Cuvânt și iubire

tata la oaste –
mama întinde războiul
urzind timpul

Se spune despre poezie că este un testament în versuri al poetului, fără clauze  și timbre fiscale. Dacă un testament se adresează în mod normal unui număr limitat de persoane, poezia ca și testament se adresează umanității întregi care transcende în universalitate, pentru că este o reflexie a celor mai profunde trăiri ale omului, trăiri care sunt născătoare de înțelepciune.

            Înțelepciunea este cea care face ca  atât  “omul” cât și cei din jurul lui, prin propriile manifestări,  să se identifice cu liniștea sufletească. Când vorbim despre un poet, creația acestuia este reprezentată de neliniște în versuri care face să se scurgă aburi răzleți de cugetări, care adunați zămislesc liniștea poetului.

 Vlăstarii înmuguriți ai liniștii  poetului ce gravitează în  propria-i creație, sunt plasați de majoritatea oamenilor ca fiind filozofie în versuri. Ce hilar! Căci filozofia este doar o urmă a unui dialog de idei din care poți trage concluzia unor fapte, apartinând vremurilor de mult timp apuse. De aceea, consider că poezia nu înseamnă neapărat filozofie, cât clarviziune pentru că acele cuvinte de duh izvorâte din cele mai profunde simțăminte și trăiri ale poetului pot reprezenta adevărate pilde, care să ghideze nestatorincul drum al ființelor înzestrate cu conștiința care își găsesc odihnă veșnică dincolo de Cenzura Trascendentală.

           Read More »

PRIVIND CUM SOARELE RĂSARE

Sub norii-apăsători ce-ți strâng umerii de frică,
Sub fulgerele vieții, țintind în inimă și pe retină,
Încerci să scapi, acoperindu-te de cer c-o bucățică…
Vifornița te dezvelește însă, cu o forță inamică
Și, simțind pe gât cum te-apăsa a destinului botină,
Implori mâna blândă și creștină,

Să-ți șteargă duios ochii înecați în plângeri
Și să-ți arate calea ce-o ai de urmărit în viață…
Cum să te bucuri, fără frică de-a valului atingeri,
Credință s-ai în tine, în forța divină, sfinți și îngeri,
Că, vei ieși din întuneric, din umbră și din ceața
Zâmbindu-ți soarele în față…

Read More »

“Pe urma paşilor pierduţi”, Anna-Nora Rotaru, „căutând nemărginirea….” prin “picături de suflet”, a unui “suflet vagabond”,  ne poartă “pe file de poveste…” şi poezie!

Citind versurile Domniei Sale constatăm că “timpul s-a oprit în loc…”, „o clipă, un infinit…” !

“Negustorul de visuri” în ale sale “rătăciri pe calea timpului” ne poartă prin “viață, (ca o) umbră de vis” în „tărâmul poveștilor”  pe noi cei  “ visători fără de vise…”, “să ne oprim din goană…” pentru că  “de-o fi să fie va veni, altfel… va trece…”, şi „viața, (ca o) umbră de vis”.

Read More »

Lacrima zăpezii

Lacrima zăpezii în mii de cristale

Casele-s gătite, toate și-au pus zale,

Gerul cu o daltă bine mânuită

Stelele sculptează, ziua-i primenită!

Muguri de lumină crengile le-mbracă

Unii spun că-i nea, alții promoroacă,

Iarna toarce firul alb de borangic

Muntele bătrân și-a pus un ilic.

Read More »

La ceas reavăn de zori de ziuă Glasul, cu timbrul său grav și sonor, mi-a străpătruns iarăși somnul, rostind :” Definiție definitivă, a crengii shiraz”. M-am trezit și am așternut aceste cuvinte pe hârtie. Din ilogica propoziție, m-a frapat inițial ultimul cuvânt, căruia i-am receptat perfect grafia.

Am dat căutare și am aflat, că Shiraz, este un oraș iranian străvechi și  legendar,  aflat la poalele muntelui Zagros, supranumit, printre altele, și Orașul Poeților și în  care doi mari poeți persani, Hafez și Saadi, au mausolee și sunt considerați, și acum, drept zeități.

A rămas apoi, să decriptez această misterioasă și ciudată alcătuire de cuvinte: „Definiție definitivă, a crengii shiraz” care, m-a dus, nu ştiu dece, cu gândul și la un poem pe care l-m creat cu ani în urmă intitulat „Orașul din vis” , publicat într-una din carțile mele, și pe care îl redau acum mai jos:

,,Se făcea că îi privea de pe celalalt munte,/ structura grandioasă, dominatoare/ plantată în grebănul granitic/ al masivului montan./

Ca un giuvaer uriaș, Orașul srălucea/ în soarele amiezii și îl ademenea/ plin de mistere promisiuni și lumină./

 Între ei se afla, însă crevasa care se căsca largă,/

adâncă și imposibil de trecut…/

Sorbea în pupila avidă cupolele argintii/ și scânteietoare și turnurile avântate spre boltă/ balcoanele și ogivele aurii./

 Distingea furnicarul acela în mișcare/ și plin de viață în care ființe misterioase trăiau,/ iubeau și mureau fericite./

O, și cât n-ar fi dat să ajungă și el acolo/ dar nu putea nu avea cum,/

Read More »

Prin cuvânt, Anna Nora Rotaru și-a pictat raiul. Prin pictură, și-a creionat veșnicia.  Volumul  de poezie și culoare ,,Ut pictura poesis”, reprezintă un moment de maturitate în  creația autoarei, îngemănând versul cu pictura. Un titlu sugestiv, chiar provocator, ce obligă la meditație, la tratarea cu atenție a unui volum complex.

          Ut pictura poesis este o expresie latină care înseamnă literalmente ,,așa cum este pictura așa este poezia”, o declarație ce o întâlnim în Ars Poetica de la Horace. Poezia seamănă cu pictura. Cele 38 picturi pe pânză și cele 12 picturi pe piatră, ale Annei Nora Rotaru, vă vor captiva. Așa cum poezia autoarei într-un sens mai larg, ,,textele imaginative”, merită toată atenția.

Chiar și cu o explicație parțială, comparația de la Horațiu a picturii cu poezia a fost la fel de tentantă ca și augustul pe care și-l dorea să fie. Afirmaţia că poezia și pictura sunt deopotrivă, a avut o anumită rezonanță chiar înainte de Horace, cercetătorii fiind de acord că el ar fi știut lucrarea lui Plutarh, De gloria Atheniensium, 3.347a, mai mult de un secol după Ars Poetica: ,,Poema pictura rătăcește, pictura poema tăcește” (poezia este o poză vorbind, pictează o poezie silențioasă).

O reprezentare mimetică a vieții în pictură și poezie este esențială pentru Poetica lui Aristotel care vede reprezentări poetice și artistice ale lumii ca parte a naturii umane. Pentru el, aceste arte oferă o cale de a ajunge la adevăr. Mai mult, așa cum remarcă Rensselaer W. Lee în analiza iluminată a teoriei umaniste sau a doctrinei picturii afirma că, ,,scriitorii artei se așteptau să citească” sau, ,,așa cum este poezia așa este pictura”. Argumentele lui Aristotel cu privire la structura elementelor structurale în tragedie și pictură au oferit o rampă de lansare pentru discuția renascentistă a poeziei Ut pictura. Leonardo da Vinci a recunoscut imitația naturii în ambele arte, dar, fără să fie surprinzător, a afirmat că pictura este o artă mai nobilă.

          Read More »