Cuvânt și iubire

nămeţi cât casa –
mireasma verii prinsă
în fânarul vechi

———————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

29 ianuarie 2018

Recitind câteva lucrări fundamentale despre obiceiuri și credințe românești am rămas cu totul fermecat. Aceste lucrări sunt scrise într-o limbă românească frumoasă, curată, înmiresmată. Această limbă se află în dureros contrast cu actualul jargon stradal, urât, vulgar, repezit și hăituit de “barbarisme” fără rost. Lucrările de care vorbesc au fost semnate de către Simion Florea Marian, Tudor Pamfile și Simeon Mangiuca. Primul fusese Preot în Bucovina, al doilea ofițer de carieră din Țepu, Tecuci iar al treilea avocat în Oravița. (O foarte documentată monografie a operei lui Simeon Mangiuca a fost alcătuită, în anii douăzeci ai veacului al XX-lea, de către Profesorul Ilie Rusmir originar din Borlovenii-Vechi, Țara Almăjului). Cum spuneam aceste lucrări vorbesc despre obiceiurile românești și sărbătorile românești de la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul veacului XX. O perioadă de care ne despart ceva mai mult de o sută de ani. În timp istoric, un răgaz scurt.
Informațiile sunt copleșitoare; numeroase, diverse, fermecătoare. Ne este înfățișat “spațiul” de viață imediată, modul în care trăiau și se raportau la timp, anotimp, viață imediată și viață spirituală, strămoșii noștri nu prea îndepărtați, bunici și străbunici. Ceea ce ni se înfățișează este uluitor.
Era o viață vie, mereu cu evenimente. O vreme în care nu era răgaz pentru ‘plictiseală” și lenevie, mentală și fizică. ”Omul” nu era sclavul necesitații,  a “orarului” și “condicii”, zilele de sărbătoare erau numeroase și observarea lor obligatorie. Răgazul de gândire spre cele de Sus era mereu prezent. În permanență avea loc un “eveniment”, care trebuia întâmpinat cu grijă, cu pregătiri, cu atenție elaborată. ”Calendarul” satelor și al fiecărui membru al lor, era foarte încărcat și fiecare persoană participa și avea rol în ciclul festiv. Deoarece un ciclu festiv, de sărbătoare era, un ciclul în care mereu să înălța laudă lui Dumnezeu, I se cerea milă și se reamintea că fiecare membru al comunității este, în chip ideal, cetățean al Raiului. Frumusețea era în tot locul și ea se manifestă sub infinite forme, prin port, prin comportament, prin cântare, prin bucățele așezate pe masă. Întregul spațiu era văzut sfânt și era trăit în sfințenie. Toate aceste sărbătoriri erau creștine și integrate în ciclul liturgic. Chiar dacă în formele practice se mai vedeau urme ante creștine, acele urme erau în totul “îmblânzite” și integrate înțelegerii Ortodoxe. Toți oamenii știau că rânduiala Ortodoxă este cea bună și că puterile răului trebuiesc aruncate. Era un spațiu întreg, fără spărturi, un spațiu sacru. Se poate spune că dacă această viață comună era trăită, la capătul ei, toți și fiecare redeveneau cetățeni ai Raiului. Într-o asemenea înțelegere efectiv ne putem închipui cu uluire mulțimea Sfinților Români, “norul de Sfinți”, care se roagă pentru noi. Poate pentru ei Dumnezeu nu a îngăduit pierderea noastră!

Read More »

“Wikipedia is not an objective resource […] in large part is controlled”. Adică acest website al Wikipediei nu este o sursă obiectivă de informare pentru că este în mare parte controlată de intelectuali cu intenții ascunse: „is a website that in large part is controlled by intellectuals who seek re-write the history…These authors have systematically yet subtly rewritten key passages of thousands of Wikipedia entries.” Dar cum poate fi controlată o enciclopedie la care zice-se că orice utilizator poate scrie? Desigur prin administratorii săi, informați instantaneu de modificările anumitor articole pe care le urmăresc. (Isabela Vasiliu-Scraba).

Motto: “Manipularea prin uniformizarea gândirii şi tendinţa de reprimare a libertăţii de expresie au rămas sechele greu de înlăturat după abolirea comunismului” (Filozofi români, SUA, 2011, p.60)*.

Lucian Blaga nutrea convingerea că după individualismul secolelor XIX si XX ar urma o convergență a eforturilor cunoașterii omenești, ceva de tipul sinergiei „transumanismului” (apud. Titus Filipaș, Transhumanismul ca o nouă sinergie? , 29 april. 2013), dar fără acea latură excesiv de utilitară tipică vremurilor noastre. Știind bine că nimeni „nu poate sări peste umbra lui, și nu poate sări nici peste marginile vremii lui”, profesorul Nae Ionescu întrezărise la rândul său că ideea „însingurării uscate și cu nimic îndreptățitei individualizări” ar putea avea o contrapondere în „bucuria comunierii” la adăpostul anonimatului. Multă vreme n-am înțeles nici ideea blagiană a cărei necesitate filozoful o dedusese din presupoziții de filozofia culturii, și nici varianta (de tentă religioasă) a unicului filozof român care a făcut școală. Inițiatorul Școlii trăiriste observa și în prefața volumului Roza vânturilor îngrijit de asistentul său (tânărul Mircea Eliade)   că lumea noastră este „pustiită de personalism” (Nae Ionescu, Prefață la selecția sa din publicistica anilor 1926-1933 editată în 1937; ediția II-a, anastasică, în 1990).

După ce am colaborat la Wikipedia.ro, mi-am dat seama că proiectul, în latura sa cea mai generoasă, ar putea fi privit ca o sinergie, ca o îngemănare de eforturi anonime spre binele public. Poate chiar așa o fi fost pornit proiectul inițial al Wikipediei, dacă ne gândim că firma Google vroia să transforme însuși   motorul ei de căutare într-un soi de „inteligență artificială” (30 aprilie 2013,Titus Filipaș; blogideologic.wordpress.com/tag/ideologia-scolilor-centrale/ ). Apoi am citit cu surprindere că “Wikipedia is not an objective resource […] in large part is controlled”. Adică acest website al Wikipediei nu este o sursă obiectivă de informare pentru că este în mare parte controlată: „is a website that in large part is controlled by intellectuals who seek re-write the history…These authors have systematically yet subtly rewritten key passages of thousands of Wikipedia entries.” Cum vedem, obiectivitatea Wikipediei este ruinată de intelectuali cu intenţii ascunse care în mod sistematic modifică anumite fișe pe care le urmăresc îndeaproape. De aceea universitățile occidentale indreaptă studenții către alte surse de informare ceva mai obiective, insistând asupra rezervei cu care să folosească informațiile furnizate de Wikipedia.

Read More »

 O taină începută

 

 Totul a început cu o privire

și zâmbetul tău cald – reacții spontane,

pași risipiți

prin frunzișul pământului.

 

Emoția ta și-a mea, abia desprinse de izvor,

sunt una, doar.

Suave accente se rostogolesc,

candele aprinse,

pacea și liniștea clipei.

 

O muzică siderală, seducătoare,

coboară în clarul ființei,

în note balsamice, în ritmuri călătoare,

în acorduri luxuriante.

O lume nouă ni se-nveșmântă

în sunet și lumină.

 

Gânduri în zbor, cuvinte dulci, năucitoare,

clipe captive palpită în delir

și dau năvală

în sinele deplin,

dinspre început

înspre căutarea noastră.

 

Atingeri de mătase, stranii, fremătătoare,

ne tulbură, ne-mprăștie,

ne înfioară,

ne-nfloresc.

În fiecare

vrem să ne-afundăm.

 

În ochii tăi cei limpezi, din pulbere de stele,

pătrund adânc, mă înfășor.

O vrajă mă doboară.

Un dor fără de leac!

 

 Omule drag

 

Cel mai simplu mod de a străbate un drum

nu are legătură

cu cel de alături sau cu mine,

nu are legătură

cu aşteptările unora, altora,

nu are legătură

cu lumea exterioară.

 

Fără prognoze de cer senin sau de furtună,

fără petale presărate,

fără popasuri ştiute din loc în loc,

fără nimic stabilit,

singur porneşti

cu zâmbetul pe buze.

Ce pierzi, ce câştigi?!

O nouă luptă

şi o poveste necunoscută.

 

Priveşte-ţi steaua pe cer! O vezi?

E destul de uşor s-o faci,

e destul de uşor

să porneşti

în călătoria dorită

chiar din acest moment.

Un vis, un gând,

un singur pas

şi, doar, încrederea în tine!

 

– Hai, omule drag, porneşte!

Semnul puterii e

cicatricea, abia închisă,

a rănilor din suflet.

 

 Păstrează-mă, păstrează-mă…

 

Corabie trecută, pe aripi de vis, prin timp,

prin taine, prin umbre, prin noapte,

prin doruri, dureri, lacrimi,

prin sensuri, non-sensuri,

prin mări revărsate,

prin focuri,

prin furtuni, adieri,

prin ploi şi prin ape,

cutremurat intri-n adâncuri,

înfrigurat escaladezi everesturi.

– Păstrează-mă, iubirea mea,

păstrează-mă şi nu mă-ndepărta,

de tine am nevoie, de tine!

 

Subţire e firul de viaţă, un drum, o ieşire,

mătănii adunate, înşirate, numărate,

iubire prelinsă din muguri de aştri

în năvalnice inimi,

nu ştii ce se întâmplă cu tine,

nu ştii ce e-n clipa ce vine,

nu ştii ce în urmă a rămas,

nu ştii ce-a fost rău,

nu ştii ce-a fost bine,

nu ştii de ce tăcerile astea,

nu ştii de ce clipa e grea,

nu ştii ce se pierde,

nu ştii ce rămâne.

În vise şi-n gânduri,

la ceas de noapte, te strig:

– Noi ne iubim, iubirea mea,

nu vreau să mai pleci,

mi-e frig, de tine am nevoie, ştii bine!

 

Înspre lumină deschidem ferestrele,

un dor îngropat de milenii,

un soare-l aprinde la poarta tăcerii,

iubirea ta, iubirea mea,

scrisă, rescrisă,

din cer dăruită,

ne-mprăştie,

ne-atinge,

ne uneşte,

ne mistuie,

aproape, departe,

fără timp, fără hotar,

prin roua din pleoape şi stele,

un fir de izvor,

o curgere lină

ne-opreşte, în zori, clipa.

 

Pe buze te simt, respiraţii, un tremur de şoapte,

trăiri frenetice, uitare de sine,

rotiri de planete, revelaţii,

splendoare de lumi,

de simţiri,

de guri însetate,

de trupuri flămânde,

de inimi-ntregite,

în noi ceruri,

spre noi sensuri,

mărind cercul,

străbatem universuri.

– Păstrează-mă,

păstrează-mă, iubirea mea,

în liniştea vieţii,

de noi avem nevoie, doar de noi!

 

 Poarta sărutului…

 

Gânduri patinate de bucuria singurătății se sting în noapte,

când timpul nu se mai mișcă, în necunoscut plonjezi,

după zgomotele zilei

lumina ei îți dă viață acum,

i-ai învățat chipul pe de rost,

din momorie o poți desena,

e aici, în tine, în inima ta, în creierul tău,

în dorința mâinilor tale

de a-i mângâia părul, fața și trupul,

în dorința buzelor tale

de a-i așeza sărutări peste tot,

ca și cum i-ai tatua pielea

cu dragostea adâncă ce i-o porți,

iar invazia parfumului ei de femeie

îți va defini

magia acelor atingeri

ca daruri ale ființei tale pentru ea,

chiar acum îi săruți pleoapele,

apoi buzele,

iar la urechi îi șoptești

o poveste visată să o viseze și ea.

E una din acele povești care i se cuvin.

 – Noapte bună, lumina mea prin care

 îmi mai poate triumfa viața! Voi aștepta un înger!

 

Poate din manuscris, poate din fila care nu se vede,

fiecare vis și fiecare noapte o are.

Nu știi! Încă nu o știi…

 

 Poveste cu final deschis

 

Asişti la scurgerea timpului.

Aveau lumina aprinsă şi ziua-n inimile lor.

Vântul nu se-ntoarce niciodată,

cu fiecare suflare le poartă cântul inimii.

O frântură s-a arătat! Sunt foarte multe.

O să te duci pe câmp

şi-o să-ţi pui urechea pe pământ

să asculţi ce doruri le-au rămas necântate.

Sunt broboanele de sudoare ale îngerului

ce le ţine-n braţe sufletul, atât de greu, uneori.

La poarta sufletului tău stă ea şi-ţi zâmbeşte.

 

O mie de ani e ca o zi, o zi ca începutul şi sfârşitul.

Respiraţie. Îţi pierzi echilibrul

– torent nestăvilit –

şi-ţi desface trupul ca o carte,

scrie şi rescrie viaţa în tine.

Zbori? Atunci zboară, zboară până aici!

– Mă cauţi, mă simţi, mă sorbi. 

 Oare, mai rezist? Vezi, tocmai forţa asta?! 

 E în tine ceva! Ce e acolo?! Asta mă sperie!

 Trăiri ce trec prin mine, furtună şi foc,

 puteri ale naturii se năpustesc,

 o explozie a naturii, din adâncuri. – îi spui.

 

O nebunie, un zâmbet, o lumină,

furtună de dorinţe, vârtej de stări şi-emoţii

purtăm cu noi, în noi!

Eşti prins între lumile mele,

îmi simţi durerea, mă strângi în tine,

iubeşti la nebunie tot ceea ce simt,

fiecare picătură de emoţie ce-o declanşez.

– Adierile tale mă adâncesc mai mult în tine, 

 în trupul tău, da… Îmi place să te simt, 

 îmi plac atingerile trupului tău,

 un strigăt după mai mult, nebunia mea! 

 Mă aduci în acel loc unde mă simt liber,

 trezeşti în mine ceva,

 acel loc de unde pot să privesc!

 

Tu, eu… acelaşi eu. Să nu mai fugi!

Să nu te mai temi!

Eternitatea o trăim prin noi, cu noi.

– Trăieşte cu mine veşnicia!

Ridică marama! Cum suntem? – Doi frumoşi.

Îţi simt lângă mine respiraţia, contopiţi suntem.

 Te strâng la piept, te ţin strâns.

 Stai aici, să o liniştim,

 în armonie deplină se va reaşeza

 în pulsaţiile ei de linişte! 

 Te mângâi uşor pe umeri,

 pe frunte te sărut, 

 în păr îmi simţi respiraţia,

 îţi aşez mâna pe trup,

 simt cum palpită uşor. 

Uităm de timp. Noi lumi se nasc.

 

– Toată plăcerea aş pune-o pe altar.

 Simţirile tale sunt

 ca un răsărit al fiinţei mele.

 Renasc în şi cu tine. Mă răvăşeşti.

 Am bucurie enormă să te simt,

 să te gust, să te descopăr, 

 inima mea e ca un foc,

 o nebunie mă cuprinde.

 Mereu e aşa.

 Trăiesc într-o lume a viselor,

 acolo e lumea unde mă simt eu.

 E lumea descrisă de tine,

 lumea în care totul e posibil

 şi lumea pe care o doresc.

 În lumea ta mă-ntâlnesc cu tine,

 tu mi-ai descoperit-o,

 m-ai adus în ea,

 acolo te-am întâlnit,

 întâlnindu-mă,

 trăiesc cu tine acolo.

 Sunt al tau… tot ce simţi!

 Eşti a mea… atât cât simt!

Suntem noi! Sămânţa iubirii

încolţită-n timpul nostru. Poveste fără final…

—————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

28 ianuarie 2o18

 

 

 

 

 

Inima ta irumpe:

– Te iubesc, minunea mea!

,,Nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpânește toate bunurile lumii”.

Aristotel

Doamna Vavila Popovici, o prezență remarcabilă în viața literaturii române, este înainte de toate frumoasa noastră prietenă.

Așa cum bine precizează George Danciu, cu ocazia zilei de naștere a doamnei Vavila,  prieteniile sunt întărite, adesea, și de conjunctură, dar consolidate și  pline de viață atunci când ele sunt  unse sufletește, atrase și menținute prin ceea ce are celălalt, în el, intrinsec, sau ca nevoie în împlinirea celuilalt, tocmai atunci când se află sus, în mare bucurie, sau jos, căzut la pământ, în tristețe.

Împreună cu George, și cu mulți alții, suntem într-o relație privilegiată cu doamna Vavila în care comunicarea și simțirea noastră s-a topit sufletește rupând multe din barierile pe care oamenii  le pun între ei din varii motive, deloc străine celor care mânuiesc cuvintele cu har și cu mare răspundere.

Imaginile primite, însoțite de un scurt mesaj privind biruința vieții, sunt înălțătoare.

Domnule George,

Ieri am împlinit 83 de ani. Incredibil, nu? Am pășit spre 84. Doamne ajută! Va trimit pozele făcute.

Cu prietenie,

Vavila

Viața ca dar de la Dumnezeu, nu înseamnă a trăi, ci a şti pentru ce trăieşti, parafrazânu-l pe N.Iorga. Doamna Vavila Maria Popovici, sau frumoasa doamnă cum îmi place să-i spun uneori, este un mărgăritar peste timp. „Amintirile din copilărie vin precum valurile unei mări sau ale unui ocean, spre ţărm, aducând cu ele scoici întregi, altele sparte, unele albe, altele colorate…” A cunoscut refugiul din Bucovina de Nord și stabilită departe de țară, la această vârstă frumoasă este mai activă ca mulți alții. Poetă, eseistă, publicistă, un foarte bun ,,reporter de război”, atentă la tot ce se întâmplă cu neamul românesc, nu ezită în a ne atenționa asupra vicleșugului și a minciunii.

Read More »

George Coşbuc (1866 – 1918) poet din Transilvania născut la Hordou. A absolvit liceul din Bistriţa-Năsăud şi studiile academice la Facultatea de Filosofie şi Litere din Cluj. Publică la revista Tribuna din Sibiu,  la revista Convorbiri literare din Iaşi şi la revistele Viaţa literară, Vatra, Foaie interesantă, Semănătorul, Scena, Flacăra din Bucureşti.

Temele lui sunt iubirea, natura, evenimente din viaţa satului, revolta socială şi Războiul de Independenţă. La 15 ani scrie prima poezie „Pe o foaie pedagogică din Ardeal” care s-a pierdut între timp. Scrierile lui sunt cu substanţă şi nobleţe, fără a se mândri, însă spunea că „poeziile mele le compun cântându-le” fiind un visător deja din tinereţe. Cel mai cunoscut volum de poezii este Balade şi Idile (1893) scris în opt ediţii, dar şi poeziile scrise la Revista Vatra: Fata mamei, Mama, Iarna pe uliţă, Pe deal, care au fost introduse ulterior în manualele şcolare. A făcut parte din colectivul scriitorilor pentru manuale şcolare „Carte de citire pentru clasa a III –a urbana”. Prima sa poezie de marcă a fost Nunta Zamfirei care are 26 de strofe, scrisă în anul 1889 după răscoalele ţărăneşti. Cu un an mai târziu se mută definitiv la Bucureşti.

A fost atras de limba greacă, de mitologia greco-latină prin simplitatea stilului, de unde a tradus ca. 500 de poezii. Deşi Coşbuc nu îşi formează reguli de scriere, el este cel care prelucrează fără a fi constrâns de un anume model. Scrie liber înlănţuind cuvinte cu o poetica naturală, lumea lui este de multe ori un spectacol imaginar. Ca personalitate a fost în acelaşi timp o persoana publică pentru popor, dar şi un timid, care a introdus în ramura scrisului o mişcare nouă, progresivă prin poeziile sale de folclor şi de spirit. Ultima lui poezie se numeşte Vulturul (februarie-1918) cu 9 strofe, începând aşa: „Venind de departe cu zborul întins/ S-oprise deasupra Ceahlăului nins,/  Ş-apoi din rotiri tot mai strâmte-n cuprins/ Căzu, ca să prindă vro pradă,/  Cum uneori parcă vezi fulgerul stins”.  Şi terminând ultima strofa astfel: „Deodată cu ţipet se-ntoarse napoi,/  Ca unul ce-şi schimbă gândirea, şi-apoi/ Spre văi, şi departe, cu zborul greoi/ Încet ni se stinse vederii./ De-atunci nu-l văzură nici alţii, nici noi/ Rotind în luminile serii”.

George Coşbuc a fost prieten cu nume importante din viaţa literară a timpului: I.L. Caragiale, I. Slavici, T. Maiorescu, St. Iosif, B. Delavrancea, D. Anghel, A. Vlahuţă.

La 9 mai 1918 se stinge din viaţă “primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti… Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.” Liviu Rebreanu. Poetul este înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti.

———————————–

Dragos G. UNGUREANU

Ianuarie 2018

Brașov

Poemul este o meditație amară, profundă, plină de un umor dulce amestecat cu o  melancolie  amară asupra  istoriei neamului nostru, asupra metehnelor și defectelor poporului român,  care nu a învățat nimic din tragediile prin care a trecut. De aceea Dumnezeu și sfântul Petre  încercând să îl salveze prin corijare își pun întrebarea dacă poporul român poate fi salvat. Poemul  „CARAGIALE ȘI DUMNEZEU” ne pune tuturor întrebarea, se poate poporul român schimba,  poate  el fi  schimbat ? Se poate salva  poporul român în istorie ?

 

CARAGIALE ŞI  DUMNEZEU

 

Ia du-te Sfinte Petre şi vezi ce mai e pe pământ,

I-a zis   Dumnezeu,

Ce mai fac noroadele mele

Pentru că aud prea multe jelete şi ţipete, şi mai mult decât toate,

mă asurzeşte zăngănitul de arme.

I-auzi ce bubuie tunurile, şi ce mai plâng bietele mame şi bieţii copilaşi!

Vezi ce mai fac popoarele ălea,

Că le aud numai plângând şi gemând…

 

Bine, Doamne, mă duc, a zis Sfântul Petre, oftând, care era

şi aşa destul de amărât şi obosit.

Şi a coborât Sfântul Petre pe pământ,

Şi a luat-o el aşa cu toiagul în mână.

Mergea săracul cât era ziua de mare,

Uneori, când mai întâlnea câte un amărât mai stătea de vorbă cu el,

Îl întreba ce mai e pe la ei prin sat,

Cine a mai murit, cine s-a mai însurat,

Dacă oamenii s-au făcut mai buni,

Dacă se duc  la biserică, dacă se spovedesc,

Când îi era sete se mai oprea pe la câte o fântână,

Şi se uita lung la ea, nu ştiu ce vedea el la fântâna aceea…

 

Câteodată mai înnopta pe la câte un ţăran

Bun la suflet, care-l mai punea şi la masă,

Ia, omule călător şi mănâncă şi dumneata, că ai fi obosit de atâta drum,

Îţi dăm ce avem şi noi, o strachină de făsui, cu o ceapă, cu

O bucată de turtă ori de mămăligă,

O bătrână i-a dat chiar şi o strachină cu zeamă de varză…

 

Ba de câteva opri Sfântul Petre

A înnoptat la marginea unui lan de porumbi,

Că nu l-a mai adăpostit nimeni,

Ori la marginea unei păduri,

Cu maţele ghiorţăindu-i de foame, sărmanul,

Dacă în ziua aceea nu a avut norocul  să întâlnească un om milos,

Îşi punea săracul sub cap traista goală prin care sufla vântul

Şi se culca pe pământul gol,

Ca să se învelească şi el cu bucata aia de cer,

Noroc că adurmea pe dată şi nu mai tremura de frig.

 

Hai, hei, hei şi după ce a bătut el cu piciorul, că i s-au tocit o mie de părechi

De opinci, toate ţările,

Şi a stat de vorbă cu oamenii prin sate şi prin târguri,

Şi a stat de vorbă cu popoarele, cât a putut şi el să stea de vorbă,

Că de acum Sfântul Petru era cam bătrân,

A luat-o pe potecă în sus să ajungă la rai,

Să-i raporteze lui Dumnezeu ce a văzut pe pământ

 

Şi s-a întors săracul Sfântul  Petre la Dumnezeu

Dar era şi mai trist şi mai amărât, aproape că îi venea să plângă,

Piciorul drept îl cam târâia, că nu era sigur pe el deloc

Şi mâna dreaptă abia mai ţinea toiagul…

 

Ei, ce e, Sfinte Petre, pe pământ ?, l-a întrebat Dumnezeu,

Uitându-se la el foarte îngrijorat.

Sfântul Petru s-a aşezat jos cu mare greutate, să-şi tragă sufletul, săracul,

Pentru că era obosit de atâta drum,

Apoi şi-a şters o lacrimă cu mâna stângă, când şi-a întors Domnul capul într-o parte,

Ca să nu-l vadă cum plânge…

 

Ei, sfinte Petre, l-a întrebat Domnul din nou,

Ce ai văzut pe pământ, că văd că nu eşti în apele dumitale ?

Mai aşteaptă-mă, Doamne, număi o ţâră, să măi îmi trag şi eu sufletul,

A oftat Sfântul Petre,

Bine, a zis Domnul, privindu-l şi oftând şi El,

Te măi las…

 

Apoi, Doamne, a vorbit Sfântul Petre într-un târziu,

După ce a tras o gură de aer în piept mare cât un văzduh,

Ce am văzut eu pe pământ nu este bine,

Oamenii, în loc să se facă măi buni, măi miloşi,

S-au făcut mai vicleni, mai pizmaşi, mai păcătoşi,

E multă prostie şi răutate pe pământ, Doamne, multă lăcomie,

multă  hoţie, multă duşmănie…

 

Aşa este, a oftat Dumnezeu, lăsându-şi capul în jos de durere şi de supărare,

Mă aşteptam la asta, a mai oftat el încă o dată, că s-a stârnit un vânt în rai, mai să-l

Ia pe Sfântul Petre pe sus,

Care era prea slăbit de la drumul pe care-l făcuse…

 

Auzi, Sfinte Petre, a Vorbit Domnul după ce a oftat de mai multe ori

Uitându-se cu durere la Sfântul Petru,

Da, care este cel mai amărât şi cel mai amărât popor de pe pământ ?

Măcar pentru acesta să mai facem ceva…

 

A, Doamne, a zis Sfântul Petru, după ce a oftat şi el o dată lung de tot

Cel mai amărât şi cel mai amărât popor de pe pământ,

De departe este poporul român…

 

Domnul când a  auzit lucrul acesta a făcut o dată hîîîîîî,

Ca şi cum i-ar fi dat cineva cu parul în cap,

Ochii i s-au făcut mari în orbite,

Şi Domnul a rămas aşa mult timp cu chipul alungit şi cu ochii cât cepele,

Ai, Sfinte Petre, am auzit eu bine sau mi s-a părut ?

 

Şi Domnul a rămas aşa mult timp cu ochii mari privind la Sfântul Petru…

 

Ba nu ţi s-a părut, Doamne, deloc, a oftat iar Sfântul Petru,

După ce Domnul mai oftase o dată lung de tot,

Ăsta este adevărul gol, goluţ,

Ăl mai amărât şi ăl mai amărât popor de pe pământ este poporul acesta, poporul român, Doamne,

Şi Sfântul Petre a oftat din nou,

Uitându-se la Dumnezeu cu o milă sfâşietoare….

 

Păi cum aşa, Sfinte Petre, şi-a revenit Dumnezeu după mult timp,

Păi nu l-am dat românilor pe Mihai Viteazul ca să-i unească şi să facă din ei

O Ţară mare şi puternică, să nu-i mai calce

Alţii în picioare ?

Ba da, Doamne, număi că nu au avut grijă de el

Şi l-au lăsat pe ticălosul acela de Basta să-l omoare, care acum zace pe fundul iadului,

Unde îl mănâncă şi îl chinuie viermii rozând din el…

 

Bine, dar după asta le-am trimis un Sfânt

Pe Constantin Brâncoveanu…

Aşa este, Doamne, număi că unchiul lui,

Stolnicul învăţat Constantin Cantacuzino, fratele mamei lui Brâncoveanu,

Unchiul lui, cum ar veni,

L-a vândut turcilor ca să-l pună în locul lui Domn în Ţara Românească pe fiul său, Ştefan.

Aha, a zis Domnul icnind, după ce a oftat iar lung, clătinând trist din cap.

 

Bine, dar apoi nu l-am trimis pe Tudor Vladimirescu să-i ridice la luptă şi să-i alunge pe turci ?

Ca să poată să îşi pună Domni pământeni?

Aşa e, Doamne, şi-a şters Sfântul o lacrimă care-i aluneca pe obrazul stâng,

Dar aşa după cum ştii şi Sfinţia Ta, Doamne, căpeteniile lui Tudor l-au trădat şi l-au vândut vicleanului dar Ipsilante cu grecii lui,

Care l-au tăiat în bucăţi şi l-au aruncat într-o fântână lângă Târgovişte.

Şi unde este tâlharul acesta netrebnic de Ipsilante ? a scrâşnit  Domnul din dinţi,

mânios foarte.

Unde să fie, Doamne,  a oftat iar Sfântul Petru, zace pe fundul iadului, băgat până la gât în smoala fierbinte,

Împreună cu asasinul lui Burebista, cu trădătorii lui Decebal, cu toţi trădătorii acestui neam nenorocit, Doamne, aşa cum se cuvine…

 

Şi pe Tudor Vladimirescu l-au trădat şi l-au omorât ? s-a mirat Domnul, oftând

Şi clătinând a mare durere din cap…

Bine, dar l-am trimis apoi pe Bălcescu, un om învăţat ca să-i înveţe pe români,

Să-i lumineze, să le arate calea pe care să meargă ?

A, Doamne, l-au băgat în puşcărie la Mărgineni,  când era un copil, unde s-a îmbolnăvit de tuberculoză, săracul,

Şi a murit tânăr de tot…

 

Bine, dar nu le-am dat apoi un Domn bun, cu dreptate, care să unească Ţările Române,

Să fie şi  ei, românii, o ţară mare şi bogată, în rândul oamenilor ?

Aşa e, Doamne, a oftat Sfântul Petre…

Numai că bietul Cuza, după ce a unit Ţările Române,

A căzut şi el în păcat, Doamne,

Iar prietenul lui Kogălniceanu şi liberalii l-au trădat şi l-au obligat să abdice…

 

Şi pe acesta l-au trădat !… a oftat Dumnezeu, acum şi mai întunecat la chip.

Bine, dar după Cuza le-am dăruit românilor pe cea mai mare minte pe care a ivit-o

Pământul acesta,  pe  marele Poet Mihai Eminescu

Cel care le-a arătat românilor Calea pe care să meargă şi le-a arătat şi greşelile şi viciile, ca Să se îndrepte! Ce a mai biciuit el lichelismul şi demagogia politicienilor !

Degeaba, Doamne, l-au asasinat şi pe Eminescu…

Ăhă, hăăă, să fie Sfinţia Ta sănătos, Doamne, cum l-au lucrat Titu Maiorescu şi francmasonii lui pe sărmanul Eminescu,

Şi i-au înscenat cum că ar fi nebun, fără să fie, săracul de el, iar apoi l-au omorât

Doctorii dându-i mercur într-o cantitate prea mare, făcându-i injecţii cu mercur…

 

Domnul a făcut ochii mari,

I-a venit să urle de durere, dar i s-a oprit urletul în gât

Şi a rămas aşa împietrit cu ochii mari cât roata carului…

 

Bine, dacă nici de la Bălcescu, nici de la Eminescu nu au învăţat  românii nimic,

O să le trimit atunci pe Caragiale, care va scrie o operă în care îi va beşteli în toate felurile,

O să-i facă de râs cum nu i-a făcut nimeni,

Or să se vadă în opera lui Caragiale ca într-o oglindă,

Şi oglinda asta le va arăta în toate zilele şi în toţi anii defectele pe care le au românii…

Şi le-o fi şi lor ruşine…

 

S-a lăsat atunci o tăcere de moarte,

Care s-a auzit trosnind ca gheaţa aia care se rupe, în tot raiul…

Nu îndrăznea nici unui dintre ei să spună ceva….

 

Şi dacă nici de la Caragiale nu or să înveţe nimic, românii, Doamne, şi nu o să le fie ruşine Deloc

Şi or să rămână  la fel, plini de defecte şi de păcate,

Ce te faci, Doamne, atunci ?

 

Domnul s-a  întristat deodată şi mai rău, căzând pe gânduri,

Avea chipul  tare întunecat şi încruntat,

Şi pe obraji i s-au văzut lacrimile cum îi curgeau pe barbă în jos.

 

Dacă nici după ce or să citească Opera lui Caragiale nu or să se schimbe,

Să ştii că le trimit românilor un Război Mondial,

Ca să se înveţe minte…

Iar s-a lăsat o tăcere grea ca plumbul şi întinsă ca o câmpie îngheţată….

Timpul parcă se oprise în loc.

 

Şi dacă nici după ce le dai un Război Mondial, Doamne,

Nu or să se schimbe românii, ba chiar s-ar putea să intre stricăciunea şi mai rău în ei ?

 

Domnul a tăcut mult timp… Privea în pământ ca şi cum i-ar

Fi  fost gândurile în altă parte, ai fi zis că uitase de tot de El. Numai ofta din când în când

Amărât rău de tot…

 

Şi dacă nici după Primul Război Mondial nu

Or să se schimbe românii în bine, Doamne ? a îndrăznit sfântul Petru să-l trezească pe Dumnezeu din gânduri…

 

Domnul s-a trezit cu greu din gândurile lui, a oftat prelung

Şi apoi iar  a mai stat aşa negru de supărare preţ de un conac de zi fără să spună nimic…

 

Dacă nici după Primul Război Mondial românii nu or să se înveţe minte şi

Nu or să se schimbe, a oftat Domnul

Mai mult gemând de durere, atunci o

Să le trimit pe cap Al Doilea Război mondial,

Că poate s-or  face mai buni…S-or trezi şi ei la realitate… Aici Domnul a început

Să plângă încet…

 

Şi dacă nici după al Doilea Război Mondial

Nu or să se facă mai buni, Doamne ?, iertată să-mi fie îndrăzneala,

Dar eu aşa gândesc.

 

Domnul a oftat şi mai adânc şi mai îndurerat

De s-au cutremurat cerurile şi pământul,

Lăsându-şi capul şi mai jos, ca să-i curgă lacrimile în barbă…

Tare rău îmi pare de poporul acesta, Doamne,  a oftat şi sfântul Petru după mult timp…

Apoi s-a pomenit iar întrebându-L pe Dumnezeu:

Şi dacă nici după Al Doilea Război mondial nu or să se schimbe, Doamne ?

Dar nu şi-a dus gândul mai departe de frică…

 

Dacă nici după al Doilea Război mondial nu o să se schimbe,

A izbucnit Domnul într-un târziu, cu barba tremurându-i de mânie şi de plâns, atunci o să le Trimit pe cap comunismul.

 

Cu acesta sigur or să se înveţe minte…S-a lăsat iar o linişte de mormânt în tot universul. Pe pământ nici furnicile nu mai mergeau, nici firele de iarbă nu se mai clătinau

Nici râurile nu mai curgeau…

 

Şi dacă  nici după ce le dai Comunismul, ciuma  roşie pe cap, Doamne,

Nu or să se schimbe ? a îndrăznit sfântul Petre, într-un târziu,

Că s-a speriat şi el sărmanul, că-l luase gura  pe dinainte şi vorbise  fără el.

 

Domnul a  stat aşa un timp, ca şi cum ar fi fost

Ameţit, şi-a  ridicat negru de durere privirea uitându-se în depărtare,

În timp ce lacrimile

Îi curgeau şiroaie din barbă de ziceai că e un burlan de la vreo straşină….Apoi a

Scos un urlet atât de tare că mai multe constelaţii  s-au cutremurat şi

S-au prăbuşii în univers, şi a început să plângă în hohote şi să jelească  atât de tare că

Se auzea în tot universul…

 

Nici sfântul Petru nu a mai aşteptat mult şi a început şi el

Să se jelească şi să urle de durere

De parcă  se întreceau amândoi care urlă mai tare.

———————————–

ȘTEFAN DUMITRESCU

28 ianuarie 2018