Cuvânt și iubire

NU SUNTEM PĂSĂRI

Nu suntem păsări

să fâlfâim din aripi spre înalturi,

toate dorurile se prind

de sufletul nostru

și rămânem legați

de pământ și de ape,

iar fruntea noastră

doar ea crede că a cuprins

măreția stelelor.

Read More »

Tăceri care scriu

Soarele camelionic s-a ascund în faldul norul
Cu zâmbetul pe buze tăceri ascult
Atinsă de rouă te caut cu zborul din priviri
Prin scurtele minute ce se scurg fară sfârşit

Comoară-n suflet cu drag mi-ai pictat
Inimă de vis mi-ai desenat
Care vibrează dându-mi speranţe de viaţă
Magia care iubirea pe ai ei braţe poartă

Mi-am adunat roua din priviri
Am în inimă doruri de poveste
Vântul bate răvăşind în ceruri de tăceri
Colorând pentru tine răsărituri

E atâta linişte în jur
Vrajă şi mister mă învăluie iubite
Într-o lungă rochie argintie
E atâta linişte în jur, doar inima-mi mai bate

Read More »

Jaipur Echo

English – Romanian

versions by George Anca

Authors

George Alexe

Lama Doboon Tulku

Gulab Kothari

Bharti Jain

S. A. Chaturvedi

Thomas Clough Daffern

Jeremy Seligson

George Anca

GEORGE ALEXE

Testifying to Simple Truths

My god has no eyes

But He is the Sight of the world.

My God has no ears

But He is the Hearer of the Cosmos

My God has no heart

But He is the Lover of mankind.

My God Has no soul

But He is the Life of earth and heaven.

My God has no hands

But he is the Maker of all Creation.

My God has no legs

But He is the Unmoved Mover of the universe.

My god has no tongue

But he is poetically speaking

To all the tribes and nations

In their own languages.

(From The Unknown Continent by George Alexe, Gens Latina, p. 44).

Read More »

În Săptămâna premergătoare Nașterii Domnului, România a fost tulburată de excesivele ceremonii legate de îngroparea fostului Rege al României Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen.
Personajul a avut o viață lungă și, la capătul ei, se poate spune nefericită.
Ca mic copil a fost silit să “domnească” în lipsa tatălui sau, izgonit de la succesiune pentru viață imorală. Apoi, același tată, a revenit în România și prin intimidarea autorităților a devenit Regele Carol al II-lea. Un Rege nevrednic, imoral și criminal. Acea domnie a pus de fapt capăt oricărei posibilități de reconciliere între Neamul Românesc și Casa Hohenzollern-Sigmaringen.
Carol al II-lea a delapidat sume uriașe, a distrus orice urmă de legalitate și formă democratică în România, sfârșind într-o rușinoasă “dictatură regală”. Dar lucrul cel mai grav a fost faptul că a patronat trecerea României, sau mai exact a Statului Român, în rândul statelor dicatatoriale sângeroase. Este bine să ne amintim de acest lucru.
În primul rând Carol al II-lea a sfidat orice urmă de bun simț și decentă alungându-și soția și trăind în concubinaj deschis cu sinistra Elena Wolf-Lupeasca, ”duduia”, ale cărei singure “calități” reale i-ar fi garantat o superbă carieră în vecinătatea bucureșteană zisă “Crucea de Piatră”. Carol s-a înconjurat cu adevărate hiene, drojdii ale vieții publice și între ei “străluceau” Armand Călinescu, om însemnat la un ochi și având “nomme de guerre”,  ”Chioru” și o bestie sadică, Gavrilă Marinescu, instalat șef al poliției. În aceste condiții lucrurile au mers spre dezastru.
Ultimele alegeri, relativ libere, din România au avut loc în Toamna anului 1937. Atunci majoritatea voturilor au fost câștigate de către Partidul Național Țărănist (Dr.Iuliu Maniu-Ion Mihalache), urmat de Partidul “Totul Pentru Țară”, legionarii. Ignorând voință electoratului și folosind subterfugii procedurale, Carol al II-lea și apropiații lui, ”camarila”, au hotărât ca guvernul să fie format de către Partidul Național Creștin, al lui Octavian Goga, care luase ceva mai puțin de 10% din voturi. Evident acel partid nu avea nici sprijinul electoratului și mai ales nu avea capacitatea de a conduce țara. Folosind brutalitate, amenințări, corupție și minciuni Carol al II-lea a impus un “referendum” care instaura dictatură regală. Din acel moment nici o normă democratică sau de decentă publică nu au mai fost urmate. De fapt în România se instaura domnia bunului plac al “conducătorului”, o domnie care a durat până în Decembrie 1989.
Read More »

Iubesc România
Iubesc România.

O iubesc atât de mult şi atât de bogat, încât nu am cuvintele care pot da chip acestei iubiri.

Şi, înainte de toate, voi spune un adevăr simplu, dar atât de uitat: Ţara e altceva decât Statul.

Statul este un sistem trecător, de conducere, administrare şi, adesea, exploatare şi distrugere al unui teritoriu.

Ţara este sufletul celor care îşi iubesc neamul.

Ţara este veşnică, trecând peste hotarele materiei şi energiilor din care îşi trage totuşi existenţa; ca o floare ce îşi ridică frumuseţea către Cer, tot mai departe de pământul – şi, adesea, gunoiul – din care şi-a început creşterea.

Un neam, o ţară, se ridică sau se nimicesc.

De aceea, atâta vreme cât există oameni care îşi înalţă fruntea şi au demnitatea şi curajul de a-şi duce mai departe moştenirea, naţiunea şi ţara nu pot fi biruite cu adevărat.

Pot fi cucerite, ocupate, exploatate, prigonite; dar vor trăi, neînvinse, până la ultimul om care ştie să îşi ţină fruntea sus, ba chiar şi dincolo de el. Căci lumina eroismului şi sfinţeniei este mai vie şi mai reală decât materia simplă.

Iubesc România.

Este Ţara zidită din suflete de Romani şi Daci, de Traci şi Iliri, de Celţi, Sciţi şi Sarmaţi, unite între ele prin Lumina lui Christos.

Read More »

Fiece glonț…

Fiece glonț al gândurilor triste

Prins între lacrimi, perne și batiste

Așteaptă ora să se frângă-n două

Să curgă-n visul peste care plouă

Fiece glonț al colțului de lume

Ce știe doru-n palme să-l adune

N-așteaptă, se revoltă și-apoi tace,

Din foi de umbră deasă se desface.

Cu unghii verzi de iarbă hăituită

Luntre ți-am fost, oglindă despletită.

Să mă îmbrac cu tine la amiază,

Și-n ochiul pelerin ce nu cutează,

Read More »

In memoriam IOAN GRIGORESCU și VIOREL SERGOVICI

Aş vrea să vorbesc în acest context nu despre acea imagine a persoanei construită pe un fundament mediatic solid şi extrem de bine articulat, ci despre imaginea vizuală de tip pictural ca mod de cunoaştere avansată a lumii, dar şi a diversităţii sale culturale recunoscute. La fel ca şi Pierre Francastel, am să realizez o conexiune necesară, până la urmă, între artă şi imagine – şi aş insista mai mult aici pe acele „informaţii şi idei de factură vizuală, foarte greu sau chiar imposibil de tradus în cuvinte” (Lucian Ionică), un soi de platformă a exprimării simbolice a unui gând ce nu reuşeşte să încapă în forma fixă a cuvintelor limbii -, alipindu-i ultimului concept întreg complexul emoţional trăit de un privitor oarecare, ca şi cum acesta ar avea în faţa ochilor o operă artistică multifaţetată, în perimetrul căreia, rând pe rând, un cadru vizual îi ia cu seninătate locul altuia, născându-se, astfel, un fel de continuum estetico-emoţional în raport cu vastul univers existent în afara şi în interiorul Realiei greu descifrabile şi azi. Personal, consider că imaginea în sine este echivalentă cu acel chip al cuvântului rostit ori nu, ce posedă un limbaj al lui cu nenumărate semne mai mult sau mai puţin convenţionale, unde norma general valabilă este fixată deja de societate sau poate fi stabilită de creatorul însuşi ca formă supremă de artă individuală cu ţintă estetică (ori non-estetică), în genere, determinată.

De la imaginea vizuală ca rod al originalităţii artistului la imaginea devenită acum ştiinţă este un pas important asupra căruia aş zăbovi totuşi puţin, fără a mă îndepărta prea mult de la subiectul propus. Căci, a discuta despre imagologie în contextul deja consolidat al unei postmodernităţi, din păcate, heterotopice – poziţionate disjunct din punct de vedere ideologic în raport cu epoca precedentă sieşi -, dar susţinute cu atât de mare entuziasm de un Jean-François Lyotard ori de un Ihab Hassan, reprezintă pentru orişicine un exerciţiu extrem de provocator atâta vreme cât rolul acesteia în perimetrul vast al ştiinţelor socio-umane, al celor umaniste şi al artelor implică o abordare interdisciplinară amplă, generoasă şi nicidecum una limitată, reductibilă doar la un simplu segment interpretativ restrâns şi nimic altceva. Iată cum definea însă criticul Zigu Ornea această disciplină oarecum nouă numită imagologie în “România literară” a anului 1999: „Cum ea îsi propune să reconstituie imaginea unui popor din scrierile despre el în spatiul altuia (sau altora), imagologia este, într-un fel, soră bună cu un despărtământ al antropologiei culturale.”.

Read More »