Nu căutăm măsura fericirii, ci fericirea fără măsură.
*
Medicina a făcut și destule greșeli, dar și multe minuni, readucând la viață muribunzi care păreau a fi plecați pentru totdeauna.
*
Sfârșitul începe când nimeni nu mai poate face nimic.
*
Te poți mulțumi și cu un punct, cu condiția să fie cardinal.
*
Aventurile sunt salutare, dacă îți aduce faimă și avere.
*
Vremea pe care o străbatem este tulbure și încărcată de provizorat, de stări confuze, contradictorii și fără orizont. Mai toate vremile istorice au fost pline de îndoieli, dar în clipa de față această stare de îndoială are dimensiuni planetare. Cred că una dintre cauzele stării de confuzie provine dintr-o rea înțelegere.
Există părerea că o stare, că cea de care pomeneam, dată fiind dimensiunea, extinderea ei, va trebui să aibă o rezolvare “planetară”, cumva din partea cercurilor “puterii”. Această părere generează un climat de neputință și de blocaj, care sunt în mod deliberat induse pentru a motiva lipsa de acțiune. Societatea este tulburată cu tot soiul de probleme minore și de fapt fără importanță. Societatea este fragmentată de grupările de interes care, în esență au aceleași scopuri: înfruptarea din bunul țării. Noi și noi partide apar. Partide care, în vorbele lui Take Ionescu, ”își fac program din nenorocirea țării”. În același timp opinia că lucrurile trebuiesc rezolvate la nivel “planetar” este falsă. Schimbările înspre mai bine și spre normalitate nu vor veni prin voia “puterii”, vor veni prin voia oamenilor și a comunităților locale și organice și asta în măsura în care ele vor avea voința să își asume această responsabilitate. În vorbele Psalmistului, ”…prin cei rămași ai Tai le vei găti căderea” (Ps.20:12). Schimbările spre bine vor veni din partea comunităților care încă mai au conștiința continuității și a tradiției. În acest sens trebuie să știm că, în cazul României, aceste comunități organice sunt satele.
Read More »
BUCURIILE IERNII
După toamna plumburie
Vine iarna argintie,
Care intră triumfală,
În caleaşca ei regală.
Falnică şi luminoasă,
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 1-13)
Capitolul 13 din prima Epistolă către Corinteni a fost numit „imnul dragostei”. Iubirea creştină nu este o simplă emoţie pasageră, un impuls de moment, ci este o stare şi o lucrare. Dragostea este singura ce ne duce către veşnicie, pentru că iubirea cuprinde gândul veşniciei. Cel care iubeşte nu îşi pune problema morţii, problema despărţirii, ci simte că dragostea ce o poartă persoanei iubite nu poate fi distrusă de nimic şi niciodată. Pe de altă parte, atunci când iubeşti pe cine doreşti să îl ai totdeauna aproape, iar în faţa lui nu te mai lauzi, nu ţii atât de mult la părerea ta, ci devii binevoitor şi nu vrei să îl răneşti. Iubirea scoate la lumină bunătatea şi frumosul. Dintr-un suflet cuprins de răutate şi dintr-o viaţă urâţită de păcate multe, iubirea poate transforma răul în bine şi urâtul în frumos, poate schimba suflete şi poate reface vieţi. De asemenea, iubirea poate ierta foarte mult, poate uita răul şi poate şterge nedreptatea suferită. Din aceste motive spunem că iubirea nu se limitează la sentiment, ci ea acţionează cu răbdare şi bunătate, cu putere multă. Minunatul iubirii se află în orientarea ei, întotdeauna către celălalt, a trăi pentru a bucura pe altul, a trăi din bucuria celui de lângă tine şi a nu-l abandona niciodată. Dragostea le suferă pe toate cu multă răbdare, dar şi cu multă nădejde, arătând că iubirea acoperă cu tăcere păcatul celuilalt în faţa oamenilor, dar nu uită să stea de vorbă cu cel păcătos pentru a-l îndrepta. „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”, încheie Sfântul Pavel acest imn al iubirii creştine. Credinţa este încrederea în Dumnezeu, chiar dacă parcă istoria ne este împotrivă, nădejdea este mişcarea neîncetată către Dumnezeu, iar dragostea este Însuşi Dumnezeu, iar prin iubire Îl găsim pe Cel Care este iubire şi ne-a iubit cel dintâi. Sfântul Apostol Pavel ne spune în acest capitol că, dincolo de toate darurile, mai mare este Dăruitorul, iar iubirea este putearea care ne transformă, ajutându-ne să fim asemenea Dătătorului.
Un proiect aproape de sufletele celor care iubesc frumosul!
MG
IARNĂ
Iarnă, zborul nins coboară o bucurie caldă
Din albul nor, deşi,..e înţepat în spini de ger…
Eşti atât de fermecată prin fulgii de zăpadă
Deprinşi să râdă tocmai din cer!
Iarnă-nflorită-n tăceri, sculptată-n zăpezi,
Strecurată prin plase de păianjeni enormi
Care din lipsă de hotare poţi să te pierzi
Într-un spaţiu aproape polar, în care poţi s-adormi.
VINE CRĂCIUNUL
Încă o iarnă cu dalbe ninsori
Așterne troiene cu pace din cer,
Clinchet zglobiu răsună de sărbători
Sub cetini cântăm Lerui Ler.
Vine Crăciunul!Mi-e dor de părinți,
Căsuța trudită a rămas doar în gând,
Ne încălzeam la focu-i cuminți,
Pe obraz curg lacrimi dintr-un colind.
VISUL NOPŢII DE CRĂCIUN
Gându-mi urcă pe mătasea norilor ce-ncep să cearnă,
Chiar acum, în noaptea asta, noaptea sfântului Crăciun…
Dacă vremea mă îndură să mai stau sub pom de iarnă
Naşterea o leg cu dorul, clipele de-atunci s-adun…
Cu omăt din flori înalte şi cu tot ce nu rămâne,
În umbre se trezesc vise,..eu sărbătoresc în minte
Prin colindul de la geamuri în ritualuri bătrâne
Aducându-vă în suflet în aceste zile sfinte.
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip
