Cuvânt și iubire

ANOTIMPURILE NOULUI PĂMÂNT

Floarea alb-roză în bujorii copilului

Albul norilor plutind în loja amintirilor

Părinţilor ţinând în Primăvară pruncul

Adierea vântului Tainic în sursurul râului

Vine verdele, lumina cu soarele

Tinereţea ascultă vrăjită privighetorile

Luna din poiana mirositoare cântă

Şoaptele verii în Timp misterios cuvântă

Natura e ruginiul din tâmplele ninse

În coş de aur, roadele Toamnei strânse,

Comorile apelor Oceanului lui Odin alintă

Venirea miresmei învăluitoare, cuvântă

Albul inundă ţarina ancestrală bătrână

Iarna cântă nepoţilor veniţi în lumină

Sclipesc în clinchete zurgălăii sărbătorii

Nemurirea din ochii înţelepţi  îşi vrea zorii

E larmă în lume, învăluie Noul Pământ

Omenirii grăieşte pe largi coordonate de legământ

Fericirea, sănătate, iubire, belşug se arată

Paradisul se deschide cu briliantina Poartă

MIHAI EMINESCU

Floare albastră- mijloc de filozofie

Cuvinte, noţiuni, trăiri, o mie

Lanţ diamantin în profunda cugetare

Dorinţa înmormântării la bord de mare

O călărire în zori antice visări

Crăiese cu sceptre, maiestuoase-ntamplari

Iubirea-n veşmântul veşnic al patriei

Pulsează în vena ancestrală îndelungată

Filozofii întregi din tomuri uriaşe

Strecurate în versuri delicate, gingaşe,

Clasice treceri mereu în revistă

Poezia e minune, mereu există

Sara pe deal unduitoare melodie

O aşa iubire- cine n-ar vrea să ştie

Inrourarea în astrala chemare

Curgerea Luceafărului pe a lui Einstein, cărare;

Făt-Frumosul din basme îmbie

La simbolica profunda veşnicie;

Arhanghelul Mihail a coborât

Din Ceruri în al românilor, început

Să-i ofere în dar lui Eminescu Mihai

Sabia şi Tolba cu aur din Rai.

Read More »

Motto :

„Duminica dimineața nu terciul era așteptat ci predica lui Nichifor Crainic spusă în șoaptă să n-audă gardianul”

(N. Enescu, Memoria lacrimei).

„L-am rugat pe Crainic să ne țină câteva lecții de mistică. A făcut niște expuneri superbe”

(Pr. N. Grebenea, Amintiri din întuneric)

Privitor la   Noica, să afirmi la Radio BBC în decembrie 1987 că filozoful marginalizat de ideologii comuniști a fost “ultimul uriaş rămas în ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia profesorului de română de la Groningen – a cărui notă informativă scrisă în 1985 despre Mircea Eliade (1) a putut fi citită după douăzecișitrei de ani -,   nu era să glorifice opera filozofică sau gândirea “uriaşului Constantin Noica”. Culianu pur și simplu dorise a ridica în slăvi “piticii” care-l vizitaseră pe filozof la Păltiniș. Adică să proslăvească himerica Scoală de la Păltiniş, negată întâi de Noica, apoi de Alexandru Dragomir, cel mai de seamă vizitator al filozofului de la Păltiniş.

În acea emisiune difuzată de Radio BBC, Ioan Petru Culianu l-a înfăţişat pe răposatul C-tin Noica ba ca un Nastratin Hogea, ba asemenea unui Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze oarecum în treacăt în “acea rasă de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran”, comparația sa predilectă rămânând aceea cu Nastratin (Culianu, Studii româneşti, II, Iași, 2009, p.229 ; https://www.scribd.com/doc/203248530/IsabelaVasiliuScrabaEliadeMicsorare1 ).

Petre Ţuţea remarcase cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un vârf spiritual…nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la Filozofie, şi atâta tot”. În opinia filozofului întemnițat 13 ani de „regimul comunist al Anei Pauker”(cf. Virgil Ierunca), Mircea Eliade ar fi fost „un demn contemporan al lui Lucian Blaga și Nae Ionescu…Acum în generația nouă nu mai e nimic (P. Țuțea, Între Dumnezeu şi neamul meu, București, 1992, p. 182, p.343). Vizitele lui Liiceanu la Păltiniş (două pe an în 1978, 1979 si 1981 si cinci vizite în 1980) n-au fost de natură să-i confere himericei Școli de filozofie avându-l drept „maestru-autor” pe C. Noica nici măcar acel adevăr de calitatea a II-a, imagine a „exactității fără adevăr”. Pentru simplul motiv că maestrul Noica nu a avut nici un discipol, cum evidențiase cu mare claritate filozoful Alexandru Dragomir în interviul luat de Fabian Anton. Ceea ce nu exclude imensa influenţă pe care a avut-o „maestrul-autor” Noica, prin gândirea sa, asupra foarte multor cititori (2).Trâmbițata “Scoala de la Păltinis” este de fapt o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au îmbogățit cu nimic în domeniul filozofiei româneşti.

Vasile Băncilă (din Școala trăiristă inițiată de Nae Ionescu) notase că acela care nu-l citește pe Kant să se lase de filozofie. C-tin Noica a ironizat în termeni kantieni himerica „exactitate” a trâmbițatei Școli de la Păltiniș, bănuind că “piticii” din jurul său – din care unul a cenzurat Jurnalul portughez al lui Eliade (3) -, nu-i vor tăia trimiterile la Kant nepricepând limbajul unui filozof pe care nu l-au citit. Vizitatorii lui Noica (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-25aninoica4/ ) s-au vrut „filozofi” de Scoală noiciană neputând urmări nici măcar filozofia lui Noica parcursă de ei cu șabloanele ideologiei comuniste.

În prelungirea diferențierii făcută de Immanuel Kant între intelect și rațiune, gândise și Noica (pe urmele lui Nae Ionescu) deosebirea dintre „exactitate” si „Adevăr”, ultimul fiind singurul care se poate scrie cu majusculă. Intelectul se preocupă în mod științific de obiecte, în timp ce rațiunea umblă după Adevăr. Bulgakov se amuza în Maestru și Margareta stabilind clar că ceea ce comuniștii numesc „prospețime de calitatea a doua” nu există, e marfă împuțită. Într-un registru diferit, Noica dezbătea acxeeași problemă a „adevărului parțial” găsit de intelect, un fel de adevăr de calitatea a II-a intrat în categoria „exactității fără adevăr”, imagine simbolică a culturii Occidentului descreștinat.

1. Liiceanu nu a îndepărtat referirea lui Noica la Kant din cuvântul însoțitor al volumului de auto-promovare intitulat Epistolar pentru că fusese format din scrisori pe tema Jurnalului de la Păltiniș (1983). Nefiind un cititor de Kant, n-a priceput probabil unde bat aşa-zişii termeni   “kantieni”. In plus, Noica s-a apucat şi el să scrie varianta proprie a unui Jurnal de la Păltinis, cel puţin “70 de pagini”, nici până azi publicate.

Read More »

Lectura oricăreia dintre cărţile doamnei Elena Buică – scriitoarea româno-canadiană alintată pe întreg mapamondul cu supranumele afectiv „Buni”, exprimând întreaga consideraţie a celor care o cunosc şi o admiră – este un real festin literar pentru fiecare cititor impresionat de sinceritatea, afectivitatea, reflexivitatea, pasiunea scriiturii şi, mai ales, de talentul de a comunica sufleteşte cu lectorii săi, indiferent de tematica şi de conţinutul fiecăreia dintre ele.

Nici cele două volume, a căror lansare la Alexandria este o onoare pentru iubitorii cărţilor sale din judeţul nostru (să nu uităm că este originară din Ţigăneştii Teleormanului unde şi-a petrecut copilăria, adolescenţa şi o parte din tinereţe), nu încalcă orientarea pe care însăşi şi-a impus-o, aceea de a ajunge la sufletul fiecărui cititor, aceea de a-şi deschide inima şi mintea în faţa acestuia, cu sinceritatea şi dragostea de oameni care i-a stat şi îi stă în fire dintotdeauna.

Volumul bilingv „Între două lumi, Canada şi România/Between two worlds, Canada & Romania” a fost publicat în acest an, 2017, la Editura „Armonii Culturale” din Adjud –  editor, Gheorghe A. Stroia -, fiind dedicat împlinirii a 150 de ani de existenţă a Canadei (patria de suflet) şi, în egală măsură, centenarului Marii Uniri prin care s-a săvârşit România modernă (patria de sânge, patria natală) care se va sărbători în anul 2018. Volumul are o semnificaţie deosebită pentru scriitoare, în sensul că marchează, prin anticipare, împlinirea vârstei de 85 de ani, fiind dedicat şi împlinirii celor două decenii de când trăieşte în patria adoptivă – Canada.

Titlul cărţii este mai mult decât elocvent, scriitoarea trăind de două decenii „între două lumi”, cea mai mare parte din timpul fiecărui an petrecând-o în ţara adoptivă, cu gândul la patria natală pe care o vizitează anual, vizită plină de emoţii, de sentimente, de bucuria că Dumnezeu îi acordă această şansă.

Read More »

Era unul din acele Ajunuri de Crăciun din preajma anului 2000 pe care-l începeam în spaţioasa vilă a unei familii înstărite de englezi. Rezidenţi pe Costa Blanca de câţiva ani buni, părinţii bine situaţi ai cântăreţei de operă Sarah B. aveau obiceiul să-i invite la o recepţie pe toţi aceia cu care avuseseră contact în decursul anului precedent. Nimic de zis, modul lor de a spune „mulţumesc” era plin de distincţie!

La o şampanie şi ceva aperitive minuscule luam şi noi pulsul vecinătăţii şi profitam de ocazie să-mbrăcăm straiele de gală, exersând bunele maniere şi cunoştinţele de limbi străine. Fireşte că era o onoare deosebită să figurezi printre invitaţi. Ne bucuram să socializăm cu persoane de toate facturile, de la nobili până la personalului casei. Cu mai toţi ne ne vedeam literalmente din an în an, fiind aceea unica ocazie în care drumurile ni se intersectau.

Dintre toţi, familia gazdelor era cea mai interesantă. Numeroşi şi diversi, membrii ei ne prilejuiau mereu surprize, nu pentru că ar fi vrut să epateze, ci mai degrabă tocmai pentru că se străduiau discret să n-o facă. Pe lângă starul familiei – cântăreaţa vestită, surpinzător de tânără şi de firavă, afişând modestia specifică englezescului understatement – făceau obligatoriu act de prezenţă mulţi fraţi şi surori, însoţiţi de personaje coborâte parcă direct de pe ecrane, prieteni sau parteneri de cele mai diverse rase, vârste şi orientări (inclusiv sexuale). Reuniţi sub mottoul unei toleranţe care poate pentru noi ar fi frizat scandalul, ne înconjurau cu acea condescendentă atitudine de acceptare atot ce poate fi omenesc, făcându-ne să ne simţim al naibii de la noi acasă.

Luminată şi împodobită cu tradiţionalele ghirlande şi globuri de Crăciun, în ciuda dimensiunilor ei considerabile, vila spaţioasă ne primea într-o ambianţă neobişnuit de caldă. Casa în stil rural, dotată însă cu confort modern, avea formă de semicerc deschis mării şi dispunea de o terasă largă, cu o piscină supradimensională îngropată în ea. Aşezată la o înălţime care permitea privirii să îmbrăţizeze o bună parte din ţărmul Mediteranei era parcă înadins concepută să ţină loc de culise acestui gen de festivităţi.

Problema mea principală consta în a distinge invitaţii unul de altul şi în a le memora numele. Orişicât, erau vreo patruzeci de oameni de faţă! Ştiam din ocaziile anterioare că sub straie modeste se putea ascunde o celebritate, în timp ce alţii, care se purtau ţanţoşi în veştminte extravagante, cu coafuri futuriste, fardaţi ca pe scena unui spectacol de varietăţi, puteau fi realmente … oricine. A durat ceva vreme până am renunţat complet la pretenţia mea absurdă de a-i mai clasa după port sau apucături. ”So what?”, zic englezii, când nu fac caz de aparenţe. Prima mea lecţie de britanism o aveam deci deja luată!

Amfitrioana însăşi, deşi era sufletul şi polul stabil al întregii întreprinderi, era o mostră de modestie. Scundă şi gingaşă, Doamna dragă inimii noastre se purta cu acea naturaleţe şi fineţe care te face să te simţi în largul tău indiferent ce trăznaie ai face.

Read More »

Primul cuvânt despre lansarea cărţilor mele la Biblioteca judeţeană „Marin Preda” din Alexandria –Teleorman, este mulţumire, o mulţumire sufletească şi o bucurie asemenea unei înălţări de spirit…

Mă aflam pe meleagurile Teleormanului de aproape o lună, bucurându-mă de  reîntâlnirile cu prietenii, rudele, cunoscuţii şi sătenii de care mi-a fost atâta dor, de revederea locurilor care cuprind în adâncul lor tainele comorilor de visuri şi speranţe de pe vremea când credeam că pot atinge cerul cu mâna, înaripată de speranţele părinţilor investite în mine. Toate şi totul, văzute şi muiate în necuprins, m-au adus de la cei 8.000 kilometri distanţă, cu dorinţa tainică de a le spune spiritelor părinţilor mei că ceva din speranţele lor le-am îndeplinit şi le pun la picioarele lor.

O toamnă frumoasă şi blândă îşi întindea aripile moi peste tărâmul natal şi peste trăirile mele. Doream să-mi lansez cele două cărţi apărute în 2017 – „Sensul giratoriu al vieţii” şi „Între două lumi, Canada şi România” ediţie bilingvă – ambele apărute la Editura „Armonii culturale”, editor, George A Stroia. Iniţial, intenţionam să fac lansarea la Casa de Cultură din Roşiorii de Vede, unde, cu un an în urmă, fusesem primită cu braţele deschise la lansarea cărţilor publicate în anul respectiv. Dar, cum o astfel de acţiune nu ţine de voinţa sau de efortul unei singure persoane şi, mai ales că apăruseră şi alte activităţi care ar fi tins să se suprapună, am optat pentru o lansare la Alexandria, reşedinţa judeţului, activitatea desfăşurându-se la Biblioteca Judeţeană „Marin Preda”, pe 19 septembrie 2017. Am primit sprijinul personalului şi al directorului Viorel Fota, cărora le mulţumesc şi pe această cale.

Read More »

Verişoara Bette  – Honoré de Balzac

Traducere în limba română de Eduard Claudiu Brăileanu

Volumul Verişoara Bette (La Cousine Bette, 1847) de Honoré de Balzac, tipărit la editura RAO, Bucureşti, 2017, 656 pagini, în cea mai recentă traducere semnată de Eduard Claudiu Brăileanu, devine o parte înseamnată în palmaresul literar al acestuia.

Cine este autorul acestei traduceri?

 Eduard Claudiu Brăileanu, este Profesor de limba franceză; Şef serviciu „Relaţii Publice” la Biblioteca Judeteana „Panait Istrati” Braila; Doctor în bibliologie şi ştiinţa informării 2008, Traducator-interpret din/în limba franceză autorizat de Ministrul Culturii şi Identităţii Naţionale şi de cel al Justitiei; absolvent al Universităţii „Dunarea de Jos” Galati, cu specializarea: limba franceză – limba română, 1997.

Deţine Certificat de compétence linguistique (Certificat de competenţă lingvistică)  eliberat de Institutul Francez Bucureşti, 2002; Diplôme de langue (DL) eliberată de Alliance Française din Paris, 2003; Master în management cultural la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative Bucureşti, 2004; Master în managementul organizaţiilor culturale, Universitatea Paris Dauphine, Franţa 2007.

În dorinţa perfecţionării profesionale, a urmat diferite stagii de specializare: Procese democratice şi educaţia adulţilor, Education Foundation of Nordals (Danemarca) şi Ministerul Culturii din România, 1999; Conduite de projets en bibliothèques (Conducerea proiectelor în biblioteci), organizat de Maison des Cultures du Monde, la iniţiativa Ministerului Culturii şi Comunicaţiei (Franţa), stagiu desfăşurat la Paris şi la Villeurbaine, la Şcoala Naţională Superioară pentru Ştiinţe ale Informaţiei şi pentru Biblioteci (ENSSIB), 2000; Relaţiile publice şi comunicarea în bibliotecă, organizat de Fundaţia Concept în colaborare cu Ministerul Culturii şi Cultelor din România şi cofinanţat de Uniunea Europeanş prin Programul Iniţiativa Europeană pentru Democraţie şi Drepturile Omului, 2002.

Read More »

Iarba salvatoare

Când pe panta pierzaniei căzură,

Când mai mari ca Mărirea se crezură,

Mai vechi ca Începutul,

Stâpâni peste Cuvânt

Şi peste vorbele vorbite de oricine,

Oricând,

Cu biciul dădeau în tată şi în mamă,

În frate şi în soră…

Ar fi dat şi în Cer, de nu era prea Sus…

Dumnezeu i-a lăsat să decadă,

După a lor sminteală,

Nemăsurând la sânge: grame,

Kilograme

Sau tone de prosteală.

La lucrul stabilit de El la Început

Nu voia să revină.

Nu îi stătea în fire.

Nu era scris în Lege.

Cel puţin, deocamdată,

Lăsa pe fiecare

Să-şi folosească

Propria libertate de gândire,

Iar uneori de faptă.

Şi, totuşi, răutăţile

nu puteau fi lăsate să continue,

Să producă năpastă.

Exista prevăzută în lege o pedeapsă,

În cazul că Pământul se afla în pericol,

Iar pe de altă parte,

Omenirea ar fi avut de suferit.

„Pământ şi Omenire”!…

Acestea nu-s create de orice muritor.

Doar Dumnezeu e Creator a Tot

Ce este de folos întregii lumi a Lui.

Read More »