauză de înțelegere.

O, Doamne, cum ne ceri Tu totul înainte de a da puținul nostru!? Știi Tu ceva ce nu știm noi? Știi Tu că e mai ușor să iubim lumea decât să ne rugăm pentru ea…? Sau ne chemi la ceva atât de măreț încât suspendă rugăciunea însăși…?

Oare vrei să spui, Doamne, că putem să fim atât de totali, atât de deplini înainte să ne rugăm… încât să nu ne mai rămână nimic de făcut? Decat să… ne rugăm? Atunci ce rost mai are rugăciunea, dacă deja ne-ai făcut să iubim – lumea Ta și pe oricine din ea…? Pentru că dacă ne-ai fi spus că fiind datori să iubim lumea trebuie să ne rugăm pentru ea, nu am fi văzut în asta decât o corvoadă după altă corvoadă… Căci tu știi că moralitatea este moartea oricărei chemări de la Tine!…

Dar așa, tu ne „păcălești” cu mintea Ta! Tu ne chemi să ne rugăm, „dar mai întâi să…”. Tu vrei să rămânem în Împărăția lui acest „mai întâi…”, din care știi că n-o să mai ieșim niciodată! Așa, Doamne, n-o să ajungem să ne mai rugăm niciodată. Dacă dăm de acel „mai întâi…”.

Parcă mintea Ta, Doamne, ne spune:

– „Să vă rugați în așa fel încât să nu mai trebuiască să vă rugați niciodată…”.

Înseamnă că Tu ne chemi în acea condiție care face posibilă orice rugăciune. Sau… imposibilă! Și nu te deranjează dacă rămânem în ea pentru totdeauna, fără să apucăm să ne mai rugăm vreodată…

Dar ce facem, Doamne, cu necazurile oamenilor care vin la noi? Ce facem cu „cererile” lor, cu cererile pentru ei…?

– „Să fiți în starea în care nu mai trebuie să cereți pentru ei, ceva, vreodată…”.

Dar dacă nu mai cerem, nu cumva…? Adică… Ce feste joci Tu, Doamne, minții noastre…!? Cum Îți sabotezi Tu singur regulile cu care te trudești cu noi de 2.000 de ani? Căci ne chemi la universuri care nu s-au auzit și „la inima noastră nu s-au suit”. Noi, cei de la capătul istoriei, cei la măsura veșnicei „jumătăți” a părinților noștri.

Căci iată. Nu a mai rămas din lume nimic. Decât eu. Tu. Și El.

Și ce gând mai presus de mine e acesta!… Să nu mai cer pentru tine ceva vreodată. Înaintea cerului. Înaintea lui Dumnezeu. Să-ți suspend cererile tale! Legitime. Îndreptățite. Căci dacă nu mai cer nimic înseamnă că nu mai am nevoie de nimic. Și nu mai am nevoie de nimic doar atunci când am… TOTUL.

Deci dacă eu am acces la acest… „Totul” al tău, atunci nu mai am ce sa-ți dau. Poți să-mi ceri orice. Eu pot doar să te am împreună cu Totul și să nu-mi mai doresc nimic pentru tine decât să te fac să simți că aparții acestui „Totul”. În care sunt împlinite, „deja”, toate cererile tale.

Ne „păcălești”, Doamne, și vei căuta să ne păcălești până la sfârșit! Asta dacă nu cumva, și Tu, ai ajuns…

„mai întâi”…

să ne iubești.

———————————

Pr. Iustin T., 9 august 2020

Să medităm la unul din conceptele lumii, la valoarea lui în cer și pe pământ: timpul „mort”.

Iată, societatea noastră, economia și lumea în dezvoltare au inventat noțiunea de… „timp mort”. Adică timpul în care nu produci ceva, timpul în care nu se întâmplă ceva „util” pentru viață, pentru carieră sau dezvoltare personală. Acest gen de timp mort poate fi timpul de transport dintr-un loc în altul, timpul de așteptare la cozi sau instituții, timpul de stat la aeroport, timpul de întârziere al cuiva la o întâlnire, sau, pur și simplu, timpul când ai agenda liberă, pentru moment, și nu ai ceva deosebit de făcut.

Cu alte cuvinte, timpul când nu ai o frământare a vieții, o grijă anume sau o planificare a ceva – este socotit, de logica lumii, timp mort. Și cea mai buna întrebuințare pe care lumea competitivă  a găsit-o acestui timp mort, timp ne-viu, care nu trăiește – este distracția. Într-o formă sau alta. Să te uiți la televizor, să stai pe rețele de socializare, să călătorești, să-ți iei vacanță, orice… Sa facem ceva cu acest timp care moare, cu acest timp în care am fost lăsați singuri cu noi înșine – să-l „omorâm”.

O, dar hai să gândim dumnezeiește! Hai să gândim paradoxal, „outside the box”, hai să gândim ceva ce lumea nu poate gândi niciodată!…

Ce este, într-o altă ordine a lumii, timpul mort?

Timpul mort este o invitație a lui Dumnezeu să epuizăm posibilitățile acestei lumi, să ieșim în afara lor.

Adică cum…?

Adică timpul cât aștept copilul să iasă de la școală, timpul cât întârzie autobuzul, timpul cât aștept cuptorul să gătească cina, timpul cât m-a prins ploaia pe undeva… – devine timpul în care pot să ies din posibilitățile lumii. Din posibilitățile ploii. Din posibilitățile cuptorului… Paradoxal, cu un zâmbet, chiar ele mă invită să nu le mai aparțin. Cum ar fi să auzi ploaia zicându-ți: „Te țin un pic aici, ca să poţi să nu te mai gândești la mine…”. Sau cuptorul unde aștepți să se facă plăcinta: „Facem mâncare, dar parcă nu de mâncare-i vorba, nu-i așa…?”, și ţi-ar împărtăși micul secret al acestei înţelegeri. Ori autobuzul care te duce acasă: „Te duc eu de la A la B ca să nu mai trebuiască să fii undeva…”.

Dar unde să fim, dacă nu cu gândul în așteptare la copilul nostru, la casa noastră, la cina noastră, la serviciul nostru?

O, ce minunat e răspunsul…!

Nu ne rămâne decât să fim singuri. Cu lumea întreagă. Cu Creația. Și cu Dumnezeu.

Există un cuvânt la Pateric al Avvei Alonie, care te scoate „outside the box” şi-ţi dă acces… LA TOT. Nu e vorba sa vii la mănăstire sa te călugăreşti. Este despre cum sa dobândești o inimă „universală”…

Zice așa: „De nu vei socoti în inima ta că eu singur pe pământ sunt și Dumnezeu, nu vei avea odihnă”.

Adică să te retragi, o clipă, din „avuția” ta, care ți s-a dat s-o stăpânești – teme, copii, școli și autobuze –, să lași o clipă „stăpânirea” ta în mâna Celui Care le stăpânește pe toate. Dumnezeu. Ca să poți să ai acces, pentru o clipă, LA TOT. Înseamnă să ieși un pic din mica ta narațiune, pe care o ai din motive legitime, şi să mergi în… NARAȚIUNEA ÎNSĂȘI. Pentru că din acea Narațiune se țes toate: și plăcinta care se face la cuptor, și copilul care urmează să iasă de la școală, și autobuzul care merge pe traseul Operă – Universitate etc.

Căci până și iubiții care se așteaptă la întâlnire își țes așteptarea din țesutul Iubirii însăși, din însăși posibilitatea că există Iubire. Nu poți să „stăpânești” pe cineva în iubire decât dându-l stăpânirii Iubirii, care ne stăpânește pe toți. Luându-ți „acces” la el de la Dumnezeu însuși, care are acces la toate.

Timpul mort, dragi necunoscuți în Domnul, este timpul în care nu ne mai „revendică” nimeni și nimic… Ca să putem fi ai tuturor. Să fim mame şi taţi ai tuturor copiilor care ies de la școală. Inclusiv alui „nostru”. Să fim pe „harta” fără latitudine și longitudine a inimii lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne găsim în acest loc neprecizat, putem călători cu autobuzul oriunde, de la casă la servici, de la Operă la Universitate, de la copii la prieteni…

Atunci Slavă Lui că există un timp mort. Înseamnă că există și… spațiu mort. Înseamnă că putem să fim în „nicicândul” lui Dumnezeu în ora când ne plimbăm copilul de mână… Înseamnă că putem să fim în „niciundele” Iubirii Lui când stăm în stația de autobuz, când așteptăm undeva numai fiindcă trebuie să fim altundeva. Înseamnă, în fine, că dacă suntem „morți”, am dobândit acces la toate, și că nimic din cele „vii” nu mai are putere asupra noastră! Deci am scăpat, o clipă, de determinările lumii, și suntem în Nedeterminarea lui Dumnezeu.

Îți mulțumim, Doamne, pentru binecuvântarea timpului mort! Căci Tu ne chemi să murim lumii în modurile cele mai potrivite…

———————————

Pr. Iustin T., 31 iulie 2020

Miorița a fost înțeleasă greșit pentru că s-au făcut multe erori metodologice, iar concluziile savanților s-au bazat pe păreri. Printre multele greșeli, s‑a crezut fără temei că mioara ar fi un oracol ce îi prevesteşte ciobanului viitorul şi îi spune ce să facă pentru a se apăra. Nu s‑a observat că mioara nu se încadrează în funcţia unui oracol. Ciobanul o întreabă de ce nu‑i mai place iarba. Nimeni nu o întreba pe Pythia dacă îi plăcea mâncarea. Oracolul de la Delfi nu spunea nimănui exact ce avea să se întâmple şi nicidecum ce anume să facă. Mioara este termenul concret într‑o metaforă, care simbolizează ceva abstract. O să vedem ce. Cine a mai pomenit vreo operă literară în care animale fabuloase vorbesc despre animale reale? O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine adevărat. Câinele de care vorbeşte mioara este o altă metaforă, care simbolizează altceva. Vom vedea ce. Vorbele mioarei nu se referă la o realitate concretă, ci la o experienţă psihologică, prezentată sub formă alegorică. Mioara îi spune ciobanului să‑şi cheme un câne, cel mai bărbătesc şi cel mai frăţesc (versurile 40‑42, în varianta Alecsandri). Deci cel mai… dintre mai mulţi. El are câini mai bărbaţi (v. 21), la plural, şi spune: Să‑mi aud cânii (v. 58). De ce să‑şi cheme numai un singur câine şi nu toţi câinii pe care îi are? E ştiut că nici cel mai puternic câine nu îşi poate distribui atenţia ca să facă faţă la doi adversari. Câinii sunt eficienţi în haită. Dacă ar fi fost vorba să se apere, mioara i-ar fi spus să își cheme toți câinii. Câinele aici nu are menirea să îl apere, ci este un simbol pentru o bine‑cunoscută realitate psihologică. Cercetarea anterioară nu a observat că dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara este alter‑egoul său, la fel cum Virgiliu e alter‑egoul lui Dante sau Mefisto e alter‑egoul lui Faust şi al lui Goethe. Mioara năzdrăvană poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care C. G. Jung o numeşte Anima, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.

Nimic în Mioriţa nu este realitate, ci fantezie poetică. Totul în Mioriţa e simbol cu sensuri multiple, pe cât de profunde, pe atât de înălţătoare. Dar cine mai are timp azi să citească pe îndelete o poezie profundă și înălţătoare? Ciobanul din Mioriţa nu este o persoană concretă, care să fi trăit cândva cu adevărat, ci e un personaj literar imaginar idealizat. Ciobanul este un exponent al bunătăţii şi perfecţiunii omului în general, un erou din mitologia pre‑creştină a ciobanilor, la fel ca eroii din alte mituri antice. Confundarea mitologiei arhaice din Mioriţa cu acţiunea din Baltagul, sau cu alte crime asemănătoare de la tribunal, a dus la regretabila răstălmăcire a poemului. Mioriţa nu prezintă o crimă, ce s‑ar fi petrecut cândva prin Carpaţi, ci un ritual de iniţiere în tainele universului şi ale psihicului uman, aşa cum le înţelegeau ciobanii arhaici şi care se repeta în fiecare an, la anumite ceasuri din zi sau la anumite zile sfinte. Cele mai vechi variante ale Mioriţei sunt colinde din Transilvania, ce se cântă la casa fiecărui ţăran, în fiecare iarnă, ca să îi ureze belşug în anul ce vine. Colindătorii nu urează nimănui să fie ucis.

La o lectură neatentă, Mioriţa dă impresia că ar fi o naraţiune care povesteşte ceva ce s‑ar fi întâmplat în realitate, într‑un spaţiu geografic. La o lectură mai atentă, putem observa că totul se petrece în peisajul lăuntric, psihologic al ciobanului şi este proiectat asupra peisajului exterior, geografic. Cuvintele concrete din peisajul geografic paradisiac şi astrele de pe cer sunt metafore pentru raiul ce este în sufletul ciobanului. Textul tuturor variantelor Mioriţei amestecă imagini interne şi imagini externe, cu aceeaşi virtuozitate derutantă ca şi la Petrarca, la Eminescu sau alţi mari scriitori din literatura universală, la care farmecul este că luăm abstracţiunea drept adevăr concret, ne trec fiorii şi ne identificăm cu personajul principal. Acest fenomen a fost bine explicat de către profesorul american de psihologie analitică James Hillman, cu exemple din literatura universală, ce conţin aceleaşi procedee literare ca în Mioriţa.

Frumuseţea peisajului geografic din Mioriţa simbolizează metaforic frumuseţea şi armonia sufletească a ciobanului. Peisajul din versurile Mioriţei îmbină peisajul din Carpaţi şi cel sufletesc cu o desăvârşită măiestrie. Tot ce pare că s‑ar petrece în jurul ciobanului se petrece, de fapt, în inima lui şi se adresează inimii noastre. Spaţiul mioritic este atât cel ce se poate vedea cu ochii şi poate fi reprodus într‑o fotografie, cât şi cel pe care îl putem simţi doar cu inima şi este deja reprodus în versuri. Mioriţa poate fi înţeleasă ca un imn închinat omului şi naturii, ce arată înalta măsură a capacităţii omului de a se minuna de măreţia naturii. Am arătat în carte că Mioriţa poate fi înţeleasă şi ca un ghid spiritual de înălţare în cele mai înalte sfere ale poeziei şi ale cerului. Fiecare dintre noi ne putem minuna de măreţia naturii şi a Mioriţei după măsura atenţiei pe care o acordăm versurilor şi după puterea cugetului nostru. Unii au râs de Marin Sorescu pentru că vede în Mioriţa metafore ce simbolizează abstracţiuni luminoase, poezie sublimă şi o pune alături de Luceafărul lui Eminescu. Fiecare poate vedea într‑o poezie, ceea ce poate vedea. Iar ce nu poate vedea, nu poate.

Strămoşii ne‑au lăsat moştenire o vastă literatură orală, în versuri şi în proză, cum poate că nimeni nu mai are. Noi, astăzi, prea îngâlviţi cu cultură modernă şi ahtiaţi după bunuri materiale, lăsăm să se aştearnă praful pe moştenirea primită din vechime, iar unii chiar dau cu noroi în Mioriţa, ba chiar şi în Eminescu, şi în tot ce avem mai valoros. Petru Ursache scria despre felul în care receptăm noi Mioriţa: „Merităm lecţia. Trebuie să vină străinii să ne atragă atenţia, civilizat şi discret, asupra propriului tezaur cultural şi artistic”.

Avem datoria să repunem Mioriţa pe piedestalul pe care au pus‑o traducătorii şi cititorii străini încă de la început, pe vremea lui Alecsandri. Dar nu numai varianta publicată de el, ci toate cele peste 2000 de variante sunt capodopere. De ce nu avem o antologie care să le cuprindă pe toate? Fiindcă ar fi editată în prea multe volume? Avem o datorie morală faţă de strămoşii care au creat Mioriţa şi ne‑au lăsat‑o nouă şi lumii întregi. E o datorie faţă de civilizaţie, să împărtăşim tuturor bogăţia culturală a străbunilor noştri, aşa cum împărţim din colivă. Cele mai strălucitoare opere în limba română sunt Luceafărul lui Eminescu şi Mioriţa. Nu toate popoarele lumii au asemenea opere, din care ne vin identitatea naţională, unitatea etnică şi trăinicia limbii române. Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul şi din afara ţării. Ne regăsim în limbă, când nu putem să ne regăsim la vatră. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii, nemurirea creaţiilor sale literare, culte şi populare, cât şi a credinţelor sale. În primul rând, credinţa în tine însuţi ca individ şi credinţa în poporul din care faci parte. Credinţa în valorile morale şi culturale româneşti, bine recunoscute în Occident.

Mioriţa poate fi la fel de importantă şi actuală pentru cultura universală ca şi alte mari creaţii ale românilor. Mioriţa poate fi citită şi rumegată ca un ghid spiritual. Unii dintre noi putem vedea sensul metaforic al cuvintelor şi înţelegem că personajul principal ne învaţă cum să ne înălţăm sufleteşte deasupra munţilor, către soare şi către stele. Alţii rămân la sensul concret al cuvintelor şi continuă să creadă că e vorba despre o crimă pentru jaf. Fiecare cum îl duce mintea. Cine nu pricepe sensurile abstracte dintr‑o poezie, nu avem cum să îl învăţăm.

Mioriţa este moştenirea noastră nepieritoare şi inalienabilă. Este conştiinţa noastră de noi înşine ca naţiune şi ca indivizi, e mândria noastră de români în lume. Transhumanţa ciobanilor noştri a răspândit Mioriţa pe întreg teritoriul unde locuiau români. Mioriţa a contribuit mai mult decât orice alt factor la unificarea şi la stabilitatea limbii române, cum nicio altă limbă nu mai e la fel de unitară şi stabilă în timp, până chiar şi în afara hotarelor ţării. Mioriţa este izvorul nemuririi limbii române, al culturii româneşti şi al eternităţii neamului nostru. Iar dacă unii vor să înrobească lumea cu arme sau cu şiretlicuri ascunse, românii îi vor dezarma cu vorbe şi cuvinte potrivite, cu idei nobile, cu creaţii de artă şi cu omenia românului.

Cui lăsăm Mioriţa şi cum o lăsăm? Lăsăm Mioriţa pe seama şcolilor, a profesorilor şi a elevilor, să o ducă mai departe, ca un mesaj umanist al străbunilor noştri către toţi cei ce o citesc în original sau în traduceri.

Notă: Pentru fluiditatea textului, am eliminat precizările bibliografice. Acestea se pot găsi în Miorița – Izvorul nemuririi, Editura Alcor, București 2016, ediția a doua 2017.

——————————

Victor RAVINI

20 iulie 2020

La Grande-Motte, Franța

Personalități competente din Occident consideră că Mioriţa este o capodoperă universală. Ei aveau la dispoziție doar traducerea variantei publicate de Vasile Alecsandri, ce conține doar 123 de versuri. Cercetătorul Adrian Fochi ne atrage atenția că, pentru a ajunge la o înțelegere mai aprofundată asupra Mioriței, trebuie să pornim de la cât mai multe variante ale ei, nu doar de la varianta publicată de Alecsandri.

Am analizat diferite elemente sau aspecte din 973 de variante ale Mioriței și am obținut astfel o privire de ansamblu asupra lor. Privirea sinoptică mi‑a dat posibilitatea să văd că în variante revin mai multe cuvinte-cheie, cărora nu li s‑a dat suficientă atenţie. În cele mai multe variante, ciobanul îşi începe aşa-numitul „testament” cu cuvintele: Dacă o fi să mor. Nu s‑a luat în seamă conjuncţia condiţională dacă. Deci, este vorba de o eventualitate, iar ciobanul nu este ucis. Verbele ce se referă la uciderea ciobanului sunt la modul condiţional‑optativ, ce redă o acţiune prezumtivă şi neefectuată. În multe alte variante, ciobanul porunceşte să fie ucis. El foloseşte modul imperativ, dar cu aspect modal şi înţeles prezumtiv. Nici în aceste variante el nu este ucis cu adevărat, ci în toate este vorba de un ritual ca o reprezentare teatrală a uciderii sale. Mioriţa prezintă înscenări teatrale, un ritual în care ciobanul joacă rolul unui personaj mitologic ce este ucis periodic, la anumite ceasuri din zi sau zile din an, în fiecare an. Această datină era un fel de liturghie pre‑creştină a ciobanilor arhaici. Adesea, cei doi ciobani îl întreabă cum vrea el să fie ucis. Niciun ucigaş care vrea să jefuiască pe cineva nu îl întreabă cum vrea să fie ucis. Ciobanul le răspunde cum vrea el să fie ucis, iar adesea chiar le porunceşte să fie ucis. Nicio victimă a unui omor nu apucă să spună cum să fie ucis şi cu atât mai mult nu porunceşte să fie ucis şi în ce fel. Este vorba de pregătirea unui ritual tradiţional, de ucidere simbolică a unui personaj mitologic, care se poate desfăşura cu mici variaţiuni. Uneori, ciobanul porunceşte să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază şi la apus. Vrea să fie îngropat de trei ori, în diferite locuri. Nimeni nu a mai auzit despre un asemenea obicei de înmormântare în realitate. Numai la teatru sau într‑un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori şi îngropat de trei ori, în trei locuri, în aceeaşi zi. Ciobanii discută calm, ca la pregătirea a ceva sfânt, nu a unei crime.

Ciobanul adesea cere să fie ucis sau îngropat în anumite locuri cu o importanţă specială, cum ar fi locul unde se făcea sărita berbecilor sau jocul mieilor. Scopul ritualului poate fi de a asigura fecundarea oilor, proliferarea şi înmulţirea turmei. Cei doi ciobani îl vor omorî cu securi şi cu topoară şi cu bolovani de moară. De ce aşa multe obiecte ucigătoare? În altă variantă, îl vor ucide cu nouă topoare. Cum să folosească doi ucigaşi nouă topoare? Nu ar fi ergonomic să comită cineva o crimă cu atâtea obiecte. Deci, nu poate fi vorba de o ucidere reală. E vorba de un ritual pre‑creştin, în care scena uciderii e repetată, aşa cum repetă preotul în biserică anumite gesturi şi vorbe importante, de un anumit număr de ori. Moartea şi îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iaşi de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau aşezate în cerc, ca nişte raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificaţie ritualică, masculină”, afirmă Senica Ţurcanu, arheolog şi şefă a Muzeului de istorie a Moldovei.

În multe variante ciobanii suflă în buciume sau în trâmbiţe pentru a înştiinţa locuitorii de pretutindeni că vor trece la acţiune. Niciun criminal nu anunţă societatea că va comite o crimă. Ei anunţă că vor efectua ritualul conform datinii cunoscute de toţi cei din vremea lor. Cercetătorul Ion Filipciuc afirmă că „ciobanul din Mioriţa nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunităţii”. Toate aceste variante relatează nu uciderea lui în realitate şi nici măcar efectuarea ritualului, ci pregătirea lui psihologică pentru a intra în rolul principal pe care îl joacă în acel ritual sau viziunea lui poetică, despre ceva ce nu se întâmplă. Mioriţa se încheie cu cuvintele lui, ceea ce confirmă că nu despre uciderea lui reală este vorba în text, ci e vorba de o ucidere simbolică, părelnică, a ciobanului ca actor într‑o piesă de teatru popular, unde el joacă rolul unui personaj mitologic.

Variantele, în care ciobanul este cu cea mai mare claritate un personaj mitologic, prezintă omorul la modul indicativ trecut, omorul e înfăptuit, el e îngropat. Însă ciobanul este reînviat de mama lui, iar el îşi reia activitatea. Asemănarea cu alţi eroi mitologici, din alte culturi vechi, este evidentă. Moartea simbolică şi reînvierea au loc şi în jocul căluşarilor, moment eliminat din spectacolele de azi. În aceste variante, ciobanul din text este, fără îndoială, un erou mitologic sacrificat, care a biruit moartea, e reînviat şi îşi reia activitatea. Este ucis personajul mitologic din text, dar nu şi vreun cioban în realitate. Ciobanul din realitate joacă rolul eroului mitologic, ca într‑o piesă de teatru popular. Ciobanul din text este unul din mulţii eroi mitologici de acest fel din istoria religiilor şi din diferite culturi străvechi. Strămoşii noştri l‑au identificat pe Iisus cu ciobanul din Mioriţa şi astfel mesajul umanist al creştinismului nu li s‑a părut ceva contrar mitologiei lor, ci l‑au acceptat de bună voie şi fără poruncă sau cu vărsări de sânge, cum a fost la alte popoare. Străvechea mitologie pre‑creştină din variantele Mioriţei, obiceiurile şi tradiţiile strămoşilor noştri sunt baza fundamentului şi fundamentul bazei pe care s‑a încetăţenit creştinismul la români. De aceea biserica ortodoxă română nu a avut nevoie să folosească violenţa pentru a întări credinţa, cum a făcut biserica catolică, cu Inchiziția și arderile pe rug.

O regretabilă confuzie de definiţii i‑a făcut pe cercetătorii anteriori ai Mioriței să nu observe că aşa‑numita alegorie a morţii şi nunţii cosmice a ciobanului este compusă, de fapt, din două alegorii diferite. Ciobanul vorbeşte de o moarte simbolică, la fel cum spune apostolul Pavel, din Biblie, când zice că el moare în fiecare zi pentru a se uni cu Dumnezeu şi recomandă credincioşilor să facă şi ei la fel (1 Cor. 15:31, Rom. 6:11, Col. 3:3, Gal. 2:19), sau cum zice evanghelistul Ioan că a trecut prin moarte la viaţă (1 Ioan 3: 14). Moartea ciobanului este alegoria ce reprezintă o etapă din ritul lui de iniţiere în tainele mitologiei pre-creştine: îndepărtarea de bunurile lumeşti, etapă prin care trec şi unii creştini. Nunta cosmică e alegoria despre ultima etapă de iniţiere a ciobanului, la nivelul cel mai înalt: unirea psihologică cu divinitatea. Mândra crăiasă din cer (o divinitate uranică) e înlocuită în multe variante cu o Fată frumoasă ce apare din senin pe munte, împodobită cu simboluri solare (divinitate chtonică), nicidecum o nimfomană, cum au crezut unii savanţi. Ambele sunt apariţia (hierofania) unor divinităţi din mitologia ciobanilor arhaici. Nunta cosmică a ciobanului este o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu divinitatea în care crede, ceea ce îi dă o stare de fericire supremă, cu senzaţia de nemurire şi că timpul s‑a oprit în loc. Ciobanul a reuşit ceea ce nu au reuşit Gilgamesh, Dante Aligheri nici măcar ca personaj în propria sa operă sau Faust al lui Goethe şi multe alte personaje din literatura universală. Am explicat aceste alegorii în patru capitole din Mioriţa – Izvorul nemuririi.

Read More »

Cei care încă mai cred că Miorița prezintă o crimă și dispreţuiesc ciobanul au citit‑o superficial şi au înţeles‑o anapoda. Alţii nu au înţeles nimic, îi cred pe cei care îşi trâmbiţează dispreţul şi repetă ce au auzit de la gurile rele, fără să cerceteze. Toţi cei care denigrează ciobanul nu ştiu sau nu vor să audă că versurile Mioriţei conţin idei luminoase, sublime şi înălţătoare, exprimate cu aceeaşi măiestrie literară ca în cele mai valoroase şi mai cunoscute capodopere ale unor autori celebri. Profesorul universitar austriac Leo Spitzer a afirmat că Mioriţa este „una dintre marile creaţii clasice din literatura universală”. Mioriţa este o capodoperă universală, aşa cum au arătat academicianul suedez C.V.A. Strandberg, americanul Ernest H. Latham Jr. şi mulţi alţii, din mai multe ţări. Miorița este prezentată în mai multe enciclopedii din occident, la rând cu alte capodopere literare din întreaga lume.

Cum se face că o asemenea capodoperă să nu fie apreciată la justa ei valoare tocmai în propria sa ţară? Occidentalii admiră Mioriţa, iar părerile noastre sunt divergente. Unii dintre noi o preţuim mai presus de orice, iar alţii vor să fie aruncată la gunoi şi uitată. Un poem naţional uneşte poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Mioriţa a fost şi încă mai este utilizată de politicieni perfizi şi de acoliţii lor ca un instrument pentru a ne înjosi şi a ne manipula împotriva intereselor noastre. Cine îi crede, a căzut în laţ şi le face jocul. Atât legionarii, cât şi comuniştii şi‑au susţinut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s‑a sprijinit pe Mioriţa, apoi a interzis‑o în şcoli, iar în cele din urmă a îngăduit‑o. După căderea comunismului, se discută iarăşi să fie interzisă în şcoli, pe motiv că ar fi psihic distructivă, dăunătoare individului şi naţiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moştenire un poem dăunător. Cine lasă ceva dăunător urmaşilor? Lasă ce are mai de preţ şi mai folositor. Tocmai de aceea vor unii să ne fure Mioriţa şi să o arunce la gunoi, ca să rămânem fără cea mai de preţ moştenire spirituală. La fel cum ni se fură şi rămânem fără moştenirile materiale.

Am publicat la Stockholm şi apoi la Bucureşti o carte despre Mioriţa, sub îndrumarea şi controlul ştiinţific a doi profesori universitari emeriţi, suedezi, care o cunoşteau din ce au scris Mircea Eliade şi alţi savanţi occidentali. Am analizat 973 de variante ale Mioriţei, cu cele mai noi metode de cercetare învăţate la Universitatea din Göteborg, şi am înţeles mai bine de ce poemul nostru naţional este pus de către străini la loc de cinste în literatura universală. Altminteri cum s‑ar putea explica interesul traducătorilor, editorilor şi cititorilor din aşa multe ţări pentru Mioriţa? Regretatul profesor universitar Petru Ursache a afirmat că la sfârşitul anului 2000 se ajunsese la 123 de traduceri ale Mioriţei, dintre care 18 în franceză, 15 în italiană, 14 în germană, 9 în engleză, 8 în rusă, cât şi în spaniolă, suedeză, finlandeză, letonă, polonă, ucraineană, maghiară, slovenă, sârbă, greacă, japoneză, arabă şi esperanto. Am mai făcut eu o a doua traducere în suedeză. Am tradus şi publicat în Suedia vreo 1500 de versuri din diferite variante ale Mioriţei.

Analiza mea pornește de la afirmația lui George Călinescu care spune în Istoria literaturii române că Mioriţa este unul din cele patru mituri fundamentale ale românilor. El precizează că Mioriţa este un „mit cu ecoul cel mai larg” şi că „prin mit se înţelege o ficţiune ermetică, un simbol al unei idei generale”. Noi nu mai putem înţelege miturile aşa cum le‑au gândit străbunii, pentru că ei gândeau mitologic. Pe când noi gândim logic şi am pierdut capacitatea de a înţelege simbolurile şi sensurile metaforice sau alegorice din mituri. Toate miturile au un conţinut abstract, tainic şi sacru, accesibil celor din vechime, dacă erau iniţiaţi în tainele sacre de pe atunci. Noi nu mai suntem iniţiaţi în aşa ceva şi suntem înclinaţi să le înţelegem ca texte profane, ca minciuni pentru adormit copiii sau ca fapte concrete. Strămoşii se exprimau prin metafore şi alegorii, pline de sensuri tainice, pe care noi azi nu le mai înţelegem cu uşurinţă, dar le putem descifra pe îndelete, cu metode adecvate. Am arătat pe larg în ce constă ficţiunea tainică din Mioriţa şi care este ideea generală, folositoare nouă azi în cartea Mioriţa – Izvorul nemuririi.

Mioriţa nu relatează nişte fapte concrete, care să se fi petrecut cândva prin Carpaţi, ca în Baltagul lui Mihail Sadoveanu. Miorița nu prezintă un program de înmormântare, ca să nu se transforme mortul în strigoi, cum au afirmat unii cercetători din generațiile trecute. Miorița prezintă programul unui ritual de iniţiere în tainele universului şi ale psihicului uman, aşa cum le înţelegeau ciobanii arhaici şi care se repeta în fiecare an, la anumite ceasuri din zi sau la anumite zile sfinte. Ciobanul întâmpină ştirea uciderii sale prin a oferi o viziune poetică asupra universului. Pe cine mai interesează azi aspectul poetic al universului, când noi am ajuns să calculăm ce metale se găsesc în alte galaxii şi ce profituri financiare putem avea din cercetarea universului. Reacţia ciobanului nu a fost înţeleasă şi a stârnit nedumeriri. Mulţi s‑au întrebat: cum de reacţionează aşa, când el are câini mai puternici, e cel mai bogat, cel mai destoinic, cel mai robust şi în cei mai buni ani ai săi? Cum se face că el, baciul, adică şeful, nu trece la acţiune împotriva celor doi subalterni, cu toţi câinii săi? De ce nu se apără? Nu despre uciderea lui îi vorbeşte mioara năzdrăvană, ci despre cu totul altceva. Îi vorbeşte despre ceva secret, numai pe înţelesul lui şi al câtorva, nu pentru oricine. Tainele nu sunt pentru ca să le afle toată lumea largă. Lumea doar să rămână cu gurile căscate şi să nu ştie despre ce e vorba în grupul restrâns ce ticluieşte şi pune la cale un ritual de taină. Ştim bine că ţăranii, ca în Moromeţii lui Marin Preda, au grijă să gândească ce spun, ca să nu spună ce gândesc. Ciobanul nu spune pe înţelesul oricui ce are în gând. El îşi potriveşte vorbele cu grijă, ca să pară făţişe, dar să aibă un tâlc ascuns, accesibil unora, însă nu tuturor. Ce taine poate să ne destăinuie Mioriţa nouă, azi? Stilul în Mioriţa e lapidar şi enigmatic. Cuvintele concrete din versuri simbolizează metaforic nişte abstracţiuni, care nu puteau fi exprimate mai bine de așa. La o citire atentă, textul cuprinde mai multe idei decât cuvinte.

Dacă ne oprim la sensul concret al cuvintelor şi nu vedem că sunt nişte metafore ce exprimă abstracţiuni, vom fi induşi în eroare, ca aceia dintre noi care au ajuns să creadă că ciobanul nostru e fatalist, pesimist, incapabil să se apere şi se resemnează să fie ucis, ca un laş. Tainele din Mioriţa au fost înţelese aiurea, cum înţeleg gurile căscate, s‑a crezut că ciobanul ar fi un nevolnic, s‑au făcut generalizări pripite şi că resemnarea sau laşitatea lui ar fi reprezentativă pentru întreg poporul român. Eroare. Resemnarea şi laşitatea nu pot fi în sângele poporului român. Ştim de la scriitorii greci antici că strămoşii noştri trăgeau cu săgeţile asupra zeului suprem din cer când nu le plăcea lor felul în care zeul împingea norii, fulgera şi tuna. Ne tragem din străbuni care erau aprigi şi cutezau să înfrunte zeul atotputernic şi cerul nesfârşit. Geto‑daco‑tracii au dat generali romani care s‑au revoltat împotriva senatului şi au răsturnat împăraţi ai Imperiului Roman. Au fost proclamaţi împăraţi de către soldaţi, recrutaţi îndeosebi din neamurile lor de la Dunărea de Jos. Asta era un fel de democraţie militară. Împăratul Constantin cel Mare a înfruntat voinţa senatului şi a altor rivali puternici, a impus creştinismul ca religie oficială, a reorganizat Imperiul Roman, i‑a mutat capitala şi a schimbat mersul istoriei ca nimeni altul. El era dac de prin Timoc, pe malul drept al Dunării. Aşa spun scriitorii antici care au trăit sub sceptrul lui, indiferent dacă le‑a plăcut de el sau nu. El era cutezător şi aprig. Aceste două cuvinte sunt de origine geto‑dacică şi s‑au menţinut în limbă pentru că definesc caracterul românilor. Nu poate să fie resemnat şi pasiv un popor din care s‑au ridicat fraţii Asăneşti, Mircea cel Bătrân, Corvineştii, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Iancu Jianu, Pintea, Corbea, Nicolae Bălcescu, Ana Ipătescu zis Bărbata, Ecaterina Teodoroiu şi alţii, bine cunoscuţi, împreună cu toţi eroii necunoscuţi, dar neînfricaţi în războaie, la fel ca gloatele de ţărani, ce se răzvrăteau mereu, cam la fiecare generaţie. Tot ce au făcut românii dintotdeauna dezminte dogma fatalităţii şi resemnării naţionale, acreditată de câţiva savanţi renumiţi, care cu Mioriţa şi‑au dat în petic, pentru că nu au înţeles metaforele sau alegoriile poetice şi au crezut că ar fi vorba de un fapt divers. Ca în ziare sau la tribunale.

Read More »