Privit prin prisma efectului Bernoulli, paradoxul distanţelor este că dacă sufli aer între două foi de hârtie, ele se apropie una de alta. Deci nu se îndepărtează, cum s-ar crede la prima vedere. Distanţa, aşadar, poate fi şi un factor de apropiere, atunci când e privită în dinamică.
Unii susţin că distanţa ar acţiona asupra sentimentelor precum vântul asupra focului: flacăra abia pâlpâindă o stinge, dar vâlvătaia o-nteţeşte mai mult. Sau că, privite dintr-un punct îndepărtat, lucrurile îşi pierd claritatea şi devin neglijabile. Există o puzderie de cugetări, mai mult sau mai puţin profunde, care descriu efectul distanţei asupra percepţiei noastre. Lăsând la o parte platitudinea unora dintre aceste „înţelepciuni”, nu pot să nu remarc cât de contradictorii pot fi efectele înstrăinării asupra noastră, în special în contexte istorice atât de frământate cum sunt vremurile de masivă migraţie pe care le trăim acum. Ca exemplu, ce-i drept cam extrem, iau fanaticii religioşi, care se radicalizează în occident nu în ciuda faptului că sunt înconjuraţi de alte concepţii, ci tocmai din cauza lor. Provocaţi de nostalgie şi de îndepărtarea faţă de acel „acasă” pe care-l idealizează, încep să exagereze calităţile patriei lăsate-n urmă. Sună cumva cunoscut? Cel puţin acelora dintre noi, care, atunci când vizitează România, constată că nu e aceeaşi cu cea de care ţinem strâns în memoria noastră mai mult afectivă decât faptică, fenomenul acesta le-ar putea fi familiar.
