Cuvânt și iubire

Când sunt înjunghiat din față, nu mă supăr : e vina mea, că doar știam, dintotdeauna, că dușmanul, din jurul meu, nu-mi poate deveni, peste noapte, prieten…și, deci, trebuia să fiu cu ochii-n patru, jur-prejur…

Dar când mă înjunghie prietenul, fratele, nu e vina mea – ci e dovada mișeliei lui…și, dacă aș fi evreu, l-aș plăti, pe junghietor, cu aceeași monedă…dacă nu cu una chiar și mai mare !

…Li-e comod domnilor ziariști să afirme că, în municipiul Roman, au acționat „hoții”, la statuia lui Ștefan cel Mare – la baza căreia este scris, pe o bandă lată (de piatră albă), cu litere negre și enorme, Adevărul : „MAGNUS STEPHANUS SANCTUS DEFENSOR EUROPAE” – asimilând fenomenul din municipiul Roman, cu cel al statuii lui Ștefan cel Mare, de la Suceava..

Dar, vă rog, nu vindeți castraveți grădinarului : eu trec, în fiecare an, dacă nu, chiar, de câteva ori pe an, prin Roman, ca să ajung acasă, la Gura Humorului. De câte ori vedeam statuia lui Ștefan cel Mare, la ieșirea de pe variantă, îmi creștea inima, de bucurie și mândrie – și-l felicitam, în șoaptă, pe primarul urbei : „PATRIOT Gospodar ! – și ce frumos a sintetizat totul, adică rolul lui Ștefan cel Mare, în Europa Evului Mediu – și, implicit, al tuturor voievozilor noștri sfinți :   da-da, așa și numai așa se cuvine – << MAGNUS STEPHANUS SANCTUS  – DEFENSOR EUROPAE>> ”.

…Când colo, acum trei ani, îmi sare inima din loc, la ieșirea de pe variantă : banda de piatră FUSESE SPARTĂ CU CIOCANUL!!! (se vedeau urmele loviturilor precise, date cu o bucurie dementă, CU CIOCANUL, în literele glorioasei benzi de piatră…) – …iar nu degradată, de „intemperii”, eventual… Se vedeau urmele loviturilor, brutal de precise, rupturi perfect decise, calculate, brutal triumfătoare – și, în niciun caz, nu aveam de-a face cu eroziunea, lentă și vagă, îndelung persistentă, dar informă îngălată,, a…”intemperiilor” !

Și…nimic nu-mi putea da rațiunea unor hoți, care fură fragmente dintr-un discurs peste veacuri…dintr-un elogiu-epitaf, peste veacuri – adus unicului PRINCIPE EUROPEAN CARE NU ȘI-A TRĂDAT, NICIO CLIPĂ, MISIUNEA CRUCIATĂ…!!!

…Nu există astfel de „hoți”…nu rentează autenticilor hoți „subtilizarea”, cu ciocanul…deloc „subtil”, a unui segment dintr-o bandă de piatră glorios-comemorativă…!!! Mai mare daraua, decât ocaua : cine-și riscă libertatea, pentru un căpețel de piatră seacă: piatră-piatră,  dar mustind de semne și semnificații patriotice…

Cine-i atât de nebun, încât să fure, din piața mare (fie și noaptea!), dovada eroismului Neamului Daco-Valah…dacă nu cumva nebunul este politician, sau a fost instigat de politicieni, trădători ai țării căreia îi mănâncă, și Hoțul, și Politicianul – PÂINEA!!!

…Anul următor, am văzut-o, din nou, strălucind mândră, precum marmura –  cu, iarăși, Adevărul : „MAGNUS STEPHANUS SANCTUS DEFENSOR EUROPAE”. Mi-a venit inima la loc…mi-am umflat, iarăși, pieptul, de ușurare a sufletului și de mare mândrie, că-s, și eu, ia, acolo, un…”ghibirdic de român”…

…Când colo, în vara acestui an (2019), am, din nou, o surpriză de cele negre : „degradarea” (???) statuii Sfântului Ștefan cel Mare, de data asta, NU atinsese TOATĂ banda de piatră ! Ci doar finalul textului, de pe ea, adică, esența esenței Sacrei Misiuni de Piatră :  „…DEFENSOR EUROPAE”…

…Lasă-te de gogoși, domnule ziarist, atins de fatala boală a lui “correctness political” : nici “intemperiile” și nici “hoții” nu se prea pricep la…POLITICA ANTI-ROMÂNEASCĂ ! De ce să se mânie (atât de brutal și precis, cu forme cum cele ale unui decupaj, atent și meticulos), “intemperiile” și “hoții” – EXACT pe segmentul care-i stă în gât Uniunii Europene : „…DEFENSOR EUROPAE”…?!

Din care UE face parte, cum de nu, și…”atât de democrata Ungarie”! – să nu uităm că, în jurul municipiului Roman, precum și în municipiul Roman, sunt grupuri mari de ceangăi năuci, care, nici până azi, nu l-au citit – d-apoi de înțeles! – PE PROPRIUL LOR SAVANT, de optimă bună-credință : DUMITRU MĂRTINAȘ, autorul lucrării “Originea ceangăilor din Moldova”, în care acesta demonstrează, pe baze strict științifice, că, la origine, majoritatea ceangăilor sunt români ardeleni, fugiți, de răul maghiarilor (în primul rând, persecuția turbată, față de niște…înstrăinați, IREVERSIBIL ȘI UIMITOR DE DECIS, de maghiarime – și impozitele aberante!), prin trecătorile Carpaților, în nordul și sudul Moldovei, precum și în Țara Bârsei-Brașov, dar și pe Valea Prahovei, în Țara Românească…!!!

Numele lor (“csongos”) înseamnă ”pocit” (“rătăcit-străin-înstrăinat”, zice lingvistul Anton Coșa… – …“hoinar” – zice lingvistul maghiar Sándor N. Szilágyi,  “corcit”- zice lingvistul ungur Bernát Munkácsi – …și-ai lor, și-ai noștri, recunosc diferențierea, radicală, încăpățânată  și definitivă, a ceangăilor – de maghiarime !), pentru că refuzaseră să învețe, “ca lumea”, în Ardeal, “limba sfântă”…maghiara! Și o poceau…zdravăn.

Ciudate sunt, precum vedeți și singuri (din cele semnalate de mine), cel puțin două lucruri :

1-Domnii liberali germani (care ne poartă sâmbetele și ne vor colonie nemțească, de când ni l-au proptit pe KLAUS WERNER JOHANNIS, ca Președinte de țară…!) scriu, pe Internet, cum că lingvistul-savant DUMITRU MĂRTINAȘ, prin afirmația lui de non-apartenență a ceangăilor, la maghiarime, ar fi…”ERETIC-SECTANT” și…„AMATOR CEAUȘIST” ! : „Descendența maghiară a ceangăilor este un fapt recunoscut ca atare, acceptat și“bifat”, inclusiv de istoriografia/etnografia româneasca (Cantemir, Iorga, Eliade) – cu excepția câtorva scrieri de tip sectant, ale unor amatori, puși în slujba regimului Ceaușescu (de ex., învățătorul-preot Dumitru Mărtinaș, 1985)” – cf. Hans Hedrich, politolog, 19. 10. 2017, în Neuer Weg.

2–N-am auzit de „HOȚI” (nici în România, nici aiurea), care să decupeze (!!!), o bandă de piatră, cu inscripție (“glorioasă, pentru GLORIA VEȘNICĂ”!), în mod…POLITIC!!! Pe vandalul-criminal anti-român (poate ceangău, cu conștiință maghiarizată, dar poate că și ROMÂN FĂRĂ DE NICIO CONȘTIINȚĂ…cel mult, cu aceea a banului UE…!!!), care s-a ocupat cu acest act (atât de drag UE!) al „DECUPAJULUI DE INSCRIPȚII (VIZÂND GLORIA NEAMULUI DACO-VALAH!) PE PIETRE” (preluând, pare-se, funcțiile deteriorative ale ploii, zloatei, ninsorii…ce mai, UN SUBSTITUT IDEAL, AL FORȚELOR COSMICO-NATURALE!) l-a preocupat, EXCLUSIV, să spargă-aneantizeze…SELECTIV (spărtura este artistic executată…și extrem de rapid realizată…! – …nu barbar și șovăielnic, precum lucrarea, înceată și vagă, a ploilor ori zăpezilor…!!!) : doar finalul inscripției, sugerat sculptorului român de către înseși afirmațiile papalo-vaticaneze (Papa SIXT al IV-lea  : 9 August 1471-12 August 1484[1]) : „…DEFENSOR EUROPAE”…

Nu le convine iudeo-masonilor vest-europeni ca o colonie de-a lor, est-europeană, să le amintească datoriile de onoare și sânge, pe care le au, față de…”ESTUL EUROPEAN…COMUNIST…”!!!

*

…În gară, la Gura Humorului, stânga-sus, deasupra Casei de bilete, se află următoarea INSCRIPȚIE (pusă la ordinele-„ordonanțele” domnului Primar, Ursăciuc Marius Ioan…se zice că și la Câmpulung Moldovenesc este proptită, tot în gară, tot deasupra Casei de bilete, o inscripție identică… : dar nu și la Gara Burdujeni, din Suceava, care-i așa de mare, că n-are vreme de uitat, la inscripții, decât cine știe ce pierde-vară! :

   „ În toamna anului 1941, au fost deportați din Bucovina 91.845 de evrei, din ordinul lui Ion Antonescu.

Ca urmare a politicii antisemite a regimului de la București, 3.000 de evrei din Gura Humorului și din împrejurimi, bărbați, femei și copii, au fost trimiși forțat din această gară, în zilele de 10 și 11 octombrie 1941, în Transnistria.

Mulți dintre ei au murit acolo executați, din cauza epidemiilor,de frig sau de foame.

Fie ca memoria acestei tragedii să rămână vie ca un avertisment pentru generațiile viitoare.

            Federația Comunităților Evreiești din România_Cultul mozaic

        Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel”.

                                                                                                                                Octombrie 2016 ”

Știu bine că, de-aș pune, sub semnul întrebării, existența „UNICULUI holocaust din lume” : cel evreiesc (…dar, mă-ntreb, și eu, ca prostul : cum și cât s-or fi simțit de bine, oare, cetățenii, mari și…sugari, din Hiroshima și Nagasaki, puși, pe 6 și 9 August 1945, la frigare și supuși (urmașii urmașilor lor !) la radiații fatale, pentru încă vreo câteva sute de ani… – la ordinul expres al  Președintelui Harry Truman – „de profesie…evreu”… ?! – …pentru că, de ei, nu prea se vorbește…doar așa, în doi peri, răutăcios și cinic : „Și-au făcut-o cu mâna lor…!” – …da-da, micii căcăcioși japonezi, de prin creșe ori grădinițe, tocmai prăjitura asta și-o așteptau, la ceasul 8 și un sfert dimineața…ce deliciu luminiscento-iradiant!… – …dar milioanele de oameni (și sutele de popoare !!!), despre care Vechiul Testament afirmă, cu glorioasă mândrie, precum că evreii le-au stârpit „până și pruncii din leagănele”…ne-evreilor…adică, ai popoarelor, din zona „promisă poporului lui Israel, de către Dumnezeu-Iehova, Dumnezeul URII, MÂNIEI ȘI-AL RĂZBUNĂRII”, CU DREPT DE BĂȘTINAȘI… – …dar sutele de milioane de piei-roșii (din America de Nord, din America Centrală, dar și din America de Sud… – …incașii, aztecii, mayașii etc. au fost, exterminați de urmașii celor din caravelele lui Columb… – cf. Calea Speranței, de Simon Wiesenthal…dar negrii din Africa…dar aborigenii Australiei, lichidați într-o atmosferă de discreție…uimitoare…???!!!) – da, de-aș săvârși o astfel de eretică paralelă, aș da de dracul : aș fi, imediat, „cât ai zice pește” –  linșat de Comunitatea Evreiască, prin brațul ei de oțel („stalinico-giugașvilic”…!) și prin cățeii (javrele) așa-zis românești, de prin ministerele noastre…toți jucând tananika, după cum le cântă…khazarii…

Așa că eu vă povestesc altceva – și, anume, cum bunicii mei bucovineni, precum și TOȚI vecinii lor-săteni bucovineni (de la Valea Seacă și până în creierii munților/obcinelor Bucovinei de Sud!!!), din Bucovina de Sud și de Nord (…Bucovina de Nord, eliberată, în 1940, de Armata Română), au ascuns, în pivnițele lor, zeci de mii de evrei, și le-au păstrat bijuteriile și averile. Iar Read More »

Viaţa noastră. A cui este…?
De multe ori avem sentimentul că propria noastră viaţă ne scapă printre degete… Că alunecă încet-încet de la noi, că o trăim din exterior, fiind prinşi mai degrabă în circumstanţele ei. Vrem să o posedăm, să ne bucurăm de ea. Ne punem la bătaie resursele şi inevitabilul egoism pentru a o ţine în stăpânirea „noastră”. Suntem nostalgici la 30 de ani că nu mai avem posibilităţile de la 20. Suntem melancolici la 40 de ani sau visători la 50 de ani, regretând ce n-am trăit, ce credem am pierdut: nişte oportunităţi de muncă care nu s-au mai ivit, un partener de viaţă care ar fi putut să fie mai bun, nişte copii care nu mai sunt ataşaţi de noi aşa cum am fi dorit, nişte talente pe care nu ni le-am afirmat…
Încontinuu vrem să ne recuperăm viaţa şi, câtă vreme facem asta, încontinuu părem că o pierdem… Ce ciudat! E ca un şarpe care-şi înghite mereu coada. Oare ne-a setat cineva pentru eşec?
O, ce minunat răspuns se poate naşte din întrebările sincere şi adevărate!
Nu. Nu ne-a setat nimeni pentru eşec. O facem noi înşine.
Fiindcă de câte ori ni se pare că pierdem viaţa „noastră” şi căutăm s-o aducem înapoi ca a „noastră”, rămânem în acelaşi etern proiect al sinelui. Ne învârtim în cetatea lui eu. Cum să nu-mi pierd sinele? Cum să nu încetez să fiu eu? Cum să fac să nu-mi pierd personalitatea? Cum să nu-mi pierd timpul personal? Şi setând premisele aşa, setăm şi resetăm coordonatele pentru eşec. Tocmai luptând să păstrăm ceea ce vrem cu orice preţ: autodeterminarea, numele bun, stima celorlalţi, recunoaşterea colegilor, plăcerea semenilor de noi, chipul onorabil între ceilalţi – pe scurt, toate reflecţiile sinelui. Oare de aici să fi venit minunatul şi încuietorul de minte cuvânt: „Cine ţine la sufletul lui îl va pierde?” (Mat. 10, 39).
Dar cum să nu ţii la sinele tău? Cum să nu ţii la viaţa ta ca fiind „a ta”? Fiindcă nu ai nicio alta, şi prin ea te exprimi, prin ea trăieşti, prin ea te afirmi, şi, mai ales – prin ea iubeşti şi te faci iubit. Eu vreau ca eu să te iubesc, prin ceea ce e al meu. Şi vreau să fiu iubit înapoi, prin viaţa mea. Eu îmi vreau viaţa ca să te pot iubi, ca să vă pot iubi pe toţi!… Ca în domiciliul ăsta să primesc iubire de la toţi. O, şi ce implacabilă remoră se ataşează atunci de iubirea noastră! Peste tot, unde te întorci, când te iubesc, când vă iubesc, răsare nelipsitul „eu”. O iubire care se vrea şi poate să pară cea mai frumoasă, cea mai nobilă, dar care nu mă scapă de mine însumi. De povara lui eu. Şi cu cât caut să iubesc pe alţii, eu, mi se pare că sporesc, exponenţial, să mă iubesc pe mine. O plantă ce-şi sporeşte frunzele dar îşi sporeşte şi omizile care le mănâncă. Ce ciudat, nu-i aşa? Dar cum să ieşi din această ecuaţie absolut failibilă? Cum să ieşi din tine? Şi cum să ieşi din viaţa ta? Cum să o „pierzi”…?
O, ce presentiment… Să-şi descoperi viaţa ca nefiind a ta.
„Ca nefiind a ta…”. Şi cum vine asta? Nu tocmai asta era ceea ce căutam să evităm: să ne pierdem viaţa? Dacă viaţa nu mai e a mea, unde mai sunt eu? Unde mai e personalitatea mea, unde mai e autodeterminarea mea? Unde mai e fericirea mea?
Dar în adâncul pământului, grăuntele a rodit. Şi din viaţa care a murit, din viaţa pe care-o las să se piardă răsare o formă ciudată de existenţă, mirabilă şi extraordinară. Mă dau continuu, şi mă las să mă pierd pentru ceilalţi, să mă ascund, să nu mă mai văd… Îmi ascund sufletul, şi dorinţele şi aşteptările în pământ, pentru totdeauna. Las proiectul etern al vieţii mele, întors şi tras cu lopata, să moară. Şi din moartea asta irumpe un vlăstar nemaivăzut, un presentiment străin şi tainic, ceva ce mă aruncă şi mă scoate definitiv din mine însumi… Ceva care sună ca: „iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine şi pentru Evanghelie îl va găsi” (Mat. 10, 39; Mar. 8, 35).
Căci deodată, un Străin frumos, un Străin desăvârşit de străin, dar cunoscut de toţi, un Străin îmi dă viaţa Lui. S-o trăiesc ca fiind a mea. Viaţa mea devine imponderabilă, pluteşte ca o fiinţă acvatică, albă şi cu aripi, afară din mine… Pot s-o ating cu mâna. E a mea fără să mai fie a mea. Şi prin asta e a tuturor. Fără să înceteze să fie a mea. Viaţa mea e încredinţată să fie viaţa tuturor, să devină fericirea tuturor. Şi fericirea tuturor, care îmi era până acum străină, fericirea lor se face din acelaşi aluat ca fericirea mea. Ea de fapt „este” fericirea mea. Trăiesc aceeaşi Străină şi stranie şi minunată bucurie pe care o trăieşte fiecare om din Viaţa acestui Străin. Şi din Ea, n-aş putea să spun dacă fericirile lor, şi bucuriile, şi nunţile, şi plăcerile oamenilor unul de altul pentru Dumnezeu, nu sunt ale mele. Şi n-aş putea să spun dacă tristeţile şi suferinţele lor, dacă înstrăinările, dacă întoarcerile lor la Lumină nu sunt suferinţele şi întoarcerile mele. Ce Fiinţă ne insinuează pe toţi, ca o singură apă de fericire şi pătimire? Ce Viaţă e asta în care trăiesc vieţile tuturor, deopotrivă cu a mea, în care trăiesc o viaţă din Viaţa vieţilor tuturor?…
Şi când şi cum ne descoperim viaţa ca nefiind a noastră? Şi când luăm o muşcătură din viaţa acestei Fiinţe care este Fiinţa vieţilor tuturor?
Iată când. Când faci orice fel de milostenie, fără să te uiţi la condiţiile omului, ci doar la suferinţa lui. Atunci ceva te învăluie, ca o aripă, un simţ că viaţa din care dai ceva nu e viaţa ta, ci viaţa Lui. Dai milostenie din Viaţa Lui, şi-ţi descoperi viaţa ta, ca şi a celui din faţa ta, ca întinderi, ca prelungiri din Viaţa Lui. Ceva straniu şi misterios te înconjoară, imponderabil, iar tu şi cel necăjit devii chip al aceleiaşi Fiinţe. Şi împarţi aceeaşi viaţă. Pentru câţiva lei ai fost răsplătit cu un sentiment al comuniunii Vieţii în tine şi în toţi, care nu poate fi preţuit în toţi banii din lume.
Sau iarăşi. Când o mamă îşi naşte copilul, îşi descoperă, pentru prima dată, un soi de viaţă care nu era a ei, din care a dat viaţă copilului. A irumpt în ea o altă Viaţă, s-a revărsat Viaţa peste ea, a trecut prin ea şi a luat chipul fiului sau fiicei ei. Mama descoperă, pe cale de taină, că viaţa ei, pe care se obişnuise s-o vadă proprie şi personală, e, cumva, viaţa acestei Fiinţe care a pulsat, care a irumpt în ea. Să naşti copilul, să nu-l avortezi, să nu ţii la viaţa „ta”, înseamnă să te descoperi ca parte din acea Viaţă care nu era a ta, Viaţă care te-a făcut mamă, Viaţă care l-a făcut fiu/fiică. Şi numai atunci îţi impropriezi viaţa şi ţi-o faci, minunat de mult, a ta. Atunci îţi pierzi sufletul ca să ţi-l găseşti.
Sau când un om e disperat şi nu-şi mai găseşte rostul vieţii lui, fie că a rămas singur, fie că e bolnav şi pe patul de moarte… Atunci nu poţi să-l scoţi din mizeria depresiei lui alimentându-i sentimentul valorii vieţii „lui”, după calapodul valorii vieţii „tale”. Nu-l alini găsindu-i proiecte de succes. E un absolut cerc vicios. Însă viaţa „lui”, de care e deprimat, e preţioasă mai ales fiindcă nu e viaţa „lui”, ci Viaţa acelei Fiinţe, care trăieşte şi respiră viaţa lui. El vrea să-şi omoare viaţa ca o povară „a lui”, exclusiv a lui, dar viaţa n-a fost nicicând a lui, şi nici povara „lui”. Cu toţii vrem, în adâncul sufletului nostru, să murim. Sf. Maxim Mărturisitorul spunea că toate cele create, fire de iarbă, păsări, oameni – „din fire tânjesc după moarte şi Înviere”. Şi omul tânjeşte să moară, dar în adâncul sufletului său, tânjeşte să-şi omoare sinele, şi să-şi descopere acea Viaţă care nu este a lui. Tânjeşte să se elibereze de veşnicul cerc al deciziilor, plăcerilor şi durerilor vieţii lui. Şi cel mai dumnezeiesc ajutor e invitarea la ieşirea din povara cochiliei vieţii lui, şi la descoperirea ei ca parte din Viaţa care nu era a Lui, şi Care suferă în toţi, şi în el în momentul de faţă. Nu mai suferă – singur şi de sine – el, ci suferă Viaţa care irumpe în el. Şi aşa ieşi şi tu din suferinţa de sine părută pentru el, din părerea de rău a sinelui tău, evadezi în Fiinţa care e şi a ta şi a lui, irumpi în Viaţa care suferă şi pătimeşte în el şi în tine, deopotrivă, pentru el.
Sau o reuşită la fel de măreaţă. Când încetezi să mai judeci un om pentru răul pe care-l face, când te duci dincolo de păcatul lui, atunci iarăşi se întâmplă ceva extraordinar. Spargi acea carapace eternă de sine din care evaluai răul lui, spargi acel sentiment al neputinţei şi al primejdiei pentru viaţa ta personală, şi irumpi în Viaţa Fiinţei care ne poartă pe toţi şi suferă pentru toţi. Atunci, într-un mod ciudat şi minunat, simţi cum respiră această Fiinţă, simţi o Viaţă măreaţă care suferă şi pătimeşte ­– fără amestecare însă – în slăbiciunile acelui om, chiar dacă el n-o ştie sau nu-i pare rău. Măreţ şi dumnezeiesc este să suferi şi să-ţi pară ţie rău împreună cu Fiinţa în el, iar să vrei să-i pară lui rău este absolut omenesc şi neputincios. Şi în afara Fiinţei. Şi nu te va scăpa de teama şi neputinţa care stau parcă în adâncul oaselor, şi se uită cu spaimă la viitor şi la previzibilul rău pe care omul va continua să-l facă. Fiinţa S-a izbăvit de frică, şi noi cu ea, fiindcă am lăsat viaţa noastră. Şi nu am judecat. Ci am compătimit. Ce simplu şi dumnezeiesc.
Şi aşa să le facem pe toate. Să mergem la examen, dar nu cu viaţa minţii noastre. Ci s-o lăsăm pe aceea şi s-o trăim pe cealaltă, acea viaţă a Minţii care nu e a noastră, viaţa Minţii Lui în minţile noastre. Să vorbim cu oamenii, dar nu cu cuvintele noastre. Ci din cuvintele care nu ne aparţin, care într-un mod frumos şi minunat nu sunt ale noastre, ci sunt Cuvintele Vieţii care vorbeşte în cuvintele noastre. Să iubim, dacă vrem, pe oricine. Dar nu din sinele nostru, fiindcă niciodată iubirea nu va birui, niciodată iubirea nu se va izbăvi de patima noastră. Şi nu-l va izbăvi pe omul dinaintea noastră. Ci din Iubirea care nu era a noastră şi n-a fost niciodată, din Iubirea Lui care a fost pânza freatică a tuturor iubirilor vieţii noastre.
Ce lucru măreţ să-ţi descoperi viaţa ca nefiind a ta! Ce lucru măreţ să-şi descoperi iubirea ca nefiind a ta! Ce lucru nebunesc să-ţi descoperi chiar sinele ca nefiind al tău… Ce măreţ este Hristos în noi, când ne pierdem viaţa sinelui în El, ca să regăsim Sinele Lui!  În noi. În noi toţi.

Ierodiacon Iustin T., 11 octombrie 2019

Opera unui creator sincer este bazată pe personalitatea acestuia şi relaţia cu lumea înconjurătoare. Adesea amprenta individuală se concretizează într-o metaforă care revine ca un lait motiv şi-i însoţeşte lucrările toată viaţa. Este şi cazul pictoriţei Ahuva Labartovsky in tablourile căreia apare de multe ori imaginea unui corb. Ca un simbol cu semnificaţie profundă, ca un memento permanent al unor evenimente care au fost.

   Intr-adevăr, în biografia Ahuvei există acel ceva care nu se poate uita, anume pierderea într-unul din războaiele Israelului a unui frate tânăr şi mult îndrăgit. Au trecut de atunci câteva decenii, anii şi-au pus pecetea pe existenţa familiei, dar deşi au apărut în viaţa Ahuvei copiii şi nepoţii, pe pânza pe care pictează vedem frecvent efigia acestei păsări îndoliate.

   Simbolistica este generoasă în privinţa corbului. La unele popoare pasărea neagră, cunoscută pentru inteligenţa ei deosebită, sugerează longevitate sau chiar viaţă veşnică. La altele, simbolizează nenorocire sau moarte. Acest dublu simbolism vine din antichitate şi nimic nu a zdruncinat statutul fast sau nefast al semnificaţiei. Simbol al disperării, expresia durerii emoţionale, manifestată prin tristeţe într-o lume băntuită de războaie şi doliu… Sau imaginea hotărârilor înţelepte şi a dreptăţii, a corectitudinii şi independenţei spirituale.

  William Shakespeare, Charles Dickens, Edgar Allen Poe, Giuseppe Arcimboldo, La Fontaine, Van Gogh, Joan Aiken, J. Tolkion, Stephen King şi atâţia alţii au dedicat corbului opere care rezista. Dar dincolo de semnificaţii şi simbol rămâne aspectul individual imprimat pe creaţia fiecărui creator. Ahuva are şi numeroase alte lucrări. Subiectul acestora este focalizat în lumea imediată din jur: casă, familie, oameni, peisaj. Dar pictoriţa nu reproduce aidoma contextul, combinând elementele care emit vitalitate, aşa cum le concepe ea, în încercarea nemărturisită de a capta imaginaţia şi inima privitorului. Abilitatea creativă poate determina interpretări variate, tocmai datorită temelor metaforice şi opţiunii aluzive pentru un mesaj explicit. Modificarea vizuală vizează astfel simplificarea.

Secunda ta de rouă…

Mi-ai fost dată fără Soare, fiindcă inundai privirea,

… universul meu de gânduri … visele-mi, chiar amintirea.

– De-asta este bine, poate, pentr-un secol sau chiar două!,

… să-ți prefaci divinitatea în … secunda ta de rouă.

Când te-ndepărtezi prin dânsa, cu piciorul descălțat,

… simt cum lași sfădită-n urmă, învechitul tău păcat.

– Săvârșit de o ispită, de un măr, cu gust de Soare!,

… și-un Adam fără de minte, fără haine sau odoare.

Dimineața ta din umbră, are zâmbet adorat,

… înțeles de toți aceeia … care ți l-au adulat.

(povestind prin Galaxie, că iubirea este-o taină),

– O întrecere cu sine … și a dorurilor haină!.

”- E-o magie că aceasta … cumpără orice secundă!”,

… iar apoi chiar se preface, în privirea ta redundă.,

(plagiind pentru o clipă … zona mea de influiență),

… sfidând astfel pronosticuri pentru orice concurență.

– Nu visa că mă dobori, cu vreo șarjă de cuvinte!,

… pregătite academic … poate pentru cele sfinte.

– Ori cu clipa-ți fericită … că sărută a mea geană!,

… fiind foarte dezinvoltă, în secunda sa de taină.

Ești o dimineață oarbă … dar cu zâmbet colorat,

… care-mi spune că ar vrea, sfidător, un alt regat.

(nu știu ce-o face cu el … fiindcă mie nu mi-a spus),

”- Cred că-l va negocia, când o fi, cu cel de sus!.

Mi-ai fost dată fără Soare, fiindcă inundai privirea,

… universul meu de gânduri … visele-mi, chiar amintirea.

– De-asta este bine, poate, pentr-un secol sau chiar două!,

… să-ți prefaci divinitatea în … secunda ta de rouă.

Măștile ascunse ale sentimentelor noastre…

– Viața curge-n abstinență … și în linii teatrale!,

… purtând mantia tăcerii, în culori multicolore.

(împletită dintr-un fir … cu tendințe imorale),

… prinse-n zborul unor păsări cu tradiții carnivore.

Ne-am ținut cândva de mână, chiar sub ploaia de păcate,

… albăstrind cu sentimente … cerul nostru de lumină.

– Fiind trandafiri multipli, în iubiri multiplicate!,

… sau fiind chiar unicați … în iubirea clandestină.

”- Știu că-i greu ca să descriem, sentimente inumane!”,

… graba de-a-mpărți în doi … ritualuri învechite.

(săvârșite în iubiri … ce au fost toxicomane),

… și surprinse chiar în ochii, cu privirile-mpietrite.

… chiar inelul de logodnă … leagă aforism final,

– Calibrându-ne destine, înspre umbre încă vii!.

(ne-am trezit chiar din iluzii, ce invocă-nspre astral),

… vina către celălalt … spusă-n dimineți pustii.

– Faptul că … doar cu o floare nu se face primăvară!,

… îl reflectă neputința … împărțirii gândului.

”- O conexiune care … s-a pierdut seară de seară!,

… căci iubirea ne-a trădat, făcând loc dezgustului.

Cu tărie am crezut … în puterea ta și-n tine,

… sau chiar în capacitatea-ți, de a mânui cuvânt.

– Acum totul este-un vid … și-o tristețe mare-n mine!,

… încât însăși vorba ta, mă împinge în mormânt.

Cade-ncet cortina noastră, peste-a vieții întristare,

… mumurând că-i nefiresc … ca să uiți de amândoi.

(și privind spre tot ce-a fost … dragoste, mistificare),

”- Îmi scot masca fericirii și zâmbesc larg către noi!”.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

Ca și în anul trecut și anul acesta am participat la tradiționalul Simpozion de la Pitești (România) petrecut sub genericul „Experimentul Pitești – reeducarea prin tortură”. Anul acesta acest prestigios Simpozion Internațional a ajuns la cea de a XIX ediție.

         Prezenți și invitați la Simpozion au fost zeci de români din întreaga țară, dar și români din afara granițelor, ca de exemplu Germania, Canada,  SUA, Moldova etc. Delegația din Ucraina a fost reprezentată de dl Ilie Poopescu și subsemnata, ambii din partea Socetății regionale „Golgota”.

         După deschiderea oficială la care a fost prezent și fostul președinte al României Emil Constantinescu și care a avut loc în Sala Filarmonicii Pitești au urmat lucrările secțiunii comune  în sala de festivități a Muzeului județean Argeș. Prima vizită am făcut-o la Memorialul Închisoarea Pitești – Grupul monumental.

         În după amiaza aceleași zile au urmat lucrările Simozionului, unde reprezentanți ai diferitor uniuni, organizații, societăți, asociații sau pur și simplu persoane particulare, au prezentat diferite comunicări cu tematica respectivă: jertfe ale regimului comunist, reprezentani de vază ai cutărui sau altui grup de luptători pentru dreptate, credință, adevăr, în timpurile de grea cumpănă pentru neamul nostru.

         Seara, la Sala Filarmonicii din Pitești a fost demonstrat filmul „Un cutremur de 9 grade”, primul episod din cele 6 ale serialului documentar „Reeducarea de la Pitești. Drama unei generații”.

         A doua zi a Simpozionului a continuat cu  lucrările pe secțiuni deja. Tematica primei secțiuni a fost „Experimentul Pitești, metode și aspecte de represiune”, iar la secțiunea a 2-a tema a fost „Alte forme și aspecte de represiune din perioada dictaturilor comuniste”.

         Anume la Secțiunea respectivă am prezentat comunicarea „Ilie Motrescu – 50 de ani de nemurire”, unde am vorbit, în timpul acordat, despre poetul-martir Ilie Motrescu din Crasna Putnei, de la moartea tragică a căruia s-au împlinit anul acesta 50 de ani.

          În a doua parte a aceleeași zile a avut loc Masa Rotundă „Pitești după Pitești, efecte ale regimuriloir dictatoriale comuniste” și bineînțeles lansările de carte. Anume aici,  bucovineanul nostru, savantul octogenar Ilie Popescu a vorbit pe scurt despre tragedia familiei sale, care a suferit chinurile deportăriloir staliniste, apoi a prezentat cele două cărți ale sale, apărute în acest an jubiliar. Domnia sa a primit felicitările din partea organizatorilor acestui important Simpozion, dar și a tuturor celor prezenți.

         Aducem în comun sincerele noastre mulțumiri domnului profesor universitar, dr. inginer Ilie Popa, principalul organizator al Acestui Simpozion Internațional ajuns, cum spuneam la început, la cea de a XIX ediție, cât și celor care l-au ajutat la buna organizare și desfășurare.

         M-am bucurat mult că l-am văzut sau mai bine zis l-am revăzut după o întrerupere de 37 de ani pe fostul meu coleg de la Universitatea de Stat din Cernăuți, fost student al catedrei de filologie rusă, Anatol Rurac, originar din satul Stălinești, raionul Noua Suliță. Actualmente este stabilit la Chișinău, este un artist plastic cunoscut, pictor, scriitor, membru al multor asociații și laureat al diferitor premii de valoare. Chiar în aceste zile a scos de sub tipar un roman-trilogie despre soarta celor deportați din  Basarabia, dar și din nordul Bucovinei. Sperăm că în curând vom avea această carte pe rafturile bibliotecilor noastre, ba îi vom face și o lansare, la Cernăuți. Autorului îi dorim succese și noi creații în domeniul artei și literaturii.

         Ultima zi a Simpozionului s-a încheiat cu o vizită de documentare tematică  la mănăstirea Căldărușani din județul Ilfov, mănăstire unde sunt expuse diferite icoane și tablouri ale unor renumiți pictori români.

         Sincere mulțumiri organizatorilor acestul Simpozion și sperăm că pe viitor vom putea participa cu noi comunicări și prezentări de carte.

                     Eleonora Schipor,

profesoară, vicepreședinta Societății regionale „Golgota”

Ce ştim despre pictorul israelian Sami Zilka?

   S-a născut în 1936 în Irak şi în 1951 a emigrat în Israel.  A început prin a fi bijutier, profesie în care a progresat foarte repede, impunându-se pe plan internaţional printre cei mai originali şi apreciaţi artişti ai branşei.

Până într-atât că a fost solicitat să producă bijuterii exclusive pentru actriţele Maria Schell, Anna Magnani, Elisabeth

Taylor sau actorii Peter Ustinov, Jean Marais, cântăreţul Adamo şi alţii.

   Dar Sami Zilkha a  fost în mod deosebit interesat şi pasionat de iudaică şi încet, încet îşi transferă măiestria de bijutier în pictură. Unde tehnica lui este unică… Creatorul dezvoltă un stil şi o perspectivă originale, este fondatorul unor noutăţi în mix media, pictează pentru  muzee şi galerii exclusive.

   El se înspiră din cărţile sfinte şi din tradiţiile milenare ale artei iudaice, pe care le prelucrează imaginar şi suprarealist.

Printre subiectele sale figurează Moşe şi Tablele legii cu cele zece porunci, Arca lui Noe, calendarul ebraic, Shabatul, Moşe despărţind apele Mării Roşii…  Zilkha practică un still life suprarealist cu lucrări inspirate din Kabalah, mezuze, bar mitzva, talit, rugăciuni… Istoria şi religia sunt spectaculare, devin arhetipul unei realităţi misterioase, capătă formefascinante, exuberante. El menţine o tradiţie artistică, concentrându-se asupra oricărui amănunt prezent în lucrare.

Aşa a căzut lumina caldă a toamnei pe frunzele arţarilor, frasinilor şi paltinilor de la Putna. Aşa s-au împreunat în frumuseţe galbenul, verdele şi albastrul.

   P. Iustin

Să fim cu Dumnezeu… o frunză

Când Nichita spunea
„mai lasă-mă o frunză…”
îşi cerea voie, îşi cerea timp…
pentru poezie.

Adică o frunză
e timpul cât îţi ia
să cunoşti lumea.

Ai timp de-o frunză
să-i iubeşti pe toţi
până la capăt.

Ai timp de-o frunză
să crezi şi să fii nebun.
Cât să nu cadă nimeni
cât să nu moară nimeni.

C-aşa şi-a dat Dumnezeu
timpul
în anotimpuri

ca să-L rugăm
să-L iubim
şi să fim cu El
o frunză.

    Ierodiacon Iustin T., 4 octombrie 2019