Cuvânt și iubire

                               Fotografie Germain Droogenbroodt

*

vreau să fiu totul în iubire…

Vreau să fiu totul în iubire
amantul
iubita
vertijul
briza
apa în care se reflectă
norul acela alb,
vaporos,
nehotărât,
care ne-acoperă
o clipă.

***

Frontiere

Am fost norul
și ploaia
și marea
și vreau să fiu înserarea
și peretele
și tu.

Claribel Alegría, Nicaragua (1924 – 2018)
Traducere Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Quiero ser todo en el amor…//Quiero ser todo en el amor/el amante/la amada/el vértigo/la brisa/el agua que refleja/y esa nube blanca/vaporosa/indecisa/que nos cubre/un instante. Fronteras //Fui la nube/y la lluvia/y el mar/y quiero ser la tarde/y la muralla/y tú.

—————————

,,Fiind invitat pentru a treia oară la Festivalul Internațional de Lirică din Granada, Nicaragua, am ales ca titluri ale Săptămânii din preajma Sfântului Valentin două scurte poezii de dragoste din opera poetei nicaraguane Claribel Alegría, pe care am tradus-o și publicat-o în câteva rânduri. Cultivând o relație de amiciție călduroasă și apreciindu-ne reciproc pentru operele noastre poetice, intenția mea era să o și vizitez la Managua. Din nefericire, în chiar clipa în care mă pregăteam de drum, a apărut în ziarul spaniol El País un articol cu titlul  „Su Majestad ha muerto“ (Majestatea Sa a murit), care ne anunță trecerea în neființă a poetei-prietene, în cursul lunii trecute. Fie ca aceste poezii de dragoste să aducă un pios omagiu celei care a fost La Grande Dame a liricii latino-americane și prietena mea întru poezie”. Germain Droogenbroodt

Popescu V Virginia

„Faţete de cristal”

Editura, Dandes Press

Drobeta Turnu-Severin, 2018

Cine deschide această carte, pătrunde în acele „Lumi filtrate de gând”, pe tărâmul cuvintelor potrivite, aşternute cu intenţia de a fixa în timp şi a prezenta cât mai fidel, o personalitate deosebită axată pe studiul asiduu, pe cercetarea tainelor omeneşti ale cunoaşterii, pe revărsarea unor sentimente şi întâmplări care şi-au pus amprenta pe existenţa sa. Şi nu în zadar, fiindcă Virginia Vini Popescu este profesoară, om de ştiinţă, scriitoare, cu un palmares remarcabil, cel puţin în aceste importante domenii ale existenţei. E bine de ştiut, de fiecare dată, când un om ales, se remarcă prin anumite lucrări, creaţii, printr-o vocaţie certă de dascăl, dar mai ales, printr-o suită de cercetări ştiinţifice în domeniul fizicii, atingând performanţe recunoscute în mai multe direcţii.

O serie de mărturii ale unor personalităţi, întregesc profilul profesional şi moral al acestei distinse doamne. Un parcurs profesional de excepţie, în domeniile largi ale Fizicii, în care este doctor, Chimiei, Biofizicii, Biochimiei şi Managementului Calităţii, dublat de o pasiune arzătoare pentru cultură, în special pentru literatură, sunt chezăşie a vieţii rodnice a acestei prodigioase autoare. La toate acestea se adaugă şi aprecierile privind integritatea morală, date de cei în drept, inclusiv de la ministrul învăţământului.

Pentru întreaga activitate profesională desfăşurată în învăţământul de toate gradele, Virginia Vini Popescu a primit ordine, distincţii, medalii, diplome, gradaţii. Dar, pe lângă aceste semne ale recunoaşterii aproape unanime, a primit şi recunoştinţa şi simpatia celor care i-au fost elevi, studenţi, colegi de catedră, ceea ce nu e puţin lucru într-o viaţă. Încununarea acestei activităţi de excepţie a fost primirea Ordinului „Meritul pentru Învăţământ în Grad de Cavaler”, care i-a fost conferit de Preşedintele României în anul 2004.

Read More »

Încep prezentarea cu o amintire. În urmă cu mulţi ani am avut o conversaţie cu un prieten israelian, originar din Polonia, mult mai în vârstă decât subsemnatul, venit în Ereţ-Israel de copil, în anii ’30 ai secolului precedent. Numele lui era Iacov Lavy (Lozowski); trebuie să adaug: fie-i amintirea binecuvântată, deoarece nu mai este printre noi. Intelectual de elită, conferenţiar universitar de filosofie, om cu o cultură generală vastă, dar necunoscător al limbii române. Vorbeam despre literatura franceză şi m-am referit şi la literatura română. Reacţia lui a fost: Eminescu! Intelectualul israelian cunoştea şi iubea poezia lui Eminescu datorită traducerii ei în limba ebraică în care o citise.

Mihail Eminescu a beneficiat de traduceri numeroase, în circa 60 de limbi diferite. Printre care şi în limbile ebraică şi idiş. Traducătorii erau iubitori ai operei lui, care stăpâneau limba română, aveau cultură românească şi cultură filosofică – şi care stăpâneau limba ebraică şi cunoşteau Biblia Ebraică şi Talmudul, sau limba idiş şi gândirea evreiască est-europeană. Eminescu nu a fost primul poet român tradus în limba Bibliei şi în limba vorbită de evreii aşkenazi. El a fost precedat de Vasile Alecsandri, tradus sub formă de poezii izolate în „Anuar pentru Israeliţi”. La început, Eminescu a fost tradus de asemenea sub formă de poezii izolate în periodice sau în volume generale de poezie românească tradusă. O asemenea traducere ebraică a apărut la Viena la sfârşitul secolului al 19-lea; deocamdată nu am putut-o identica. Tot la Viena a apărut o traducere în limba idiş a poetului botoşănean Solomon Segall, în antologia sa intitulată „Antologye Segal: rumenişe dikhtung”, în anul 1922. Alte câteva traduceri ebraice de poezii izolate au apărut în perioada interbelică; printre traducători se pare că s-au aflat poetul Eliahu Meitus şi scriitorul Idov Cohen. După cel de al doilea război mondial, traduceri din poezia lui Mihail Eminescu au în început să apară în Israel. Sub formă de traduceri de poezii izolate, am identificat pe cele făcute de poetul Ieruham Lurie, apărute în suplimentul literar al ziarului „Yedioth ‘Aharonoth” în numărul din 15 noiembrie 1974. Este vorba de poeziile „Şi dacă…” şi „La steaua…”

Poezii de Eminescu au apărut în traducere ebraică şi în volume speciale. Primul volum de poezii eminesciene în limba ebraică, intitulat   „Shiyriym” (=Poezii) a apărut în anul 1954 la editura „Achiasaf” din Ierusalim, traducător fiind poetul Yehoshua (Iosua) Tan-Pai (1914-1988). Traducătorul, născut la Chişinău sub numele Şaie Budeştski, absolvent al gimnaziului ebraic „Maghen David” din oraşul său natal, era bun cunoscător atât al limbii române, cât şi al limbii ebraice. În anul 1934 s-a stabilit în Palestina mandatară, alăturându-se kibuţului Magdiel, aparţinând organizaţiei sioniste socialiste „Hashomer Hatzayir”. Ulterior a început să publice poezii în limba ebraică, iar în anul 1937 a devenit colaborator permanent al suplimentului literar al ziarului „Davar”. După studii la Paris (1937-1938) a revenit în Palestina mandatară şi a funcţionat ca redactor al ziarului „Haaretz” din Tel Aviv. Numele „Tan-Pai” este anagrama numelui schimbat în „Paitan”, respectiv cântăreţ, poet. Este autor a 41 de volume, care includ poezii originale ebraice, cărţi pentru copii, traduceri din limbile idiş, română, rusă, germană, engleză şi franceză în ebraică, precum şi al unui dicţionar monumental francez-ebraic. Laureat al Premiului Bialik.  Decedat la Tel Aviv, 1988. Volumul de poezii traduse de el din Eminescu include 18 poeme şi poezii. Primul poem din volum este „Luceafărul”. Urmează cele cinci „Scrisori”, câteva poezii de dragoste şi referitoare la natură, de influenţă populară: „Făt Frumos din tei”, „Povestea teiului”, „Freamăt de codru”, „Iubind în taină”, „Pe lângă plopii fără soţ”, „Lasă–ţilumea ta uitată”, „La mijloc de codru des”, „Între paseri”. În continuare apar poezii de critică socială: „Ai noştri tineri”, „Viaţa”, „Împărat şi proletar”, „Criticilor mei”. Selecţia făcută de Yehoshua Tan-Pai reflectă gândirea sa şi predilecţia pe care o avea. „Luceafărul”, poem care include elemente mistice creştine, dar şi iudaice cabalistice şi cosmogonice, este prezent în volumul tradus de Tan-Pai, ca şi în alte traduceri, la care ne vom referi în continuare. Lucru valabil şi în privinţa poeziilor de dragoste.

Read More »

Marcovici, Bianca

„Peste şapte coline”, 200 pg.

Editura „Junimea” Iaşi, 2015

Prefaţă

În urmă cu câţiva ani, nu prea mulţi, într-o discuţie avută cu preşedintele Uniunii Scriitorilor-filiala Iaşi, am auzit pentru prima oară numele poetei Bianca Marcovici, despre care acesta îmi vorbea cu un entuziasm pe care nu i-l cunoscusem până atunci. Interesat de autoare, am început să caut prin diferite publicaţii scrierile apărute. Lectura poeziilor îmi indusese o nelinişte dublată de o curiozitate, o dorinţă de a şti mai mult, de afla mai multe despre o poetă care, iată, cu o admirabilă discreţie, impunea prin versurile ei necesitatea unei altfel de abordări, una în care lectura, incitantă şi subtil filosofică, ridică, în primul rând, întrebări la care îţi doreşti să afli răspunsuri.

La scurt timp, prin ceea ce numim căile de nepătruns, acelea activate de o logică supremă aflată întotdeauna deasupra noastră, am primit, în mod absolut surprinzător, de la Bianca Marcovici, o carte de poezie. Abia acum, prin intermediul acestui volum organizat, coerent şi inteligent structurat (B. M. este inginer de profesie, iar aceasta se vede şi în plan editorial) am reuşit să intru în universul poetic al autoarei, să pot confirma că, într-adevăr, acest univers, departe de a fi doar impresionant prin vastitatea sa, este prioritar tulburător prin neliniştile pe care ţi le induce, prin turbulenţele interogatorii pe care le simţi la tot pasul, prin vârtejurile de emoţii, de multe ori contradictorii, dar întotdeauna puternice, copleşitor prin complexitate şi fascinant prin luminile pe care le aruncă mai întâi asupra ta, cel care ai reuşit să pătrunzi şi va trebui să-ţi plăteşti cu o clipă de luciditate îndrăzneala. Şi, constaţi că este firesc să fie aşa, deoarece însăşi poeta a traversat o parte din viaţă trăindu-şi cu mult curaj un destin deloc liniar sau liniştit.

Read More »

„Holocaustul

– Nouă litere

Asta-i tot

Bărbaţi, femei, copii,

Un norod

Lacrimi – fluvii, mări

Necontenite despărţiri

Necunoscute istorii

Cărţi şi memorii

Încă nerăsfoite

Suflete zvârcolite.”

O perioadă grea, zdruncinătoare, în care au fost omorâţi şase milioane! Oameni din toate categoriile, artişti plastici, scriitori, compozitori şi intelectuali din multiplele domenii! Această perioadă formează un capitol al istoriei umane. Consider de a fii obligatoriu de cunoscut, predat şi învăţat, la diversele nivele intelectuale, în perioada studiilor şi apoi. „Arta plastică”, prin multiplele ei faţete, are diverse posibilităţi desen, grafică, pictură, sculptură, caricatură… Artiştii plastici, şi nu numai ei, cetăţenii de pe cuprinsul globului rămas însângerat, sunt îngroziţi de cele ce s-au petrecut, de crudităţile inimaginative care au avut loc, de orgiile prin care au trecut colegii lor: artiştii plastici ai acelor vremuri.

Cuvintele sunt adesea uscate şi suntem obligaţi să punem în funcţie imaginaţia. Nu întotdeauna scriitorul sau conferenţiarul găseşte cuvintele cele mai potrivite care pot influenţa asupra sensibilităţii noastre.

Read More »

Prietenul faimosului cântăreţ,  Stelian Ionescu-Anghel,  şi-a asumat responsabilitatea de a scrie adevărul adevărat despre cariera glorioasă şi viaţa strălucitoare,  dar totodată tragică a neasemuitului tenor,  în cartea întitulată „Astă-seară cântă Leonard”.  Biografia romanţată a cântăreţului,  cea mai bună şi autentică dintre toate încercările ulterioarea ale altor biografi,  a fost scrisă cu dragoste, admiraţie şi caldă prietenie de către un om apropiat, care a cunoscut în amânunt tinereţea grea, lupta înverşunată a cântăreţului de a pătrunde în lumea artei şi, în sfârşit gloria desăvârşită cucerită de acesta numai datorită marelui talent şi a unei munci căreia i s-a dedicat în totalitate.  Pe lângă viaţa lui Leonard, dar şi paralel cu aceasta, autorul cărţii ne introduce în istoria teatrului muzical românesc, cu toate greutăţile formării, consolidării şi recunoaşterii sale ca făcând parte integrantă din cultura naţională.  Mai mult decât atât, alături de Leonard în drumul greu spre realizarea artistică, facem cunoştinţă cu mulţi alţi viitori artişti recunoscuţi ulterior în viaţa muzicală, care au cunoscut aceleaşi obstacole în permanenta zbatere pentru existenţă şi pentru glorie.  Ni se vorbeşte în carte şi despre V. Maximilian, Niculescu -Buzău, G. Niculescu-Basu, Florica Cristoforeanu, Tony Bulandra, Gh. Storin, ca şi mulţi alţii pe care generaţia noastră nu s-a mai bucurat să-i admire. Dar ştim că toţi au fost alături de Leonard pionerii teatrului românesc de la începutul sec. XX.

Leonard s-a născut la Galaţi ca unic fiu al mecanicului C. F. R.-ist Constantin Naia şi a frumoasei sale soţii Carolina, o vieneză bălaie pe care viaţa sau rătăcirile unei inimi înrăgostite a adus-o în acea periferie gălăţeană. Vocea ei drăgălaşă care umplea casa cu triluri desprinse din valsurile vieneze, ca şi iubirea neţărmuită faţă de bărbatul şi băieţelul ei, a fost de fapt moştenirea pe care Leonard a primit-o de la mama sa:  dragostea pentru muzică. Căci mama l-a părăsit prea devreme din cauza unei cumplite boli de plămâni, iar copilul lăsat de capul lui, a preferat jocurile, de-a teatrul, împreună cu prietenul său Vladimir Maximilian în locul frecventării orelor la şcoală. Foarte devreme a luat calea teatrelor care treceau prin Moldova în turneele de iarnă, fiind fascinat de luminile scenei. În colectivul artiştilor plecaţi în turnee Leonard a cunoscut pe profesorul de canto Theodor Popescu, un cântăreţ cu succese la „Scalla” din Milano şi pe un profesor de vioară italian cu o îndelungată experienţă didactică. Amândoi au descoperit un talent înnăscut la tânărul Leonard, de care s-au ocupat cu toată seriozitatea. Şi elevul lor a depus eforturi mari studiind canto clasic, dar totodată urmărea şi viaţa artistică din capitală cu mare interes. Cu atât mai mult cu cât s-a reântălnit cu prietenul său din copilărie, V. Maximilian, deja student la Conservator. În ziua când directorul Nicu Poenaru, şi-a reorganizat trupa, el a angajat doi corişti: pe Leonard şi pe Niculescu-Basu – care au devenit prieteni nedespărţiţi pentru tot restul vieţii.

Read More »

Ultima oară când am fost la Roma, am locuit în plin centru, pe o stradă agitată, nu departe de monumentele istorice pe care le întâlneşti acolo la fiecare doi, trei paşi. Era cam pe la sfârşitul toamnei, numărul turiştilor era în continuă scădere şi, de aceea, consideram eu naiv, toată escapadă trebuia să revină mai ieftin.

Am găsit o cameră destul de curăţica la o pensiune condusă cu temperament şi energie de o cucoană cu părul pus permanent pe bigudiuri, ceea ce ar fi putut fi o performanţă, dacă nu m-aş fi prins, după vreo două zile, că e o modalitate inteligenta de disimulare a perucii. Proprietăreasa inclusese în preţul pensiunii şi micul dejun dar, deşi nu sunt pretenţios din cale afară, am hotărât după o singură probă, să încerc o altă variantă de hrănire.

Varianta se afla chiar peste drum, sub forma unei băcanii de cartier, acel gen inteligent şi simpatic de magazin alimentar unde poţi achiziţiona în cinci minute tot ce doreşti, adică o franzelă, ceva mezel, brânză, unt, coca-cola, nişte napolitane, mă rog, fără prea multă bătaie de cap. Singura dificultate era de a ajunge de pe trotoarul pensiunii, care era în stânga străzii, pe trotoarul băcăniei, care era pe malul ei drept. Semaforul din colţul străzii nu-mi putea fi de nici un folos, decât doar dacă aş fi intenţionat, ferească sfântul, să mă sinucid, pentru că şoferii italieni nu au nici un respect pentru culorile convenţionale.

Read More »