Adrian Botez este un poet incomod şi original. Scrie poezie de multă vreme, a publicat numeroase volume dense, cu mesaj. Poezia este un mod de viaţă, un loc unde el pune în lumină o viziune proprie.
În cartea Doinele mele*, apărută la Editura Rafet, în anul 2019, el îşi aşează cuvintele în palma cititorului, lămurind o bună parte din tot ce petrece cu fiecare, cu tot ce se întâmplă în lume. Viziunea este una de ansamblu, poezia aducând tuşele necesare, pentru a evidenţia căderea istoriei în superficialitate, durerea schimbării de la o epocă la alta, loviturile primite de mintea omului, în plină mişcare, pe trecerea de pietoni. El lansează şi un avertisment, teama de un final incomod a lumii este persistentă. Căderea se simte în fiinţa omului, o boală devine viaţa trăită într-un stil aleatoriu.
Volumul este structurat pe mai multe nivele, autorul fiind atent la mesajul general al cărţii:
1. Doinele mele;
2. Lume, lume;
3. Poeţilor doinei, în veşnicie;
4. Epilog.
La finalul cărţii, avem o scurtă biobibliografie a poetului, o personalitate complexă şi dedicată a literaturii de azi, cu un titlu expresiv: Cine este Adrian Botez?
Răspunsul vine, în principal, din lectura poemelor prezente.
Titlul volumului este deschis, autorul face trimitere la influenţele folclorului asupra poeziei sale, la sinceritate, la totala deschidere faţă de problemele spirituale ale cititorului şi ale lumii. Partea spirituală domină poezia, un dor special, după o lume pierdută, mătură cuvintele cu o iubire secretă, după un Dumnezeu depărtat. O revoltă faţă de căderea în ruină a lumii, o reacţie de suprasaturaţie faţă de acţiunea demonică, din viaţa oamenilor. O lume otrăvită de superficialitate, de diletantism, de lipsa de cultură – se relevă din conţinutul poemelor. Pe de altă parte, cultura poetului, un cărturar de ţinută, cu proiecte proprii, cu dedicare pentru actul artistic, răzbate din volum. El nu se joacă de-a poezia, mesajul are ceva din soliditatea unui demers religios. Misticul are un loc aparte, versurile fiind potenţate de marile mituri ale lumii, de legendele valahe bine structurate, de tainele creştine. Suferinţa domină cunoaşterea, iubirea, revolta, cântecul de jale.
Valorile spirituale domină peisajul poemelor, un romantism bine modelat de un realism dur şi un existenţialism elegant fac, din fiecare poem, un ŢIPĂT. Lumea se mişcă într-un amurg temperat, un cântec de jale atinge fiinţele, există o poartă a luminii, ceva de demult şi de departe, care bântuie totul.
Lumea este în evidentă cădere, resturile otrăvesc totul, până la stele, universul pare că nu se mai susţine, este un frig universal, o toamnă întârziată în poeme – …şi, iată, GHILOTINA, în toiul zăpezilor. Semnul revoltei celui integru în faţa minciunii, a ipocriziei, a luării în posesie a întregii istorii, de către omul căzut.
Pentru Adrian Botez, Poetul este personajul vremurilor, el comunică, asemenea profeţilor, în vârful picioarelor… – …lumea se blochează, în indivizi care nu mai ajung maturi. Personajul este Bătrânul poet tânăr (titlul unui poem)…
Umbrele pun în evidenţă epilogul, unul al sfârşitului de lume, prezis de profeţi, de gânditorii de toate religiile, de oamenii de ştiinţă. Este un secret care stă în spatele sărbătorilor, poetul exclamă disperat: Ce lume ticăloasă oamenii-şi făcură! Şi, totuşi – mai supravieţuieşte PATRIA, locul unde există saltul spre Hristos, spre arhetipul integru, neatins de mizeria lumii. Moartea este învinsă de cântec, de armonie, de starea de graţie.
În unele poeme, Adrian Botez foloseşte cuvinte luate din activităţile zilnice, din revoltele curente, din tristeţile provinciale. El le integrează în corpul acestora, ca anticorpi meniţi să apere FRUMOSUL, după un stil care îi este inconfundabil. Se recunoaşte modul de a scrie al Poetului, încrâncenarea şi indignarea, suferinţa, aşa cum am arătat mai sus.
Un poem dens, reprezentativ pentru viaţa artistului, este bine pus în pagină: „bagajele vieţii mi le duce/ altcineva – înainte: eu/ rămân într-un/ clarobscur odihnitor/ liniştitor – şi privesc din/ urmă – complet detaşat – cum nişte/ bagaje – ale/ unei vieţi – înaintează/ singure – spre o calmă/ autoiertătoare lumină…” (Bagajele vieţii, p.44). Poemul acesta condensează în el credinţele poetului, grafia lui este modernă, eliberată de rigorile normelor literare obişnuite, deschisă mesajului spre absolut.
Absolutul, iată, îl urmăreşte pe Poet, exercită o atracţie puternică: „e frig – cuţitele se-ascut în viciu/ şi singuri înjunghia-ne-vom pe-altare/ e frig – şi dumnezeul de serviciu/ s-a îmbrăcat în raze solitare” (Frig zelos, p. 48).
Atmosfera este creionată cu tuşe groase, evidente: „…e o înserare/ perpetuă – înserare/ grea şi/ firoscos gânditoare – ca nişte/ turme de bolovani – întorşi/ pe dos…” (E o înserare perpetuă, p. 58). Chiar Dumnezeu se revoltă în sine, entropia divină se descoperă poetului. Aceste teme au marcat poezia lui Bacovia, bine analizată de critica literară. La fel, poetul Aurel Pantea reia temele în cărţile sale. Titlurile lor sunt expresive: Negru pe negru, Nimicitorul, O înserare nepământeană. La Adrian Botez, putem observa rădăcinile crezurilor valahe, influenţa folclorului, ideile care au marcat evul mediu, preocupat de o viitoare globalizare prin religie (Cabala Nebunilor; Nălucirile abatelui Bernardo; Ion – Patria mea etc).
Marile mesaje se comunică în stări dureros de reale: „acum e linişte de/ catedrală – printre/ moleculele din sânge –mereu/ învrăjbite – ale staturii mele de/ ceas” (Comunicate celeste în vârful picioarelor, p. 77). Epica poemelor este escatologică, totul se petrece într-un timp stabilit de Creator, un timp ieşit de sub controlul oamenilor: „cu un ceas după/ Sfârşitul Lumii” (p. 78).
Poetul, ca personaj în dinamica istoriei, are Chivără de Poet, cu o privire de sus asupra cosmosului. Nimeni nu priveşte în ochi FULGERUL! Poetul, asemenea soldatului, are coiful armatei divine, mintea îi este apărată, el se simte sub vraja luptelor spirituale, peste zări alpine, peste zări marine… Este imaginea preluată din valorile vechii lumi, a celor chemaţi.
Imaginea morţii dezvăluie echilibrul între viu şi absenţă, între albastru şi neant. Cităm: „te rezemi – cu spinarea – de un/ oarecare copac din pădure – vertical – dar/ imemorial – asasinat de toamnă: pentru tine – însă/ acel copac fără viaţă – e-un/ altar – o întreagă/ religie (falsificată – fireşte – de/ teoriile tale): te simţi nevinovat ca un/ prunc – şi vinovat ca un diavol – în/ acelaşi timp/ întomnat” (Moartea – superb inumană, p. 82).
De reţinut grafia poemului, versurile frânte de o forţă iraţional de raţională, linioare care leagă ideile, în timp ce cuvintele sunt limitate – totul exprimă un zbucium, o frământare care răscoleşte fiinţa. Este tehnica poetului de a lansa ŢIPĂTUL, semnul artistului aflat pe un pod între două lumi. El nu cerşeşte, el dăruieşte, simte seminţele cum mişcă între aceste lumi, nu există sfârşit, e doar o treaptă, viaţa are regulile ei, care se perfecţionează, pentru că: „lumină ce-i tot mai crină/ scris şi lacrimă ce-alină/ nu vorbi – numai priveşte/ sufletul tău povesteşte” (Drum spre lir, p. 106).
Cititorul iniţiat va descoperi o lume în mişcare, o lume complexă, rădăcinile venite din folclor sunt evidente, mesajul bazat pe cunoaştere exhaustivă, tonurile de doină şi imprecaţie dau o lumină specială Cărţii. Sunt exerciţii, rugăciuni şi chemări asupra fanteziei, un jurnal al unui prizonier al cărţilor, ruptă din Cartea Eternă. El se revoltă scriind, se eliberează prin iluziile asupra adevărului brut. Martorii invocaţi de poet sunt munţii, natura, apele, zăpezile atinse de ghilotinele istoriei.
El exclamă cu pasiune: „în amurg adânc de seară/ sihăstriţi – hulubii cântă/ dar nu-i văd – pe drum de ceară/ cântul mistic mă-nveşmântă/ păşesc lin – ca împăraţii/ prin mulţimea de tăceri:/ am fost vis al unei Graţii/ în grădina unei veri…” (În amurg adânc de seară, p. 10).
Poetul poate avea un loc în Raiul promis, chiar pe un drum de ceară…
—————————
Constantin STANCU
Iunie 2019
*Adrian Botez, Doinele mele (poeme), 142 pagini, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019; coperta I: Peisaj de iarnă, la munte. O carte dedicată soţiei, Elena; carte sponsorizată de Iustinian Botez, fratele autorului.
