Cuvânt și iubire

PSALMUL MIGDALULUI

 

Amarul e-o culoare, ne spun toți spaniolii,

Ce-i poți gusta tipicul chiar și-n otrava-a noua.

Cred că iubesc, că fagii-și fur straiul din magnolii;

Pe-un colț de pat stă noaptea, să nu-și trezească roua!

 

S-a-nnărăvit chitara de plajă andaluză,

Prin somn adelirându-și cer și delir: te amo,

Din țara unde jarul e cântec pân’ la spuză,

Iar de-o întreb de tine, hoțește-mi zice: Cheam-o!

 

Departe-n fundul luncii – tristețea unui graur!

Ca florile de smirnă va mirosi pelinul.

De unde ia apusul tighel mărunt de aur,

Și-al cărui sânge urlă-n lumina lui rubinul?

 

De-a fost cândva o mie, va fi și-a doua noapte,

Că nins va fi migdalul cu ne-ndrăznite șoapte.

 

PSALM DE-NTOARCERE-N SONET

 

Am să-ndrăznesc povață să dau ierbii,

Ușor obrazul peste mine pună,

Ca pe-o vioară adăpându-și  cerbii

Cu limpezirea nopților din strună.

 

A carillon chema-va carioca,

Nestins de zări e-n cântec, deci întornu-l;

Din Algonquin și până la Muskoka,

Rar, albi mesteceni, o s-adie cornul.

 

Mi-e cerul mării-n roșu, ce însamnă?

Urechea pun s-ascult ce-ndrumă drumul,

Cum celălalt meridian condamnă,

Cu fratele arțar pierzând ghiordumul.

 

Ca melc mă voi retrage, plin de seară,

Sonetului cu viță ca la țară.

 

 

PSALMUL CE-A NĂSCUT LUMINA

 

Cum poate fi iubire de n-o urzică frica,

Și nezdrobit de valuri mărgeanul de ostrov?

Taborului colibă-Ți făcui ca rândunica,

Măsuță-n trei vocale precum a lui Rubliov.

 

Departe-i Galileea… Dau râpilor zănoagă!

O boare spre părelnic ecouă-n crepe-de-Chine;

Hulubul sfânt e condor, sigiliul ce se roagă,

Au dragostea nu-i zborul heraldic, victorin?

 

La ce-mi ajută voia, când ciuruit mi-e scutul?

Chiar pân’ și buruienii nu-I scapi de înflorit!

Din pielea bietei capre, drăcesc făcură cnutul!

Cum primul rod al gurii – Cuvântul, răstignit?!

 

Că buzele, nu vântul, în lume-au iscat vina,

Și totuși, nu-i sărutul  ce ne-a născut lumina?

 

 

PSALMUL CULES DIN CUMPĂNIRE

 

Gând ros, mâncat de mană… Îi stă s-adoarmă seara!

Hambar de-ai fost, din treier, comorile-ți sunt pleava.

N-a fost pe-aici o școală? Cum de stăpână-i moara,

Nălucă înspre verde, subțire ca otrava?

 

Te clevetește iarba că-n strană-ai pus orgoliul

Și duci la braț chitara cu coapsă andaluză…

Nici n-ai murit și stanca e-n vârf de casă, doliul,

Fără a ști că-n muguri mai este bumb la bluză.

 

Omar Khayyam, ce zice Prietenul pe roată?

Nu pui petrolul lămpii, ci vinul în ulcioare,

Deci cântă-mi de-adumbrirea pe umăr alb de fată

Și pentru ce nu spinul, ci flacăra mă doare?

 

Cel trist nu vede pâinea, ci paiul smuls din țarnă.

Cât dragostea mi-e cupă, uită de-olar, și toarnă…

 

PSALM CU TINERI DIN LICEU

 

Răcoare de lumină, făcând din palme scafă,

În loc să-mi stâmperi setea, te risipeai hârjoanei,

Zbughindu-o, când noaptea-ți scăpa de sub agrafă,

Trezind în flori ziditul, din trup de pom, al Anei…

 

…despre Izvorul Negru să tacă-n codri cornul

Și de-un podeț cu înger trecându-o în peste!

Să-nșoape menestrelul pe unde unicornul

Sporea, din flaut negru, apusul de pe creste.

 

Doar mușchi, cânta-i-ar drumul, cu gadini și parihle,

Până la porți de-aramă, acas’ la Sfânta Miercuri.

Taci, menestrel cum toamna mi-o stinse printre sihle…

„Hei, dragă Arhimede, ai adormit pe cercuri?

 

Examenu-i la ușă, ce-o să ne facem oare?”

Răspund zâmbind: „Mi-e sete, și-aș bea cireșe-amare!”

 

PSALMUL CE-A SCĂPAT GÂNDIRII

 

Gândirea-ades se-ntoarce în bolnițe balcâze,

Unde-și greși coconul neprihănit, de flutur.

Din buchi culeg cerneala, nectaru-l las la gâze,

Că nu-ntrupi jar din paie, ci din rărunchi de butur.

 

Ce gust dai geloziei de-i aur sfânt poleiul?

De prea senină-i bolta, nu-i stă furtuna-n pungă?

Povești, cu stea în frunte, din nuc le fură teiul

Până păcatu-și bate catismele în dungă.

 

Tu, răsfățata mării, vioară și stihie,

Porți șapte anotimpuri în zvârcolitul humii,

Ce bine-ți stă ascunsul sub vălul geloziei,

Mireasmă de lumină de la-nceputul lumii.

 

Din iad și rai faci una, le-nvolburi spuma-n frâie,

Cărbuni’ aprinși nu-s oare sămânță de tămâie?

 

 

PSALM LA ȘASE, ÎN AMURG

 

Prin mine trece lumea, ca apa-n scoc tristeții!

Păstrez din păpurișuri oglinzi cu ipochimeni,

Din geana-ți arcuită, luci treaz al dimineții,

Spre codrii făr’ de-ntoarceri, înconjurat de nimeni.

 

Las în adâncul nopții o buhă în diată,

Francois Villon descâlce-mi fir încurcat spus lunii,

Și-n Eufrat poveștea cu noi, din niciodată,

Când ne zburau prin luncă sumerieni lăstunii.

 

Un câine altui câine îi va urma trăsura,

În loc de clopot, sturzul arțarii o să-mi cheme,

Olarului din țarnă îi voi plini scriptura

Cu-o viață spulberată prin crivăț și poeme.

 

Și va fi semn, din ceruri, cum n-a văzut Canada:

Din nori natali, Cel-Veșnic, va slobozi livada.

 

 

PSALMUL DE PRIN ATLANTIDA

 

Cercai din luminândă, subțire ca un fum pe

Trezirea dimineții, nălucii să-i prind firul

Comorilor, blestemul din grinda pietrei scumpe

De-a-mi adăpa din sete și ochiul, și respirul.

 

Mărgeanului – oglindă, în zid de os luminii,

Nu mlădierea coapsei, prin cărămizi ca moaște,

Că neîngăduința cântam prin iad Grădinii;

Nu-n rumen fruct – ispita, ci-n frica de-a cunoaște!

 

Ca prin pustiu morgana în vârf de munți, castelul.

Lui Caron smulg obolul și milă-i dau ca vornic,

Crai-Nou, doar jumătate ne-arată din inelul

Din fosta Atlantidă, dintr-un străfund de ornic.

 

Oriunde-ai fi, în noapte stă psalm aprins la geamuri,

Ca primul nins al lunii migdalului  pe ramuri.

 

 

PSALM CE SE OGLINDĂ-N PSALM

 

Chiar orb, toiagul vede prin ciocănindu-mi drumul,

Că-i flacăra, nu pașii, nenumărații ce mor. Se

Cunoaște cum se zbate, nu zloata naște scrumul.

La ușa Ta, de-o viață, tot scriu iubirea-n Morse.

 

Precum un cedru-asemeni, închipuiesc rășină,

Dintr-un străpuns sub aripi, cădesc cu nard sublimul,

N-aduc nici boi, nici capre; jertfesc lumina lină,

Din zeci de ochi, să soarbă mireasmă, serafimul.

 

Și-s mut precum migdalul sub primele omături;

La ce folos e vorba ce vântu-și dă la treier?

Când inima Ți-e mamă, în toate-mi ești alături,

Utrenii cânt prin iarbă, cu fratele  meu greier.

 

E rug aprins sonetul și psalmul lui descalțu-l,

În fața arcei, David înstrună primul valțul!

 

 

PSALMUL CE-A FOST DIN ALABASTRU

 

Ce gust să aibă pâinea, de inima nu-i frântă,

Și sarea dacă-și neagă din lacrimă izvodul?

Rugină-i sârma strunei, de iadul nu-și frământă;

Sămânța ce se sparge nu-și învenină rodul?

 

Doar marea și nebunii iubirii fie-i graiul,

Pentru tării stihia-i, n-o pui cu-n sfat în zgardă,

Că sacru este vinul, de ne-a-mbătat rubaiul

Cum să te joci cu focul pe buze ca să ardă.

 

Pe umăr lasă-ți noaptea și cântă-mi numai firul

Din ceas de râu, al apei ce nu s-o mai întoarce,

Că țepii sunt târziul, cântându-și trandafirul

Ce din apus rănirea atât de crud și-o toarce.

 

Cât poate ca să doară aroma de albastru!

– Ai grijă, ciobul taie că-i psalm din alabastru!

 

PSALM LA SPOVEDITUL SERII

 

O fi păcat lumina, nespusa, ce înțeapă

Pe unde-apusu-și cere răscumpărări din rană?

Nu-ntorci în mâl un lotus din cruda lui năstrapă.

Dai vorba, poama umbrei, milogilor pomană,

 

Dar îți păstrezi negraiul, ascunsul cer, ca vinul,

C-or cere-ndrăgostiții să torni din duhul strunii

Fluida-nveșnicire, rostită de-a rubinul,

Când buze-ntreabă-n taină descântecele lunii.

 

Greșit am fost ninsorii, de-am imitat migdalul,

Cercând cam ce gust are spre alb necunoscutul?

Că n-a dansat vreodată ca-n inimă chimvalul

Cu-atâta străvezime-n tot ce lumină lutul,

 

Iar de-am greșit  veciei, ciuntind c-un hat tărâmul,

Ne-o pocăi sărutul pân’ o-nflori salcâmul!

——————— 

Dumitru ICHIM

Kitchener, Ontario, Canada

6 iunie 2019

 

 

 

 

 

 

Hristos s-a înălțat!

 

Hristos s-a înălțat! Ce vorbă sfântă
Îți simt prea bine ochii-n lacrimi uzi
Și sufletul cum către Cer se-avântă
De câte ori creștine, o auzi .

Sfârşitul creştinismului antic

Secolul VII marchează începutul unor fenomene istorice care au afectat profund evoluţia creştinismului în sud-estul Europei. Cel mai spectaculos dintre ele este puternicul recul al creştinismului între Dunăre şi Peloponez, din Illyricum până pe coastele Egeei, datorat restrângerii teritoriale a Imperiului (după 602), existenţei khaganatului avar (568-796), formării „sclaviniilor” (uniunilor tribale slave) în sudul Dunării şi, apoi, a hanatului bulgar (679-681). Acest masiv regres se constată peste tot: depopularea provinciilor, dispersarea comunităţilor, distrugerea bisericilor, abandonarea parohiilor de preoţi, aneantizarea episcopatelor. În sensul acesta, situaţia a fost mult mai dramatică decât pe vremea stăpânirii hunilor (375-454): arhiepiscopia Justiniana Prima a fost abandonată, pierzându-şi complet identitatea, episcopii din Noricum  (4) şi Pannonia (3) s-au refugiat în Italia, soarta celor din Dacia Ripensis şi Moesia Prima nu se cunoaşte, episcopul din Durostorum s-a retras la Odessos (Varna), în Moesia Secunda. În fapt, cele mai multe sedii episcopale din sudul Dunării îşi încetaseră, în cursul secolului VII, existenţa după secole de activitate.

În concluzie, tăvălugul slav, după 602-614, a provocat o bulversare de proporţii, o adevărată dislocare, în sudul Dunării şi zona Pontului, cu consecinţe etno-demografice, religioase şi instituţionale: organizarea ecleziastică, ruperea creştinătăţii dunărene (veche de secole), un reflux al romanităţii care avea să influenţeze negativ evoluţia creştinismului din spaţiul carpato-dunăreano-pontic. Aflat într-o situaţie foarte gravă, creştinismul n-a fost şters cu desăvârşire din regiunile sud-est europene (dar s-a susţinut acest lucru), el a fost „total dezrădăcinat” (Fr. Dvornik). Au dispărut formele superioare de organizare bisericească, a încetat sistemul urban şi episcopal, au fost întrerupte legăturile canonice cu Roma şi Constantinopol, a avut loc slavizarea aproape completă a unor regiuni, dar au supravieţuit grupuri (nuclee) creştine pe ţărmul pontic şi adriatic, chiar în interiorul peninsulei, aceasta a fost o realitate, fundamentul reorganizării structurii bisericeşti în momentul reconquistei bizantine (secolele IX-XI). Au fost nuclee „neoficiale” (în catacombe) de iradiere a creştinismului  printre slavi şi apoi bulgari, populaţii păgâne. Existenţa unor biserici „ în părţile barbare” e dovedită de actele conciliilor V-VI (691-692). Prin urmare, nu a existat o discontinuitate totală între creştinismul secolelor IV-VI şi cel din secolele următoare (VII-X), precizare importantă pentru înţelegerea evoluţiei istorice din spaţiul românesc.

 II. Creştinismul medieval (secolele VII-X)

     Decăderea creştinismului în Dobrogea. Decadenţa politică şi militară a Imperiului, la sfârşitul secolului VI şi începutul secolului VII, invaziile avaro-slave (584-587), ruperea limesului dobrogean (scythan), în 614, şi constituirea hanatului bulgar în sudul Dunării (680-681) au deschis o pagină întunecată în istoria Dobrogei. Timp de mai multe secole, viaţa în spaţiul dintre Dunăre şi Mare, fără a înceta, a trecut în registrul minor al istoriei: controlul Imperiului s-a restrâns, structurile administrativ-politice s-au simplificat, urbanismul a fost înlocuit rapid de ruralizare, populaţia s-a dispersat şi s-a diminuat, habitudini şi practici de secole au dispărut, cultura orală ia locul celei scrise, traiul era modest. Dacă acesta era cadrul general, în secolele VII-X, nu alta era situaţia în plan religios-comparativ cu viaţa creştină intensă şi organizată, în aceste secole, peisajul este dezolant. Discontinuitatea este şi aici nota dominantă, sistemul episcopal practic dispăruse-în secolele VII-X, nu cunoaştem nici un episcop tomitan, însăşi mitropolia Tomisului încetase de fapt să mai existe.

Până la recuperarea Dobrogei de către Ioan Tzimiskes (969- 976), în anul 971, nu avem nici o ştire certă despre organizarea bisericească a populaţiei din Dobrogea. O continuitate a comunităţilor creştine autohtone  şi a unor forme specifice de organizare şi conducere a existat, ceea ce presupune şi o viaţă creştină. În condiţiile politico-demografice din secolele VII-X, viaţa creştină era una autonomă, cu o ierarhie bisericească simplă, cu un cult sumar, esenţializat, în timp ce disciplina bisericească era relativă, iar moravurile laxe. Pentru secolele VII-X, materialele creştine lipsesc aproape complet, ca o consecinţă a bulversărilor şi a întreruperii legăturilor cu centrele bizantine-urmele creştine reapar abia după revenirea stăpânirii bizantine la Dunăre, în secolul al X-lea. Reinstalarea stăpânirii bizantine asupra Dobrogei a dus la refacerea organizării administrativ-politice, închegarea comunităţilor creştine, reactivarea structurilor bisericeşti şi construirea unor noi lăcaşuri de cult, multe din cele vechi fiind distruse de năvălitori. În localităţi precum Garvăn (jud. Tulcea)-sec. XI, Niculiţel (jud. Tulcea)-sec. XI-XIII s-au ridicat biserici, iar la Basarabi-Murfatlar, Cassian şi Dumbrăveni au fost întemeiate mănăstiri, în aceleaşi secole.

În acest interval, avem centre bisericeşti-episcopii la Dorostolon, Tomis, Axiopolis, în secolele XI-XIII-sedii episcopale au fost şi la Dinogetia (Garvăn), Noviodunum (Isaccea), la mijlocul secolului XIII, acestea ca şi întreg teritoriul dobrogean au fost puse sub autoritatea mitropoliei de Vicina, subordonată patriarhiei de Constantinopol. Lipsa informaţiilor istorice, a inscripţiilor, inexistenţa bisericilor şi a obiectelor creştine nu permit aprecierea  conţinutului de idei, credinţe şi practici ale locuitorilor fostei provincii Scythia Minor, în intervalul cuprins între căderea limesului dunărean (614) şi recucerirea lui Ioan Tzimiskes (971). Este cert că multe elemente ale creştinismului antic s-au pierdut, dar amploarea vieţii creştine din secolele V-VI, vasta reţea episcopală, aşezămintele monahale, numeroasele bazilici, dezvoltarea cultului, ataşamentul faţă de dogmele Bisericii universale, amprenta puternică lăsate de acestea  asupra societăţii scythane au reprezentat un suport important în secolele VII-X, atât de tulburi, iar fondul de valori ale credinţei creştine nu a fost anihilat.

De pildă, terminologia latină esenţială a creştinismului românesc s-a păstrat, zestrea creştinismului vechi, din secolele IV-VI, a fost fructificată, după 970, prin refacerea organizării bisericeşti, constituirea instanţelor ierarhice superioare, pelerinaje, circulaţia liberă a oamenilor, a ideilor religioase şi a materialelor creştine. Dar cele trei secole ce s-au scurs de la destrămarea, în prima jumătate a secolului al VII-lea, a organizării bisericeşti până la refacerea ei sub Imperiul târziu, a doua jumătate a secolului al X-lea, au reprezentat un interval de timp suficient de lung pentru a înlesni abandonarea sau estomparea unor aspecte ale credinţei, săvârşirea aproximativă a actelor de cult sau reactivarea unor atavisme (păgânisme) ale lumii vechi, precreştine. Desenele rupestre de la Basarabi-Murfatlar, semne simbolice păgâne şi creştine, figuri geometrice, semne alfabetiforme duc la concluzia că aici se vehicula un sincretism de tradiţii creştine primare cu practici cultuale păgâne de sorginte romană, slavă şi alte origini. Ipoteza aceasta aparţine lui P. Diaconu, într-un studiu din 1989, dar el pare greu de susţinut, o comunitate monastică independentă este greu de conceput. Descoperirile de la Basarabi reprezintă un aspect particular al creştinismului popular din regiunea Dunării de Jos. Ca o paranteză, precizăm că într-o scrisoare, din 1305-1306, a patriarhului Athanasios I către împăratul Andronic II (1282-1326) se fac aprecieri despre „cei care locuiesc în preajma Istrului şi despre care nu ştiu dacă în afară de nume mai venerează ceva din cele ale lui Hristos”-Fontes, IV, p. 143. În secolele VII-X, Scythia se numea Istros. Avem de-a face cu o forma mentis, rezultată din congruenţa fondului local de sorginte antică şi romană-bizantină cu accente ale cultului oficial şi ecouri heterodoxe (R. Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti).

Ritul funerar, în Dobrogea, în secolele VII-X: se constată o realitate discutabilă, şi anume, coexistenţa înhumaţiei cu incineraţia. Mormintele de incineraţie au fost puse pe seama slavilor, păgâni, sau bulgarilor, dar mulţi arheologi români consideră că ele aparţin populaţiei autohtone romanizate, care fie rămăsese păgână, fie era creştină dar se incinera după obiceiul antic, fie abandonase credinţa strămoşilor sub impactul slav. Dar susţinerea aceasta pare puţin plauzibilă. Istoricul I. Barnea crede că, după secole de practicare susţinută a înhumaţiei, într-un cadru bisericesc ce a cuprins întregul teritoriu dobrogean, ar fi cu totul neobişnuit ca populaţia creştină a provinciei să fi abandonat, fie şi sub presiunea slavilor păgâni, ritul creştin al înhumaţiei. Putem concluziona că întreaga dezvoltare religioasă (creştină) din secolele anterioare în Dobrogea (teritoriul scythan) ne împiedică să considerăm că urmaşii populaţiei creştine daco-romane şi greco-romane ar fi practicat incineraţia ! Mormintele de înhumaţie aparţin creştinilor locali sau protobulgari păgâni sau pe cale de creştinare. O dată cu dispariţia incineraţiei, după secolul al X-lea, numărul mormintelor de înhumaţie creşte simţitor în Dobrogea.

Un fenomen important ce datează din secolele VII-X, cu implicaţii mari în viaţa religioasă a românilor, este pătrunderea unor cuvinte de origine sud-slavă în vocabularul limbii române, aspect legat de procesul complex de interculturaţie între populaţia dunăreană-pontică, romanici şi slavi, bizantini, bulgari, la finele primului mileniu. Pe de altă parte, contactul cu neamurile slave a determinat pătrunderea, mai întâi pe cale populară, apoi pe cale instituţională, din secolele IX-X, a unor cuvinte originare din patrimoniul lexical slav în greaca bizantină, albaneză şi română. Acest aspect este strâns legat de creştinarea slavilor sudici şi a bulgarilor, şi de organizarea structurilor bisericeşti în teritoriile controlate de aceştia, precum şi de recunoaşterea limbii slave ca limbă liturgică, introducerea alfabetului chirilic şi dezvoltarea literaturii religioase sub ţarul Simeon  (893-927). În acest context, lexicul religios al limbii române sud-dunărene a început, poate mai timpuriu decât în stânga Dunării, să primească o serie de termeni vechi slavi (bulgari) ce desemnau aspecte ale vieţii religioase creştine: vlădică (sl. vladika), popă (sl. popu), călugăr (gr. kalogeru), stareţ (sl. starci), duh (sl. duhu), rai (raj), iad (sl. jadu), sfânt (sl. svetu), mucenic (muceniku), moaşte (mosti), jertfă (zretva), slujbă (sluzba), molitvă (molitva), pomană (pomenati), hram (hramu), taină (tajna), smerenie (smerjenje), milă (milovati), utrenie (utro), vecernie (vecer).

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

5 iunie 2019

Omul are valoarea arătată de jertfa de pe cruce. Când omul trăieşte adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte; nu mai poartă un nume, ci poartă un număr.”

(SFÂNTUL ARSENIE BOCA)

   Zestrea moştenirii profetice a Neamului pelasgo-traco-geto-daco-român, prin undele izvorului ei sacru, permanent, erudiţia asumată, adânca cultură, oceanografia ştiinţifică, multitudinea lucrărilor prin excelenţă toate de referinţă universală îl aşează merituos pe marele istoric GHEORGHE BUZATU în Galeria Corifeilor Istoriei: Herodot, Strabon, Socrates, Dio Casius, Sozomen, Mommsen, M. Costin, I. Neculce, Densuşianu, Eminescu, Bălcescu, Haşdeu, Pârvan, Daicoviciu, G. Brătianu, Andreas Hillgruber, S. Dragomir, Şt. Pascu, D. Onciul, Gr. Nandriş, N. Iorga, I. I. Nistor, C. Papanace, Muşat, Liviu Stan, N. Şerbănescu, Cornel Bârsan, I. Scurtu, G. D. Iscru și nu în ultimul rând, prietenul său, Gheorghe Jipa Rotaru.

   În comuna Sihlea a judeţului Vrancea, în ziua de 6 Iunie 1939 s-a născut viitorul mare OM, viitorul mare PROFESOR, viitorul mare ISTORIC: GHEORGHE BUZATU.

   Studiile primare şi liceale le-a parcurs în oraşul Râmnicu-Sărat, iar cele universitare în Cetatea-Capitală a Iaşilor, în cadrul secţiei Istorie a Facultăţii de Filologie-Istorie. Licenţiat în Istorie în 1961, devine cercetător al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, apoi doctor în Istorie în 1971 şi secretar ştiinţific pentru un deceniu şi jumătate.

   Din 1992, istoricul Gheorghe Buzatu alături de alţi colegi se desprind de Institutul „A. D. Xenopol”, fondând împreună Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană, dependent de filiala ieşeană a Academiei din România.

   După anul 1990, faima cercetătorului Gheorghe Buzatu căpătată în domeniul studierii arhivelor interne şi externe îi conferă autoritatea de ilustru Magistru.

   Din anul 1997, ocupă catedra universitară a Facultăţii de Litere şi Istorie din cadrul Universităţii Craiova, predând cursurile de „Istorie contemporană universală”, precum şi cele privitoare la „România în relaţiile internaţionale în epoca contemporană.”

GHEORGHE BUZATU – OMUL

  

   Paralel cu slujirea şi slăvire lui Dumnezeu, Oamenii aleşi sunt hărăziţi de Proniator să vegheze continuu, să lupte permanent, să se asume plenar, să se dedice trup şi suflet, să se jertfească cu toată fiinţa sa, să înfăptuiască zidiri măreţe, creştine, suprafireşti pentru a conferi Ţării un sens nou al devenirii istoriei noastre naţionale.

   Din sacralitatea ţărânii sfinte cernută din zorii lumii create de Dumnezeu, plămădită din truda milenară, din jertfa seculară străbună, din eroismul legendar strămoşesc, din spiritualitatea profetică a Neamului, din omenia Naţiei covârşitoare prin care a cuminecat lumea, din trunchiul neamului său moldav în care a crescut viguros bunătatea ortodoxă, din spiritul cucernic al mamei ori din fulgerarea semeaţă a tatălui a odrăslit ca un Stejar voievodal, Omul creştin – Gheorghe Buzatu.

   Am avut marea bucurie, chiar privilegiul rar să-l cunosc pe acest OM şi să mă apropii în măsura în care cu măsura mea mă puteam apropia de el.

   Atmosfera încărcată şi înfrumuseţată de sărbătoare care emana în preajma personalităţii sale uriaşe, unde se aşeza discipolul smerit ca un drumeţ la poalele unui falnic munte, praznicul boieresc îmbelşugat de diverse bunătăţi, prins sub ispita şi licoarea lui Bachus, netezea apoi calea unui banchet filosofic ca cel al lui Platon.

   Se întrupa în el mireasma pâinii calde, coapte, rumenite, frânte, aburinde spre dăruire, de sărbătoare peste care se prelingea potirul mare cu vinul cel mai nobil în care marii boieri îşi oglindeau viţa aleasă, îndemnându-te cucernic să te împărtăşeşti.

   OMUL creştin Gheorghe Buzatu a fost un mare Boier ortodox: simplu şi profund, modest şi aristocrat, blând şi autoritar, paşnic şi războinic, calm şi furtunos, râu limpede, cristalin şi cascadă cu mare revărsare tumultoasă, apă şi foc, adiere şi viscol, ardere şi nemistuire, bucium şi tunet, licăr şi fulger, cucernic şi serafic.

   Omul masiv, ca odinioară Petre Ţuţea în toată splendoarea gândirii sale profetice, părea dăltuit din cremene carpatină cu alură de Sfinx, cu frunte lată de Ceahlău, cu ochii mari, râuri-albastre în care se privea surâzând cerul, iar pe sub privirea de şoim care plana în jurul capului mare de bour, se răsfrângea parcă heraldica legendarei Vlaho-Moldova. Umerii largi, puternici pe care se pot sprijini un mare şir de strămoşi, conturează trupul unui om greu, aşezat peste Istoria Neamului, stând de veghe la cumpăna dintre veacuri, dintre milenii. Braţele vânjoase ca celebrele trecători de la Mănăstirea Polovragi, încadrează bustul masiv ca al unui imperator trac. Mâinile de piersică coaptă care au modelat legiuni de ucenici, sunt primitoare, sunt repere cardinale care binecuvintează fapta în spicul de grâu al gândului încolţit în cuvântul mănos. Picioarele de colos ca ale celebrului Rodos au lăsat dâre adânci peste Cronicile ţării de la un capăt la altul, de la un ţărm la celălalt. Vorba pogorâtă ca o mişcare de apă susură peste vreme curgerea izvorului românesc înspre veşnicie.

   Cinste părinţilor lui! Cinste Moldovei sale sfinte! Cinste Dacoromâniei noastre!      

 

      GHEORGHE BUZATU – PROFESORUL

      Flacăra arzândă a spiritului său enciclopedic i-a aprins Corola erudiţiei culturale deschizând ştiinţei noi direcţii, fenomene şi căi de înnoiri imperative.

   În Agora Aulei universitare din Cetatea Banilor, Cetatea marelui Întregitor de Neam, Mihai Viteazul, Profesorul şi-a dospit opera colosală, desăvârşindu-şi vocaţia de mare Dascăl, adulat de studenţi, stimat de colegi, venerat de oamenii mari, iubit de prieteni, admirat în taină de adversari.

   Paralel însă, cu acele cursuri de referinţă expuse într-o retorică aleasă, profesorul Gheorghe Buzatu a sprijinit profund integralitatea făuririi Istoriei în contextul refacerii ei, a reînnoirii ei sub alte criterii ştiinţifice, cu predilecţie cea a cercetării arhivelor.

   Raportat la acest lucru privind natura cercetării arhivelor, îmi exprim cu maximă autoritate şi responsabilitate creştină punctul de vedere:

a)    documentele de arhivă nu sunt elementele definitorii decât în cercetare, dar nu şi în stabilirea adevărului istoric;

b)    documentele de arhivă au un rol cumpănitor, precumpănitor în cercetarea istorică, dar nu fundamental în aflarea Adevărului, fiindcă  documentele poartă întotdeauna pecetea „învingătorului”, care nu e din tabăra Adevărului.

   Alegerea urmării spiritului naţionalist, a mărturisirii creştine, a vocaţiei de Dascăl -cea  a înfrumuseţării de conştiinţă morală a tinerilor este suprema chemare hărăzită oamenilor de caracter unde înfloresc permanent onoarea, demnitatea şi iubirea.

   De la catedră, profesorul Gheorghe Buzatu a păşit în amvonul parlamentului, „ocazie cu care a promovat în acest for politic suprem al ţării interesele naţionale şi a militat pentru aşezarea societăţii româneşti pe valorile statornice ale solidarităţii umane, ale dreptăţii sociale şi ale moralităţii desăvârşite. Prin valoroasa operă ştiinţifică şi didactică, întreaga activitate profesională şi politică, prof. Gh. Buzatu şi-a câştigat un loc de frunte în seria personalităţilor care şi-au pus amprenta, în mod constructiv şi benefic, asupra funcţionării unor instituţii reprezentative în ultimii 20 de ani din istoria României.” (Dumitru Otovescu – prof. univ. dr., Decanul Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane al Universităţii Craiova, în articolul: Importanţa şi rolul <<Oamenilor Mari>> în afirmarea Culturii naţionale)

   GHEORGHE BUZATU – ISTORICUL

    Istoricul de vocaţie, cercetătorul de excepţie, slujitorul prin excelenţă este prin însăşi natura sa spirituală un creştin naţionalist hărăzit a ajunge ctitor de Patrie, ctitor de Neam. El rămâne peste arcul timpului o permanenţă a veşniciei dacoromâne.

   În „Arhivele secrete” – Eminenţa cenuşie a Istoriei noastre – Gheorghe Buzatu a desecretizat secretele Arhivelor.

   Diversitatea genurilor şi categoriilor de documente cercetate, deşi a avut o natură preferată, memorialistica, n-a exclus nici credibilitatea, promptitudinea şi exactitatea celorlalte genuri abordate: jurnalele, memoriile, amintirile, mărturiile, depoziţiile.

 

   Calitatea mărturiilor şi cantitatea surselor culese cu trudă şi migală, adunate cu grijă sacră, împodobite cu nobleţea sa valahă, le-a folosit prioritar îndeosebi pentru tematica celui de-al doilea război mondial şi în mod expres la reaşezarea Mareşalului Ion Antonescu pe locul său de merit, pe locul său de brav ostaş, pe locul său de onoare, pe locul său de demnitate, pe locul său de creştin naţionalist, pe locul său de eroism, pe locul său de jertfă, pe locul său de martir, pe locul său de ROMÂN.

   „Mareşalul Ion Antonescu, intrat deja în legendă. O legendă care, cu trecerea timpului, a prins, nimic mai simplu, contur, iar în cele din urmă s-a consolidat temeinic, astfel că, astăzi, orice tentativă de a o „demola” ori ridiculiza stârneşte, în cel mai fericit caz, milă.” (Gheorghe Buzatu, Trecutul la judecata istoriei, Ed. Mica Valahie, Bucureşti-2006, p. 9)

   Coroborarea informaţiilor memorialistice cu documentele de arhivă şi apanajul strict al regulei cronologice, desprind şi întregesc conturul evenimentelor, faptelor, dând măreţie operei, bucuria realizării ei, dar şi grandoare personajului ca o Icoană vie:

„Mareşalul Ion Antonescu este mai prezent decât oricând în inima şi conştiinţa românilor. Niciun fel de dictatură, cât de violentă ori de paşnică, nici cea comunistă şi nici cea democratică de faţadă, nici prostia şi nici răzbunarea neghioabă, nici cenzura, legiuirile strâmbe şi propaganda cea mai persistentă şi sofisticată, dinspre stânga, dreapta ori de la centru, nu au reuşit şi nu vor reuşi să-l <<detroneze>> ori să-l compromită pe Mareşal în ochii poporului său.” (ibid., p. 9)

   Între destinul Istoricului Gheorghe Buzatu şi cel al Mareşalul Ion Antonescu s-au întreţăsut asemănări, previziuni, comuniuni, slujiri, chemări, alegeri şi jertfe.

   Amândoi s-au născut în Zorii verii lunii Iunie. Amândoi şi-au legat şi împletit destinul cu Ţara. Amândoi au urcat pe culmile de azur ale măreţiei şi demnităţii. Amândoi     s-au adus jertfă curată pe altarul Neamului. Amândoi au fost mareşali: unul al Naţiei, celălalt al Istoriei. Pe cel din urmă, ca misiune sacerdotală de teolog, l-am „uns” eu și toți cei care l-au prețuit.

   Şi, ca aura Icoanei Mareşalului, Erou – Martir să rămână incandescentă posterităţii, redăm un fragment din Scrisoarea Colonelului (r) Sterea Costescu adresată Generalului I. Antonescu, la 5-7 Ianuarie 1941.

[…] Timpurile au trecut, fiecare urmându-ne destinul hărăzit de colo de sus de tot. Dintre toţi ai avut parte de cel mai frumos, dar în acelaşi timp şi de cel mai greu destin, pe care trebuie să-l parcurgi până la capăt. Căci o ţară întreagă stă în aşteptare, ascultând, privind, citind, interpretând tot ce faci! Ca şi altă dată, îngăduie-mi, dar, ca de aici mai departe să ridic paharul, făcând şi eu urarea mea, care să dea Dumnezeu să fie vorbire de profet: În anul 1942, Sfântul Ioan Botezătorul şi Înainte Mergătorul – patronul ce ai – să ajute ca să împlânţi iarăşi tricolorul nostru pe ţărmurile Tisei, de la obârşie până la vărsare în Dunăre. Să ne redai Cadrilaterul, căci la mare sunt plămânii ţării şi avem nevoie de plămâni mari şi puternici, ca să putem respira în voie. Cartierul General, de unde să porneşti noua acţiune mult aşteptată, să-l ai nu la Alba Iulia ci la Turda, căci acolo ungurii au tăiat capul lui Mihai. De la Turda să pornească dar şi acţiunea de răzbunare, pentru decapitarea Ţării prin smulgerea Ardealului.

   Legământul de la 1902 să-l ai mereu pavăză a inimii, căci acolo la Turda, odată şi odată, noi, colegii din <<Promoţia XIX – Turda>>, va  trebui să te sărbătorim, cum n-a mai fost încă nimeni sărbătorit. Aşa să-ţi ajute Dumnezeu! Aşa să te ocrotească Sf. Ioan Botezătorul! Aşa să fie!

                                                                         Colegul Colonel Sterea Costescu

                                                                                              Focşani

   (A.N.I.C., fond PCM – CM, dosar nr. 563/ 1942, f. 400 – 401)

    Pantheonul spiritual Gheorghe Buzatu cuprinde peste 21 de volume-autor, peste 43 volume coordonator/ editor, peste 253 de studii şi articole şi mult mai multe altele, editor/ coordonator al colecţiei Românii în istoria universală, din care în intervalul 1986-2009, s-au publicat 139 de volume, la care se adaugă responsabilitatea de redactor-şef al revistei „Europa XXI”, publicaţie a Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei Iaşi a Academiei din România, membru în colegiile de redacţie ale publicaţiilor: „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D. Xenopol – Iaşi (1984-1989); după 1990, „Moldova”, Iaşi; „Dosarele Istoriei”, Bucureşti; „Historia”, Bucureşti; „Document”, Bucureşti; „Saeculum”, Focşani; „Analele Universităţii din Craiova. Istorie”. Editor: „Curierul de Iaşi”. Membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi Memorie vie a Românilor.

   Alături de bogata sa activitate ştiinţifico-pedagogică de prim rang, profesorul Gheorghe Buzatu a mai realizat şi un fapt inedit în cariera sa deosebită, aristocrată.

    În anul 2008, unul dintre copiii familiei ascunse  în subsolul  Mitropoliei din Cernăuți, cetățean israelit a început demersurile pentru acordarea titlului de Drept între popoare, Mitropolitului Tit Simedrea. Documentația necesară, mireană dar și profund religioasă, prin care se făcea dovada asupra faptului că întreaga Biserică Ortodoxă Română nu a avut niciodată comportament antisemit, Mitropolitul Tit Simedrea fiind doar cazul particular ales, a fost realizată de Maria Nuşa Nicoleta Nistoroiu, o înfocată partizană a adevărului istoric, îndrumată şi sprijinită de  istoricul Gheorghe Buzatu. Efortul cercetării s-a finalizat cu acordarea calității de Drept între popoare, Mitropolitului Tit Simedrea, fără a rămâne, în schimb, nici o referire la munca de cercetare a celor ce au realizat dosarul respectiv.

   Nu trebuiesc uitate nici celebrele şi fulminantele discursuri din Parlamentul României, prin vocea sa de tunet, de răzeş, urmaş al Răzeşoaiei, de fiu al Vrancei, de Vicepreşedinte în Amvonul acestui fost, cândva, un înalt Forum de dezbateri ideologice, de înfruntări şi confruntări erudite, ca odinioară ale celebrului orator profesorul ieşean Alexandru Constantin Cuza, care milita pentru „apărarea naţiunii româneşti şi a legii creştine strămoşeşti în orice domeniu, precum şi în reintegrarea neamului românesc în drepturile sale fireşti: România românilor!” (Gabriel Asandului, A. C. Cuza –Politică şi Cultură, Ed. Fides, Iaşi-2007, p. 196).

    Memorabile sunt întâlnirile istorice, de comuniune tainică, patriotică, naţionalist creştină, ospitaliere, de la Maia, fosta moșie Catargi – Amfiteatrul de istorie al Comandorului prof. univ. dr. Jipa Gheorghe Rotaru, cu înnobilarea an de an a altui Cavaler de Clio, primul fiind prof.univ. dr. Gheorghe Buzatu.

  Și astăzi,în memoria celor prezenți se simte dorul de Mareșalul Istoriei Gheorghe Buzatu, fiind însă prezent permanent prin  multiplele lansări de carte rară, prin participarea dragilor basarabeni dar și cu întreţinerea flăcării românismului de inimosul vâlcean Ion Măldărăscu şi selecta sa Societate Art-Emis împreună cu  flamura purpurie ce răspândeşte cardinal Lumina Adevărului, a Donei Alba Popescu – marea Străjeră de la hotarele Neamului nostru geto-dac primordial.

  

     Ca Om, fiul Vrancei, Gheorghe Buzatu s-a aşezat în rândul OAMENILOR MARI.

     Ca Istoric, Gheorghe Buzatu s-a înscris în Panteonul Istoriei naţionale şi universale.

   Ca Profesor, Gheorghe Buzatu prin polivalenţa profesională a realizărilor şi-a conferit o PERSONALITATE universală covârşitoare.

   VIVAT ACADEMICA, VIVANT PROFESSORES!

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 2 iunie 2019

Nu-i aşa că, în mintea noastră, nimic n-ar putea opri Judecata de Apoi? Nimic nu ne-ar putea sustrage acestui eveniment implacabil şi ireversibil?

Şi dacă totuşi Frumuseţea a fost lăsată de Dumnezeu pe lume tocmai ca să ne putem „sustrage” Judecăţii?…

Ca să fim găsiţi prinşi în Judecata Frumuseţii acestei lumi! Ca din ea, să avem puterea să stingem orice altă Judecată…

Pentru că acest sentiment nu ne este nefamiliar. L-am mai avut când ni s-a născut primul copil. În ziua în care ne-am căsătorit. În ziua, poate, în care am făcut un pelerinaj la Ierusalim. În ziua în care ne-am împăcat cu cineva. Atunci am simțit că pentru noi, în acel moment, Judecata parcă… s-a „oprit”.

Iată ce putem face din nişte nori, iarbă, soare şi un drum cu maşina (Rădăuţi-Putna).

Zile neterminate şi La Mulţi Ani de ziua copilului!

P. Iustin

***

Seninul din inima cărţilor, volum recent apărut, autor Vasilica Grigoraş este al doilea din seria referinţe critice, după Izvoare nesecate – însemnări despre oameni şi cărţi, aceeaşi editură Pim, anul 2016. Propriile cărţi, bogata experienţă ca profesor, apoi studiul şi exerciţiul asiduu ca specialist în domeniul bibliografic întru facilitarea  accesului la informaţie după anii 1990-1991, implicată fiind în cercetarea, identificarea şi restituirea unor documente interzise în vechiul regim, o recomandă pe Vasilica Grigoraş ca om al cărţilor. Cu generozitate şi respect faţă de cuvânt acordă atenţie scrisului mai multor autori făcându-ne cunoscută propria viziune asupra poeziei sau prozei contemporane. Imprevizibilul, metafore memorabile, lirismul involuntar, abilitatea de a schimba registre, ludic sau grav, transpar în dorinţa autoarei de a ne împărtăşi bucuria descoperirii unui text reuşind să ne facă complici seninul-ui din inima cărţilor, prin lectură.  Prefaţată şi postfaţată încă din stadiul de manuscris de către scriitorul, eseistul şi criticul literar Nicolae Busuioc (Iaşi),  respectiv scriitoarea, poeta şi jurnalista Veronica Balaj(Timişoara), cartea este o culegere de recenzii publicate online sau în periodice de literatură, începe cu câteva citate despre carte şi se încheie cu referinţele critice ale unor cunoscuţi oameni de litere, culese din perioada 2001 – 2019.

Aruncând o privire asupra cuprinsului observ că sub lupa criticului s-au aflat douăzeci şi cinci de titluri: proză, poezie clasică şi modernă, interviuri, haiku, senryu şi gogyohka, şi evident autorii, prin personaje sau mesajul cărţilor. O diversitate de genuri literare sunt interpretate minuţios şi responsabil din perspectiva cunoscătorului fiecărui gen, acestea regăsindu-se şi în propriile volume. Discursul fluent, uşurinţa şi capacitatea de a diseca conţinutul, evocarea situaţiilor şi descoperirea talentului autorilor de a crea şi planta personajele în propriile scenarii realiste, romantice,  metafizice etc.,  sunt surprinse şi creionate  în adevărate exegeze, presărate pe alocuri cu judecăţi de valoare asumate: pilde, îndemnuri, remarci. Vom întâlni pe parcursul lecturii nume sonore ale poeziei actuale: Valentina Teclici, Simion Bogdănescu, Mariana Gurza, Girel Barbu, Anna Nora Rotaru, Brânduşa Dobriţă, Lorena Gabriela Gheorghe, şi nu în ultimul rând poeţii-autori şi volumele lor de haiku:  Cezar-Florin Ciobîcă, Dan Norea şi Eugen Deutsch, Maria Oprea, antologator şi subsemnata beneficiind de o cronică elaborată la volumul Urma Soarelui.    Gravitând în jurul eului liric şi mergând pe firul textelor, autoarea ilustrează cu pasaje aducând un spor de frumuseţe şi expresivitate spontană prin reflecţii proprii, din care nu lipsesc punctele de reper, termenii de comparaţie, sugestiile lirice. Ar fi nedrept să analizăm modul de abordare al fiecărui autor prezentat în acest spaţiu, însă putem spune că stilul degajat, sinteza şi viziunea de ansamblu captivează, antrenează şi ne atrag în mod plăcut atenţia.

Dacă poezia autorilor de mai sus îmi este în parte cunoscută datorită propriilor lecturi, pot spune că nota de inedit al volumului este dată de  prezentarea romanului: Căutând după mere – un dialog amical. Un dialog rod al muncii a doi scriitori cu destine diferite, diferiţi ca personalitate şi formaţie profesională dar asemănători prin naturaleţea  fiinţei, lucida analiză a vieţii, gingaşa acurateţe a iubirii...(n.a.). Ben Todică, artist-muncitor plecat de pe meleaguri vasluiene, de ani buni cetăţean australian, prin popria strădanie devenit beneficiar al celor mai noi şi sofisticate mijloace ale tehnicii, şi Pavel Rătundeanu-Ferghete, intelectualul-ţăran, cunoscătorul direct al vieţii satului participant activ şi observator implicat al comunităţii în care trăieşte. Fire nevăzute ale destinului fac ca cei doi autori să se întâlnească şi să făurească împreună… o carte. Stiluri diferite a doi patrioţi, în a căror opinie scrierea este o rugăciune iar pâinea şi pacea sunt liturghia luminii. Relatările în amănunt despre ţară şi oameni, despre locuri şi fapte, despre transformări  şi conservare a unor valori legate de obiceiuri şi tradiţii, scot la iveală asperităţile vieţii într-un dialog cu inserţii filozofice tinzând spre sacru, o spovedanie în doi… o upanişadă (George Anca), lăsând să se înţeleagă că  autorii poartă în sufletul lor o Românie abisală.  Cartea este considerată un roman social al contemporaneităţii. În aceeaşi notă elaborată este prezentat volumul Răspântiile (pg. 33), autor Dan Plăeşu. Aflăm că este alcătuit din şapte miniromane insolite. Autoarea face trimitere la simbolistica biblică a numărului şapte şi artele nipone bazate pe minimalism: ikebana, haiku, senryu etc., făcând o paralelă inspirată între miniromanele lui Dan Plăeşu şi nuvelele lui Ernest Hemingway. Cu aceeaşi dedicare explicită vom descoperi peste mai multe pagini referinţe la romanul Vinovatele meandre (pg. 143), acelaşi autor Dan Plăeşu. Un roman de sertar, scris înainte de 1989, apărut şi premiat U.S.R. în  2011, filiala Galaţi. Poetul şi eseistul Ioan Nicolae Muşat, fondatorul ASCIOR Buzău,  este prezentat cu cele două cărţi-document de susţinere a ortodoxiei: Catedra Sfântului Mare Mucenic Sava, proză şi Paştile tău, Doamne, poezie. Din cele două cărţi, transpare mesajul autorului sau strigătul de ajutor adresat omului, societăţii, umanităţii aflată într-un vizibil proces de degradare. Soluţia redresării în viziunea autorului fiind înălţarea în spirit prin cunoaştere a valorilor religioase, prin smerenie, credinţă, iubire, răspândirea învăţăturilor creştin-ortodoxe. Deduc din cronica prezentă că scriitorul Ioan Nicolae Muşat se află în continuă armonie şi comuniune cu Dumnezeu, parte fiind din acel mic procent de practicanţi credincioşi, altfel spus trăitorul în dialog cu divinitatea, prin poezie şi proză. Prezentarea unor evenimente literare sub formă de cronică: Obârşia, dragoste nemuritoare, Lansare carte, sau punere în lumină a lucrărilor de specialitate aparţinând unor personalităţi vasluiene: Dr. Valeriu Lupu – Cu paşii destinului spre virtutea dăruirii;  prof. dr. Petre Iosub, România – între umilire şi demnitate; prof. dr. Dumitru V. Marin,  …77…NODURI CULTURALE SI SEMNE AMICALE, O viaţă de ţărancă, de Marghiloiţa Huzum, dar şi 27  dialoguri: Construcţii incomplete, autor Gabriel Dragnea din Bucureşti  sunt tot atâtea semne de lectură ale autoarei puse în valoare prin comentariul analitic, prin reflecţii teoretice şi descrieri amănunţite, formulate entuziast şi cu limpezime. În oricare dintre posturi s-ar afla, autoarea scrutează cu fineţe psihologii, atitudini, personaje reuşind să interpreteze în notă personală şi pe larg conţinutul cărţilor.

Apărută în acelaşi registru cu Izvoare nesecate – însemnări despre oameni şi cărţi (2016), Seninul din inima cărţilor, tot la fel ne poartă prin lumea unor scriitori şi poeţi, şi ne face cunoştinţă cu viziunea autoarei despre starea poeziei şi prozei de astăzi. Şi dacă, Cărţile sunt felul oamnilor de a avea aripi ca şi îngerii (citat Andrei Pleşu, pg. 5),  nu putem spune decât că scrisul în sine, analog sau digital, indiferent de gen este un act de creaţie în care  investim sentimente, emoţii, experienţe, care ne disciplinează şi materializează ideea în cuvinte transmiţând sensuri pe care nici nu le-am fi bănuit înainte de a ne arunca în abisul foii. O dată cu apariţia acestui volum Vasilica Grigoraş îşi îmbogăţeşte palmaresul literar cu un nou gen, cel al criticii,  amintindu-ne că arta înseamnă trudă, talent şi studiu personal, dar şi o doză de dăruire necondiţionată întru bucuria celuilalt. Ca o muzică îndepărtată dar încărcată de înţelesuri, Seninul din inima cărţilor, tilul-metaforă ajungându-mi gândul şi bucuria evocării binecunoscutelor versuri: /…/ Bate-o inimă în lucruri?/ Preajma ocupând-o-n pâlcuri/ n-au şi ele gânduri, patimi? /Fără ochi se uită-n lume/ purtătoarele de tâlcuri,/ născătoarele de lacrimi/ (Lucian Blaga, fragment De rerum natura).

—————————–

Ana URMA

Vaslui, 30 mai 2019

Terminologia creştină în limba latină. Religia creştină s-a răspândit în nordul Dunării în limba latină. Întreg vocabularul creştinismului este la noi (românii), latin, susţine şi Iorga, cu exemple bogat ilustrate. Noua religie are un simbol, crucea (crux), o lege (lex), un crez (fides), în care creştinul (christianus) face închinăciune lui Dumnezeu (Domine deus), Domnului (Iisus), în biserică (basilica). El (creştinul) se roagă (rogatio)-rugăciune, rugă-îngenunchind, este binecuvântat, se cuminecă (comunicare), după mărturisirea păcatelor-dar spovedanie este slavon-opera celui rău (diabolus), iartă (iertare), are mustrare de cuget, de conştiinţă, ajunează (ajun, ajunare), posteşte-postul este slavon-dar fruptul latin, blăstămul se împărtăşeşte, cunună (nuntă), mire, cumătru, înmormântează, mormânt, cimitir-ţintirim, în Moldova-altar (popular, oltar), sfânta masă, antimisul, clopotul (slavon), toaca (italian). Sărbătorile (latinul „servatoria”) sunt latine, în general, dar Crăciunul provine din creationem şi (sau) calationem, păresimi (Paştile), Învierea, Înălţarea, dar Rusaliile (slav), sfinţii (slav), iar colindele sunt latine, de la calendar, îngerii (angelus)-latin, dascăl şi călugăr (grecesc), Bobotează, Bunavestire ş.a.  

Acestea sunt consideraţiile lui Iorga, dar aspectul acesta este mai complex şi mai bogat în acelaşi timp. Caracterul latin al creştinismului antic (daco-roman) este ilustrat şi de terminologia folosită, care exprimă, în limba română, noţiunile fundamentale ale noii credinţe. Aceşti termeni, unii dintre ei prezenţi şi în păgânism, au apărut şi s-au fixat în latina populară, din secolele IV-V, vorbită în Dacia post-romană, păstrându-se până astăzi în limba română. Terminologia creştină în română aruncă o lumină clară asupra originilor creştinismului nostru. Noţiunile de temelie ale creştinismului sunt redate,  în limba română, prin cuvinte de origine latină. Aceşti termeni fundamentali sunt (îi reluăm parţial): Dumnezeu (dominus deus), creştin (christianus), cruce (crux), lege-credinţă (lex), biserică (basilica), a boteza (baptisare), înger (angelus), sânt (sanctus), păgân (paganus), a cumineca (comunicare), rugăciune (rogatio), sărbătoare (dies servatoria), mormânt (monumentum), Crăciun (creatio, calatione), Paşti (Paschae). Cel mai însemnat cuvânt al terminologiei creştine latine este numele Paştilor, sărbătoarea fundamentală a noii credinţe. Acest cuvânt derivat din forma latină este dovada hotărâtoare (decisivă) a naşterii creştinismului, în nordul Dunării, înainte de venirea slavilor, sfârşitul secolului VI-începutul secolului VII. Un alt termen semnificativ este basilica, generalizarea termenului în mediul daco-roman, în secolul IV, are o importanţă deosebită, deoarece coincide cu răspândirea în masă a creştinismului în Dacia romană, fiind o dovadă solidă în sensul acesta. Dacă noţiunile fundamentale ale credinţei, în limba română, sunt de origine latină, cele referitoare la organizarea bisericească au alte origini (vezi mai jos). Astfel, cuvântul „episcopus” n-a dat un derivat în limba română („piscup”?), pentru că, în genere, românii au cunoscut un creştinism primar, neierarhizat, fără episcopat, într-o ţară (teritoriu) unde nu erau oraşe şi, deci, nu puteau fi episcopii. Mai târziu, în secolele IX-X, cum vom arăta mai jos, după venirea şi asimilarea slavilor, au pătruns în limba română cuvinte de această origine privitoare la organizarea bisericii. Unele cuvinte latine creştine din limba română sunt foarte vechi, din epoca luptelor cu păgânii, precum crăciunul, sărbătoare, altele amintesc, prin formele lor fonetice, de secolele IV-V, ca preot, creştini, păresimi, iar cuvântul „biserică” (vezi mai sus) se dovedeşte mai vechi decât ecclesia, frecvent în limbile apusene.

O caracteristică a terminologiei noastre religioase este aceea că limba română a conservat termeni latini creştini, diferiţi de cei ai limbilor romanice apusene: românii spun biserică (basilica) faţă de ecclesia apusenilor, sărbătoare-faste, crăciun (creatio)-dies natalis, rugăciune (rogatio)-prière, credinţă-foi. Însă, din limba română, lipsesc unele cuvinte, precum religio (în limba română, avem lege, din latinescul lex). Deosebirea dintre cei doi termeni se explică prin ruperea legăturilor dintre romanitatea apuseană şi cea răsăriteană, în secolul al VII-lea, de aceea creştinismul nostru a păstrat forme latine mai vechi, arhaice, din secolele IV-VI.

Respectivele cuvinte româneşti nu s-au născut într-un mediu izolat, în Dacia romană, ci sunt un bun comun al creştinismului latin din răsărit, din grupul de provincii numite Illyricum, ce îngloba şi Dacia nord-dunăreană. Bogăţia terminologiei creştine româneşti este o dovadă că locuitorii romanizaţi (străromânii) din răsărit erau complet creştinaţi la venirea slavilor. Aceştia n-au avut nici un cuvânt în creştinarea autohtonilor, în schimb, daco-romanii au contribuit la creştinarea slavilor, după aşezarea lor în provinciile răsăritene ale Imperiului. Românii au rămas legaţi de creştinismul răsăritean şi de organizarea lui încă din vremea lui Justinian (527-565), arhiepiscopia Justiniana Prima îşi extindea autoritatea şi asupra cetăţilor şi satelor din nordul Dunării. Legarea creştinismului autohton (românesc) de răsăritul bizantin a fost înfăptuită încă înainte de venirea slavilor, iar după 602, aceasta a devenit definitivă.

În concluzie, creştinismul daco-roman, de factură populară certă, s-a răspândit treptat de la o comunitate la alta, din om în om, prin preoţi ori predicatori locali, rămaşi anonimi. Impulsul şi potenţarea creştinismului au venit direct din sudul Dunării, prin contactul cu populaţia creştină şi prin misionari ai episcopiilor sud-dunărene. Mai ales Oltenia şi Banatul, alipite la Imperiu sub Constantin şi Justinian, au constituit zone puternice de impuls şi sprijin pentru creştinii din nordul Dunării. Creştinismul românesc nu poate fi asociat cu numele unui mare misionar sau predicator, care să fi contribuit la convertirea generală a locuitorilor  din zona Dunării de Jos. Unii istorici au susţinut că Niceta din Remesiana (367-420), episcop din Dacia Mediteranea, a fost un „apostol” al daco-romanilor, cu activitate misionară şi păstorească la sud şi nord de Dunăre, însă aceasta s-a limitat la sudul Dunării, la romanii şi goţii din zonă. Creştinismul românesc nu avea structuri organizatorice superioare, el se reducea la elementele esenţiale de credinţă şi practică simplă a cultului, fără o ierarhie cristalizată şi o jurisdicţie bisericească.

În Dacia post-romană (după 275), religia creştină a preluat de la păgânism un fond de credinţe, practici, ritualuri, terminologii pe care le-a perpetuat mult timp (vezi mai sus). Creştinismul daco-roman s-a dovedit viabil, indiferent de modul de răspândire şi organizare. Viabilitatea sa a fost posibilă numai prin romanitatea locală şi prin legăturile strânse, neîntrerupte, cu lumea romană din sudul Dunării (până la 602). Din sudul fluviului, prin admigrări de populaţie, contacte economice şi culturale s-a hrănit masiv romanitatea şi creştinătatea din nordul lui, în ciuda situaţiei politice grele în care a trebuit să-şi ducă existenţa. Răspândit şi însuşit în limba latină, creştinismul a contribuit substanţial la desăvârşirea romanizării în spaţiul fostei provincii Dacia, la extinderea şi fixarea latinei peste graniţele de altădată ale vechii provincii, în lumea dacilor liberi. Istoricul D. Protase spune: „Creştinismul (ca formă universală) şi romanizarea (ca mutaţie etno-culturală) pe pământul Daciei au mers mână în mână şi s-au completat reciproc, reprezentând pilonii de rezistenţă şi dăinuire ai întregii romanităţi nord-dunărene în faţa pericolului triburilor migratoare. Prin creştinismul răspândit în limba latină s-a constituit şi consolidat populaţia romanică nord-danubiană, singura creştină în afara Imperiului, la Dunărea de Jos şi mijlocie, populaţie care va deveni cu timpul poporul român. Românii, ca popor, s-au născut şi au fost cei dintâi creştini în sud-estul Europei, toate celelalte popoare creştinându-se mult mai târziu”. Creştinarea românilor, ca şi formarea neamului nostru s-au dezvoltat pe ambele maluri ale Dunării, în cadrul romanităţii răsăritene, şi având legături neîntrerupte cu Imperiul.

Read More »