Cuvânt și iubire

În istoria unui neam există destine care aparent nu au nimic excepţional, nu acaparează scena istoriei, nu săvârşesc fapte spectaculoase, nu au nimic eroic. Cu toate acestea, prin viaţa lor exemplară, prin ţinuta morală, prin asumarea suferinţelor, ei strălucesc mai mult decât ceilalţi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenillor, lasă o urmă mai adâncă.

Un acemenea destin neobişnuit, în istoria neamului românesc, este Valeriu Gafencu.

Pr. Constantin Voicescu nota : ,,undeva, într-o închisoare comunistă, a trăit şi a pătimit un om…, un tânăr cu suflet de crin, e vorba de Valeriu Gafencu”. Să vedem cine era el.

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921, la marginea de răsărit a ţării, în Basarabia, în satul Sângerei, în apropiere de Bălţi. Părinţii săi, Vasile şi Elena, erau oameni cu stare, buni români şi creştini, tatăl său, învăţător, a făcut parte din Sfatul Ţării, care, la 27 martie 1918, a votat unirea Basarabiei cu România. Valeriu mărturiseşte că mama sa era ,,o fată simplă, cu şcoala primară, fără altă avere decât fecioria sufletului şi a trupului”. În familia Gafencu s-au născut patru copii: Valeriu, Valentina, Eleonora şi Elisabeta.

Valeriu a făcut şcoala primară la Sângerei, apoi a urmat Liceul ,,Ion Creangă” din Bălţi, remarcându-se încă de atunci prin pregătirea sa serioasă, fiind iubit de colegi şi apreciat de profesori. Era exigent cu el însuşi şi sever, ca frate mai mare, cu educaţia surorilor sale, le îndruma prieteniile, lecturile etc. Valeriu, ca tânăr, era un suflet sensibil, pasionat de literatură şi este autorul unor încercări literare, publicate în revista liceului.

După absolvirea liceului, în iunie 1940, el s-a înscris imediat la Facultatea de Drept din Iaşi, iar graba sa avea ceva premonitoriu. Într-adevăr, timpul n-a mai avut răbdare cu vremurile fericite ale României Mari: la 28 iunie 1940, trupele bolşevice au trecut Nistrul şi au cotropit Basarabia, pământul ei fiind sfârtecat şi pângărit. Familia Gafencu a reuşit să treacă Prutul şi s-a refugiat la Iaşi. Dar tatăl său, Vasile, după ce şi-a pus familia în siguranţă, încredinţând-o grijii fiului său Valeriu, s-a întors în Basarabia, unde în scurt timp este arestat de bolşevici şi deportat dincolo de Cercul polar, murind după un an.

Read More »

BRÂNCUŞI

(PIESĂ DE TEATRU ÎN TREI PĂRŢI)

PERSONAJELE:

Constantin Brâncuşi, Domnişoara Pogany, Mama artistului, Dumnezeu, Vocea

BRÂNCUŞI

( ESEU TEATROLOGIC )

Un atelier de sculptură. Se văd în el bucăţi de marmură necioplite, altele cioplite într-o formă incipientă. De asemenea atelierul lui Brâncuşi îţi sugerează de la început imaginea unui interior ţărănesc.  Între scenă şi atelier se vede un geam, un fel de perete de sticlă transparentă, iar sculptorul şi obiectele care formează interiorul atelierului său se văd prin acest geam, care-ţi poate sugera  incomunicabilitatea sau cerul. Sau că ceea ce se întâmplă pe scenă se petrece în cealălaltă dimensiune. Pe toată durata spectacolului se va vedea sculptorul stând pe scaunul său, sau în picioare, şi cioplind. Sau mişcându-se prin atelier, ori odihnindu-se, sau fumând, iar gândurile şi ideile lui, limbajul său interior se vor auzi în sală ca venind dintr-un difuzor, sau din mai multe difuzoare, dând impresia că vocea artistului, care se va auzi înceată (gâtuită, ca şi cum ar veni de pe altă lume ) şi tristă, vine de undeva de foarte de departe. De pretutindeni, din tot universul.

CONSTANTIN BRÂNCUŞI : ( şade pe un scaun în faţa unei pietre pipăind-o) Piatră ! (şoptind) Piatră ! (Pentru un moment avem impresia că auzim valurile mării lovindu-se de ţărm) Să iei piatra şi să-i dai forma unei fiinţe, a păsării, de pildă, este ca şi cum ai lua-o  de acolo din trecut, de foarte de departe în timp. De acolo de miliarde de ani, unde ea aşteaptă, tot aşteaptă neobosită…şi are puterea să aştepte în veci. Şi o aduci în clipa de azi. ( i se aude respiraţia adâncă ) Ce clar văd lucrul acesta. Să aduci piatra de acolo, din trecut, de la miliarde de ani, în clipa de faţă. (râde uşor, ca pentru el, cum râd bătrânii) Ar trebui să mă sperii şi să mă înfricoşez de puterea mea! ( oarecum speriat ) Dar nu m-a deformat ea, puterea aceasta ? ( mică pauză, departe parcă se aud ţipetele unor pescăruşi, triste, pustii)

CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Câteodată o simt mai mare decât mine. Ea, puterea aceasta. Şi atunci parcă şi-ar bate joc de mine. Dar m-am învăţat cu ea. (pune urechea şi ascultă piatra, o ascultă atent un timp) Parcă aud ceva, dar e puţin ce vreau eu să ştiu. Tot palma, tot pipăitul îmi spun mai multe… (respiră adânc, gâjâit) Piatra nu vorbeşte, ea îţi spune prin sine, prin substanţă, prin ordinea în care s-au aşezat atomii şi s-au făcut vinele pietrei. Şi asta e un lucru bun… Să poţi să vorbeşti prin tine, şi prin nimic altceva. ( după un timp de gândire, valurile  mării se aud triste, pustii) Acesta este cel mai frumos  fel de tăcere din toate câte le-am auzit eu, sau cel mai frumos fel de gândire.

CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Să te exprimi prin sunet, prin altceva decât tine, asta vorbeşte de o neputinţă a ta. (tace trist) Şi prin ce să te exprimi? Prin sunet, care este o umbră decăzută, o formă căzută în haos, o destrămare a substanţei şi a formei?  (mică pauză) De aia îmi place piatra. (gândurile îi curg molcom, tace un timp, oftează)

Read More »

Fiind un stimulent educativ de o valoare inegalabilă în dezvoltarea omului, creatia umana este dialogul social reprodus prin forme clare de comunicaţie. Prin acest dialog social, realizat si centrat pe creatie/lectură, are loc procesul de influenţă ce orientează omul în a cunoaşte valoarea cuvântului scris şi rostit, valoarea sentimentelor şi convingerilor umane, valoarea imaginaţiei reale şi ireale, valoarea a tot ceea ce este firesc şi estetic în viaţa umană. Astfel, omul patrunzând în tainele reale şi ireale ale existenţei îşi dezvoltă la nesfârşit capacitatea intelectuală, respectiv, creând noi orizonturi şi idei obţinute în baza percepţiilor acumulate din lectură, lectura/cartea fiind creaţia umană de o mare valoare. În aşa mod, creaţia umană-cartea este un izvor de răspunsuri şi sursă de inspiraţie pentru om, acesta, în timp, devenind tot mai înţelept în procesele vitale ce sunt însoţite de conexiunea reciprocă a relaţiilor umane. Prin relaţiile de reciprocitate dintre oameni şi fenomene, anume cartea/lectura este acel fenomen intermediar şi acea substanţă care provoacă discuţii, schimb de păreri, contraziceri. Respectiv, cartea, creaţie umană, stimulează și plăsmuiește acţiuni cu caracter cultural şi, nemijlocit, activităţi ce dezvoltă şi pun în mişcare procesul evolutiv al dezvoltării umane. La rândul lor, activităţile culturale, având în centrul atenţiei cartea-lectura, sunt conţinuturi spirituale ce condiţionează existența umană pentru obtinerea celor mai desăvârşite valori. Iar valorile, substanţă corelată cu conţinutul intelectual şi spiritual al omului, sunt fenomene ce scot în evidenţă succesele şi importanţa componentelor sociale existente. Nemijlocit, prin valoare se conturează importanţa creaţiei umane (în funcție de merit social) care influenţează evolutiv omul şi societatea acestuia.

Omul, ființă socială cu capacităţi de comunicare, este o carte deschisă cu proprietăţi fantastice de-a absorbi tot ceea ce este frumos şi favorabil din lumea înconjurătoare. Astfel, prin acţiunea de-a comunica, omul stăpâneşte o întreagă varietate de acţiuni, iar cartea-lectura îi este ca un animator principal în organizare și existență. În aşa mod, omul este capabil să organizeze diverse întruniri, conferințe, spectacole artistice, activităţi literare şi cultural-educative etc, acţiuni unde se popularizează creaţia umană şi importanţa ei, respectiv, prin noi şi noi apariţii editoriale. Activităţile respective promovează atât creaţia umană, cât şi nivelul de cultură şi dezvoltare a fiinţei umane prin procesele evolutive. Respectiv, prin acţiunile întreprinse omul pătrunde în conţinutul esteticii, aceasta fiind considerată ca cea mai înaltă forma de creare şi de receptare a frumosului divin; ştiinţă care studiază legile şi esența artei; relaţiile dintre om şi artă corelate cu realitatea. Pentru a cunoaşte mai profund lumea/dezvoltarea şi realitatea vieţii, omul este obligat, condiţionat şi necondiţionat, să pătrundă şi să stăpânească conţinutul valoric al creaţiei estetice/artistice/literare/didactice/ştiinţifice ce cuprinde frumosul real al existenţei, reflectat prin relaţia nobilă dintre om şi creaţie. În caz contrar, aceste conţinuturi nu sunt și nu devin o realitate autentică, dacă nu sunt apreciate şi luate în consideraţie la justa valoare. De aceea, mediul sociocultural al omului trebuie stimulat şi motivat în permanenţă cu produsul creativ uman şi factori estetici, care contribuie pozitiv la formarea integră a personalităţii şi identităţii omului, având în subordine conţinuturi intelectuale şi spirituale. Numai prin desemnarea adecvată față de valorile creativ-umane se va contribui real la culturalizarea integră a individului şi societăţii acestuia, astfel, mediul social respectiv fiind îmbogățit cu noi materii culturale, morale, creştine.

Read More »

RUGĂCIUNE

Îmi îngrop

obrazul în palme,

un pumn de pământ dureros,

pleoapele mele

nu se pot închide,

lacrima sună a rugăciune.

TU MĂ AUZI

Doamne,tu mă auzi!

Nu îmi cunoști

nici chipul, nici glasul.

Tu auzi lacrima

căzută în palma ta

Read More »

„Neamul tracilor este cel mai numeros, după cel al inzilor (cei care locuiau la Indus). Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înțelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotința mea. Dar acest lucru este cu neputință și niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceștia slabi”.

(Herodot, „părintele istoriei”, apr. 2500 de ani în urmă)

           Este ca un blestem care ne urmărește de peste 2000 de ani. Pe parcursul multimilionarei istorii stră-strămoșii noștri au avut de pătimit din cauza că nu au fost uniți (poate cu excepția perioadelor lui Burebista și Decebal când, uniți fiind, i-au impus pe puternicii lumii (romani-n.n.) să-i respecte). Și astăzi se aud aceleași constatări: „Unioniștii nu se pot uni între ei, cum pot să facă unirea cu România. Și asta e bine” spunea deunăzi la un post de televiziune kremlinezul socialist Gh. Novac. Are dreptate talimbul. Dacă nu faci unirea între unioniști despre care unire cu Țara poate fi vorba. Desigur, pentru cozile de topor o astfel de stare e bine, e chiar foarte bine. Nestingheriți de nimeni pot face orice. Dar oare bravii noștri lideri de partide de dreapta nu înțeleg acest lucru: dezuniți sunt foarte bine pentru kremlinezii socialiști, devin subiectul glumelor lor de prost gust. Să fi pierdut ei completamente elementarul simț al realității, al elementarei demnități (niște derbedei analfabeți dar obraznici își șterg picioarele de ei la diverse emisiuni televizate), capacitatea de a valorifica cele peste 30% din potențialul unionist acordat cu atâta generozitate de electorat. Fiind numeric majoritari în Basarabia cu circa 82%, dintre care peste 30% de unioniști, românii moldoveni de parcă nici n-ar exista. Kremlinezul Dodon îi numește minoritate etnică. Puținii alogeni susținuți de o masă de cozi de topor și rătăciți, conduc în continuare turma. Dreapta unionistă organizată în partide practic nu există. Timp de peste 25 de ani acest segment a fost permanent bântuit de diverse războaie fratricide: de la frontul popular îngropat de trădătorul Iu. Roșca care se lupta împotriva tuturor cu gândire românească, până la Partidul Liberal de astăzi care se luptă și el cu toți „trădătorii liberali” de pe dreapta. Nu mai ajung forțe să se lupte contra dușmanilor adevărați.

  Read More »

În cursul uneia dintre vacanțele mele « românești » am stat mai tot timpul la Borloveni, în Valea Almăjului. A fost un timp binecuvântat.
În una din zile am urcat în susul Nerganului printre copaci schimbând culorile și în șopot de râu. Am ajuns până la un picior, “crac”, Strâmba (cred). Am urcat pe el lin și într-o tăcere și solemnitate de catedrală. Am trecut printre goruni și fagi învăluiți în culorile Toamnei și în puritate ca la facerea lumii. La un moment dat am greșit cărarea, am trecut printre livezi, literalmente copleșite de mere: roșii, galbene, aurii. Am trecut pe lângă colibe tainice și contopite cu natura. Mici vetre de foc și viață. Eram încredințat că urc spre vârful “Dâlma” de unde voi putea cobora în Borloveni. După circa treizeci de minute am văzut că m-am rătăcit. Era doar jumătatea dimineții, vremea era superbă, știam că nu putusem să mă abat din drum mai mult de circa doi kilometrii și deci nu eram nici neliniștit și nici în panică. Dar livezile deveneau rare, intram în poiene necosite și treceam pe lângă “colibe” ce păreau abandonate și mă temeam să intru în pădure gândind că aș termina mergând în cercuri. Read More »

BALADII

de ce mai cădea

ascult ca-n toate serile

nici față

coupo santo

o prea frumoasă

sariul

nu m-ai lăsat

brahmopanishad

eudaimonia

rănimu-ne

focul noap

moartea în ce chip s-a

vor mai veni

Gange în Holderlin

tune-ți

prin iarba codrilor

Read More »