Zbor albastru
Zbor albastru prin speranţã
ca sã strâng sute de stele
spre-a ciopli grãbit în ele
cea din urmã cutezanţã,
ca la tot ce-a ajuns zdreanţã
sã fac splendide nacele
pentru visurile mele
cãrora le dau nuanţã.
Ciocârlii în mine cântã,
aud susur de izvoare.
Mângâi tandru orice floare
ce-mi surâde şi mã-ncântã.
Spre-mpliniri visu-mi se-avântã.
Strãluceşte-n mine-un soare
ce cu raze sclipitoare
lacrimile mi le zvântã.
Motto :
„Să înceapă discipolul cu Metafizica lui Aristotel. Si dacă nu se poate, să se lase prostul la cântări și la psalmi”.
(Ion Scărariu, apud. Anton Dumitriu, 1991, TV, 21 iulie)
Când a imaginat distincția dintre fenomen și noumen, Platon nu s-a gândit atât la planul cunoașterii lumii „sub-lunare” (lumea perceptibilă prin simțuri), cât la părelnicia umbratică a lumii trecătoare în comparație cu frumusețea Existenței eterne a ceea ce dăinuie mereu în deplinul Adevăr (1). Mitul cavernei din dialogul Politeia (vezi Statul, vol.I-II., traducere din greacă veche de prof. Vasile Bichigean, Bucuresti, 1924 si vol. II, Tipografia Matheiu, Bistrița, 1925; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Republica interioară [la Platon], în rev. „Cunoaște-te !”, București, An VI, nr.5/ 1995, pp.44-46, sau http://www.scribd.com/doc/200758189/Isabela-Vasiliu-Scraba-Republica-interioara , precum si volumul Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonica, 1999, http://www.scribd.com/doc/153749198/Isabela-Vasiliu-Scraba-Platon-mistic ) ilustrează sugestiv această valorizare a lumii noumenale, neobișnuită pentru oamenii de azi care „prețuiesc scaunele, averea și puterea” (Anton Dumitriu, interviu, TVR1,1991). Respectiva împărțire indică de asemenea interesul filozofului antic pentru ierarhizarea cunoașterilor în care pe locul cel mai de sus s-ar găsi cunoașterea nemijlocită a Adevărului care este cea mai înaltă și cea mai rară dintre toate cunoașterile posibile.
În acel interviu difuzat de TVR1 în 1991, Anton Dumitriu spunea că mântuirea ar avea trei fețe: (a) partea rituală („psalmii”); (b) teologia și filozofia (în Occident, Aristotel, prin Toma din Aquino, iar în Orient, Platon și Aristotel); (c) partea esoterică, ascunsă, existentă în Biserica Răsăriteană unde s-a ivit isihasmul. În lumea noumenală, cunoașterea nemijlocită a Adevărului ar fi posibilă pentru că „fondul lumii e gândirea” (nous), mai zicea filozoful Anton Dumitriu.
Entuziasmat de justețea deosebirii și chiar a împărțirii între lumea fenomenală și lumea noumenală, Immanuel Kant(2) a preluat-o fiindcă a putut prin ea să delimiteze domeniul de universalitate a cunoașterii omenești ca ținând exclusiv de lumea fenomenală, fără ca prin aceasta să-L dea de-o parte pe Creator. Ba chiar „implicându-L” (ca să zicem așa) de mai multe ori: Odată prin postularea diferenței dintre intelect și rațiune, pentru ca universalitatea cunoașterii să țină de domeniul intelectului, iar universalitatea religiei să țină de domeniul rațiunii; apoi prin limitarea cunoșterii omenești la lumea sensibilă (fenomenală) dincolo de care se întinde lumea numenală, inaccesibilă intelectului. Si, desigur, prin postularea acelui „ens rationis” în marginea căruia Ion Petrovici propusese (discutând problema timpului la cursul său despre Kant) o interesantă înțelegere a previziunilor (vezi I. Petrovici, Kant, 1937, p.114), a vederii „în duh” care știe dinainte ceea ce urmează a se petrece.
un loc neobișnuit
și chiar m-am dus pe valea-aceea
să culeg un fir de iarbă,
căutând în toţi cărarea.
să-mi răstorn poveri
când prea jos, când prea înalt.
o movilă mai din vremi
poate-i fi şi altădată…”.
joc de ibovnică
joc de ibovnică ţine vremea,
să în stropi înfigă întâmplările.
iar în dragoste
să simţim timp ba gonit, ba înstăvilit,
cu noi suflu sfânt de armonice.
şi cum de se poate
până şi ponoasele…
corăbii născute hazardului
traversând soarele ca deşertului
într-o ameţeală-purificare,
trunchiuri secate din lumea -ne,
sub burduf de soare în picurare,
intru pe poarta ce mi-ai deschis…
prag tu îl descui din privire
o corabie mă ispiteşte,
unde s-a mistuit clipa vie
degustând doar plecările?
nu-ţi mai stă pe buze…
şi corăbii… multele!
traversând marea din străfunduri
pe unde umblă nepotolit sufletu-mi.
Doina BORICEANU
30 ianuarie 2018
Multă lume m-a întrebat ce părere am despre cartea doamnei Tatiana Niculescu dedicată lui Corneliu Zelea Codreanu și camarazilor săi. Tatiana Niculescu? Autoarea cărții despre tragedia de la Mânăstirea Tanacu?!… M-a dezamăgit, ca să nu zic scandalizat, cu ani în urmă, prin felul în care s-a implicat în „afacerea” Tanacu, căci afacere a știut să facă distinsa doamnă din drama de la Tanacu. M-a întristat să constat lipsa de compatibilitate a autoarei cu subiectul, cu lumea monahală, a credinței, a suferinței. Avea oare vreo afinitate cu această lume doamna Tatiana ca să investigheze un subiect atât de gingaș cum era povestea dramatică a părintelui Corogeanu și a „victimei” sale? N-avea! Sau cel puțin așa mi s-a părut după felul „americănesc” în care a procedat, storcând din tragedia petrecută toate „oportunitățile” posibile!
Aceeași întrebare mi-o pun și după ce-i citesc cartea despre Căpitan, subiect abordat fără urmă de afinitate cu „personajul”, ci având ca țintă numai succesul comercial scontat! Și alte beneficii colaterale, cu care „sistemul” obișnuiește să recompenseze mercenariatul.
De gura lumii, am împrumutat de la Victoraș Dogaru cartea care, zic unii, se vinde bine! Nu mă mir! Are o copertă de zile mari! Nu trece neobservată!… Bașca subiectul: Corneliu Zelea Codreanu! Semn bun: publicul româmesc este doritor să afle adevărul despre legionari! Tatiana Niculescu satisface în bună măsură această doleanță a publicului. Vine cu multe informații noi, necunoscute chiar și autorilor care s-au mai pronunțat pe acest subiect. Recunoștință!…
De la prima pagină, cum spuneam, mi-am propus să identific semnele că textul este o mostră de mercenariat literar. Să verific astfel aprecierea care circulă în mediile intelectuale sensibile la lumea legionară. Se confirmă verdictul. Pe lângă informațiile noi aduse de autoare, din carte lipsesc în schimb informații bine știute și deseori invocate de legionari pentru a-și motiva faptele, „crimele”. Lipsesc probe importante ale „apărării”! Sunt omise de dna Tatiana. Bunăoară episodul Duca, atât de important pentru a-i judeca corect pe legionari, este tratat în acest fel. Cu omisiuni grave! Se pune totul pe supărarea legionarilor că li s-ar fi desființat partidul!… Depun mărturie – mărturie indirectă, martorul direct fiind Constantin Boceanu, potrivit căruia I G Duca, într-o bună zi, venind acasă, s-a lăsat greu în fotoliu și zis-a către soru-sa: „Mi-am semnat condamnarea la moarte!” Scena i-a fost descrisă dlui Titi Boceanu chiar de sora prim ministrului…
” SINGURATATE ÎN APUS ”
Anna-Nora Rotaru – pictură personală pe pânză, în ulei,
dimensiuni 110 x 90 cm,
din volumul de picturi și poezii ” UT PICTURA POESIS ”
***
SINGURĂTATE
Noaptea se presară alene pe alei
Şi frigul se strecoară pe sub uşă…
Scormonesc cu cleştele-n cenuşă,
Mai pun pe foc vreo surceluşă
Şi scurg în candelă un pic de-ulei.
E linişte în casă… şi-i căldură…
Zvâcneşte câte-o flacără-n cămin…
Trosneşte uscatul lemn de anin
Şi din paharul cu sângeriul vin,
Mai sorb încet vreo-nghiţitură…
Motto :
“Sustrasă vremii, binecuvântată/ E pomenirea omului curat./ Ea nu se veștejește niciodată./ Ba, dimpotivă, crește ne-ncetat” (Pilde, 10,7 trad. E. Dorcescu)”.
Dintre multele tinichele prinse de cenzura comunistă scrierilor filozofice publicate în acea epocă de ocară, unele din ele mai zdrăngăne și azi. E suficient să răsfoim Dicționarul operelor filozofice românești coordonat de plagiatorul Ion Ianoși, fostul șef al cenzurii în momentul de maximă incisivitate a acesteia. După “sublimul” coperții pe care sunt menționate “111 lucrări fundamentale românești”, oricine ar putea crede că este vorba de o carte în care se promovează valorile filozofiei românești interzise până în 1990. Ei bine, datorită vigilentului cenzor (dovedit în „România liberă” post-decembristă plagiator după Kant-ul Rodicăi Croitoru) scopul publicării volumului nu este cel mai simplu lucru de aflat (1). Printre altele întrucât deformînd conținutul operelor prezentate -fatalitate de care nu scapă nici o lucrare de popularizare a unor scrieri filozofice – cartea scoasă în 1997 la Humanitas mai are neșansa de a se distinge (cu foarte puține excepții) prin colaboratori inculți și incompetenți.
Din Dicționar nu ne-au mai reținut atenția inepțiile autoarei de poeme nerușinate (2) interesată de filozofia religiilor predată de faimosul profesor Nae Ionescu la care n-a avut nicicând acces. De ele ne-am ocupat în volumul nostru Metafizica lui Nae Ionescu (Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p.174-198) la capitolul intitulat „Editarea cursurilor lui Nae Ionescu” (publicat inițial în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul VIII, nr. 134, aprilie 2000). Acum am citit cele înseilate de ea despre filozoful Mircea Vulcănescu. De bună seamă, a trebuit să trecem peste tonul strepezit exersat de fosta profesoară de socialism în prostiile pe care le-a tot înșirat despre filozoful Nae Ionescu, „singurul filozof român care a făcut școală” (3) și să ne împăcăm cu gîndul că numai îngustimea părerilor Martei Petreu putea stîrni prețuirea modestului coordonator general al volumului, cu liceul său pe puncte “călit la focul slovei sovietice”. Nu vom reda cele înșirate de poeta clujană înscăunată (după un doctorat cu Ion IanoșI) ca profesoară universitară, întrucât când nu parafrazează, folosește șabloane din perioada comunistă. Spre a vedea felul cum acționează gândirea după șabloane de acest tip, preferăm să amintim cam ce se vehicula „oficial” în comunism în legătură cu filozofia lui Mircea Vulcănescu readusă timid în circuitul cultural la trei decenii după uciderea filozofului în închisoarea din Aiud (4).
Până în 1983, când s-a republicat în întregime Dimensiunea românească a existenței, Vulcănescu fusese cu totul exclus din filozofia românească, ca și Nae Ionescu de care Alexandru Paleologu (5) spusese că a fost unul din cei mai inteligenți oameni din Europa. Cum s-a putut ușor observa, ambii gânditori de Scoală trăiristă (Nae Ionescu șI Mircea Vulcănescu) au fost publicațI în volum doar după aparenta ieșire din uz a terorismului ideologic comunist, cenzura continuând totușI a-și face simțită prezența prin idiosincraziile lui Ion IanoșI, fostul instructor al sovrom-culturii care a refuzat subiectul „Nae Ionescu” propus de Gabriel Stănescu. Desigur, adevărata secetă impusă de ideologi cu de-a sila (6) în domeniul filozofiei putea fi cel mai bine sesizată de cei care apucaseră să trăiască într-un climat cu adevărat cultural. “Tinerețea nu este totdeauna un avantaj -spunea în 1994 Alexandru Paleologu. Pentru un român faptul de a se fi născut imediat după primul război mondial /…/ înseamnă a fi trăit ca adult într-o Românie europeană, într-o Românie liberală, într-o Românie capabilă să-și asigure, politic și economic, locul în rîndul țărilor civilizate”(Interlocuțiuni, 1997).
COPACII NU PLÂNG
Copacii nu-și plâng desfrunzirea
când sevele coboară
odată cu cântecul depărtărilor
în adăposturi tihnite,
pregătindu-și renașterea.
Îi doare osânda
așezată aproape de rădăcini,
când umbrele arginților,
cu rânjet tăios,
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip
