Cred că aveam vreo şase ani, mama mă purta cu pantaloni scurţi, şi fiindcă ar fi dorit să aibă o fetiţă, mă purta cu o freză a la „Micul Lord”, am şi o poză de pe atunci, stând ţeapăn pe o bicicletă cu trei roate (a fotografului), a din faţă cu mult mai mare, uitându-mă deznădăjduit la…. „uite, acuma apare păsărica”.
Eram un băeţaş la locul meu, toată ziulica mă jucam poarca şi ţurca, şi până a cade bine noaptea, ieşeam în ogradă, şi cu o praştie (noi îi ziceam rohatca) din sfoară de cânepă făcută de tata, ca cea cu care David l-a lăsat lat pe Goliat, bombardam casele de prin prejur, cu pietroae cam cât pumnul, pe care mi le strângeam cu grije de cu ziuă, până când auzeam zornăind vre-o fereastră. Atunci repejor, intram smerit în casă. Mama striga supărată la mine: „pe unde-ai umblat până acuma înpeliţatule, marşi! de te spală pe labele dinapoi, c-ai făcut cerarceaful ăla ca dracu’ hai mişcă că acusi o ei pe coaje”. Eu mofluz băgam „labele dinapoi” în lighianul cu apă rece, şi căscând de-mi pârâiau falcile, le frecam puţin unul de altul, atât cât să moi colbul. Apoi aşa cu ele ude mă zvârleam în pat şi adormeam buştean cât ai clipi din ochi cu sufletul plin de mângâiere şi de vise minunate.
Am uitat să vă spun, că toată tărăşenia asta se întâmpla în mahalaua Visternicenilor din Chişinău, târgul copilăriei mele, de care mă leagă amintiri pe care le văd limpede în faţa ochilor ca şi când s-ar fi întâmplat ieri.
