„Nu se poate prevedea încotro va merge destinul.
El nu se poate învăţa nici nu poate fi cucerit de vreo ştiinţă!”
(Euripides)
Povestirea are loc prin memoria amintirilor, situându-se în frumosul oraş de la Dunăre – Tulcea, nume pe care-l găsim într-un registru vamal otoman din anul 1506 ca un important centru în comerţul de tranzit. Se pare că denumirea vine de la „Tul” care înseamnă de fapt cărămidă – reprezentând îndeletnicirea locuitorilor – referindu-se în special la „olane” cu care se acopereau acoperişurile caselor. Există şi alte variante ale originii denumirii. Oraşul este situat pe cele 7 coline din Dealurile Tulcei la fel ca Iaşul sau Roma, cu locuitori de pe timpul lui Mircea cel Bătrân, apoi sub stăpânire otomană, perioadă în care oraşul decade şi apoi îşi revine odată cu deschiderea canalului Sulina.
Oraşul Tulcea este unul dintre cele mai frumoase şi liniştite oraşe ale ţării. Din istoria oraşului aflăm că urbea a fost populată şi cu colonişti de origine germană şi că în perioada nazismului au fost forţaţi să plece în Germania. Trecem peste timp, ne aflăm după cel de al doilea război mondial, oraşul se extinde şi se modifică devenind un oraş industrial, şantier de construcţii navale modern, port, având numeroase muzee, lăcaşuri de cult, parcuri… Oraşul este situat astfel încât poate a fi accesat de către vasele maritime atât de pe mare cât şi pe Dunăre. Populaţia este în majoritate română, dar întâlnim şi turci, ruşi, lipoveni, evrei, greci, romi şi alte etnii. Aflăm că oraşul are numeroase vii care produc, încă de pe vremea Dacilor, vinuri de bună calitate. Legendele spun că marele rege dac Buerebista în dorinţa de a pune capăt năvălirii popoarelor migratoare, a ordonat distrugerea viilor. Între timp, au fost refăcute! Povestea începe într-o comună situată 58 km de oraşul Tulcea numită Greci, şi ea menţionată prin anul 1790, presupunându-se că la început a fost locuită de greci ( care azi nu mai există) şi unde, odată cu exploatarea granitului în secolul al XIX-lea au fost aduşi pietrari din Italia, Grecia şi Bulgaria. Cioplitul pietrei era considerat o muncă de jos dar presupunea a fi o adevărată artă, cu un efort fizic mare. Granitul este cunoscut ca fiind o rocă dură, greu de supus dar cioplitorii aduşi cunoşteau secretele exploatării.
