AM ADUNAT
Am adunat zăpezi peste iubire,
De cald să-i țină în nopțile cu ger,
Acoperind tristeți și doruri din privire,
Să nu umbresc lumina stelelor din cer.
Să se-nmulțească ca și grâul
Când se răstoarnă-n primăvară brazda,
Încinge-mă-voi iar cu brâul
Din rogvaiv. Și curge-va zăpada
Dragi prieteni şi fraţi
Vă urez un Crăciun fericit şi un An Nou şi mai fericit, victorioşi prin Hristos Mântuitorul, Copil atotputernic.
Cu această ocazie, vă trimit un text inedit, o piesă de +Maestrul CC Popian, artistul şi bunicul vieţii mele. A fost scrisă pentru echipa de teatru a Episcopiei Rîmnicului, în 1929. Şi dată cu mult succes în acele vremi în Oltenia şi în toată ţara. Ea desfăşoară în versuri şi dramatism minunăţiile şi grozăviile întâmplate în jurul Naşterii Mântuitorului. Sper că citind-o, că veţi distra, veţi medita, veţi avea câteva momente înălţătoare. Când va vrea Domnul, voi reuşi s-o public împreună cu întreaga lui operă. Deocamdată, am transcris-o din vechile manuscrise şi v-o prezint cum s-ar zice, în premieră. La mulţi ani! (Părintele Dragu Cătălin Popian)
***
C. POPIAN
SFÂNTA NOAPTE
Dramă religioasă în 4 acte.
1929. R. Vâlcea
Originală.
N.A.
*Am prelucrat una după A. Pan, în vers popular şi am tipărit-o în 2 ediţii, ambele epuizate,(1912 şi 1916)
(Actuala piesă nu are nimic comun cu cea prelucrată după Anton Pan şi care se numeşte Naşterea lui Christos. n.n.)
PERSOANELE
Irod, împăratul iudeilor
Un centurion roman
Iosif, logodnicul Mariei
Maria,(Fecioara)
Gabriel, (Arhanghelul)
Soldatul I (roman)
Soldatul II (roman)
Coridon
Acteon
Miron = păstori.
Baltazar
Melhior
Gaspar (e tânăr la 45 de ani, îmbrăcat ca şef beduin, oacheş la chip)
= Magi din răsărit
Sfetnicul lui Irod (ebreu bătrân)
Ana
Avdia
Micheia
Osias = cărturari, membri ai Sinedriului
Împărăteasa
Un sclav
O voce
Soldaţi, arhierei, cor, orchestră, popor.
Ioan Miclău (n. 1940). Scriitor român din Australia. Poet, dramaturg, jurnalist, autor de memorialistică literară, promotor cultural de seamă. Fondator de grupări literare în ţara de la Antipozi. Cărţi reprezentative: Poezii alese (vol. I, II), Teatru, Fiica Zeiţei Vesta, nuvelistică. Ioan Miclau s-a distins drept principalul animator al gruparii scriitorilor români de la Antipozi , având o acţiune cetăţenească uimitor de tenace şi de echilibrată. Fondator al Bibliotecii Mihai Eminescu, din Cringilla/Australia, ridicată şi înzestrată cu efortul său generos şi neprecupeţit, Ioan Miclău a dat un exemplu de acţiune românească printre străini, şi a devenit un model, ce va trebui luat în seamă, întotdeauna, când se vor aminti faptele mari. Şi pentru aceasta, scriitorul a fost distins cu Premiul de Excelenţă al Patrimoniului Românesc, decernat de revistele ARP – Artur Silvestri, în 2006.
***
Adrian BOTEZ: Mult dragule domn, Uriaş Patriot, Paznic cu Sabie de Foc, tot arătând, cu vârful, către Cărţile Bibliotecii dvs. Româneşti, căreia i-aţi pus numele Aminului Românesc, Mihai Eminescu, din Cringilla-Australia, bunule prinţ al Byblos-ului Valah, transferat la Antipozi, Ioan Miclău – ne cunoaştem, parcă, de o vecie! Şi când te gândeşti că nu ne-am văzut decât în poze… – de fapt, da, ne-am văzut cu mult mai bine decât alţii: NE-AM VĂZUT (…internetistic, dar şi intens intuitiv!) SUFLETELE!!!
…Despre dvs., Ştefan Dumitrescu scria atât de frumos şi atât de profund adevărat: Dl Ioan Miclău este din acei patrioţi rari, cu mare greutate, pe care îi dă un popor spre creşterea şi continua lui lucrare în vremi. Din acea categorie din care face parte Badea Cârţan de pildă, şi prietenul meu Ion Crişan, unul dintre cele mai înalte exemplare umane date de acest neam… El este un Badea Cârţan care a trecut oceanele şi mările cu desaga plină de cărţi, ale neamului său, (cărţi în care se găsesc osemintele strămoşilor săi şi sufletul neamului său) în spate, şi s-a dus în Australia ca să facă acolo cunoscută demnitatea, frumuseţea, tragedia, omenescul şi măreţia neamului său. Dl Ioan Miclău este din acestui scriitori pe care eu îi numesc zidari ai templului românesc, slujitori ai Catedralei Fiinţei naţionale. Da, un Preot, un Apostol, dar şi un Manole al Duhului Românesc, ajuns cu propovăduirea în Australia, la capătul Pământului…
…Atâtea aş vrea să vă întreb… – dar prima întrebare va fi şi cea mai indiscretă: ce anume cataclisme ale istoriei (naţionale şi personale) v-au adus tocmai de cealaltă parte a pământului pe care-l iubiţi cu atâta nesecată disperare? Eu sunt bucovinean, dvs. sunteţi ardelean – şi amândoi ştim, poate mai bine decât alţi români, cât de amară este desţărarea… martiriul rupturii de locurile sfinte ale româno-dacismului…
Istoria acestor două sărbători o găsim – sub alte denumiri – în trecutul îndepărtat al omenirii. Răsfoind, dar citind cu atenţie paginile îngălbenite a unor documente, înţelegem că străbunii noştrii, în condiţiile economico-culturale de-a lungul veacurilor, au căutat să-şi înveselească viaţa, mai ales când clima era aspră, necruţătoare. Se puneau la cale incendii locale.
Iernile geroase, lipsa de lumină sau mai bine zis lunile când în anumite zone ale Pământului oamenii erau lipsiţi timp îndelungat de razele solare, aceştea închinau cântece de slavă, rugăciuni zeilor protectori, în scopul îmbunătăţirii traiului. Iată de ce vom găsi sărbătorit „CRĂCIUNUL” în urmă cu 4000 de ani.
Mesopotamienii au fost primii care au celebrat această sărbătoare. Documentele îngălbenite de vreme mărturisesc, odată cu primele raze luminoase din timpul nopţilor lungi şi friguroase, oamenii acelori vremi au considerat ÎNCEPUTUL de AN Nou. Aceştea au denumit-o ZAGMUG.
La persieni şi babilonieni a fost denumită SACAEA. Grecii antici –aveau o altă orientare, iar sărbătoarea o închinaseră unui zeu local KRONOS.
Romanii au încetăţănit o sărbătoare închinată zeului SATURN –respectiv Saturniada, care se ţinea pe la mijlocul lunii Decembrie şi până la începutul lui Ianuarie.
Mai zilele trecute, l-am întâlnit pe Făt Frumos. Arăta ca întotdeauna bine, era prezentabil, proaspăt bărbierit şi mirosea after shave de calitate. Părea însă uşor blazat şi lipsit de entuziasmul de altădată… Ne-am aşezat la una din acele măsuţe cu vedere la stradă pe care cafenelele le pun la dispoziţia clienţilor negrăbiţi şi ne-am interesat fiecare de soarta celuilalt.
– Tot acolo lucrezi? Ce mai e nou? l-am întrebat.
– Tot acolo, a confirmat prietenul meu. Deşi…
Un gest de lehamite a completat fraza rămasă în aer.
– E leafa mică? am tatonat. Necazuri cu bosul? Nu promovezi?
– Nimic din toate astea… Mai bine ascultă. Într-o zi mă cheamă la el Bleumarin Împărat, şeful meu, şi-mi spune: „Aş vrea să mi-o aduci pe fecioara cu părul de aur, am de gând s-o numesc responsabilă cu public relations…” De bună seamă, am răspuns, plec îndată şi nu mă întorc fără ea! Am încălecat pe murgul meu cel năzdrăvan şi tocmai îi dădeam adresa când, aflând care ne e misiunea, calul mi-a zis:
– Numai atunci o vom găsi pe fecioara asta, când vom avea pasărea de aur. Dar aceasta se află la Verde Împărat.
– Să pornim într-acolo, am spus cu entuziasm.
– Ba mai întâi trebuie să ajungem la Împăratul Violet, că doar el are colivia de aur fără de care nu putem duce pasărea asta specială…
Cu ani în urmă, vreo douăzeci, eram cu frate-miu la o cafenea celebră dintr-o capitală europeană. Nu era sezon turistic, numai noi doi părea că nu suntem de prin partea locului. Nu mai ştiu cum mi-a trecut prin cap gândul de a identifica femeile frumoase ce se perindau în raza ochiului senin cu care scrutam furnicarul din vestita piaţă… Ideea, mai mult o joacă, era de a ne verifica gustul în materie de frumuseţe feminină, să vedem cât diferă de la frate la frate, de la un medic ginecolog de succes la un profesor şi scriitor oareşcare ce eram şi eu!
Am constatat în final că nu erau diferenţe mari, am fost cam de aceeaşi părere, anume că din sutele de fete şi femei cu care ne-am clătit ochii vreo două ceasuri nu prea aveai ce alege, după cine să ţi se scurgă ochii de „connaisseur”! Nu prea aveam ce comenta! Nicio siluetă nu ne atrăsese privirile, în primul rând. Adică primul lucru remarcabil la o femeie fiind mersul, felul cum păşeşte, fie apropiindu-se, fie depărtându-se!
Avea răposatul Romică Simionescu, coleg la Mircea şi prieten o vorbă: Când coboară Nuţi din tramvai „se face linişte pe tot bulevardul”… Nu era cazul pe celebra arteră de circulaţie, nimeni nu avea de ce tresări!… Siluete îngrămădite, majoritatea lătăreţe, cu mers şleampăt, de raţă sau în X… (Care Nuţi? Nuţi, spaima… Doamne, iartă-mă!)
…Dar mai ales scurte se vădeau picioarele bietelor femei, femei care mai de care mai „curajoase”, în argou constănţean!… Pe Tomis sau la Cazinou se obişnuiesc picioarele longiline, terminate undeva în zona umerilor! Dacă nu aveai aşa ceva la Constanţa din vremea mea nici nu aveai voie să cobori pe plaja de la Trei Papuci! Sau pe dig!…
PROLOG
„…la-nceput a fost
Cuvântul – şi Cuvântul era la
Dumnezeu – şi Dumnezeu era
Cuvântul (…) Toate printr-însul
s-au făcut – şi fără Dânsul
nimic ce-i făcut – nu s-a
făcut…” (IOAN, cap. I, 1-3)
…un Singur Creator şi-o
Singură Creaţie – Creaţia fiind
de-a pururi repetată – şi iarăşi Ea-Creaţia fiind
Însuşi Creatorul
nicicum dăbălăzata – vicleana
periculoasa Treime…
…un Singur Creator – o Singură Creaţie – şi-un
Singur Neam – Mistică
Rădăcină – fără de
Nume – ci doar cu
Sfinte-Atribute: „dac” – „get” – „carp”
„trac”…
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip
