SE-NTORC LĂSTUNII
Cu aripi de dor se-ntorc lăstunii,
Chemarea-n rătăcire nu o lasă,
Învăluiți cu brâul alb al lunii
Își luminează drumul către casă.
Din liniștea înaltului rămân în urmă
Popasuri de odihnă,un ultim avanpost,
Aripile se strâng, durerea li se curmă
La streșini când găsesc iubitul adăpost.
Doi câte doi își deapănă povestea
Ce o trăiesc în tril de bucurie.
Lumină au în ochi,de la vreo stea,
Pe aripi poartă fulg de veșnicie.
Căci, dincolo de-a lacrimii perdea,
O-mbrăţişai. Şi EA te-mbrăţişa.
(Eugen Dorcescu, Triada)
Într-o seară posacă de iarnă, după ore, când îmi strângeam lucrurile, s-a apropiat o studentă de catedră. Cu un zâmbet sfios, s-a aplecat spre mine, de parcă ar fi vrut să rămână totul între noi, şi m-a întrebat: „Doamna profesoară, cum vorbiţi dumneavoastră cu soţul…?” Ce era să-i răspund, de unde să încep, unde să mă opresc? De fapt, pentru mine conta mai mult decât orice că ea se întrebase asta, că o preocupa aşa ceva… Oare chiar încercase să-şi închipuie felul cum vorbeşte profesoara ei cu Teodoru? M-a surprins că nu i-a spus pe nume, ci s-a referit la el în calitate de soţ al meu, al doamnei profesoare! Nu-mi venea să cred că am stârnit o asemenea curiozitate în rândul studenţilor! Am început să-i povestesc, cu o însufleţire nouă, cum am primit, în acest an, ceea ce, poate, de mult mi se cuvenea, dar pentru care niciodată nu e prea târziu…
***
Borchin-Dorcescu, Mirela-Ioana
Celesta (O poveste de dragoste)
Editura Mirton, Timişoara, 2018, 210 pg.
Capitolul I: Pe mine mă caut
Am primit zeci de telefoane, mailuri, interpelări cu întrebarea: „Cine e personajul din finalul Punctului interior, cel ce rosteşte propoziţia «Pe mine mă caut»?” Cei mai mulţi veneau cu presupuneri: „E Tudor, s‑a materializat spiritul lui Tudor… I-a făcut Corinei bucuria asta…” Sau: „E Dan Moraru, cel din tren. Nu poate fi Tudor. Ea s‑a trezit la realitate. E cu picioarele pe pământ, nu mai visează la stele verzi”. Le răspundeam în funcţie de inspiraţia de moment. În general, le dădeam dreptate, mai cu seamă fiindcă voiau să-şi verifice ipotezele şi tăria raţionamentului. Eu exprimasem acolo, în acel prim roman al meu, o stare de spirit. Personajele erau fictive. Cel puţin, aşa credeam la ora aceea. Nu-mi puteam închipui că ele există în proximitatea mea. Când eram foarte mică şi mă uitam, printr‑un geam spart, de la vreo cinci metri de televizorul alb-negru, la desenul animat „Băieţelul de pe afiş”, credeam într-adevăr că, atunci când nimeni nu‑l vede, acesta se dă jos de pe stâlp şi trage-o fugă după un corn cald sau după o îngheţată, joacă tontoroiul, bate o minge de-un zid, ori îşi ia medicamente de la farmacie, căci a răcit după ploaie…
Muchos años después, când l‑am văzut pe Teodoru în casa scărilor, cu neverosimile pete de soare pe faţă, într‑o lumină difuză, jumătate naturală, jumătate artificială, mi s‑a părut că îl recunosc… Dar nu pentru că ne-am fi intersectat în existenţa reală. Ci fiindcă, scriind la Punctul interior, mi‑am imaginat un astfel de personaj, ca să i-l aduc Corinei, într‑un moment crucial. Mi se părea că aşa trebuia să arate omul care se căuta pe sine. Cel pe care îl plăsmuisem, pentru un anumit efect, în finalul cărţii mele.
– Ai tresărit atunci. Cum a tresărit şi EA, când m-a văzut prima oară. În acelaşi loc, adică tot pe un culoar al Universităţii. Nu e miraculos?
Îmi venea să ţip, când l‑am văzut în faţa mea. Mi‑am reprimat ţipătul, dar n-am putut să-mi stăpânesc total emoţia. Mă anunţase că, din cauza unei vizite matinale, nu va putea ajunge la ora fixată şi mă rugase să-i îngădui să lase la portar cartea pe care urma să mi-o aducă. L-am înţeles. Nu se gândea el atunci să se întâlnească cu vreo femeie!… Aşa că l‑am perceput dând buzna peste mine, exact cum îl văzusem, cu ochii minţii, pe acel personaj, care, venind în casa scărilor după Corina, repornea textul cu propoziţia: „Pe mine mă caut!”
Din inițiativa profesorului, poetului și criticului literar Cristian Gabriel Moraru a apărut la sfârșitul anului 2017, la Roșiorii de Vede, Teleorman, o nouă revistă cu caracter strict cultural, un fel de cadou și recunoaștere culturală care a avut menirea de a fi nici mai mult nici mai puțin decât o revistă a propiului ei timp care surprinde din amalgamul torentului literar contemporan în plină mișcare primele principii ale operelor literare și îl invită pe cititori să-i aspire un numai cuvintele materialelor publicate ci și negrul fontului cu care a fost tipărită revista „Teleormanul cultural” și mai trebuie să recunosc că este un mod valabil de a citi literatură de bună calitate, originală, ancorată la nevoia de exprimare a tinerei generații. Această revistă care are la finalul primei pagini citatul lui Constantin Noica: „Pentru viața spirituală a omului, cultura este oglinda măritoare.”, aduce un suflu nou peisajului literar contemporan, în prim plan situându-se reprezentanții valoroși al culturii Teleormănene începând din jurul anului 1930 și totuși revista acordă un mare spațiu promovării tinerelor talente, promovând toate artele.
Revista oferă o vedere panoramică asupra vieții literare în primul rând prin referire la fenomenele și procesele artistice mergând pe linia unei reviste consecventă cu sine însăși, unitară însă deschisă la nou, dinamică, în coloanele căreia se pot întâlni, atât semnături ale numelor consacrate din cultura română în general dar și poeme notabile semnate de Mihai Merticaru din Moldova, Domnița Neaga din Roșiorii de Vede, Nicolae Vălăreanu Sârbu din Sibiu, eseuri sub semnătura profesorului Doctor în Filologie Iulian Bitoleanu, poemele regretatului Petre Frânculescu, ale poetului Ion Duduveică, cronicile literare semnate de cunoscutul și apreciatul Ioan Romeo Roșiianu, articolele cu caracter istoric care poartă semnătura distinsului Profesor de istorie și scriitor Victor Gabriel Osăceanu, poezii semnate de poetul Tudor Matreșu care afirma într-una din poemele domniei sale: „Doamne, sufletul meu e tot mai senin”, vers considerat de mine premonitoriu, care descrie starea de spirit pe care o înceacă cititorii acestei reviste după ce au lecturat-o.
Antiintelectualismul protestant și ortodox au dominat recentele alegeri prezidențiale din SUA și cele parlamentare din România. Împotriva tuturor prognozelor, așteptărilor intelectualilor mondialiști aserviți politic corect establishment-ului, samsarul de case d-ul Donald Trump, d-ul si d-na Bombonica Dragnea au ieșit învingători. În America și România exista o veche tradiție antiintelectuală. Vezi Richard Hofstadter: Anti-intelectualism în American Life, NY 1970, 434 p. și anexat Anti-intelectualismul american și originile sale religioase, de Dan Ungureanu, în ,,Convorbiri literare” din 26 februarie 2018
Dictatura de dezvoltare ortodoxo-comunistă, 1949-1989, a proletariatului eliberat de exploatarea omului de către om, era prin definiție antiintelectuală. Această componentă a mai multor generații de oameni noi, toți cu origine sănătoasă, muncitorească, a partidei ortodoxe moldo-valahe – PMR, PCR, FSN, FDSR, PDSR, PSD – este susținută discret și de Biserica naționala ortodoxă, revoltată și ea de lipsa de unitate creștina, de incompatibilitatea cooperării și coordonării activității social-politice cu occidentul creștin, fără intermediari intelectuali evrei, masoni, catolici etc.
Mai ales preponderenta intelectualilor evrei în satul global, în economia fără granițe, pe care o slujesc în mod firesc încă din antichitate, printr-o inteligență colectivă, network, diaspora globalizată, omni prezentă și mult mai bine pregătită profesional, intelectual decât autohtonii, generează pe lângă antisemitismul religios unul antimodernizator și antiintelectual.
Dacă la protestanți există insa o simbioză de mare succes anglo-mozaică, anglo-saxonii provinciali și antiintelectuali se completează de minune cu evreii intelectuali și cosmopoliți (jumătate din familia Trump sunt israeliți, fiica si trei nepoți), la ortodocși antisemitismul este și o forma de antioccidentalism religios. Simbioza ortodocso-israelită e fragilă. Vezi acest experiment în Rusia și România. http://www.elefant.ro/carti/
Globalizarea, lumea modernă, dinamica, generează nesigurantă pentru masele largi populare marginalizate, care nu pot sau nu sunt ajutate să țină pasul cu schimbările tehnologice rapide ale inteligenței artificiale, roboticii, biotehnologiei, logisticii etc. Iar dacă modernitatea actuală, globalizarea, e numai în folosul unei minorități privelegiate, cosmopolite, rezultatul alegerilor populiste antiintelectualiste e o consecință cât se poate de firească.
Pictând cu alb pe alb
scufundată
într-un vis aievea
mă las purtată
de-o mică furtună
patinez pe apele împietrite
ale unui îngheţ timpuriu
pozez unui portretist
meticulos
dar cu capul în nori
apoi înaintez uşor
şi păşesc prin albul aşezat
din care zvâcneşte
cuvântul fierbinte
de fraze născător
Cu emoție am recitit cartea Profesorului Pavel Panduru despre Almăj și devenirea lui istorică. (Pavel Panduru, Monografia localității Prigor, Editura Timpul, Reșița, 2000). Cartea își păstrează importanța,ca document dar și prin mesaj.
Profesorul Pavel Panduru, pentru cei care iubesc Țară Almăjului, este o noțiune. El este unul dintre cei care fac cu putință prezentul și dezvăluie trecutul unui colț de Rai, care este Țara Almăjului. De fapt întreaga existența a Profesorului Pavel Panduru se poate aduna sub semnul dragostei pentru Almăj. Și cartea pe care Domnia Sa ne-o înfățișează nici nu este altceva.
Această carte este, sub semnul informației, un foarte solid și convingător îndrumar privind geografia, economia, fizionomia socială și istoria semnificativă a unei “țări” românești. Bibliografia folosită este impresionantă și dovedește probitate și dedicație profesională. În același timp cartea înfățișează cum destinul unui colț de țară izolat s-a alcătuit în istoria Românească, cum s-a petrecut, cum a fost cu putință acest fenomen, care este miracolul unității Românești.
Cartea lui Pavel Panduru este răspuns și explicație a acestui miracol și această carte mai înseamnă ceva pentru ziua și clipă istorică pe care le trăim.
Read More »
„În toate merge înainte minciuna, trăgând prostia după ea, de funia vulgarității fără leac, iar adevărul vine din urmă, șchiopătând încet, la braț cu timpul.”
Baltasar Gracián y Morales
Dovedind înfumurare nejustificată, social-democratul poreclit „mitralieră” după ce a spus că ar folosi arma sa AKM pe manifestanții care au protestat împotriva OUG 13, enervat și gata de răzbunare, cu una sau două zile înainte de anunțata vizită a prim-vicepreședintelui Comisiei Europene Frans Timmermans, la București, a exprimat la Digi 24: „Ce ați vrea dumneavoastră să facă cineva din România când vine Timmermans? Să stea în genunchi că vine Timmermans, sau Parlamentul României a ajuns să fie anexa vreunui stat? Vine Timmermans, domne… și dacă vine ce? Parteneriat înseamnă parteneriat, nu sclavi și stăpâni. Parteneriat – trebuie să ne respectăm între noi, nu e cineva șef! Un parteneriat înseamnă că dacă Timmermans vine trebuie să asculte poziția noastră, să respecte Parlamentul României, nu să vină Timmermans… E un partener! Când se duce în Franța sau Germania, ce face Timmermans? Unde corupția e așa de mare…”. Avocatul Ioan Cupșa i-a răspuns, totodată provocându-l cu o întrebare: „Face ce face și în România. În România ce face?” „Nu o să mai facă nici în România, vă spun eu. Să vină ca un partener să discutăm”, a completat „profetul”, deputatul PSD.
Constantin Noica spunea că „din civilizație iei cât vrei, din cultură iei cât poți”. Noi românii putem lua mult din cultură, mai putem și da, dar din civilizația celorlalte țări europene de ce nu vrem a lua?
Și, Frans Timmermans, născut în Olanda, țară care impresionează prin gradul înalt de civilizație, decență și dragoste pentru propriul teritoriu, om stimat, cu o vastă experiență a „traversat continentul” – vorba unui ziarist – sosind la București, în data de 2 martie, să tragă un dramatic semnal de alarmă, și într-un mod politicos, amiabil, diplomatic, să consemneze faptul că situația din România riscă să se deterioreze rapid și tocmai pentru ca țara să nu ajungă în această situație și-a programat vizita din acea zi.
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip
