Inefabil şi diafan, ca un desen transparent, însă de o ironie subtilă, volumul „ Aparent “ al poetei Adriana Popa, premiată la Festivalul Naţional de Poezie „ George Coşbuc “, ediţia a XIII-a, se impune cu naturaleţea talentului.
Ambivalenţa real – imaginar, ideea reflexivităţii pierdute, imaginea deschisă şi totuşi, înşelătoare, a lumii, natura perisabilă a fiinţei umane care şi-a pierdut accesul la tot ce înseamnă etern, guvernează întregul volum.
De asemenea, tot ce e simbol consacrat, se transformă în poezia Adrianei Popa, în contrasimbol.
Fiinţa poetică se ridică în faţa noastră ca un turn de nelinişte ( Sartre – „ Turn de linişte “ ), în sensul unei continue căutări prin sine însăşi, un turn nedefinitivat, care se construieşte mereu : „ m-am rătăcit prin mine / zdrenţuindu-mi lumina / eram atât de atentă / să-mi strâng sufletele / într-o tăcere nouă virginală / cu un profil inexorabil / reverberat de umbra troianului fictiv “ ( Tu ), „ nu-mi pot sfărâma lanţurile / mi-am pierdut cheia “ ( Lanţurile ), „ mă caut printre fulgi “ ( Fulg ).
Dorinţa de evadare din realitate se poate materializa / împlini, doar prin somn : „ curând / mă voi pierde în somn / dezbrăcată de gând / vreau doar să hibernez un timp “ ( Curând ). Somnul nu e aici, neapărat, o prefigurare a morţii, ci o întoarcere la ritmul pur al materiei în zona de plenitudine şi de linişte.
Universul conceptual e mai degrabă bacovian, dând senzaţia unei asfixii spirituale, a căderii totale şi ireversibile a miturilor. Însă, la nivel formal, dezideratul poetei rămâne apropierea de mereu prezentul, Nichita.
Se remarcă de-a lungul mai multor poeme sentimentul neîmplinirii, al germinării interzise / întrerupte : „ din scoica afroditei / am luat o singură / iluzie / cu care-am înflorit şi-am germinat / izvorul ce l-am adus în lume / de-atunci pedepsită-s să / port / acest trup secetos de femeie / pe care / nu vor mai clipi nicicând / gene de floare “ ( N-am primit ).
Seminţele, care în poezia lui Blaga sunt mirabile, seminţe care conţin în latenţă infinitul, se constituie în poezia Adrianei Popa ca un contrasimbol, sugerând finitul, imposibilitatea rodirii şi prin aceasta interzicerea accesului la eternitate, sunt „ seminţe neadmise rodirii “.
Ideea pădurii, cuprinsă într-un sâmbure de ghindă ( Mihai Eminescu – Sărmanul Dionis ) e inversată în versul „ ochii tăi reduceau pădurea din jur / la un singur punct “ într-o încercare de regresiune la origini, ca şi când tot ceea ce a fost germinat s-ar reduce, concentrându-se în punctul iniţial, izvor a toate.
Tema iubirii „ un copac / în care-atârnă strâmb / două inimi albastre “, e din nou, doar aparent, o temă a iubirii, deoarece principiul opus nu prinde contur, nu e o realitate, ci o umbră lipsită de materialitate : „ mi-am zdrenţuit gândul / în mărăcinişul sufletului tău / mi-am rupt curcubeul / în toamna privirii / mi-a-ngheţat mâna-ntinsă / către macii iubirii / am răguşit căutându-ţi duioşia “ ( Portret ).
Tema iubirii, de fapt a neiubirii, se corelează cu tema iernii care semnifică încremenire : „ în mine însămi e iarnă / visul meu / îşi îngheaţă propria-i creangă “ ( Fulg ), albul fiind în acelaşi timp puritate şi nerodire : „ ce creangă invocăm / iubito iubitule / în inima iernii / prin viscolul înstelat de seminţe / neadmise rodirii “ ( Necroză ).
Fiecare spirit e în luptă cu limita şi conştientizează tragic căderea, marcată aici prin îndoială : „ …..poate / cine ştie / nici nu există astfel de oameni / şi nici infinit “ ( Poate ). Divinitatea parcă s-a retras în cele mai înalte ceruri, părăsindu-şi creaţia. Locul divinităţii e preluat de regizorul, un regizor care concepe diferite scenarii, guvernând la întâmplare destinul individului : “ regizorul ce mi-a semnat prezentul / a răsfoit o carte / şi-a lăsat-o deschisă / pe-o masă cu pietre / şi-acum stâncile-mi rănesc trupul “ ( Regizorul ). E un destin fără finalitate, împotriva căruia individul nu poate lupta, căci oricum se va prăbuşi în ocean : “ în amintire / orizontul iar mă cheamă / şi-mi lăcrimează prăbuşirea-n geam / rambursaţi icarul îndrăgostitului şi poetului / frunza / mă desparte de ram “ ( Am visat ), „ foşnesc din verb / şi / câţiva icari îmi ies înainte / iar cerul are aripi / şi topeşte cuvinte “ ( Regizorul ).
În acelaşi timp, omul are posibilitatea dedublării, în fiecare individ existând o fiinţă perfectă, metafizică, nemuritoare, un arheu „ fulgii păşesc / în vârful sufletului / între mine şi eul imaculat “ ( Alb ).
Motivul drumului, calea de urmat pentru atingerea desăvârşirii spirituale în cultura antică a Chinei, e aici un drum „ care nu duce nicăieri “, „ fără să ştiu unde se sfârşeşte / drumul “ ( Drum ), un drum în cerc „ unde e glasul / cum doare pasul / ce se întoarce / ocolind / de unde a plecat “ (Tată ).
Se pot remarca două registre în volumul „ Aparent “, unul care plânge şi unul care sfidează / ironizează, precum şi două ipostaze, una aparţinând trecutului şi alta prezentului : „ pletele unduite / de amintirea fânului copt “ – iarna –şi „ pletele mele blonde pierdeau / inocenţa grâului copt “ – vara -. Sau : „ am pumnii-atât de plini / de soare şi de verde / că / dacă i-aş deschide-acum / aş luneca deodată / într-o altă poveste mai lungă / cu ploaie frig şi ceaţă “ ( Vară ). Oare cum am putut crede că voi purta întotdeauna-n „ braţe fân si-n buzunare stele “ şi că voi putea mereu înlocui „ cuvintele cu inefabile păsări “ ? se întreabă poeta.
Sarcasmul guvernează poezia socială, o poezie de revoltă : Negocieri, Ziarul, Vacanţă, Necroză.
„ împărţirea tortului / se face doar în funcţie de merite / a – nu profesional-morale – bineînţeles / că doar a început economia de piaţă / …. / mass-media fusese acreditată vocal / – doar cântă foarte bine în cor / …. / ….se şoptea / că-n balanţă au tras şi cunoştinţele în limbi străine / limba babeliană – categoric – / pe care o vorbesc / cei mai mulţi de la pupitrul dirijoral “ ( Negocieri ), „ cine-ar flirta cu asemenea / gratii-n care răsar / prin reluarea seminţelor publice / ochii lui marx cuburi de umbre / ouă de cuc aberaţii rotunde “ ( Ziarul ), „ pe unghia de la degetul meu mic / nivelul de trai / desenase indicatoare de avertizare “ ( Vacanţă ).
Idei generoase, precum ideea de dreptate, de libertate, prin reflexii în oglinzi succesive, se deformează, se degradează, îşi pierd esenţa şi devin măşti într-o piesă macabră : „ maestrul de ceremonii a anunţat / că n-a mai trimis invitaţie / profesorului doctor inginer / a dat însă dispoziţie / să i se trimită acasă / o farfurie cu ajutor de şomaj / … / maestrul de ceremonii / costumat în pâine şi cuţit / a stârnit murmure de admiraţie / mai ales printre prietenii lui / răpitorii / pe care i-a luat imediat în braţe “ ( Negocieri ).
Univers limitat formal, însă nelimitat conceptual, volumul prezintă o aparentă monotonie, datorită aceluiaşi ton, oarecum elegiac. Această monotonie e fragmentată însă de episoade ironice care dinamizează şi „ dinamitează “ limbajul, mai ales în poezia Delta : „ serile de iulie / înotau spre mal / ţânţari purtau pe braţe / … / tu / nu / spălai tacâmuri vase / nu / făceai mămăligă ciorbă salată de ceapă / nu / storceai lămâi în apă / nu / puneai mentă în ceai “. Ironia şi autoironia pot guverna poezii întregi : Negocieri, Stagiatură, Necroză, Ziarul, Delta, Nelinişte, sau pot fi episodice : „ rambursaţi icarul îndrăgostitului şi poetului “ ( Am visat ).
Cuvintele nu sunt doar instrumente ale comunicării, ci într-un univers dens în care totul semnifică, ele trec din sfera convenţionalului în planul realului ( sau cel puţin al posibilului ). În societăţile arhaice, răspunderea faţă de cuvânt se încarcă de sugestii magice, demiurgice, odată rostit, cuvântul nu mai poate fi luat înapoi ; dobândind o existenţă proprie, independentă de voinţa subiectului rostitor, el se putea întoarce împotriva acestuia, instituind.
Adriana Popa are o atitudine oscilantă în ceea ce priveşte cuvintele şi ceea ce se poate făuri cu ele : versurile. Pe de o parte poeta construieşte din cuvânt / vers un refugiu în faţa realului : „ dacă plouă cu versuri / lumea rămâne în spatele ploii “ (Vară), se autodefineşte prin intermediul cuvântului : „ gând şi cuvânt / îngemănate adânc / scuturându-şi de nins aripa / fiind eu sunt “ ( Alb ), dar în acelaşi timp, utilizează cuvântul pentru a-şi ţese „ pânza la un război arhaic “, în aşteptarea unui Ulise : „ sunt doar o anacruz-a penelopei “ ( Sau ), care să-i sfărâme lanţurile cu care e legată simbolic de vârful muntelui, în timp ce vulturul prometeic îi ciuguleşte versul : „ de ce / mie / nu mi se regenerează versul / ciugulit de vultur “ ( Aş vrea ).
Pe de altă parte, cuvântul şi-a pierdut din puterea sa iniţială, aceea de a institui realul, însă nu în sensul unor necuvinte, ci în sensul unei pierderi a transcendentalului, a unei demitizări. Cuvintele se umilesc prin tăcere : „ ca şi când / s-ar fi umilit cuvintele / într-un copac tăcut / fără ramuri “ ( Portret), sângerează : „ întorc ziua noaptea cu silabe / şi-mi curge sânge din cuvânt “ ( Lanţurile ), cuvintelor le este sete : „ în lacrimă / …. / silabe-nsetate “ ( Exerciţiu ), iubesc : „ vino cuvântule / şi-mi desenează mâna prelungă şi mireasma de toamnă / vino / iubeşte-te “ ( Vers ), primind astfel atribute ale omenescului.
În ciuda acestor atribute “ profane “, ele mai păstrează latura divină : „ mă închin / în genunchii lacrimii pe cuvânt “ ( Nichita, mereu ), simbolizând natura duală a unui Iisus „ în care cred “ : „ zbor alb / în frunza de apoi / în care cred “ ( Punct ).
Poeta e imperativă în aceste versuri : „ luaţi şi citiţi / acesta-i zborul meu / răstignit – când e grâu – / ploaie – când e tânăr – / anamorfoză – când albul se topeşte- “.
Adriana Popa îşi oferă simbolic cuvintele – adică pe sine însăşi – lumii întregi.
———————–
Mihaela Gheorghiu
(Prefața volumului bilingv (română-engleză) de versuri „Aparent/ Illusory”, Editura PRINCEPS, 2017)
Traducere în engleză: Mădălina Maria Dăncuș
Coperta: Mihaela Gheorghiu
