Ipostaze: secvenţă senyu
suflete pereche –
dânsa prea decoltată
el cam deocheat
x
soţ de poveste –
traduceri după traduceri-n
ediţii de lux
x
foc mocnind de mult –
alături de un pârlit
tot mai des friptă
Toamne de tot felul: secvenţă senryu
toamnă bogată –
de necrezut murături
şi în parlament
x
EXEMPLUL MAHAVIRA
Mircea Eliade “From Primitives to Zen”: DOCTRINE JAINE ȘI PRACTICI DE NONVIOLENȚĂ
(“Akaranga-sutra, I, 8, 1-3-IV-8)
Vardhamarma Mahavira (“Marele Erou”) a fost contemporan al lui Buddha. Se spune că el și-a părăsit casa la vârsta de treizeci de ani și a rătăcit timp de doisprezece ani în căutarea mântuirii. La vârsta de patruzeci de ani, el a obținut iluminarea și a devenit un “cuceritor” (jina, termen de la care Jain și-a luat numele). Mahavira a întemeiat un ordin de călugări nuzi și a învățat doctrina sa de mântuire timp de treizeci de ani. A murit în 468 î.H., la vârsta de șaptezeci și doi de ani, într-un sat din apropierea orașului Patna.
1.3. Timp de un an și o lună nu s-a dezbrăcat. De atunci, Cel Venerabil, lepădându-și haina, era nud, renunțând la lume, fără adăpost (înțelept).
4. Apoi a meditat (mergând) cu ochii fixați pe un spațiu pătrat dinaintea lui de lungimea unui barbat. Mulți oameni s-au adunat, șocați la această vedere; l-au lovit și au strigat.
5. Cunoscând (și renunțând) la sexul feminin în locuri mixte de adunare, el medita, găsindu-și singur drumul: eu nu duc o viață lumească.
6. Lăsând deoparte anturajul oricăror gospodari, el medita. Întrebat, nu răspundea; mergea și nu se abătea de la calea cea bună.
7. Pentru unii nu este ușor (să facă ce a făcut el), să nu răspundă celor care salută; el a fost bătut cu bâte și lovit de oameni păcătoși.
Read More »
Despre existenţa în Cupca a unei biserici ne mărturiseşte un document din anul 1575, adică din timpul lui Petru Şchiopul. Acest lăcaş de închinare se afla în cătunul Selişte. În manuscrisul fostului cantor bisericesc, Vasile Timiş, decedat în 1995, se notează că în partea răsăriteană a satului numită Bohorodice, în grădina unei văduve, cu mulţi ani în urmă se oficia serviciul divin sub patru peri, dintre care unul mai este şi astăzi. Anume acolo, după opinia acestui modest cronicar, s-ar fi aflat cel mai vechi loc de închinare în Cupca.
Mai târziu, pe muchia dealului, a fost înnălţată o altă biserică prin anii 1866-1868. La această biserică veneau mai demult şi oamenii din satul Corceşti. Numai după 1808 Corceştilor li s-a permis să aibă biserica proprie şi preot. Vasile Timiş a încercat în cronica sa să stabilească o cronologie a preoţilor, care au slujit la Cupca, începând cu anii 70 ai secolului trecut. Astfel, în ordine cronologică, păstori duhovniceşti ai cupcenilor au fost: Epaminonda Prelici ( 1877-1903 ), Teodor Bumbac (1913-1914), Gheorghe Pojoga (1905-1918), Gheorghe Velehorschi (1919-1924), Constantin Grigorovici (1924-1935), Nicolae Creţu (1936), Vasile Tcaciuc (1937-1939), Simion Ivaniuc (1943-1945), Alexie Şencariuc (1945-1954) Gheorghe Zmoşu (1954-1980), Ion Amari (anii 80), Gheorghe Florea ( sfârşitul anilor 80 – începutul anilor 90 ), Nicolae Proţiuc 1992-1994). Din 1994 şi până acum la Cupca păstoreşte preotul-protoiereu Vasile Cuciureanu.
Mitocanul s-a aşezat de o bucată de vreme între noi. Un timp a putut fi ignorat şi marginalizat ca o insectă neplăcută, sâcâitoare şi parazitară. Dar mitocanul nu se împacă a fi ignorat, el trebuie să agaseze direct, împinge din coate, da cu gură, se bagă în vorbă, se aruncă în fruntea bucatelor, se înmulţeşte, se bagă pe fereastră (după ce ai avut inspiraţia să îl scoţi pe uşa), te scoate din sărite. Mitocanul poate fi înâlnit în tot locul şi, profitând de împrejurarea că lumea s-a clintit din temelii, a ajuns să fie prezent în toate părţile: în politică, în artă, în cultură. Mitocanul a ajuns să decidă şi să aspire la poziţii de comandă. El pretinde onoruri şi se invită la mesele oamenilor de bine.
Mitocanul a avut începuturi foarte modeste şi cel mai adesea dubioase. De regulă provine dintre cei alungaţi cu ruşine de prin sate şi s-au aciuit, ca băieţi de prăvălie şi slugă de alergătură, prin fundul mahalalelor. Tot ca regulă poartă nume predestinate: Prună, Muscă, Usturoi, Cioara, Frunzăverde s.a.m.d. Nume care ar fi trebuit din capul locului să nu fie acceptate în spaţiul public. Dar după ce lumea s-a întors cu fundul în sus, mitocanul a prins avânt. Ce era lepădătură a trecut în frunte şi natural mitocănimea a fost trup şi suflet din noua aşezare a haosului malign. Fără convingeri şi fără rădăcini mitocanul s-a alăturat fără problem oricărui nou stăpân.
Read More »
Sunt deosebit de onorată să primesc de la preşedintele fondator al Asociaţiei pentru Civilizaţia Ortodoxă (ASCIOR), eseistul şi poetul Ioan Nicolae Muşat, două din cărţile domniei sale: „Catedra Sfântului Mare Mucenic Sava”, Buzău, Alpha MDN, 2015 şi „Paştile Tău, Doamne!”, poezii, Buzău, Teocora, 2016. Mă simt binecuvântată pentru acest dar minunat şi-i mulţumesc din suflet şi pe această cale.
Există între oameni sentimente care nu pot fi explicate și cuprinse în cuvinte. Nu putem spune “de ce” iubim casa părintească, mai înainte de a putea vorbi; ”de ce” iubim satul strămoșesc, mai înainte de a scrie, ”de ce” ne iubim copii, chiar și când nu știm scrie sau citi. Între aceste iubiri, care nu se pot exprima complet în vorbe, este și dragostea de Neam și Tară.
În aceste sentimente se află tărâmul în care ființăm, în care ne mișcăm, în care merită să trăim și merită să murim.
Iar asta este datorat faptului că mai înainte de a putea explica rațiunea dragostei de aceste lucruri, pentru aceste lucruri avem loialitate, atașament și capacitate de jertfire. Sunt unii care au explicat, mai mult sau mai puțin complet, aceste sentimente, dar sunt incomparabil mai mulți cei care le-au trăit și trăiesc și care pentru ele, fără emfază, au făcut jertfa supremă. Iar aici trebuie să observăm un lucru foarte interesant.
Oamenii, între altele, se despart în “pesimiști” și în “optimiști”. De foarte multe ori a fost interpretat acest lucru ca însemnând că unii cred că totul este în negru și alții că totul este în alb. De fapt nu este chiar așa.
Read More »
E visul meu!
Pluteşte visul meu amar- pelin…
Şi scriu cu dorul ce-l dorim,
Cu lacrimi scriu, nu cu venin :
– Hai, fraţilor să ne Unim!
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip
