Cuvânt și iubire

SINGURA AMINTIRE NEARSĂ A SOARELUI

1

Iar se prefigurează o secetă cumplită

și Proorocul Ilie nu-i de găsit
S-a întrebat de el și pe la
Institutul Național de Meteorologie și Hidrologie
însă nimic…
”Cum așa?”se adresă regele către meteorologi
”Singura amintire nearsă a soarelui –
acest mare prooroc de care au ascultat
în adevăratul sens al cuvintelor toate fenomenele cerești
nu figurează în rândul meteorologilor ?
Dacă Ilie s-ar crede unul dintre voi ar fi vai de lume!”

2

Proorocul Ilie străbătând câmpia pustiită de secetă,
dar de această dată ca turist
și scriindu-și memoriile
se văzu oprit ,dar nu din cauza arșiței
ci de intensitatea muzei
”Incredibil, tresări regele.
Ilie străbate câmpia fără statut oficial !
Văd doar perspectiva să-l convingem
să-și schimbe atitudinea!
Destinul îl presează să-și scrie neprețuitele-i memorii!
Proorocul v-a accepta să întoarcă vremurile în favoarea noastră
dacă îi vom aranja să facă schimb de experiență cu

Sakespeare,Eminescu,Heine,Esenin…!”

——————————–

Vasile Dan MARCHIȘ

(Din volumul de versuri ”Meditațiile bucuriei”, Editura Amanda Edit Verlag, București, 2018)

Să ne gândim dacă-l cunoaştem pe Dumnezeu, Tatăl nostru, pornind de la meditaţia la nişte frumoase flori. La florile de la Grădina Botanică din Cluj, de exemplu…

Iată, avem un Tată pe care nu-l cunoaştem sau ne temem să-L cunoaştem, sau ne temem de judecata Lui şi de puterea Lui… Dar, paradoxal, El este acelaşi care face aceste flori frumoase şi minunate, care îngrijeşte grădini, şi care are o inimă de Părinte, gingaşă ca toate aceste flori.

Ce fel de Părinte avem, cel mai puternic şi cel mai delicat? Şi ce teamă ca să încăpem pe mâna Lui, pe mâna adevăratei Iubiri?

Spor la gândit şi la mirat…!

P. Iustin

Un drum la Împăratul Florilor

Dacă florile sunt porunci
atunci
ce împărat teribil!

Cum să cazi-n mâna împăratului
Care se zvoneşte că va pierde lumea,
Cel Care-a poruncit crăiţelor…
să fie?

Să dai socoteală lui Alfa şi Omega,
Celui dintâi şi Celui de pe urmă,
Care-n timpul liber
meştereşte brumărele albe şi violete
şi bulgări de soare…

Ce fel de frică?
ce fel de frumuseţe-i aceasta?

cum să fugim
de cea mai duioasă
mai părintească judecată
a Împăratului florilor?

Ierodiacon Iustin T., 27 septembrie 2019

Cronică literară

Nicolae Vălăreanu Sârbu, Insomnii de Lumină (Editura eCreator, colecția Poesis, Baia Mare, 2018) 

Oriunde şi oricând se află poetul, ştiu că e bine: şi poetul, şi locul şi timpul. Şi trebuie să se afle întru consfinţirea trecerii poetului prin acel loc şi timp care astfel pot deveni minunate.

Asta simt eu ca pe ceva axiomatic de mai dinaintea expresiei ’de când lumea’.

A scrie despre Nicolae Vălăreanu Sârbu este precum a omologa petrecerea împreună cu nepetrecerea timpului, locului şi amănuntelor interaxiale. „Insomnii de lumină” ar fi aşteptat de mult, nu ştiu de ce abia acum se-ntâmplă, la câte insomnii şi la câtă lumină. Poezia e cea pe care o ştim fără a trebui căutată, doar ce a mai înflorit universul poetic la timp de înflorire.

„era o miză şi singuri/ doi invalizi/ ne validam reciproc ideile// la masă sub viţa de vie/ visez cum plouă/ şi desenez umbrelă// timpul alunecă pe(ste) pietre/ vocea ta sparge tăcerea/ asfinţitul este un pretext/ să ne iubim mai devreme// ca o femeie cu şapte copii/ obosită/ grădina cu flori// oricum/ e importantă lupta între oameni/ şi propriile lor deprinderi// noi doar scriem/doi invalizi ne taie mâinile/ ale tale sunt fierbinţi şi alungă tăcerea// chemări apar în inima strânsă/ la” (flori rupte dintr-un vechi poem). atâtea invalidări de destin/ preconceput

Da, prietene, cam aşa e cu poeţii sub clar fără lună. Da’ poa’ fie orişice clar. Hai să zicem aşa: Tu sărişi din copac de făcuşi focu’ şi io mă-nţepenii pă un gard. Ce-i, că-i chiar fain!

Bine, să trecem la ale noastre de pe hârtie… Tu ştii chiar ştii ce-ai făcut? În afară de a-ţi expune nevoia de dublare a singularităţii care tot singurătate s-ar chema c-ar fi. În afară de c-ai scris un poem de şi pe cinste.

Ai redefinit câteva pe care le bănuiam puse deoparte catalogate inventariate îndosariate, şi iote ba. Deci după cumj urmează: miza e de a fi şi singuri dar tot de a fi; suntem prea zdraveni de nu ne putem crede noi pe noi; minţile noastre scânteiesc doar după cum le stă în fire şi le cam stă tot timpul; de aici şi ideile care nu-s idei ci forme non-contemplative de (re)construcţie
universalicească; cu umbrela da, de nu bată vânt; cu timpu’ tocmai ce nu există aşa că lasă-mă cu pe(ste) pietre; vocea ta confundă tăcerea cu ceva întotdeauna întârziat; rezistenţa-i acilea: „asfinţitul este un pretext/ să ne iubim mai devreme”; nu ştiu câţi copii trebuie, io tot timpul fac copii după ce-am adunat în gând, de-acolo cred că ţi se trage şi cu femeia ta cea dinspre poezie; grădina e luminată măi, deşi aşa-i ea obosită, când se ia curentul atunci vorbim cu primarul; lupta între oameni e singura formă de a fi şi anume oameni; noi doar scriem – da’ ce altceva să facem;

….mai departe şi ca de altfel pe alocuri tu ştii ce-ai vrut să spui…

Read More »

Iubito (glossă m.)

N-am să te iubesc când plâng arinii
În serile cu macii somnoroși,
Prin zile când lacrimi varsă crinii
Și ochii înoată-n verde, frumoși.

Am să te iubesc mai pe-ndelete
Când noaptea e-n patima ruginii,
Și stele-ți coboară lin în plete,
N-am să te iubesc când plâng arinii

Mereu o să îți spun ce n-am mai spus,
Poeme dulci cu soare-n chiparoși
Într-un crepuscul roșu la apus
În serile cu macii somnoroși.

În grădinile cu mere în pârg,
Fără să înfrunți rana rușinii
În brațe o să te cuprind cu sârg,
Prin zile când lacrimi varsă crinii.

Tu nu știi, ai buzele cărnoase
Iar nurii copți atât de drăgăstoși
De-a pururi vara-mi pătrunde-n oase,
Și ochii înoată-n verde, frumoși.

Și ochii înoată-n verde frumoși
Prin zile când lacrimi varsă crinii
În serile cu macii somnoroși,
N-am să te iubesc când plâng arinii.

cu mâinile împreunate

învăț cuvintele care capătă întrupare
lumina lor intră sub piele
carnea absoarbe durerile din lume
cu mâinile împreunate
așteapt să pășesc peste pragurile înalte

tu să nu mă urmăreștice spun
numai Dumnezeul meu știe
cum o să fiu în gândurile ce mă străbat
și mă recunoaște
după semnele și steaua pe care o port
dincolo de vorbele mamei
la porțile pământului

De când mă tot cauți

Am cântărit vorbele nefericiților lumii
și sunt foarte grele,
te simt nedumerită și goală.

Tot mai cred în minunile creației
înaintează cu lumina prin întuneric,
pentru îndoielile care mă stăpânesc
îmi cer iertare.

Sunt dependent de legile societății
și le accept din teama de ceilalți,
nu mă mai înșală aparențele,
dar mă înșală cei ce știu să o facă,
nu-i arăt cu degetul,
dar dacă pot îi ocolesc.

De când mă tot cauți
am încercat să te privesc în ochi,
ochii știu multe și trebuie atent citiți
de fiecare dată până-n adâncul tăcerii.

Nopțile și zilele mă scot din umbră
și te acoperă cu lumină,
cerul odihnește pe un nor alb
sub care mă iubești.

Dezamăgire

Sărac, nu mă mai gândesc la libertate
nici nu am ce face cu ea,
e și democrația destinată numai celor avuți,
un fel de clamare continuă
care nu e de niciun folos celor mulți.

Nici nu știu ce vom face fără niciun drept
cei din justiție sunt independenți, etc.
pot face ce vor și când vor
pot pune alte cuvinte în propoziții
pot schimba și pierde dovezi
ori construi după interes,
cu democrația și dreptatea nu poți face nimic
cel mult poți deveni o victimă
care își cere să plece din țară.

Visele au devenit ruginite și desuete,
un fel de infatuare desumflată brusc,
o bucurie adusă la plâns târziu.

Când mă îneacă dezamăgirea
și capăt o greutatea-n picioare
de nu mai poate ține pasul drept,
rămân un copac desfrunzit
în iarna vieții geroasă.

La umbra pleoapelor

Să ne îmbătăm cu propoziții eliptice de subiect
și să nu ne doară capul,
să întoarcem pe dos cuvintele
până înțelegem tot ce spun printre rânduri
ca niște cititori în stele.

Nu putem face asta întotdeauna,
sunt ocazii și fapte care ne depășesc,
nu ne lasă somnul liniștit
și diminețile pline de candoarea răsăritului,
fiecare își dorește o amiază cu obrazul de piersică,
să-i admire puful moale,
să-i atingă coapsele coapte,
să o sărute la umbra pleoapelor cu gene stufoase
în hamacul din grădina iubirii
până se supără iarba.

Read More »

Să spunem o poveste care începe cu lumea. Şi se termină cu omul. O poveste tragică sau fericită. Ţine de noi de care parte a ei vrem să fim.

            Omul este o idee dumnezeiască. Viaţa omului şi înrudirea lui, la nivel de ADN, cu toate plantele şi animalele de pe pământ, ca un microcosmos concentrat, este o idee organică şi dumnezeiască. Dualitatea omului în fire, bărbat şi femeie, este, iarăşi, o idee dumnezeiască.
Din ideea omului şi din dualitatea lui, bărbat-femeie, decurge o altă idee dumnezeiască: puterea de a procrea şi a perpetua viaţa. Întâi Dumnezeu a avut ideea: „Să facem om…” (Fac. 1, 26), şi i-a suflat sufletul în el. Apoi i-a dat puterea de a procrea, în unirea bărbatului şi a femeii: „Creşteţi şi vă înmulţiţi…” (Fac. 1, 28). În acest „creşteţi”, stă energia creatoare de viaţă din sămânţa bărbatului şi a femeii. Cum am zice, Dumnezeu ne-a creat pe noi, un singur trup şi suflet, dar în noi a pus în potenţialuri de trupuri şi suflete încă nezămislite, în preambulul întâlnirii cu cel iubit / cu cea iubită. Asta e poezie. Şi fiindcă poeţii rostesc, uneori, idei dumnezeieşti, poate de-aceea a scos artistul Brian Adams versul care a rămas nemuritor: „Să iubeşti o femeie înseamnă să-ţi vezi copii nenăscuţi în ochii ei”.
Ideile dumnezeieşti sunt vii. Ele respiră. Ele dau oxigen raţiunii şi puls inimii. Când le gândeşte, mintea noastră se simte în largul ei, simte că deţine tot spaţiul de care are nevoie. Că respiră dintr-o rezervă infinită de oxigen.
Dar cum pe lume sunt idei dumnezeieşti, sunt şi idei demonice. Cele care reduc, trunchiază, dezarticulează şi decupează ideile dumnezeieşti în frânturi, în rămăşiţe nefuncţionale ale lor. Fiindcă Dumnezeu a lăsat în lume prilej de manifestare şi diavolului, care, etimologic, s-ar traduce prin „separat” sau „a separa”. Ceva care separă de întreg. Care separă ideile de Întregul şi de Adevărul lor. Care dintr-un scaun cu trei picioare, rupe unul. Şi scaunul rămâne să se ţină numai în două. Ca raţiunea noastră, obligată să se ţină în două picioare oblice… Cu consecinţe teribile pentru ea.
Iată o antiteză între o idee dumnezeiască şi o idee opusă ei, separantă, demonică.
Bărbatul şi femeia se întâlnesc, procrează şi pun în comun sămânţa bărbătească şi femeiască, iar Dumnezeu imprimă sufletul, şi astfel se zămisleşte copilul. Vedem două iniţiative, şi a a treia, de sus, care suflă suflarea de viaţă peste materialul genetic al lor. Bărbatul, femeia şi energia creatoare a lui Dumnezeu. Cum s-ar spune, corpul şi sufletul copilului este lucrarea ei, şi-a lui, şi-a lui Dumnezeu peste ele. Asta e ideea dumnezeiască, complexă, articulată, în conlucrare cu omul. Scaunul are trei picioare. Şi Raţiunea se ţine. Raţiunea poate să respire.
Dar să rupem un picior la scaun. Să zicem că trupul copilului este numai rezultatul întâlnirii bărbatului şi femeii. Scoatem energia şi suflarea de viaţă de la Dumnezeu. Viaţa se perpetuează de la sine, mecanicist, prin autonomia corpului uman. Scaunul stă acum în două picioare. De fapt se clatină în căutarea echilibrului. Iar raţiunea simte că nu mai are aer, că ceva o sugrumă încet. Respiră încă, dar fără un plămân…
Dar să mai rupem un picior la scaun. Să zicem că trupul copilului este rezultatul pur al alegerilor femeii. Al bărbaţilor cu care doreşte să să însoţească, şi cu care, voluntar sau accidental, se întâmplă să procreeze. Dumnezeu nu mai are relevanţă. Read More »

– Vă rog, doamnă, poftiţi! Grădina noastră botanică e deschisă…

Ea intră uşoară, cu paşii graţioşi. Păru că-l salută pe portar printr-o anume înclinare a corpului, abia sesizabilă. El se fâstâci, încercă să se plece şi el, ca şi cum ceva i-ar fi spus că asta e cel mai firesc. Dar se trezi că-i întinse doamnei biletul de vizitare, fiindcă banii apăruseră deja, cuminţi, pe masa de la intrare.

În loc să-i ureze „vizită frumoasă”, parcă-i venea mai degrabă să-i mulţumească. Nici el nu ştia pentru ce.

Lalelele străluceau, şi părea că are să fie o zi frumoasă. Atâta tot.

Vizitatoarea, ca şi cum ar fi priceput, îi culese ecusonul de pe jos – care-i scăpase mai devreme – şi i-l dădu înapoi cu un aer destins şi nepretenţios.

Vântul adia calm şi amiaza nu părea că se grăbeşte. Un soi de fericire nemaiîntâlnită, surâzând de ea însăşi, se purta uşoară printre straturile de crini, printre magnolii. Îi pieptăna barba lui încărunţită, şi apoi pleca, cu vântul, înspre alte părţi. Pe umăr simţea o dulce apăsare, o greutate parcă inventată, care-l făcea să zâmbească…

Nu era încă ora 12. Atunci avea pauză de masă. Dar nu găsea ceva mai bun de făcut decât să amâne minutele la nesfârşit. Se gândea aproape şcolăreşte: „Uite, pân-atunci mai trebuie să se-ntâmple asta… şi asta. Mai sunt atâtea de făcut. N-am pus apă la straturi. Şi iarba din faţă mai trebuie tunsă. Şi…”

…şi-şi aduse aminte că nu-i spusese vizitatoarei pe unde s-o ia. Doar era tipicul lui de ghid. Trebuia întâi la stânga, că apoi se merge mai mult… După stejarul secular, se ocoleşte, şi apoi pe alee în diagonală, până la rombul de trandafiri. Pe urmă… Dar mai bine i-ar zice! I-era ciudă dar se simţea încântat, cu un soi de părere de rău. Era fericit că trebuia să-i spună, s-o lămurească, dar regreta că trebuie… Ce-o mai fi şi asta? Oricum, ziua într-adevăr, se anunţa frumoasă.

– Petrică, ia vino-ncoa! Hai că eşti mai sprinten ca mine. Du-te după doamna care-a intrat mai devreme, şi zi-i că traseul nu-i pe unde a apucat-o ea. Zi-i de la stânga… ah, ştii tu. Aşa, ca să ne-admire grădina cum trebuie. Hai fugi!
Petrică, ucenicul lui nea Toader, portarul, dispăru după tuile aurii. Vântul şi amintirile păreau c-au luat-o odată cu el, şi că s-or întoarce cu ceva nou. Cu ceva… mult aşteptat. Cu nea Toader, straturile, florile, arborii pitici aşteptau veşti… Ce mai e? Ce se mai aude prin lume? Ceva. Orice.

Şi tot nu se făcea ora 12. Părea că ceasul n-o s-ajungă niciodată acolo. Ce ciudat – zâmbi nea Toader – ce-ar fi să nu mai mănânc niciodată? Şi-apăi, de ce să mănânc? Nu pot s-aştept aici, n-am eu ce face atâta vreme…? Uite, şi elevii-mi dau azi pace, că nu e ziua aia din săptămână cu reduceri…

Şi gândurile se lăsau, fericite, pe umărul stâng al lui nea Toader. Acolo unde simţea acea apăsare, parcă, de fulg. Seninul amiezii părea că-şi lăsase degetele, fără nicio greutate, pe umărul lui. Da. Era într-adevăr o zi frumoasă. Poate cea mai frumoasă. O zi care-l apasă întreagă, de tot, pe umăr. Ceva , simţea el, avea să se-ntâmple. O explicaţie. O-ntrebare pe care n-o pusese niciodată. Ceva pentru care ora 12 întârzia la nesfârşit.

De printre aurul tuilor, silueta lui Petrică se îmbrăcă într-o formă.

– Ei, băiete, ce ţi-a luat atât? S-o fi rătăcit vizitatoarea noastră!… Aşa impresie proastă să facem? Tocmai azi!… Ei zi…
Petrică se uita lung la nea Toader. Şi curios. Parcă nu-i venea să creadă. Şi nici să vorbească. Prefere să aştepte, să-l studieze. Read More »

ÎNSTRĂINARE

ce voiai să-i spui Lui Dumnezeu – spune-mi mie

ruga ta : inutilă şi oarbă – snoabă-i iasomie :

viaţa-i tot smintită  – bivol de-ncăpăţânare

de-a-l îndopa cu bine – pe cel plictisit de cât are…

Cretini şi Lingăi : preluaţi voi comandă… :

mai mult rău nu-i face lumii – TÂRFĂ-N SARABANDĂ… !

şleahta de îngeri vârâţi în arest – o faceţi tocană :

în istorie – nicicând – Răul n-avu-altă hrană…

Munţi Circumcişi : cu asta ne-alegem – de-o vreme…

Păduri :  Voievodat Evreiesc – barbare domnìi „caino-gene” …

Zalmoxianului Izvor – cum şi Valahei Fântâne

„Talmuta”-Mitzbeach-ul – de-acuma – le-or fi…”Perciunate Stăpâne”…

…luminaţi-l cu-incendii – Pământ Milenar :

regretăm ploicica de-artă – „sinistrul” Fanar…!

***

BLESTEMATĂ  ŢARĂ – BLESTEMAT POPOR

blestemată  ţară – blestemat popor

cu văpaie vină Cristul Cel din Nor !

năvălească Focul – Cristul Mâniat

peste nesimţire – peste mâl spurcat…

puţiţi hoit de secoli – hoarde de jegoşi

rânjind cum cretinii – şi trădând voioşi :

în loc de Sfânt Neamul – puţ de căcăcioşi !

cine vrea – vă scuipă – demenţi şi râioşi !

…ardă toată lepra – sânge şi puroi

din piscuri de munte – până în noroi

cei ce-or vrea  – aicea – doar atât să vadă :

fulgii de cenuşă – nu fulgi de zăpadă…

…în vâltori cleioase – şi-n crater căscat

nu e Românie : -i funest Bal Mascat…!

***

PALOŞ SMULGE – DIN MÂNA-UNUI CĂZUT DAC

Paloş smulge – din mâna căzutului – în Bătălie – DAC

şi fii Viteaz-Furtună – fii CAVALER VALAC !

…tu – laş ascuns printre vieri – ce-nspre nămol eu mân

pretinzi ca…”om” să te numeşti ?…şi : „bun român” ?

…”şi ce dac-au fost (ziceţi voi…)  – cândva – Voievozi-Tragici Martiri ?”

Ei au fost Sfinţi – hrănind – într-una – ARCUL

VALACUL

– cu Vii-Vânjoase Corzi  – nu cu moarte-amintiri !

…dar nu se recunosc – defel! – Voievozii-Aceia – -n noi – cretini ceacâri

cum leii nu-şi regăsesc obârşia-n catâri !

ori – singuri – vă jupuiţi de lene şi prostie

ori pune Crist „hingheri-heruvi” – cu şbilţ să vă…”tămâie”!

iute spălaţi-vă de lepre şi de tembelism

să mai păstraţi cu Cerul – încă – …SFÂNTUL ISTM !

…altfel – molcom – veţi arde sub Tălpile de Iad :

da  – tocmai voi – cândva – Ctitori de Neamuri şi-ai Limbii Vad !

***

NEPOŢI VALACI – VOI SĂ PĂZIŢI GRĂDINA ÎNGEREASCĂ

Aceluia care va îndrăzni, eroic şi autosacrificial, să vină-n Lumină şi să conducă

Neamul Daco-Valah – spre ADEVĂRATUL SĂU DESTIN !

Generale ! – Generale! – MISTIC GENERAL  ! – unde te ascunzi ?

iscă – hai – din nou – Sfântă-Armată în Ardeal – şi Moţii din Munţi :

vrem brav român Dictàtor – NU Mârşav Parlamentul :

prea s-a-ntărit TRĂDAREA-n ţară – cum cimentul !

daco-valahă dictatură-n Patria Străbună

să se înalţe – între stele-nrourate – Soare-Lună :

un Salvator şi-un Înţelept – SFÂNT CINCINNAT-AL LUMINĂRII :

la-asudata-i glie-ntors – duşmanii când s-au fost predat – cu toţii – zării !

Nepoţi Valaci – voi să păziţi GRĂDINA ÎNGEREASCĂ

străin-khazarii să n-o mai pângărească !

grăbiţi – în marş – spre Bucureşti şi Ţară

Hristosul să ia bici contra zarafi – iară şi iară !

şi toţi „discreţii” şi „secreţii” să dispară

să lase  – precum în vremi apuse : Pajura Voievodală – SOLITARĂ !

…nu vrem „uniuni”  şi „înţelegeri” jidovite :

vrem Patria şi Neamul – iarăşi : SFINTE – RE-SFINŢITE !

***

ŞI CURVELE SUNT OLEACĂ REGINE

şi curvele sunt oleacă regine

şi boii-şi iau nutreţ din staulul-senat :

e-o lume a răului „ce face numai bine”

(condiţia : să fii un călău…”democrat”…!)

iar restul de oameni – e numai un rest

pe care îl arzi – ori îngropi – după chef

(nu-nainte ca Duhul să fie-nfundat în arest

zdrobind  – în Sacre-Altare-CRANII  – -orice relief !)

…şi curvele sunt oleacă regine

iar numele lor – peste tot – scris cu-aldine

lansează „Modèle” – nemuresc şi „Statui”

boiesc „Carnavaluri” – cu sângele-oricui…

…e timpul când Iubirea-i trasă-n ţeapă…

cât despre prietenie… : „…care capră ?”

***

NEAM ŞI POPOR

sărac  de noroc şi prigonit de soartă

scriu pentru Neam – iar nu pentru popor

o carte a-ntâlnirii de la Poartă

când Dumnezeu trecu – şi-mi răpi spor…

de-aceea – Fila jalnic se-ncreţeşte

iar Slove par – mereu – a nu-şi lua zbor :

da – Neamul meu regesc le tot citeşte

dar taină rămân ele – pentru lepros popor…

degeaba scriu într-una despre Izvor şi Munţi

poporul meu se zbate – mucegăieşte-şi frunţi

îşi uită Împăraţii – Martirii şi Voievozii…

…n-au mai rămas de strajă decât…”Nebuni-Nerozii”…

…o – Neam al meu – pogoară-te-n vlăsie

lasă loc de lumină poporului – să ŞTIE…!

***

FORFOTIRE DIVINĂ

am o gaură – în

umărul drept – prin care – zi şi noapte

ies şi intră – intră şi ies

îngerii…

…ţinând cont de plictiseala

mohorâtă – produsă

mie – de această

forfotire divină (perpetuă!) prin mine – ca printr-o

mistică mină – a entităţilor

supralunare – concluzionez (cu

mare oftare…) :

deci – nu mi-e scris să

am – vreodată – parte de

Liniştea Feroce – a

Înţeleptului  – şi nici nu mi-e dat să

n-am – vreodată

Lumină…

…de fapt – pare-se că

mi-e interzis să

percep (şi – chiar – să mă las înţepat de-o

Albină  – maiestuos

evoluând – în

Lumină…) – …cum ziceam – pare-se că

mi-e interzis să

percep – printre

tribunele aştrilor : tocmai

Elocvenţa Divină…

***

SOMNUL IDEAL

aş vrea să dorm atât de

adânc – încât

Moartea să mă poarte în

braţe – legănându-mă

stângaci – ca pe-un chefliu şi

proaspăt

Sugaci…

***           

PERCEPŢII  LA LIMITĂ

teribil de

stingheritor – bâzâie Muştele : Lumea

de-afară…

în timp ce eu – în

mine – cu zel construiesc

Zeii – Minunile – Neadormit

Miracolul Punţilor…

până şi Păsările păcătuiesc – prin a nu fi

Îngeri : înjositor – încearcă să

imite forfota Muştelor – fojgăiala

Viermilor – în jurul

Excrementului Verii…

Read More »