PASSÉS LES ANS
Passés les ans, nuages sur les plaines,
Et de retour jamais ils ne seront,
Car je n’ai plus au coeur le même frisson
À ces histoires, légendes et cantilènes
Qui tant de fois m’ont caressé le front
D’enfant, si claires, mais comprises à peine;
En vain autour de moi tes ombres viennent,
Heure des secrets profonds, soleil couchant.
Oh, du passé sortir un son encore,
Et que je sente mon âme frémissant…
Ma main qui glisse sur la lyre: une ombre;
ASTRUL CULTURII NAȚIONALE
Te-ai născut în România în alb imaculat,
Într-o casă-n Ipoteşti, când focul trosnea-n sobă,
Tot pământul era-mbrăcat într-o albă robă
Şi firea-ntreagă se trăgea din basmul fermecat…
Întinsele păduri ţi-au fost prietenii cei dragi
Şi serile cu cerul luminat de Craiul Nou,
Apoi, tot ce vedeai te urmărea ca un ecou
Şi-ai început să scrii la umbra unor tei şi fagi…
În fiecare an ziua nașterii poetuli nepereche al neamului nostru este marcată în mod deosebit în incinta CIE Cupca.
Astfel chiar în ziua nașterii Luceafărului în toate clasele au loc lecții eminesciene, la care se vorbește, ținând cont de vârstă, despre viața și opera marelui nostru înaintaș.
În coridorul școlii este amenajată o importantă expoziție de cărți, ziare, reviste, desene de și despre Eminescu. Expoziția este pregătită de profesoarele de limba maternă a școlii noastre. Elevii claselor mijlocii petrec și o mică victorină răspunzând la întrebările profesoarelor. Ele se referă la opera poetului.
Elevii claselor mari privesc și filme la calculator despre măsuri organizate în cinstea marelui poet.
Un recital poetic susțin elevii claselor mici și mijlocii îndrumate de profesoarele de limbă maternă.
Măsuri dedicate lui Mihai Eminescu vor avea loc pe parcursul lunii ianuarie.
Astfel planificăm să organizăm o serie de măsuri cu membrii cenaclului literar LĂMÂIȚA, dar și cu membrii cercului «Tinerii muzeografi» în incinta muzeului istoric din Cupca.
Eminescu e poetul…
Mai presus de legea firii
Și de viață în cuvânt,
Eminescu e Poetul –
Taină, vis și legământ.
Răsfoind a vieții carte,
Scris e peste ani, deplin,
Eminescu e Poetul –
Doină, viață și alin.
Colindând prin constelații
Pe al lacrimilor zbor,
Eminescu e Poetul –
Veșnicie, cânt și dor.
Dăinuind peste milenii
Visul dorului de-un veac,
Eminescu e Poetul –
Crez, duminică și leac.
Ne-am născut pe-aceste plaiuri
Înfrățindu-ne-destin,
Eminescu e Poetul –
Codru, stea și dulce chin.
Tot urcând înspre înalturi
Cu el facem legământ,
Eminescu e Poetul –
Un Luceafăr dalb și sfânt.
—————————–
Eleonora SCHIPOR
Cupca, Ucraina
14 ianuarie 2018
“Semnul întors” presupune şansa omului de a blestema în urma dispariţiei sale.
*
Blestemul e o culme subiectivă a vitalităţii înfrânte.
*
Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice.
*
“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l’homme a l’eau, lui confere de nouvelles possibilites de ‘germination’, d’une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938).
*
Mihai Eminescu traducând proză de Edgar Poe prin intermediul lui Charles Baudelaire.
*
Izvor ca plâns la naştere – “Apele plâng clar izvorând din fântâne” (Eminescu).
*
Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”.
*
Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.
*
Eminescu nu mai este şi cu atât mai puţin cei ce n-au fost fiind el, cei ce-au fost după el, prin el sau cu el, sau sub el, sunt nu prin ei ci prin cei care-i aştern peste Nefiinţa reajunsă la început. Ei poate sunt străini, dar nu se strămoşesc din străinii de ei în aceiaşi străini de noi, în ei.
*
Studiul dedicat lui Eminescu reprezintă pentru Arghezi ceea ce reprezintă “Viaţa şi opera lui Edgar Poe” pentru Baudelaire, inclusiv ca viziune estetică şi complementară a personalităţilor, însă după aproape o sută de ani şi, parcă anume, într-o ipostază de retrospectivă pioasă (“pioşenia noastră depăşită”), menită să rectitorească fiorul poetic pe care un poet anume, unic şi mare, l-a lăsat moştenire. Dacă poetul francez, teoretizând poezia, transcria fără semnele citării fraze din Poe, Arghezi va parafraza versuri proprii, sensul parafrazei atribuindu-i-l lui Eminescu (“Femeia lui Eminescu nu e niciodată soţia, rămânând exclusiv amantă”, iar cunoscutul vers: “logodnică de-a pururi, soţie niciodată” etc.). Am risca speculând că, de transcris, la rândul său Arghezi transcrie din Baudelaire idei critice. Totuşi le vedem, originare şi regenerate după lunga lor evoluţie, apărând dintr-un unic şi vast creuzet care este spiritul arghezian, într-o aparentă, revolută înstrăinare de sine: discursul de poetică.
*
dacă n-ar fi decât o prepoziţie, s-ar putea spune că întru este un sistem de filosofie -Noica
*
Jumătate din indienii Pima au diabet şi 95 la sută din diabetici sunt supraponderali.
*
GÂNDIŢI-VĂ, ROMÂNI, LA EMINESCU
Gândiţi-vă, români, la Eminescu,
Lin, fruntea la icoana lui plecaţi,
Bătrâni şi tineri să-nchinăm omagiu
Celui mai drag… Luceafăr între fraţi.
Gândiţi-vă, români, la Eminescu,
El e mereu cu noi, etern va fi,
E diamantul poeziei noastre
Din alte vremi, spre alte sihăstrii.
Ştiu, este greu… Ne-ncearcă vremuri grele,
I-aşa departe timpul său de noi,
Dar poezia-i e mereu aproape,
Citindu-l cele vechi s-or face noi.
Din păcate, s-a stins aşa cum a şi trăit, ca un fulger (după furtună… o mare de linişte mortificatoare), la finele anului 2017, buna noastră prietenă din Drobeta Turnu Severin, poeta ARISTIŢA BUCIU STOIAN – fire caldă, blândă, surprinsă mereu cu zâmbetul de buze, în ciuda frământărilor sufleteşti ori neputinţelor trupeşti pe care le avea. Simţeam de fiecare dată când ne auzeam la telefon o bucurie proprie imensă, aceea de a putea dărui omului aflat la celalalt capăt al firului, o speranţă. Deoarece îi plăceau foarte mult poeziile în metro clasic, toată viaţa ei scriind doar poezii de această factură, îi recitam la telefon câteva poezii, de care se minuna, ca auzindu-le prima dată. Îmi spunea: „George, cine a scris poeziile astea? Sunt aşa de melodioase şi de grave!”. Iar eu răspundeam: „Aristiţa ai devenit deja un clasic, dacă nici măcar versurile tale nu le recunoşti!”. Aristiţa, mai mirată: „George, sincer, nu le-am recunoscut. Poeziile mele, recitate de tine, sună aşa de frumos!”. De fiecare dată îmi spunea că dacă mă aude la telefon, cu siguranţă îşi încarcă bateriile şi va mai trăi încă trei luni, aşa încât îmi făcusem un obicei din a o suna, doar ca să mă asigur că Aristiţa e… încă VIE! Îi trimisesem un CD, cu câteva dintre poeziile scrise de ea, recitate de mine, şi îmi spunea că ori de câte ori îi era rău, asculta CD-ul şi se înzdrăvenea pe loc. Probabil că aprecierea sinceră făcută de cineva (o voce la telefon) îi aducea alinare, era deja un placebo.
Îi era rău, îi era foarte rău în ultima vreme, am regăsit-o tot la telefon, internată în spital, cu o voce stinsă, se observa că nu îi era bine deloc. S-a bucurat să mă audă, mi-a recunoscut vocea de la prima silabă rostită, a repetat întruna că dacă am sunat, va mai trăi încă… Aşa a şi făcut, a mai trăit. Datorită unor probleme de sănătate familială pe care le-am traversat, trecuseră deja trei luni de când nu am mai auzit-o la telefon pe Aristiţa. Nerăbdător, am pus mâna pe telefon, am sunat, iar de la capătul celălalt, o voce străină mi-a spus că Aristiţa împlineşte o lună de cât a plecat spre lumea de dincolo. Era una dintre nurorile familiei. O lacrimă mi-a înfierbântat obrazul, o durere intensă m-a cutremurat, dar imediat am simţit cum înlăuntrul meu creşte o lumină care rosteşte cu glas tare: „Mulţumesc, pentru că m-ai sunat! De acum, voi trăi veşnic!”. Atunci, am înţeles că oamenii sunt, dincolo de vorbele sau de faptele lor, nişte energii fabuloase, care nu dispar, ci doar se transformă, că iubirile sau temerile vieţilor noastre se prelungesc şi dincolo, către eternitate. Că prietenii de suflet nu pot fi uitaţi niciodată, că amintirea lor e o dulce şi asumată vină. Dumnezeu să te ierte, draga mea prietenă! Să-ţi fie cărarea plină de flori şi de aromele raiului, pe care atât de mult îl iubeşti! Vei rămâne mereu în sufletul meu, ca un lăstar al unei primăveri fără de sfârşit! TE IUBESC!!!
BASARABIE, SFÂNT PĂMÂNT
Auzi măi moldovene, frate, bocetul ce vine de departe,
De dincolo de Prut, de parcă-i geamăt de bolnavă ?
Mugeşte şi la noi pământul, ca mamă, când pe copii împarte,
Duşmana mână, ce-i smulge de lângă trupu-i şi-i desparte…
E ca şi cum îi taie cu barda, în două, sarca ei moldavă,
Din Dacia Mare, cea cu slavă…
Aflai cum se-adunar-odată trădătorii, cu hoţi şi ticăloşi,
Ca sub tarabă să împartă, printr-altele, pământul Muşatin…
Care mai de care s-au îmbulzit, cu ochi de corb, sticloşi,
Trăgând cu jind, ca dintr-o pită, înfometaţi, sălbatici şi băloşi,
În jumătăţi rupând, fraţii, surori, părinţi, cu un slăvit destin,
Din neam străvechi, cel Carpatin…
Dar cum să-i sfârteci ? Avem acelaşi grai, obicei şi sânge !
Cum să despartă Prutul nostru, mame, taţi surori şi fraţi ?
Că geme-nvolburat şi el şi din adâncuri tulburi plânge,
Pământul ciopârtit îşi răscoleşte morţii şi vuind se frânge…
Hai la UNIRE, acelaşi neam de lupi, ce-am fost prădaţi,
Că s-or întoarce la vatră şi morţii deportaţi…
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip
