REVINO, DOAMNE!
Aş vrea să-L simt pe Dumnezeu în mine…
Îmi este greu… Iar uneori nu pot…
Prin sarabanda de lumini şi umbre,
Ştiu… Ne-nsoţeşte tainic peste tot.
Ai plăsmuit planete, stele, îngeri,
Un Univers… Celulă sau atom,
Din nemurirea Ta ai creat viaţa,
Păsări şi fluturi, floare, cânt sau OM.
Ne mor copiii, suferă bătrânii,
Cetăţi conduse de hoţi şi mişei,
Preoţi în strai de moaşte au palate,
Prin Casa Ta se plimbă farisei.
Răstignirea sau crucificarea era o formă extremă de execuție a celor mai periculoși adversari sau celor mai răi dintre răufăcători.
Execuția consta în legarea sau țintuirea victimei pe un “stâlp” vertical sau pe un stâlp vertical prevăzut și cu o bară orizontală pentru prinderea brațelor extinse ale victimei. În greacă execuția se numea “stauroo”, iar în latină, ”cruci figere”.
Asa cum ziceam crucificarea era o formă extremă de execuție și ea era considerată atâta de crudă și umilitoare încât cetățenii Romei, prin lege, nu puteau fi executați prin “crucificare”. (De aceea Sfântul Pavel, care era cetățean al Romei, a fost executat prin decapitare).
Execuția prin “crucificare” cuprindea un întreg “ceremonial”.
Dacă n-ar fi fost preot, autorul cărţii de faţă ar fi fost sacerdot în cuvânt, oficiind la altarele celeste, fără tihnă, liturghii de sunete. Dragostea pentru Dumnezeu nu cunoaşte răgaz, pentru că şi El ne iubeşte cu asupră de măsură, fără odihnă şi fără limite.
Şi altfel cum i-ar putea mulţumi cineva, pentru Sângele tot, scurs din dragoste nemărginită?
Radu Botiş a ales acest fel de a-şi revărsa gratitudinea, smerenia condiţiei de creatură în faţa Creatorului a toate. Şi astfel, nu conteneşte a-I aduce prinos din cuvintele smulse parcă din inimă. Să nu căutăm, cârcotaşi, pete în soare, că nu sunt. Cu orice fel de dioptrii ne-am uita. Poezia sacră trebuie însă citită cu dioptrii sufleteşti, foarte rare.
Lumina înghite orice urmă de pată, rămâne un alb-infinit, un alb de ivoriu, un alb absolut scufundat în alb absolut, strălucitor şi cald, care te învăluie blând în mantaua de raze. Te vindecă de orice prihană, de orice pricină. Îţi alină durerea. Te întemeiază pe trei mari virtuţi: Credinţa, Nădejdea, Iubirea. Şi astfel, curat ca-n ziua Botezului, aştepţi mir-ungerea.
Poezia lui Radu Botiş este o asemenea mir-ungere, cu uleiul cel sfânt, cu care vom fi atinşi pe mâini, picioare şi frunte, la ungerea de pe urmă, cu efectul unui sacrament care te apără, te întăreşte, te îndeamnă să-ţi asumi Crezul creştin. E bănuţul nostru de vamă. E VIATICUL, merinde pentru drumul cel lung şi anevoios de la hotarele vieţii cu viaţa cealaltă, la Întâlnirea cu Acela pe care L-am slujit şi ai căruia suntem încă dinainte de naştere.
Poporul Român reprezintă concluzia unui anevoios și lung proces istoric care poate fi împărțit în trei segmente esențiale: “zorile istoriei”, de la începuturi la includerea în Imperiul Roman a “spațiului românesc”; “latinizarea” și includerea în spațiul cultural balacano-dunărean; evoluția populației daco-romane în Poporul Român.
Teritoriul locuit azi majoritar de Români, ”spațiul românesc”, a fost populat din cele mai vechi timpuri, de la început. Urme de locuire din vremea paleoliticului au fost frecvent descoperite în acest spațiu, vremea Neoliticului a cunoscut o înflorire aproape fără precedent în restul Europei și suficient este să amintim de superba “cultură” Cucuteni. În epoca Bronzului pe teritoriul românesc s-au așezat triburi indo-europene, mai apoi alcătuite în Poporul Trac și respectiv ramura lui Nord-Dunăreană, daco-geții. Civilizația daco-geților începe să fie tot mai bine cunoscută. Sursele scrise sunt puține, aproape suspect de puține, și sunt mulți cei care afirmă că aceste surse, care vor fi existat, ar fi fost deliberat distruse. Dar urmele civilizației sunt multe, ele nu au putut fi distruse. Este vorba de complexe administrative absolut gigantice, construite după un plan centralizat și după cele mai bune tehnici ale lumii elenistice; sunt cetățile și complexele religioase din Munții Orăștiei, capitala Statului Dac.
PUSTIU
Ţi-e sufletul mai pustiu
decât deşertul
Iubirea ta a cunoscut amanetul.
Cum?
Simplu: refuzând duetul
Glasurilor
Şi sentimentul
Ultimei îmbrăţişări înfrigurate.
EMINESCU E ETERN!
Am să-mi strig în zări iubirea
Dorului de infinit
Şi umblând, să-ţi simt menirea,
Am să te îmbrac în mit.
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip
