În ciuda deciziilor Europei, românii aveau acum domnitorul străin dorit şi, cu toate că situaţia lui ,,avea să fie de nesuferit, dacă nu era recunoscut”, convingerea generală era aceea că numai forţa majoră îi putea sili să renunţe la principele pentru care luptaseră atât. Consulul francez scria: ,,Nimeni nu se gândeşte să se mai supună injoncţiunilor Conferinţei şi toţi privesc în faţă cu linişte, cu hotărâre chiar, consecinţele unui refuz” .
Noul fapt împlinit petrecut în Principate, prezenţa în fruntea lor a prinţului străin silea Puterile să ia atitudine faţă de această ,,faptă îndrăzneaţă”. Drouyn continua să susţină că Franţa nu avea niciun amestec în ridicarea unui prinţ străin pe tronul Principatelor, mai mult, într-o scrisoare adresată Londrei şi Vienei, el afirma complicitatea Prusiei. Dar ambasadorii ei acreditaţi pe lângă alte Puteri dădeau asigurări categorice în privinţa nevinovăţiei Prusiei, Bismarck susţinând că guvernul său nu ştia nimic despre fapta (escapada) lui Carol. Numai Poarta nu era dispusă să tacă sau să se resemneze, Aali paşa voia ocuparea Pricipatelor, însă guvernul otoman nu reuşea să ia nicio hotărâre în această chestiune.
Dar Turcia nu era lezată atât de prinţul străin, cât de faptul că acesta o ignorase: ,,de ce principele Carol nu trecuse pe la Constantinopol”? Poarta, vădit neconsolată, supuse iarăşi Conferinţei această ,,supărătoare chestiune” şi, în şedinţa din 25 mai, Safvet paşa protesta din nou vehement împotriva venirii lui Carol şi declara că era de datoria sa ,,ca să restabilească ordinea legală în Principate”.Delegaţii nu erau dispuşi însă la o intervenţie şi Conferinţa doar hotărî să nu ia nicio măsură sinonimă cu recunoaşterea prinţului Carol.Ea decise, la propunerea lui Budberg, să interzică consulilor orice raporturi oficiale cu noul principe. Dar Safvet spunea lui Drouyn că Poarta nu vedea altă soluţie ,,decât o ocupaţie militară” şi că voia s-o încerce din propria iniţiativă, ,,dacă în termen de 15 zile, Conferinţa nu impunea respectarea tratatelor”. Ziarele scriau (,,Le constitutionnel”, din 24 mai) că ,,o armată ruso-turcă şi intrase în Moldova”.
Pe baza surselor existente, este greu de stabilit în ce măsură Rusia se folosea de influenţa ei la Poartă, spre a o determina pe aceasta la o atitudine cât mai ,,războinică”. Reprezentantul diplomatic român susţinea că, în ciuda dezminţirilor, presiunea Rusiei este o certitudine, iar ambasadorul francez avea aceeaşi convingere că Ignatiev era în ascuns responsabil de atitudinea Porţii. Gorceakov se arăta din nou agresiv, el declara ambasadorului francez că principele Carol insultase Puterile, Rusia nu voia să întreprindă nicio acţiune punitivă, însă aceasta era datoria Conferinţei. Dacă aceasta se hotăra să accepte faptul împlinit, Rusia se va retrage de la lucrările ei. Iritarea Rusiei nu putea fi domolită, iar în şedinţa Conferinţei din 4 iunie, convocată la cererea lui Budberg, acesta propunea să fie trimisă în Principate o comisie a Puterilor, conform prevederilor Protocolului din 1859. Dar propunerea de ocupaţie militară a fost unanim respinsă, iar delegatul rus evoca retragerea din Conferinţă. Agresivitatea lui Gorceakov era doar o încercare de intimidare (el califica pe prinţ drept ,,pirat”), deşi ţarul nu privise cu bunăvoinţă scrisoarea lui Carol, Rusia nu voia să ia asupra-şi răspunderea ,,disciplinării” României, încercând să convingă Poarta în sensul acesta.
