Cuvânt și iubire

A trecut multă vreme – de fapt, multe decenii – de când Adrian Botez mă ţine în priză calofilă, trimiţându-mi, cu o consecvenţă de prieten adevărat, cărţile sale, parcă special pentru a mă fascina şi complexa cu productivitatea sa. Este, după câte-mi dau seama, unul dintre cei mai productivi scriitori, din câţi conţine breasla noastră actuală.

      Dacă-l invidiez? Bineînţeles, dar nu pentru prolificitatea sa genuină, ca autor, ci pentru neputinţa mea de  a mă ţine în ritmica noutăţilor propuse de el şi pentru că îmi induce un simţământ de culpă prin omisiune, prin mulţimea isprăvilor sale scriitoriceşti, rămase în afara capacităţii mele de lectură.

      Recent, ne propune, iată un Mic tratat de Poetică (Editura Rafet, Rm. Sărat,2019) – lucrare curajoasă şi mai mult decât necesară spiritului nostru public, marcat de o inflaţie de poeţi prolifici şi agresivi : mulţi dintre ei nici n-au auzit de imperativele actului de creaţie, dar scriu carte după carte, ajungând ca numărul cărţilor publicate să fie mai mare decât al celor citite, în toată perioada formării lor intelectuale. A fost o vreme când fenomenul acesta a mai fost descurajat, de către Alex Ştefănescu şi emisiunea sa televizată Tichia de mărgăritar, dar fenomenul a devenit prea generalizat, pentru a fi asanat de o singură emisiune.

      Am avut posibilitatea să cunosc mulţi premianţi ai Festivalurilor de poezie, organizate peste tot în ţară, şi mulţi dintre cei ce-mi induceau o nestăvilită îndoială, încercau să mă convingă, prin numărul mare de premii obţinute, la aceste manifestări. Voiau să mă convingă prin cele 18-20 de premii obţinute, pe la diferite festivaluri din ţară. Uneori, mi-am arătat surprinderea, chiar şi faţă de juriile stabilite să decidă asupra calităţii şi valorii lucrărilor prezentate la concurs – şi m-a consternat explicaţia oferită : precum că din plicurile primite, trebuia, musai trebuia să aleagă şi să premieze pe cineva, chiar  şi în condiţiile când diletantismul şi precaritatea erau evidente. Nu-s deloc sigur că toţi aceşti tineri care bat la porţile afirmării literare au o idee, oricât de vagă, de teorie literară, c-au auzit despre Poetica lui Aristotel, despre Arta poetică a lui Boileau, sau despre alte exegeze de teorie literară, mai noi,  apărute în ultimii ani.

      Cartea lui Adrian Botez completează, fericit, o bibliografie destul de precară şi umple un mare gol din eseistica românească. Cred că şi îndelungata lui experienţă de profesor şi de conducător al cenaclului literar, din liceul unde a funcţionat mai multe decenii la rând, l-a condus la concluzia că tinerii, cei cu abilităţi literare şi cu vocaţie creatoare, chiar au nevoie de un îndrumar, care să-i aşeze într-o direcţie, într-o opţiune, într-un sens şi într-o manieră literară, cu toate motivaţiile teoretice, asumate imperativ. Cineva trebuia să atragă atenţia numeroşilor amatori – celor mulţi, care fac literatură după ureche şi-şi trâmbiţează genialitatea claxonat – că actul de creaţie literară implică anumite rigori, o anumită cultură, că nimeni nu poate răsări din nimic, în absenţa unui pat germinativ productiv.

      Adrian Botez şi-a asumat acest rol propedeutic şi pune la dispoziţia tinerilor creatori, dar şi tuturor celor interesaţi, un instrument de lucru, un îndrumar care nu trebuie să lipsească de pe masa de lucru a celor dornici de afirmare literară. Ba, chiar merge mai departe şi consideră că şi facultăţile de profil au nevoie de un curs universitar, care să inducă studenţilor exigenţele actului de creaţie.

      Locul geometric al întregii arhitecturi propuse de Adrian Botez este Cuvântul, dar Cuvântul în înţelesul lui biblic, unde avea funcţii constructive, demiurgice, dacă avem în vedere că toată Facerea s-a realizat prin intermediul Cuvântului. Autorul insistă mult asupra acestui aspect şi conferă Cuvântului o triplă accepţie: de corporalitate materială, de Suflet şi de Duh (Spirit). De vreme ce Cuvântul este semnul lingvistic al unei denominări, autorul, în Micul său tratat de Poetică, îşi propune să-l dispună într-o întreită perspectivă; să alcătuiască o istorie a opiniilor despre poezie, să diferenţieze semnul lingvistic, aşa cum a fost statornicit de Saussure şi semnul poetic ca revelaţie divină şi să redea dimensiunea lui cosmo-divină, prin actul transfigurării. S-a spus adesea că poezia este suflarea lui Dumnezeu pe pământ, ori tocmai acest aspect orfic a fost eludat de Ferdinand de Saussure şi de ciracii lui – europeni şi/sau de peste ocean.

      Adrian Botez are meritul de a fi restabilit înţelesul primordial al semnului poetic şi de a-l fi analizat în toată complexitatea lui semnificaţională. Arta, spune autorul, arta în general şi cea poetică în special, este expresia nostalgiei fiinţei după starea originară, expresia voinţei fiinţei de a se autorecupera, de a-şi revela Logosul (de a se revela prin/ca Logos) . Logosul este ordinea ritualică (liturgică) a gesturilor (re)sacralizante  – dar, poate, în primul rând,  este acea vibraţie (ca pendulare între starea de personalitate-criză  şi starea de impersonalitate sublimă, atotechilibratoare), sesizabilă,  ca fond cosmic al fiinţării, ca tonus (vital şi recuperator întru divin, în acelaşi timp) al cosmosului-fiinţare (p.97)

      Cartea lui Adrian Botez nu este deloc o lectură uşoară, dar ea trebuie citită cu atenţie, şi chiar recitită, pentru a-i pătrunde toate sensurile şi toate valenţele implicite – dar cine o înţelege cu adevărat, poate spune c-a înţeles ceva din rosturile poeziei, în ansamblul generos al vieţuirii frumoase. Îl felicit pe autor, pentru această minunată ispravă eseistică şi-l aştept şi cu alte izvodiri epistemice, pentru limpezirea, din perspectivă modernă, a unor procese care au preocupat omul şi umanitatea – de la Aristotel, şi până în zilele noastre.

————————————–

Ionel NECULA

Tecuci

Să ne hrănim cu o meditaţie la poezie.

Una din cele mai frumoase, mai mistice poezii ale lui Nichita Stănescu este, poate, „Elegie pontică”. În ea, moartea devine a patra dimensiune, e ridicată alegoric la dimensiuni negândite ale cunoaşterii, e eliberatoare. Ca la ciobanul din Mioriţa.

Versurile sună aşa: „Îmi pare rău că trebuie să văd/ ceea ce ştiu,/ că pentru a muri/ mi-e necesar un trup (…) [iar] timpul/ mi-apare a fi/ singurul meu trup general./ Îmi pare rău de timp/ nu aveam nevoie de el ca să mor” (Elegie pontică). E teologie de care fac poeţii, fără s-o ştie, cam cum zisese Sf. Pavel: ” Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig. „(Fil, 1, 21)

Dumnezeu iubeşte poeţii. El le dă harul şi ideile plastice pentru a se îndrepta către El, fiindcă El e Mintea tuturor minţilor noastre. Dacă noi îl iubim pe Eminescu, dacă îl iubim pe Nichita, cum oare îi iubeşte Persoana Care i-a creat şi i-a aşezat în lume?

Să facem un exerciţiu. O glosă. Şi să ne gândim ce răspuns ar da Iubirea atotcuprinzătoare la o interogaţie a lui Nichita. La ce valoare infinită are viaţa, tocmai din perspectiva contrară de a nu fi fost niciodată…

Zile cu har şi poezie!

P. Iustin

***

Fericirea de-a putea muri…

 

– Îmi pare rău, Doamne,
că pentru a muri
mi-e necesar un trup…

 

– Să nu-ţi pară rău, Nichita,
căci, pentru a muri, Eu
aveam nevoie de trup.

 

Şi trupul tău
e binecuvântare de la Mine
ca să poţi muri…

 

– Atunci, Doamne,
îmi pare rău de timp,
nu aveam nevoie de el
ca să mor…

 

– O, dar ce-ar fi moartea, Nichita,
fără timpul de-a putea muri…
ce-ar fi poezia
fără timpul de-a putea tăcea…

 

– Spune-mi, tu, Nichita dragă,
ce-ai fi fost tu
fără timpul de a putea nu fi!…

(Ierodiacon Iustin T., 23 august 2019)

Volumul de versuri Autobuzul întârziat*, publicat de prof. dr. Adrian Botez, la Editura Rafet, în anul 2019 – este unul trist, unul care exprimă revolta poetului, în fața limitelor umane. Dedicat poeziei, autorul se bazează pe forțele spirituale, care pot modifica perspectiva. Cărturar serios, preferând valorile solide ale creștinismului, atrăgând o serie de mituri și legende precreștine sau postcreștine, el face o analiză a capacității omului de a suferi propriile neputințe. Bolile fizice sunt oglindirea bolilor spirituale ale epocii. Lumea este în cădere și atrage, după sine, individul – care speră să poată birui în această societate complicată, bruscată de megatendințele, care afectează relațiile interumane.

Cartea are mai multe nivele, legate între ele prin mesaj, structurate conform viziunii originale a poetului:

• Argument;
• Autobuzul întârziat;
• Doine noi;
• Armonii fără – autobuz;
• Epilog: Soluția beznei.

La final, ne sunt prezentate câteva date despre scriitor, un cărturar activ în lumea literară, poet, romancier, eseist, publicist, comentator al vieții de azi.

Preluând, cu tact, motivele folclorice, el modelează, fiecare poem, cu o melodie veche, primită de la cei care țin lumea în echilibru. O lume spirituală bogată răzbate, din toată creația lui Adrian Botez, mereu dispus să se întoarcă spre Hristos, ca spre adevărul absolut întrupat. O luptă spirituală se dă în fiecare poem cu moartea, cu prezențele spirituale, active în plan invizibil și cu efecte în plan vizibil. Totodată, observăm o oboseală de fond a individului, aflat pe acest câmp de bătălie, o uzură a societății, care nu mai suportă propria neputință. În multe planuri ale poeziei scrise de poet, putem descoperi o judecată iminentă, absolută, purificatoare.

Temele volumului sunt complexe, fraza destul de apropiată de limbajul uzual, expresivă, cu direcție, cu mesaj. Ceva se întâmplă, moartea își face apariția în plin plan, poetul o sfidează. Lumea de dincolo este tot mai pustie, opțiunile noastre nu mai au sens, o neputință cronică marchează totul. Un sfârșit de univers se apropie, sub reguli stricte, care distrug sistemul, care sfarmă planurile. Omul se risipește în domenii, dar nu este proprietarul, în fapt, al lumii de sub soare. Este declamat sfârșitul poeziei, îngerul devine și el neputincios. Armonia în care am putea intra ne poate salva, Poetul a îmbătrânit sub grele ceremonii.

Fundalul pesimist se sprijină pe flori de beznă, Apocalipsa pare regia perfectă pentru cel întârziat în armoniile frumosului. În perspectivă, se văd Munții, martorii lui Dumnezeu. Se alătura natura, păsările care ating cerul cu trilurile lor. Doinele Poetului exprimă jalea pentru o lume pierdută, pentru o dragoste scursă pe treptele timpului, o tristețe după pierderea sensului, într-o lume preocupată de corectitudinea politică, fără să mai observe omul, așa cum a fost creat el, sub nori și raze.

Unele poeme devin rugăciuni spuse în fața unei prezențe subtile: „potolește – Doamne/ durerea (imprescriptibil oribilă) – sfâșietoarea/ durere a/ lumii// oricât am fi de/ ticăloși – cu toții/ putem să luăm o minusculă/ pauză – putem suspenda – pentru/ câteva clipe – Ceasul/ Nemerniciei/ și să fie dăruit acestor/ câteva clipe – ceea ce ai/ visat – atât de/ frumos – Tu: Crăciunul/ Veșniciei…” (Rugăciune, pp. 60-61).

Poetul renunță la regulile uzuale ale limbii române, strofele sunt frânte, toate încep cu literă mică, un ritual păgân pentru sărbătorile pregătite în eternitate, în contradicție cu imaginea unui Crist care suferă. Sunt reținute câteva arhetipuri stabile în lume, fixate de cultura unui ev mediu de rezervă: Chipul Scrisorii, Tămăduitorul, Călăul, Maestrul-Tiranul, Roata-Amintirii, Izbăvitorul-Neant, Apa Uitării, Cântarul Hotărârii, Cavalerul-de-Pisc, Sfântul Trandafir…

Argumentul care declanșează eșafodajul volumului ne relevă un Poet flămând de adevăr, văzând un rai țigan, un Dumnezeu care se rezumă la un nume mistic, o ruină a esențelor din lume. Poezia poate continua în Cetate, dincolo de slăbiciunile omenești.

Autobuzul Morţii-Speranței (Speranţa în „Învierea”, în Revelarea infinitelor lumi-produse ale Demiurgiei Dumnezeieşti) nu mai sosește, are o întârziere ieșită din ritual, Poetul ar refuza urcarea în el, va sfida sosirea cu energii negative, umbra lui va urca pentru un traseu spre niciunde, fără bilet dus-întors… La Judecata de Apoi, Poetul își ia libertatea să-l judece el pe Dumnezeu, cu toată asprimea, pentru erorile umane. Dumnezeu nu va avea Monopoluri, va fi pus în rând cu oamenii obișnuiți, anonimii, pentru a simți sudoarea omului sub vremi. O revoltă și o sfidarea a realității, individul care nu mai suportă autoritatea divină, care se vrea alături de un Creator neputincios, cu vântul bătând numai din Nord, din fiord în fiord… Simbolurile sunt cele rupte din gândirea tuturor revoltaților, din mișcarea teologică a celor care au proclamat că Dumnezeu a murit…?!…

Zgomotul suferințelor se aude în lume: hotare furate, maestrul frânge vioara într-o lume de crevase. Diamantele sunt negre, omul se închide în crima din sufletul său și pariază pe cai morți. Sub blestem omul năzuiește: „…o crizantemă albă a tresărit din/ neant: sunt buzele/ mele – înflorite de atâta/ tăcere…” (Blestem, p. 23).

În univers, omul este singur, condamnat la moarte, nimeni nu bate la ușă… Sunt imagini specifice evului mediu, cele prinse de Goya în tablourile sale, sau compozițiile lui Pieter Bruegel cel Bătrân… Poetul observă petrecerile omului simplu, acceptă cămașa condamnatului, este atent la dansul perechilor de tineri, care acceptă jocul sub muzici grele, sub păcate capitale. Ei refuză etichetele, refuză convenționalul…

Masa o ia la galop, dulapul cântă baritonal, un dans absurd al universului, doar cei din adâncuri mai lasă semne… Vine ziua bolilor fără scăpare, omul se întreabă: „în dosul lucrurilor oare-a ce miroase?/ a galaxie – mucegai -/ și-a Caracatiți”… (Soluția cefalopodă, p. 27).

Revolta este la paroxism: „avem nevoie de o/ nouă lume: indiferent/ care – dar să nu mai fie tot asta”… deoarece „Dumnezeu nu dă – din/ principiu: are o/ singură mână – cu care numai/ ia” (Gherlă, pp. 37-38).

Doinele sunt străbătute de un fior venit din folclor, unul trecut prin cenzura atâtor inimi: „…staulul s-a fost golit/ ieslea-i doar frumosul mit/ focul trage la măsea:/ nu-i viață – ci-o iarnă grea…” (Din ceaslovul vieții, p. 48).

Sfâșietoarea doină a morții:  „Inorog ucis/ înecat în scris:/ slovele vuiesc/ rostu-l ascuțesc// dar nu-l primenesc…/ slove blestemate/ tăceri nestemate/ zugrăveli tărcate…” (Descântec pentru primenirea morții, p. 65).

Fiecare își duce crucea, la final se vor vedea Munții – …acolo, departe, trebuie să înveți zborul, gândurile sunt realitățile ultime, există o veșnicie între atâtea veșnicii… Până și Dumnezeu a rămas singur cu universul, singur în Creația sa, omul mai poate urca un etaj, până la destinația pregătită…

Poetul a dus tristețea sa până la ultimele consecințe, un întuneric dens acoperă tainele, viața; personaj de epopee, El-Poetul se joacă de-a Moartea, într-un univers asimetric. Poetul joacă și el rolul unui apostat, printre Coloanele Frumuseții… Cităm: „Ți-am aflat sânge și apă/ Ți-am văzut durerea stearpă:/ Mi-am lipit dorul de Tine/ ca fața de-un mărăcine…” (Doină, p. 52).

Constantin STANCU

Iulie 2019

*Adrian Botez, Autobuzul întârziat, versuri, 137 pagini, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019. Volum dedicat soției, Elena. Coperta I: 1. „Vremea urâtă vă ajută la memorie” – www.lovental.ro – 316×276; 2. „Astrofotografia”, astrofotografieluna.blogspot.com – 1084×685.

 

MATROZI SUBLIMII

 

scăpaţi din Naufragiul unei lumi

Matrozi Sublimii – cu rănile-n văpăi

ne luminează Calea către Noul Luni

şi ne şoptesc despre-alte – Mii de Căi…

 

zdrenţoşi – bărboşi – cu ochi arzând vedenii

Matrozi Sublimii ocrotesc – cum Genii

şi sunt Învăţătorii Vieţii şi ai Morţii

sunt Ucenici Lui Crist – Sculptori ai Sorţii !

 

din Port în Port – ei îşi sporesc Lumina

din Port în Port – topesc păcatul – vina :

da – Sfinţii noştri CRESC din Naufragii

 

adaugă Cărţii – fulgere-pasagii…

…n-avem nevoie de Muşi-Pupe : Prova-Nfruntării

s-o înălţaţi – cumpliţi : Mântuitorii Mării…

***

 

ÎN LOCUL DIN PĂDUREA-NTUNECOASĂ

 

…în locul din pădurea-ntunecoasă

fulgeră Ştime – cari de cari frumoasă

cu plete verzi – cu trup de marmură – ca Luna

purtând pe capete – împărătesc – Cununa !

 

ele-şi aşteaptă-Alesul să-l înece

apoi răpească-l în adâncuri – în Palate

mistic ştiută – colo – -i a-Ondinelor Cetate :

măreaţă – Nuntă-or face – peste vreun timp ce trece…

 

…vrei să cobori imperii – până la Rădăcină ?

să vezi Zânele Apei – cu tot scăpând de tină ?

n-ai decât să păşeşti în Unda Fascinantă…

 

nu sunt nici Vreme – Ornic – doar o Cetate-Atlantă…

…pogoară-te-n vecie : numai aşa vedea-vei tu –  Minunea :

Mireasă Preaiubită-ţi va fi – Înţelepciunea !

***

 

 

TOT ACORDEZ LA STRUNE – SCRIPCAR DIN TATĂ-N FIU

 

…tot acordez la strune – Scripcar din tată-n fiu

visez – eu – Cântăreţul – într-un Palat Târziu

să-i lecuiesc de rane – pe Regii-Mbătrâniţi

căci Cântul meu e farmec – iar ochii-mi sunt vrăjiţi…

 

nu mă-nvăţa pe mine – bătrân strigoi de Munţi

cât Sânge – în Izvoare – a curs – şi cât din Frunţi

eu – şi nu altul – clădit-am Epopeea

din care-alung Trădarea – deci – fără greş : Femeia !

 

pe Poarta Epopeii săpat-am Slove Trei

s-alung şi Lăcomia – şi Crima – şi răcnete de Lei…

eu – biet Scripcar  – cel dăruit pe la ospeţe

 

eu sunt Dresorul Lumii – în Nopţile Măreţe…

…de ce ne fie frică ? – Cântecul a-nceput

făcând – el singur – bine –  cât Zeii n-au văzut !

***

 

ŢINE-MI SCRIPCA SUB BĂRBIE – PENTRU-UN ULTIM CÂNTEC

 

… ţine-mi Scripca sub bărbie – pentru-un ultim Cântec

vă trezesc din Somnul Morţii : Groaznicul vost’ Pântec !

leac vă vine Armonia – Stih şi Viersuire

eu sunt – doar – Agonic Rege : vă dau Re-Mplinire !

nu de Lup şi nu de Urs fie-vă Scăldatul

ci-unui Zeu – Ars de Lumine – pregătii eu Patul :

Patul – Câmpul de Războaie şi de Ostoire

Patul – egal fi-va – pentru-Erou şi Mire

Patul – Câmp de Trandafiri – al Lui Crist ‘Nviatul…

 

…ţine-mi Scripca sub bărbie – pentru-un ultim Cânt :

Foc voi da Luminii-Cântec – înfrângând Mormânt

iar deasupra Mării – negre s-or ivi – Corăbii grele

 

căci deasupra de ostroave vor ploua – iar  – Stele…

…ţine-mi Scripca sub bărbie – şi – cu Jurământ

nu voi mai cânta alt Cântec – decât Cristul Sfânt…

***

 

FACEŢI – ÎN ACEASTĂ LUME – FACEŢI  S-ARDĂ HORA

 

faceţi – în această lume – faceţi s-ardă Hora

altfel nu ne înţelegem – încurcăm şi ora !

nu tot îngânaţi blesteme – ele v-or ajunge

nimeni vini n-are mai mari – decât cel ce-nvinge

 

cu-ascuţiş de Cuţitoaie – cu Topor şi Săbii…

…de ce n-aveţi luare-aminte doar la Sfintele Corăbii ?

veţi umbla în zdrenţi de duhuri – veţi cerşi iertare :

porţile vor sta închise – parcă-n aşteptare…

 

Vânt Ponciş – Matrozii Cântă : ia-te după Cântec

ia-te după Neaua Firii – ninsă în Descântec

nu-urgisi – cu Uragane – Oceanul Cuminte

ci încinge Gând  – Rostire – spre Steaua Fierbinte!

vino-n toi aprins de Horă – va fi greu – dar bine

 

chiar dacă – în Tălpi Bizare – bâzâie Albine…

…nu – Albinele nu-nţeapă decât Vreri de Rele :

în rest – voi – Matrozi ai Lumii : „ochii tot pe Vele !”

***

 

GRĂDINĂ ŞI MARE

 

tăcute – Florile Grădinii senin visează :

de-i arşiţă sau rouă – nu contează…

…seară se lasă – zorii-s oratòrii :

Grădina – neclintită – -i prinos Privighetorii…

 

Grădina-Mânăstire priveghează

Luna să nu ia foc – ci doar în Cânt să crează…

…văd Mări Celeste-n umbra de Copaci :

Ritm fascinant de Unde…  – …sileşte-te să taci…

 

Matrozii sunt Călugări – în Templul lor Lunar

unde  oricare şoaptă – e-un Legământ Barbar :

traducerea din Limbi de Trandafiri

 

schimbă şi Cruguri – Popoare-ntregi de firi…

…deşerturi de sfinţenii ? – chiar şi-Undele Grădinii

Coroane-Aureole-ţi pogor – Sfinţit – pe creştet (…ori trudesc Mântuirii – încrâncenându-ţi Spinii ?!)…

***

 

SLĂVIŢI COPACII

 

slăviţi Măreţi Copacii – cu Rădăcina înfiptă în Izvoare

de n-aţi fi voi – n-aş fi aflat Furtuna cât ne doare…

Pădurea cântă Cântec Vechi – dar – totul – e bizar

când Strune nu-s ascunse-n Scripcă – ci-n Trunchiul de Stejar !

 

Mări de Verdeaţă Răscolită – amestecate-n Stele

vor lecui Eternitatea de Zei pudraţi cu rele…

Zâna Pădurii – asortată – deschide – astăzi – Balul

Copacii joacă Hora Vieţii – uitând că vine Valul…

 

Copacii Sfinţi vor în Altare – Candeli liturghisească

Preoţi sunt toţi ce văd Lumina că-ncepe-n Duh să crească…

e Noapte  – dar nu-i Zi mai plină : Corăbii de Credinţă

 

şi-au înălţat Vele-n Pădure  : Raiu-i AICI – nu doar e cu putinţă…!

…”Viaţa nu-i dreaptă” – zic toţi Strâmbii – aflaţi pe Arca Veche :

le-aş da dreptate – de n-aş şti : toţi cântă după-ureche…

***

 

RENAŞTERE

 

cu pestriţe vânturi rele îmi petrec eu vremea

dispar păsări din lumină – iar copacii-şi plinesc lenea…

nu mai ştiu să număr stele – nici nisip de-oceane

nu mai eşti zeu – n-ai cunună : fugi de-aici – golane !

 

alungat din lume-n lume m-aleg doar cu spinii

chiar de Sânge-mi curge-n Frunte – Obrajii-s cum Crinii…

sunt Vătaf de Suferinţe – nu – însă – şi Rege

pipăi după-un Foc Năprasnic : numa-aşa m-aş drege…

 

…cântă – Greiere de Taină – noaptea mi-e deplină

am ieşit – cu Preţ de Sânge – din Cartea de Tină :

Stele-mi ard Coaja de Trupuri – şi scap de zădufuri

 

printre gene – ca o ceaţă – -mi regăsesc nădufuri…

…iată că nu-s gelatină : Foc înalt – miresme

i-au dat Prunc – iarăşi – Grădinii – Râuri de Aghesme…

***

 

APOGEUL ÎNJOSIRII

 

…Pùrpura şi Coroana-mi fulgerau cumplit

când mă suiam pe tron – diriguind popoare…

…a fost în veacuri ‘nalte – dar sunt – deja – un Mit :

rana din frunte – tot mai des – mă doare…

 

…am fost – apoi – Divin Ocean : mânia-mi spărgea baluri

am îngropat în mine albe neamuri – continente…

…astăzi sunt ostenit – doar şopotesc din valuri

Poveştile Titanilor (…pigmeii zic că-s doar…impertinente!)

 

…să fii Vătaf-de-Stele – ori Împărat Oceanic

să fii Heruv-de-Fulger – ori Dumnezeu Tiranic…

viermii te-or sfredeli-n huliri – măscări – amarnice batjocuri

 

de nu eşti Rege-Vierme – în Marele Nimic

zguduitor de nu eşti  – între maţe –  Prinţ-Limbric –

caută-ţi istoria prin Munţi – pe la Mitocuri…

***

 

ROSTUL MATROZILOR MISTICI

 

Catarge vin – Catarge pleacă –

Oceanu-i înclinat – oleacă…

…şi câţi  gândesc la Suflet de Matrozi ?

câţi se gândesc la Harfă : câte Corzi ?

 

şi – totuşi – numai prin Matrozi aflăm

ce nu vedem – şi – poate – n-om vedea :

ei sunt Privirea Mistică : o-ncredinţăm

celor ce frică n-au ! – …hmmm…poate – doar de Ţărm…

***

 

PORTUL INIŢIATIC

 

un Port e-o altă lume – şi Matrozii caută

şi speră într-o vastă ocrotire…

un Port e-uitarea lumii de-amintire…

…poate Corăbii – astăzi – le mai laudă…

 

într-una pleci – ajungi – şi iarăşi pleci

deasupra-ţi zboară gravii lilieci

şi prevestesc că Portu-i doar o POARTĂ

din cele cari se-arată – spre împliniri de soartă

 

…dar dacă ŞTII – Martiriu este Portul

căci îţi asumi să-nvii – când ceilalţi văd doar…mortul !

nu-i Naufragiu – -s de-àripi pregătiri

 

şi dorul de-a-L păstra pe Crist – Statornice Grădini de Trandafiri…

…nu pot nici Valul şi nici – haìn  – El-Vântul

să-ţi smulgă – din fiinţă – şi Duhul şi Cuvântul…

*

…în toi de-Ocean – Nuntire e de Munţi :

golind pocale-n ceruri – Zeii zâmbesc – cărunţi…

***

 

MAREA ŞI STÂNCA

 

Marea şi Stânca – a cui e Dreptatea ?

feminitatea răbdătoare va nărui-aroganţa

Corabia-nlocui-va – cât de curând – Cetatea…

fluiditatea-şi impune eleganţa…

 

Marea şi Stânca – ce spumegare furioasă !

Injuria Spumoasă îmbrăţişa-va Catargul Bărbăţiei

şi se va căţăra – iederă-impetuoasă

impunând – peste toate cele : doar Herbul Dinastiei…!

 

Matrozii doar Privesc : sunt jocuri de putere

Necruţătoare – încălecând pe Vrere !

Matrozii-nvăţăcei învaţă cum Tăcerea

 

Stindard e în Triumf – deloc Plăcerea !

va dispărea-aparenţa – Cântul e al Credinţei !

…de ce să nu învingi – când poţi schimba

tot ce-a fost Crimă – Rău – ‘naintea ta ?

***

 

LEBĂDA-CRIST

 

solzoasele Sirene – fascinante

momesc Matrozii – pe veşnicele pante :

căci între Bărbăţie şi-Unduire

se duce Lupta Dreaptă – pentru Nemurire !

 

…ce Cântece şi Stihuri nasc în luptă !

ce  Armonii se iscă – dincolo de trupuri !

să nu te-nfăţişezi – de-ai Scripca ruptă

de Stihul ţi-e beteag –  strâmbat de …„grupuri”…

 

avem un singur Zeu : e Armonia !

luptăm c-un singur Crez : Noi Constelaţii !

zdrobim Târziul şi Monotonia

 

clădim Lumină – fără tribulaţii…

…sunt infinite Lumile-Armoniei :

Lebăda-Crist – în toate – -i Duh Tăriei !

***

 

BIATA  BARCĂ – MUMA ARCĂ

 

biata  Barcă – Muma Arcă

pe  Ocean nu-i loc să-ntoarcă !

ori urmezi Matrozii – spre Tărie

ori rele te zdrobesc : o Herghelie !

 

…ninsoare de Lumini se-agaţă de Catarg

Vântul şi Valul ocrotesc Sămânţă

ce va deschide lumile mai larg

sufletul – mai adânc smerindu-l – spre Căinţă…

 

zbura-vor Păsări – ca alternative

(…la tot atâtea scopuri şi motive…)

la Miezul Libertăţii şi-Armoniei…

lăsaţi-vă în voia Milei Selenare – Viei !

 

şi veţi afla : Frumosul orişicine-l poartă

şi veţi afla : Hristos e orişiunde :

în Munţi – în Mări – Izvoare – Sfinte Unde!

Duhul Rebel nu este Sclav-de-Soartă !

***

 

EXISTENŢA NU-I O CĂLĂTORIE DE PLĂCERE

 

vei pleca de undeva – spre a ajunge

altundeva : niciunde – nicio scofală  – de pielea ta…

numără Corăbiile – din zece în zece

şi – poate – -ţi va trece pofta de-a tot petrece

 

aici e vale – colo e deal : asta-i toată învăţătura

pe care ţi-o poate zice – pe de rost – până şi bătătura…

nu insista la porţi deschise – la sorţi deja scrise :

altfel – se va zice că nu eşti în toate minţile…permise…

 

oricum – mereu şi pretutindeni – o vei lua de la-nceput

oriunde vei fi şi orice ai fi făcut :

sfinţi nu sunt (decât în calendar) – şi nici draci – aşa că-apucă-te de-aprofundează

 

şi – la ce – deja – ai dobândit : STAI ŞI VEGHEAZĂ…

…existenţa nu-i o Călătorie de Plăcere :

pretutindeni – miere pe buze – în fapte : fiere…

***

 

 

PUNE ŞAUA PE CALUL SOARELUI    

 

pune Şaua pe Calul Soarelui :

vom zbura peste Mări – Corăbii – peste Matrozi…

înnoadă-mi Capul de Şaua Calului :

n-ai nevoie de Cap – când vizitezi Sori şi Irozi…

 

e-o zi ca oricare alta – scăpată din poala Lui Dumnezeu

un Dumnezeu senil – cum am văzut la circ – cândva – un Leu…

varsă Var Nestins – peste întreg Pământul

şi lasă-l să-l împrăştie  – pe-ndelete – Vântul…

 

noi ne ţinem de călărit – nu de salubrizare

de aceea – şi mergem la Hergheliile de Soare…

…între mine şi Calul meu – e-o vizibilă asemănare :

 

amândoi ne-am săturat de Pământ – de mâncare…

…”bagă viteză – Solarule –  vreau să ies  – din orice-ntrebare :

mi-e mai bine-ntre lumi – decât… în fiecare…!”

***

 

ÎNVĂŢĂTURĂ

 

Naufragiul e cea mai înţeleaptă

Poveste – pe care n-ai asculta-o – dacă

nu ţi s-ar întâmpla – necesar – şi

legic – şi

peste

 

Naufragiile sunt aşezate – în

viaţă – strategic şi-n

şir – precum nişte

Candele-Aprinse  – cu Mir – care te-ndeamnă la

Meditaţie – la

Rugă – şi la-a

Alege – mai cu băgare de

seamă – cu mult mai

statornice fantome – cuprinse de

Lege

 

Naufragiile sunt leacuri – nu

fleacuri – pentru Trezirea Dârzeniei – a

Luminii – a Scârbei de

Furişat – deci a

Omului Adevărat

 

…cine a suportat un

Naufragiu – le va putea suporta pe

toate : cine s-a deşteptat – prin

Naufragiu – numai acela va

răzbi între Zei – ieşind

definitiv – dintre

Şerpi – Şacali – Tigri şi

Lei

***

 

BINECUVÂNTATĂ  –  PATRIA MEA

 

binecuvântată Patrie – a Munţilor şi-a Mărilor

binecuvântată Patrie a căutărilor şi aflărilor

a tuturor Florilor – a Zborurilor slobode – ale tuturor Acvilelor-Păsărilor :

Sfânt – Pământul Tău – duios ne sfinţeşte Zânele şi Mumele Neamului

Grădinile cântă-ngereşte : de fapt – sunt (umflate de Vântul Matrozilor) –  Harfele Ramului…

…în genunchi ne rugăm – la-Altarul Tău – Patrie Sfântă – în toate zilelele Anului…

 

venim – în genunchi – către Mândra Crăiasă :

tămâi de păduri rostogoleşte pe coastele Munţilor – precum şi în Casă…

iar Valul de Mare l-a fost făcut atât de-nălţat –încât nu ştiu :  mai sunt pe Pământ – ori în Cer am şi-intrat…?!

…ştergem din hronici şi halimale-nvechite – -insipide-Epopei – şi

TRĂIM – făr’ de boală a  Cărţii…Poveştii :  PĂSTORII MALULUI  DE NESURPAT – DE NESĂGETAT : „ORTOMANI” ŞI…TUSTREI !

 

…stângaci – uituci – oleacă laşi – noi – de la Moşii noştri – Candela Re-nvăţăm

de la Strămoşi  –  Regească – precum Vulturii – rămasu-ne-a Fruntea

am făcut – demni – peste vremuri – Biserici şi (spre Heruvi ori Serafi) – Mândră – iar – Puntea…

de la Strămoşi – iară – vom cere Peceţi de-Mpăraţi

şi cerem şi Soră-Doina – şi Mumă-Hora – care ne-adună – negreşit – pe toţi –  Fraţi

 

…da – popoare toate – cândva – în timpii cei de pe-a Prăpastiei buză

vor striga – cu urlet s-or spăima – pentru că nu vor avea nici spuză…

 

…prin bezne – vâjâind-bâjbâind – la noi ele-or veni (-n ritm vioi !)

după Scăpare – după Mântuire – după Candelă-de-Zi :

da – numai la noi  afla-vor – iarăşi –  popoarele lumii-mbeznate-n Judecata din Urmă – iar noi

dimpreună cu Duhul – Năduful – ce-avem sfânt – le vom părtăşi :

 

Văpaie şi Sfinţită Urnă ! – …mistic – prin Ele – Timpii nu vor mai porni…n-or mai tropăi…!

…şi  – frăţeşte – atunci – TOŢI – Foc-de-Duh  vor primi –  de la Patria mea

la care – de-atunci – Neamurile – TOATE – s-or închina…!

*

…Corbii – din întunericul cimitirelor – prelung ne vor privi – şi n-or mai îndrăzni

să fâlfâie a nenoroc – în bătătura Soarelui şi Lunii – Miri Sfinţi – ce veşnic ne-or păzi…

***

 

DECĂDEREA LEGICĂ (după un vechi cântec breton)

 

o – voi – nevolnici Cavaleri

parc-ar fi azi – parc-a fost ieri…

…am ocrotit mii de Prinţese

Truveri cântau Cântece-alese

la-ospeţe – cu Pocale Drese…

 

…piraţii – azi – dau foc la Coastă…

 

iar noi – îmbătrâniţi meschin

uitat-am să ne-mpotrivim…

 

în flăcări – părăsim Panaşe

uităm Domniţele gingaşe…

ne poticnim de-orice Cuvânt

pe sus ne-a luat chiar primul Vânt…

 

Blazon ne-a mai rămas un Cânt…

şi Crist – Lumina din Mormânt…!

 

…plebèi – cu mintea-n Roata Morii :

cojiţi  – nedrept – Toiul Culorii !

…întineriţi fostele Glorii !

să se arate-Alt Cavaler

tânăr – păstrând acel Sublim Mâner

ce ne-a făcut veste-n fruntarii

şi ne-au cântat Fapta – Scripcarii !

 

…poate veţi fi şi-alţi Cavaleri

dar n-aud Cântul de Truveri

domniţe nu-şi flutur’ Batiste

ba – sunt atât…atât de triste…!

 

…de ce nu ţineţi – în Memorii

trecute zile – cu-albe-armòrii ?

 

Blazoanele ne fulgerau

salvam Domniţe ce ţipau

în Crunte Mâini de Mercenari :

mestecături de Măcelari !

…pe toţi i-am fost tăiat în Săbii :

eram Matrozii din Corăbii…

 

…faptele noastre se scriau

sfioşi – ochii plebèi s-plecau :

Minunile nu conteneau…

 

…de  (iar) s-or ivi Cavaleri

cutezători – uimind Truveri –

m-aş bucura… – …dar ştiţi de una :

nu veţi rămâne-aşa – într-una :

 

voi – Tineri Veşnici n-oţi rămâne :

veţi decădea – cu fiece „mâne”

şi alte plebi or să hulească

Făptura voastră-Mpărătească…

…dar ruinată şi grotească… !

***

 

REFLECŢII  PENTRU  DUH

 

cad  frunze-n Lac – cu resemnare

dar văd şi furioasa Mare :

Nostalgicii – şi Fraţi-Rebelii

toţi – înfruntând Spaime – puzderii

toţi – duşi de-acelaşi Vânt

pe-acest grăunte de Pământ…

 

e Armonie spre Sfârşit – sunt Răzvrătiri de Început

până la urmă – Spade – Scut

se-armonizează-n Cosmic Cânt :

senin – dar – în adânc – arzând…

 

Patima e-nceputul Vieţii

Înţelepciuni – Miez Bătrâneţii :

atâtea Firi sfios tânjesc

atâtea Fapte se-mplinesc

dar e o singură Cetate

având – în Toiul ei – de toate…

 

unii visează – alţii fac

te-ntrebi : unde sunt – oare – cei ce tac ?

 

te-ntrebi : la mijloc – unde-i Terezìa

Divin Cântar – Albă Magia ?

 

„a face” : nu – pururi – înseamnează „bine” – iar „a visa”… :

eu ştiu…?  – …poate n-ajuţi pe nime…

 

o – Terezìa nu-i aici :

e-n straşnice Furtuni-Furnici…

 

…numai la Crist o vei afla…

dar – şi la El : doar când a vrea…

 

degeaba-ntreb un Inorog – ce tocmai intră în Poveste :

el ştie tot atât – cât  – pe Pământ – se mai bârfeşte :

Religii – Erezii – Sfinţi – Demoni – şi tot ce-i în Duh – greu

nu-aici se hotărăsc – ci-n Mintea Lui Crist-Zeu…

 

Duhul plecat va şti  – de tot bine şi  clar

nu ce se scrie-n orice calendar

ci câte Puteri-Mume-ai strâns – colea – sub cel Pieptar…

cât Merit  – în frământarea oarbă-a Vieţii – ţi-ai agonisit…

 

…cum şi pe unde tu-i intra-n Argint

AŞA  – şi-ACOLO – în „lumea-aceea” – tu vei fi primit…

***

 

SFAT DAT OMULUI

 

nu vei fi iertat – omule

oricâţi avocaţi ţi-ai

tocmi – aici – pe

Pământ – şi oricâţi

dumnezei ar fojgăi – prin

cer

 

orice Respiraţie a ta e o

Crimă – orice

Defecare a ta e o

Blasfemie – orice

Durere a ta este

o Gravă Insultă  – la

adresa Întregului

Cosmos

 

încearcă să nu te mai

arăţi – nici

Regnului Oamenilor – nici

Regnurilor Zeilor – şi întreabă – din

Regn de Zeu – în

Regn de Om – şi din

Regn de Om  – în

Regn de Zeu : unde este

Neantul…Supleantul…

 

…de fapt – fă

altceva – mult mai

sigur – ca sorţi de

reuşită-n ispită  – şi

scăpare de însăşi

noţiunea  – schiloadă şi

Hâdă Omidă : noţiunea de

„Om” : cheamă – în

taină – la tine – doar

Matrozi-Marangozii : sunt singurii care

vor îndrăzni – vreodată – să

călăuzească – pe

cineva – înafara

LATRINEI  FIINŢEI – ori

Nefiinţei… !

…dar – pretutindeni şi-oricând : tot în Ocolul

Umilinţei…

***

 

LASĂ-AROGANŢA – UŞI DE SPÂNZURAŢI

 

lasă-aroganţa – uşi de spânzuraţi !

piept lângă piept : o Inimă – de fraţi !

e-o luptă grea şi lungă – generaţii

coboară în mormânt – Matrozi Curaţii !

 

din Naufragiu-n Naufragiu – spre Înţelepciune

şi spre Putere Bună : schimbi lumea-n Rugăciune !

Crist dacă e cu noi – vedem Lumina :

şi Ceruri – şi Pământ – şi Cânt : totuna!

 

fii credincios – loial : Ram faţă de Copac !

să nu fii – niciodată – Măcelar lui „FAC”!

senin şi iubitor – înfruntă Mişelia

chiar de stârni-vei – în Munţi – iar – Vijelia !

tu contra lumii-ntregi ! – ucide Crima

 

măcar ‘naint’ de moarte – s-aflăm Rima !

…nu vă minţiţi pe voi – Oceanu-i Tată

şi nu vă va ierta înşelăciunea – niciodată !

***

 

 

ICOANA DIN ODAIE

 

o singură  –  -enigmatică Icoană

stă pe pereţii din odaia mea

(…cel’lalte-or fi fugit de mult – ca de ispita grea…) :

când o privesc – nu ştiu : s-o iau la goană

sau – în genunchi să cad – ca-ntr-o biserică de nea ?

 

…stă – se-uită fix la mine – şi dă din cap :

atunci ştiu sigur : nu e bine ! – …iau treaba de-o-arìpă

şi…nu aşa…ci-n disperări şi-n pripă :

o duc la cel’lalt capăt – aşa cum niciodată-n viaţa-mi – de mine şi de Duhul meu – nu am făcut risipă…

…altfel – ştiu bine : linişte-n suflet n-oi avea

nimic din mine nu se va clădi ori înălţa…

 

…şi nu ştiu despre ea decât că mustră…

nu luminează – nu-i pe post de lustră

dar ştiu : de n-o păstrez – Nenorocirea

tentaculele prelungi-va-şi dincolo de Firea…

 

e-un Chip de-Ncrâncenată Vâlvă – ori de Mumă :

nu mi-a cântat nicicând  – cu-ngăduinţă – -n strună…

iar când am vrut – tembel – s-o iau în râs

 

în jurul Gâtului  – de-un Şarpe am fost strâns…

…nu te minţi – neghioabă Formă de Tâmpire :

vomită-te – să te-ùşuri – că-i mai bine…

*

e bine pentru omenire – dar

şi pentru tine…

să chemi – mereu – Matrozii – ca să i se-nchine

dar şi pentru ca   – de-i fi fără putere – să repicteze-Icoana  – -n fine !

 

…şi să nu uiţi a şterge praful ! – Ochii-Icoanei  – mereu arzând – să-i vezi :

numai aşa-ţi va sta-n echilibru – TRIADA : Minte-Suflet-Duh

în Mijloc-de–Senin-Ocean –  nu-n Putregai de Stuh…

***

 

DORINŢĂ DE PURITATE

 

grădini lehuze – aşteptând sorocul

văzduhul să vădească-n ele Fructul :

în stele-şi osteniră Sorţii – jocul

Ondine-au reparat – azi – apeductul…

 

e-un mâl – fecund şi verde – pomi plini de prihană

iar duhuri deşucheate se azvârl la hrană :

e Mâlul Vieţii – Verdele Otrăvii

Ospăţ de Vară… – …vin – deja – Corăbii…

 

anahoreţii – scuturaţi de luturi

privesc – scârbiţi – vomele grele-a’ humei…

…spre cerul bântuit de Duh şi Fluturi

 

au predicat sfârşit Nesfintei – Ciumei…

…nu vă-nşelaţi cu Mâzga de Născare  :

va ninge Timpul-Fără-Lupanare…

***

 

VISUL MEU DE ARMONIE – CEL FRUMOS

 

pe ritmuri vechi – dansează Stele şi Corăbii

ţin pasul – după Stele – Bătrâne Nave-Săbii :

astfel – Poem se scrie – în cer şi pre pământ

filele Cărţii – scrise – se răsfoiesc în vânt…

 

capul cine înalţă – îşi va citi Ursita

neteamă-se de Moarte : e-o vrajă – prigonita…

seninul cer voieşte ce vreau – mereu – şi eu :

Corăbiile-Harfe Îl caut’ pe Dumnezeu…

 

triumful Pânzelor-de-Zbor e Luminosul Vânt

veghează îngereşte – în cer şi pre pământ…

e Visul meu de Armonie – Cel Frumos

 

sunt biruinţi de Crist – pe-Oceanul Neguros…

…Matrozii – toţi – aşteaptă dorinţe din pământ :

Ne-nduplecaţii – -s gata de Fulger-Jurământ!

***

 

TERATOLOGIE

 

broscovenii-nghit lumina şi orăcăie la Lună

templu înglodat în monştri – uitând lumii să-i dea-arvună

aschimodii trag la dible – să acopere-infracţiunea

un călugăr scoate coarne – zeii-s traşi în piept – într-una

 

crengi de melci zornăie linişti – în palatul de strigoaie

căpcăunică e umbra – şi pe toţi dracii-i înmoaie

Talaleu şi Paraleu – îmi plătiţi voi datoria

faţă de Luntraş-Leprosul – mormăindu-şi omilìa…

 

nu-ţi căuta în buzunare – dai liber la crocodili

pui – la un cazan de smoală – Paiaţa  – plus trei edili :

e prea mare-nghesuiala în acest infern ad hoc

e diluviu-aghezmuiala – ca să-ţi cumperi un biet loc…

…eu mă duc la concurenţă – cu Serafii să mă joc…

 

…uimitoare e Iubirea : când îi tragi două la ceafă

dau năvală – peste tine – zeci zeiţe – şi o Scroafă!

***

DEMENTĂ SCULPTURĂ

 

acum

părul tău iese din

gură :

dementă

sculptură – cu umplutură

de zgură

***

 

DIN CADOURI SE MOARE

 

din cadouri se

moare  – când – foc de curios – le desfaci sub

Soare – iar nu sub

Lună : îmi strănută – străbună – în

faţă – o Gigantică –

-nnegurată Boare…

***

 

SADISMUL CREAŢIEI COSMICE

 

recapitulându-Ţi – pentru a nu ştiu câta

oară – Creaţia – ai văzut – deodată – undeva – cu

totul înafara şi împotriva

Voinţei Tale – un Rai : şi-ai

Implantat – în el

Iadul-Darabană :

Specia

Umană

***

 

 

DUMINICĂ – ÎN FAŢA BLOCULUI

 

zuruie – dinspre toate zările

blocului – zaruri de table – şi

în acelaşi timp (eficient

combinat : femei cu

bărbat) – discuţii – savante

vorbării nesfârşite – despre

gunoiul din faţa blocului – despre

câinii de companie (…cât „fac” în

cutie – cât în

sufragerie  – şi

cât în iarba de-afară…) – şi despre

plozii lor proprii (…se pare – umani…) – şi despre

cei ai vecinilor – despre

modalităţi noi de-a umfla

botul nevestelor – cât şi despre

subtile procedee de a-ţi bate bărbatul – când

e făcut…”turtă”… – cât şi despre

noi reţete – de

prăjituri – sau (după caz) de

sinucidere…

 

asta înseamnă a-ţi petrece o

după-amiază

plină – perfect relaxantă – înseamnă a-ţi petrece o

zi de duminică – fără

sentimentul c-ai fi pierdut-o

de pomană

***

 

ÎN LUMEA BUNĂ

 

damă c-un

dam – ambii cu

păr în formă de

salam : nu am decât să mai privesc pe

geam – să văd cum trece-o

Codobatură-Contesă : nonconformist (şi

fără caracter !) – cuplată cu un

Gunoier : cel care are doar o

tresă-n lesă

 

…în minţi de criminali ciripesc

chipsuri : viaţa – în general – vădeşte numai

lipsuri

***

 

PRESCRIPŢII  MEDICALE

 

majoritatea bolilor

lemnoase – trebuie tratate cu

piroane antipiretice (a se vedea

clasicul caz – profund

patologic : HRISTOS)

 

nu există

restricţii (la

piroane – fireşte!)

 

posologie (sau

mod de dozare şi

întrebuinţare) : câte patru (hai – fie

cinci!) piroane – de fiecare

Golgotă

 

dacă nu se obţin rezultatele

scontate (sau

se manifestă reacţii

adverse – faţă de

ordinul de execuţie) – adresaţi-vă

medicilor curanţi : Caiafas şi

Ana

 

în lipsa lor – puteţi să

recurgeţi şi la serviciile şi sfaturile

duioase – ale doctorului

Iuda

 

…raportaţi – în timp

util – TOTUL !

***

 

IDEALISTUL

 

se şterge cu prosopul pe

dinţi – îşi dă cu spray contra

muştelor – pe intestine – iar pe

creier (cu delicateţe

infinită !) – îşi întinde conţinutul unui întreg

borcan cu muştar

 

în felul acesta – el doreşte să

schimbe câteva sute de

guverne – şi

câteva milioane de

destine năpăstuite – plus că obţine o

igienizare ideală a

muşuroaielor cu lunatici

filiformi

filfizoni – rezidenţi – de

multe ere – pe

Lună – …fără să spună…

***

 

MACHO SCREMUT

 

o-ntreagă epopee se consumă

când socoteşte cu creionu-o sumă :

câte femei el – „viril macho” – a sedus

câte femei pe el de nas l-au prins şi…”dus”…

 

Read More »

            Dreptatea şi simţul de dreptate. Iată un exerciţiu de vindecare pentru ceva ce chinuie de mult inima noastră. De mult, de parcă dintotdeauna..
Am zice aşa. În viaţă omul se cade să fie cavaler. Cavaler cu oamenii. Dar cavaler şi cu Dumnezeu.
Când primul lucru se întâmplă, omul ajută şi ţine la oameni. Se angajează în multe bătălii pe care le vede drepte. Se luptă mult, iubeşte mult, suferă mult. Dar la sfârşit, are nesiguranţa dacă bătăliile câştigate sunt pentru pământ sau pentru Cer. Dacă suferinţa lui a fost ziditoare şi răscumpărătoare, sau dacă a dat-o ca preţ pentru acel moment în care oamenii au trebuit să-i mulţumească, când s-au simţit mai în siguranţă, când l-au validat. Ca un perpetuum mobile auto-sustenabil. Oare chiar iubeşte el atât de mult lumea, sau iubeşte aparenţa dreaptă a ei? Recompensa morală a victoriei e dulce, dar o zi-două de trăit în mijlocul aceleiaşi lumi pe care a ajutat-o îi sunt de-ajuns pentru ca ea să i-o stingă şi să-i furnizeze, mereu, alte războaie. Ceva, parcă, ireductibil rămâne la temelia victoriilor lui, acel germene pe care „moliile şi rugina îl strică şi furii îl sapă şi îl fură” (Matei 6, 19). Ca şi cum chiar faptul de a fi cavaler întreţine dubiul cu privire la natura ta adevărată de cavaler. Cât timp eşti şi te porţi aşa, pe placul oamenilor şi după morala considerată dreaptă, n-ai de unde să ştii dacă chiar eşti, cu adevărat, aşa… Ciudată idee, nu? Nu poţi să scapi de acest vierme intelectual şi moral care roade postura de cavaler al oamenilor decât, pesemne, când abandonezi conceptul cu totul şi cauţi altceva. Adevărata sursă a cavalerismului.
Când al doilea lucru se întâmplă, atunci omul încheie alte socoteli cu existenţa şi cu Dumnezeu. Renunţă la ceea ce credea el că înseamnă să ajuţi oamenii. Să ţii la ei. Chiar să-i iubeşti. Pentru că toate erau determinate de ceea ce credeau oamenii despre iubire, sinceritate şi ajutor. Pentru că – dacă e să ne amuzăm un pic – nu poţi să întrebi moliile şi rugina şi furii dacă materialul e bun. Bineînţeles că e bun! Pentru ei… Pentru că au mai mult de unde să tragă, să mănânce, să strice. De acolo îşi hrănesc existenţa ei înşişi, şi ceea ce părinţii Patericului au numit cu înţelepciune „duhul slavei deşarte”. Dă-i oricât de mult material din cel al lumii, oricât efort moral – dar nu duhovnicesc – şi el va trage la nesfârşit firul lui, până va deşira toată haina. Şi-atunci nu mai ştii pe unde s-o coşi, câte dresuri să mai faci, câte petice să mai pui… Câte discursuri în public să mai ţii, câte apariţii la TV să dregi o sminteală, câte like-uri şi share-uri să mai ceri ca să convingi oamenii (şi pe tine însuţi) să facă binele. Sau să repari un rău. Pentru că atâta timp cât îl repari, cu munca ta, cu pasiunea ta, cu suferinţa ta şi cu sufletul tău, chiar de acolo, cineva nevăzut îşi trage mereu firul dobânzii lui, care creşte odată cu cusătura. E un hoţ de haine înţelegător, sau un fel de molie intelectuală care ne urmăreşte mintea de la Căderea omului încoace. Şi cine sau ce ne-ar putea izbăvi de el?
Pesemne că numai moartea „nobilului cavaler”, pe care îl lăsăm să piară odată cu toată pasiunea, suferinţa şi iubirea lui pentru lume, demne de cea mai reuşită telenovelă. Când ne smerim şi îngenunchem acest romantic cavaler înaintea lui Dumnezeu, atunci primim înapoi acea pace a Duhului şi acea inimă uşoară care ne făcea să trăim viaţa noastră din viaţa Lui. Ne bucurăm de recuperarea conştiinţei că n-am fost niciodată, cu adevărat, cavaleri. Ne bucurăm de gândul că Dumnezeu iubeşte lumea şi fiecare om din ea, mai presus de noi şi mai înainte de noi. Iar noi o iubim în urma Lui. Noi îi ajutăm pe oameni în urma Lui, din dragostea Lui pentru ei, ca şi cum Cineva ne-ar fi suflat ceva în păr şi noi purtăm parfumul acelei suflări. Şi ne bucurăm să suntem mici, că habar n-avem ce înseamnă să fim cavaleri. Dar El ştie, şi noi mergem după El, ca nişte copii care nu visează altceva decât să încarneze gesturile Tatălui lor. Cum a dus El mâna la frunte. Cum Şi-a legănat El mersul. Cum a pus El palma pe scaun, în aşteptarea a ceva. Aşa vreau să învăţ şi eu. Cum se ating scaunele şi cum se leagănă mersul. Habar n-am dacă iubesc lumea. Dar sunt convins că El o iubeşte şi, din acest ceva incredibil al Lui, mi-a lăsat s-o iubesc şi eu. Sunt fericit să fiu cavalerul Lui, fără să ştiu, fără să înţeleg, dar fără să mai am acele dubii, şi „molii şi rugină” pe titlul meu. Dacă sunt cavaler al lui Dumnezeu, nu mai ştiu ce sunt pentru oameni. Dar mă uit la El. Îl văd pe El. Şi mi-e de-ajuns.
Şi dacă ne uităm cu aceşti ochi noi, cât de diferit se văd lucrurile! Câte cauze perdante în cetatea noastră românească! Câte energii cheltuite şi nesfârşite ale nobilului cavaler să îndrepte lumea! A fost mai demult referendum pentru familie. S-a luptat, s-a răguşit, s-a plâns ca să se convingă oamenii să iasă din casă, să apere familia de culturi străine şi toxice. Şi codul cavalerului ne-a spus că trebuia neapărat aşa, şi nu altminteri, ca „să nu fie mai rău”. Şi la urmă, dacă ne cercetăm inimile, parcă lumea a rămas tot mică cum era… Şi după aceea, tot n-am iubit oamenii mai mult. Ba poate i-am urât. Şi am rămas temători şi îngrijoraţi pentru viitorul nostru. Şi cu acea stare de frustrare, parcă exact de la acea „molie şi rugină” care a mâncat câştigul nostru lumesc. Ar fi mâncat şi dacă referendumul ieşea… Pentru că nimeni nu se îndoia că referendumul este o cauză dreaptă. Dar chiar şi el, oricât de ciudat ne-ar părea, este drept după dreptatea ruginită şi atacată de molii a acestei lumi.
Iar după referendum, iată, au fost proteste şi energii imense cheltuite pentru ca, în cele din urmă, un lider politic să fie condamnat. Şi lumea e tot mică şi strâmtă, şi dreptatea noastră după logica lumii e tot încercuită de veşnicele ei molii. Şi-apoi o ţară întreagă s-a zbătut să oprească adopţia imorală/ilegală a unui copil. Şi cui i-ar trece prin minte să nege justeţea cauzei, fără să pară nebun şi nepatriot? Dar numai dacă ridicăm lucrurile într-un plan mai sus, mai aproape de Împărăţia lui Dumnezeu, vedem că ne luptăm pentru dreptate într-un mod inconfundabil lumesc, care ne face zbuciumaţi, frustraţi şi temători pentru soarta noastră. Pentru soarta familiei. Pentru soarta Bisericii. Oricât de nobile ar părea ele, inima cu care purtăm aceste lupte – care e după chipul lumii – condamnă şi „dreptatea” lor să fie la fel. Părintele Emilian Simonopetritul avea o reflecţie cu totul neconvenţională despre înfierea noastră de către Dumnezeu. Parafrazând, zicea părintele: „cine se face fiu al lui Dumnezeu, nu se mai îngrijorează pentru mersul lumii. Nici măcar pentru soarta Bisericii.” Pesemne că şi grija pentru cele mai sfinte lucruri poate fi cariată de rugina şi de furii de care vorbea Mântuitorul. Pesemne că şi îndreptarea României cu faţa către Dumnezeu poate fi cel lumesc proiect al nostru, dacă îl purtăm după logica şi „dreptatea” lumii. Şi atunci cum se caută „dreptatea lui Dumnezeu” din aceste proiecte? Acesta e un răspuns pe care îl poate da numai inima noastră profundă, inima profundă a fiecăruia, în tăcerea „dreptăţii” omeneşti. Cel mult putem să spunem că, după felul în care ne luptăm şi ne-am luptat până acum – „aşa nu”…
Şi iată, să punem lumea noastră românească la cel mai bun sistem de referinţă. Cuvintele Mântuitorului. Ce ciudat trebuie să fi părut Mântuitorul în lupta pentru cauzele „drepte” ale societăţii evreilor! Să ne gândim la atotprezenta grija a lor a eliberării de sub Imperiul Roman. Dar El vorbea de parcă acea ordine juridică constrângătoare n-ar fi existat. Vorbea de sărăcie cu duhul, de iertare şi de altele. Unii avea necazul sărăciei şi foametei. Dar El nu venise nici să dea la săraci, nici să Read More »

E albă noaptea

 

E albă noaptea şi-mi pare că pe drumuri
Se plimbă morţii lumii
În robe violete,
Ard stelele-n cenuşa stropită cu parfumuri
Prin somnul dulce al-mumii
Mai trec gabriolete.
E atâta necuprindere în vârstă şi mă duc
Să pun sub nasul morţii
Fum greu de busuioc,
Mai vin batrânii lumii cu fluiere de nuc
Să-şi piardă datul sorţii
La jocuri de noroc.
E albă noaptea şi-mi pare că pe drumuri,
Ard stelele-n cenuşa stropită cu parfumuri.

 

Sunt un copac

 

Nu-mi mai pasc mânjii miezul copilăriei
La poalele dealului,
Cu urechea lipită de calea ferată
Şi plăcerea trenurilor care vor veni.
Plantele se îmbogăţeau de lumină,
Iar sufletul era uns cu ierburi.
Foamea era o emoţie care dădea în sete,
Apa se limpezea când bea regina florilor.

Nu mai sunt fetiţele care mă iubeau,
Nici privilegiul de a ignora
Ori de a nu şti
Ca ele urcă-n trupul femeii
Alungate mai devreme.
Sunt un copac pe care-l mângaie cerul
Cu o înţelegere
Aproape omenească,
La marginea vieţii.

 

Multe nu ştiu

 

Alung aşteptarea, sorb sărutul,
O împreunare frustă înfrânge fricile.
Mă ascund în el şi când ies la suprafaţă,
Uşor, leneş să nu fugă,
Îi beau savoarea ca vinul.

Şi mă pierd
cu totul – un meteor cazut
în universul tău lacom –
Doamne, multe nu ştiu!

Read More »

Evoluţia creştinismului în secolele VII – X

În domeniul funerar, se constată o varietate de rituri, în secolele VII-X, semn indubitabil al îmbogăţirii peisajului etnic şi religios al spaţiului nord-dunărean în aceste secole: alături de morminte de înhumaţie, sunt şi numeroase morminte de incineraţie, datate din secolele VIII-IX şi IX-X. În Muntenia şi Oltenia, domină mormintele şi necropolele de incineraţie sau birituale. Aceste morminte s-au aflat la Stoicani (jud. Galaţi), Erbiceni (jud. Iaşi), Călăraşi (jud. Botoşani), Kalfa (Basarabia), toate datate din secolele IX-X, iar în alte localităţi din Moldova şi Basarabia, din secolele X-XI. În Basarabia, s-au descoperit morminte tumulare de incineraţie, din secolele, VII-VIII şi IX-X, şi în Moldova, din aceleaşi secole un cimitir biritual s-a aflat la Brăneşti (Basarabia), datat în secolele IX-X. În Muntenia şi Oltenia predomină mormintele şi necropolele de incineraţie, la Chişcani (jud. Brăila), Păuleasca (jud. Teleorman), Dorobanţi (jud. Călăraşi), dar şi cimitire birituale, la Tichileşti (jud. Brăila), Plătăreşti (jud. Ialomiţa), Frăţeşti (jud. Giurgiu), Obârşia Nouă (jud. Olt), datate în secolele VIII-X. În Banat, se întâlnesc doar morminte de înhumaţie, datate din secolele IX-XI, în localităţi din judeţele Arad şi Timiş, iar în Crişana-Biharea, s-au aflat 11 morminte de înhumaţie din secolele VII-VIII şi IX-X. În sfârşit, în Transilvania, sunt numeroase necropole şi morminte de înhumaţie din secolele VII-IX şi X-XI, cimitire tumulare de incineraţie ale slavilor, la Apahida şi Someşeni (jud. Cluj), Nuşfalău (jud. Sălaj), ca şi necropole birituale din secolele VII-IX.

Sub aspect funerar, mormintele aflate pun problema apartenenţei etnice şi religioase – incineraţia era practicată de slavi, iar inhumaţia de autohtonii creştini – afirmaţia că mormintele de incineraţie aparţin populaţiei romanizate, cum susţine Eugenia Zaharia, este falsă. Dar menţinerea unor adepţi ai ritului ancestral până în secolele VII-VIII este plauzibilă, iar în anumite regiuni se poate să fi fost resturi de cenuşă ale unor romanici păgâni, harta răspândirii creştinismului în spaţiul românesc cuprinde puncte albe pe lungi perioade istorice! Dar mormintele de incineraţie şi sacrificiile umane sunt clar atribuite slavilor. Prin urmare, folosirea incineraţiei de către populaţia românească creştină este cu desăvârşire exclusă. Ceremoniile funerare sunt asociate cu lexeme româneşti de origine latină: a priveghea, priveghere, priveghi (lat. pervigilare), a comânda, comând (lat. commendare) sau cu cele slave din adstrat (secolele VII-X): colivă (slv. kolivo), colac (slv. kolaci), coşciug (kosi), molitvă, pomană, praznic, jale (zali), a se prăpădi (slv. propasti), a hohoti. Să menţionăm obiceiurile funerare „barbare” ale românilor: bocete, lamentaţii, strigăte, gesturi disperate, ţinută cernită, praznice înainte şi după înmormântare sau la intervale regulate (parastase). Aceste obiceiuri de înmormântare creştine sunt prelungiri ale unor cutume, practici şi rituri funerare vechi al românilor ce s-au perpetuat în mileniul întunecat. Putem concluziona că realităţile funerare din nordul Dunării, în secolele VII-X, sunt foarte complexe: rituri şi ritualuri de tradiţie păgână convieţuiesc cu rituri specifice creştinilor.

În ceea ce priveşte limbajul religios, istoria generală a limbii române, în ultimele trei secole ale mileniului I, se caracterizează prin două mari procese: pe de o parte, transformarea definitivă, cel mai târziu în secolul VIII-a variantei dunărene a latinei într-o limbă, care, prin structură gramaticală şi lexic de bază, se individualiza ca una neoromanică, respectiv, româna, şi, pe de altă parte, începutul penetraţiei vocabulelor slave în limba română, în anii 800-900, secolele IX-X. În acest context, viaţa religioasă a populaţiei nord-dunărene a jucat un rol excepţional. Astfel, în secolele V-VI, s-a încheiat bilingvismul şi încorporarea în latinitate a celei mai mari părţi a populaţiei din nordul Dunării. Generalizarea creştinismului de limbă latină a fost unul din factorii fundamentali ai acestui proces.

Schimbările survenite în evoluţia de ansamblu a limbii, în secolele VII-X, au avut rezonanţă şi în limbajul religios. În acest interval, liturghia din biserica nord-dunăreană se făcea în latină (latina vulgară), dovadă conservarea în scrierile bisericii medievale a expresiei liturghice „Doamne meserere” (cf. Petre Năsturel). Pe de altă parte, de la o anumită dată, secolele VIII-IX, unele momente ale liturghiei (predica) se desfăşurau în română. Ca şi în alte limbi neoromanice apusene, la începutul secolului al IX-lea, conţinutul predicilor, omiliilor, nu mai era înţeles în latină, iar autorităţile bisericeşti şi seculare (statale) îndemnau la transmiterea credinţei în limba vernaculară (populară), la fel s-a întâmplat şi în nordul Dunării. Deducem că, în secolele VII-X, evoluţia limbajului religios de origine latină se încheiase, devenind unul românesc. Dar latina n-a fost eliminată complet din liturghie (de pildă, în Moravia, se foloseau slavona şi latina). Momentul în care latina a fost definitiv înlocuită cu slavona, ca limbă liturgică, în Biserica românească, este greu de precizat. Au existat diferenţe de la o regiune la alta, cauzate de factori multipli: momentul diferit al formării structurilor statale şi bisericeşti autohtone, jurisdicţiile exercitate, relaţiile cu formaţiunile politice vecine, tradiţiile culturale. Fenomenul nu poate fi separat de biruinţa slavei în Biserica românească. Influenţa slavă masivă asupra limbii române s-a exercitat  după 800-900, penetraţia termenilor referitori la viaţa religioasă creştină a început în a doua jumătate a secolului IX, după creştinarea bulgarilor şi organizarea structurii bisericeşti, când limba slavonă a fost recunoscută ca limbă liturgică, s-a răspândit alfabetul chirilic, s-a dezvoltat literatura religioasă sud-slavă, mai ales sub ţarul Simeon (893-927). Apoi închegarea raporturilor între bisericile bulgară şi rusă, integrarea spaţiului din nordul Dunării în contextul politic şi spiritual (religios) sud-dunărean, presiunea statală catolică (ungurească), închegarea structurilor politice şi bisericeşti superioare ale românilor.

 

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

20 iunie 2019