Cuvânt și iubire

O carte bună, a unui pamfletar de valoare: Mihai Buznea

Mihai Buznea, reputat jurnalist în România, de peste 50 de ani în branşă, apare în librării cu o bijuterie de carte, scoasă la lumină de Editura Ateneul Scriitorilor. „Instant Story”, acesta este titlul care însumează un mănunchi de tablete jurnalistico-literare, pe care le citeşti cu plăcere şi implicare.

În al său „Cuvânt înainte”, dublat de subtitlul LITERATURĂ „LA REPEZEALĂ”, Mihai Buznea, spre a-şi defini mai bine stilul şi unele din intenţiile cărţii, citează un mare gazetar al zilelor noastre, anume Tom Brokaw, strălucit reporter în presa electronică de prim rang, care , printre altele, a spus: „… totul este să povesteşti întâmplări. Asta e tot jurnalismul”. Citat bun, pentru contextul demonstraţiei sale, a lui Mihai Buznea, dar, după o astfel de afirmaţie, eşti obligat să adaugi: da, să povesteşti, dar cum? Şi mai înainte e necesar, desigur, să alegi ce povesteşti. Să ştii pe ce să pui accentul. Astfel de chestiuni nu-s abordate explicit de autorul cărţii, căci el are delicateţea şi bunul simț să-l determine pe cititor să găsească singur răspuns, după lectura cărţii. Căci răspunsul există, însă implicit.

Cert e că tabletele lui Mihai Buznea se citesc cu plăcere, rapid, Şi nu odată, cu zâmbetul pe buze. Dar, înainte de a ne referi la tematica aprigului şi dinamicului jurnalist – cu certe înclinaţii literare, să-i definim, cumva, stilul, aşa cum reiese din această culegere. Voi face însă, mai întâi, o mică digresiune. Gândindu-mă la coloratura stilului acestei cărţi, mi-am amintit de o iubire frumoasă şi platonică din adolescenţa mea băcăuană, când, dacă simţeam că se uită la mine vreo fată, dacă eram în timpul mersului pe trotuar, să zicem, ei bine simţeam că îmi ardeau obrajii şi trebuia să spun în gând: 1-2; 1-2; 1-2, sau alteori să număr incontinuu, până dispăream de sub impresia că sunt privit. (Altfel, puteam să mă-mpleticesc şi să mă fac de râs!…).  Ei bine, tot în acea perioadă s-a-ntâmplat că iubeam o fată, o minune de fată; dar o iubeam, cum să spun?!, de la distanţă. O dată ea a venit într-o rochie de tafta, un fel de gri care nu era gri, și care, la fiecare mişcare a ei căpăta o altă strălucire sub soarele de vară. Parcă erau culorile curcubeului pe fata asta. Am întrebat ce culoare e aceea? Era şanjant. Rochia, nu fata. Apoi am luat-o, în sfârşit, în sfârşit, am luat-o de mână, şi-am făcut câţiva paşi „pi centru”. Şi foşnea. Rochia, nu fata. Apoi a plecat, iar eu am rămas în amintire cu armonia aceea fermecătoare, a culorilor de pe o rochie de tafta…

Acum mă-ntorc la amicul meu, coleg de breaslă, alături de care am lucrat ani şi ani, mă-ntorc  să-i laud cartea (a 8-a) şi să spun că, întrucât Mihai Buznea a scris cu iscusinţă toate  genurile gazetăeşti, am  constatat în povestirile din „Instant story”  nu o culoare, cu un melanj coloristic aparte, specific doar lui, un melanj marca Mihai Buznea, care împleteşte, ca nimeni altul, câte un pic din fiecare gen gazetăresc. Astfel, stilul scurtelor sale istorisiri implică lumini şi umbre şi culori în diferite tonuri, armonizate între ele. Stil şanjant şi unic, cu farmecul lui, cu urcuşuri şi coborâşuri, încât ochiul şi inima să pătrundă cu uşurinţă mesajele sale, demne de luat în seamă.

Read More »

Rostind în gând numărul anilor rotunjiți la 85, am pornit pe calea timpului înapoi, încercând să înțeleg de ce nu se mai potrivește ceea ce știam despre senectute cu ceea ce simt și trăiesc acum. Unele tipare ale bătrâneții, în care se  încadrează  acum generația din care fac parte, n-au fost cunoscute de părinții noștri și nu aveau cum să ni le transmită. În ultimele decenii, când au apărut semnificative schimbări, deși capabile să modifice viitorul omenirii, s-a scris puțin, iar studiile și cercetările în acest domeniu sunt firave. Vor apărea ele, după ce timpul va așeza totul în tiparele cuvenite, dar, până atunci, încerc singură să fac săpături și să mă ajut și de ceea ce circulă pe internet și pe facebook, impresii personale cu aspecte surprinse de cei aflați în vârstă înaintată.

Ce a făcut posibilă apariția acestor schimbări? Răspunsul e clar. Ele se datorează majorării speranței de viață. Astfel, bătrânețea, instalându-se mai târziu, e firesc că apar schimbări semnificative.

Eu mi-am făcut debutul literar la 70 de ani, și multe persoane credeau că e o virtute ca la acești ani să mai pornești la un nou drum de viață. La rândul meu, eu mă miram  de mirarea lor. Trăind o prelungire a  deplinei maturități, simțeam neschimbată forța vitală și mă întrebam, cine se păcălește în această situație?  Cele 15 volume apărute până la cei 85 de ani, sunt o dovadă a  vitalității, așadar păcăleala era doar a celor care vedeau evoluția omenirii, precum în urmă cu câteva decenii.  Acum, când aceștia au ajuns la vârsta de 70 ani, sunt departe de a crede că sunt bătrâni, că resursele vitale s-au epuizat. Noi am moștenit credința că bătrânețea se instalează la vârsta de 50 de ani. Pe vremea părinților mei, puțini atingeau vârstă de 70  de ani, iar despre cel care a trăit până la 80 de ani se spunea: “…unul care a trăit mult, uitat de Dumnezeu…!”. Dacă pentru generația părinților noștri, 50 de ani era vârsta când oficial se începea bătrânețea, pentru fiica mea, bătrânețea va începe chiar dincolo de  85 de ani.

Din cele câteva studii făcute pe această temă, rezultatele sună astfel: ” Apogeul activităţii intelectuale a omului are loc în jurul vârstei de 70 de ani, când capacitatea intelectuală creşte de 30 de ori. Începând cu vârsta de 60 de ani, omul începe să utilizeze concomitent ambele emisfere cerebrale.”

Eu m-am pensionat “de bătrânețe” la 55 de ani, și anul acesta împlinesc 30 de ani de muncă în deplinătatea puterilor. Pănă acum, carul zilelor mele a fost încărcat cu zile bune și cu împliniri. Continuu și acum să fac eforturi pentru a  nu mă supune tiraniei timpului.

Aduc mulțumire Proniei Cereșți că am primit cadou 25-30 de ani de viață trăită cu realizari pe care, odinioară, nici nu le puteam întrezări. Și mai este ceva pentru care trebuie să aduc mulțumiri. Seminția din care mă trag, este una de linie lungă, iar, pe de altă parte, nu am de ce să mă plâng de bătrânețe, pentru că multora li s-a refuzat acest privilegiu, în timp ce eu  am trăit frumos și cu împliniri această perioadă calitativ îmbunătățită.

Read More »

Interviu cu poetul belgian Germain Droogenbroodt, cunoscut, apreciat și distins cu numeroase premii internaționale, atât pentru operele proprii, cât și pentru activitatea sa neobosită, de promotor al liricii moderne internaționale. 

*

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Tocmai v-ați întors de la Paris, unde ați primit un valoros premiu pentru poezie și vă pregătiți să zburați peste trei zile în Nicaragua, unde veți participa la un festival de lirică internațională. De asemenea, în urmă cu o lună, chiar în incinta celebrului Capitoliu de la Roma, ați fost distins cu o diplomă și o plachetă foarte râvnită în Italia, pentru neobosita dumneavoastră activitate de poet, traducător și promotor de lirică internațională. Ce reprezintă pentru dumneavoastră recunoașterea internațională din ce în ce mai crescută pentru activitatea depusă în slujba poeziei?

Germain DROOGENBROODT: Oh, aș minți dacă aș pretinde că nu mă bucur. Orice poet sau scriitor e măgulit când primește un premiu așa de prestigios, într-o clădire atât de renumită, copiată până și de americani. În plus, este vorba despre un premiu special, menit să recompenseze munca mea. Pe  mine însă mă bucură cel puțin la fel de mult mesajele pline de recunoștință ale cititorilor noștri din întreaga lume – multe dintre ele venind săptămânal chiar din România –  pentru că scopul muncii mele nu este să acumulez prestigiu personal, ci acela de a contribui, oricât de puțin, la o mai bună înțelegere între oameni, la mai mult umanism. Eu nu sunt un egocentric, nu m-am fotografiat niciodată pe mine însumi și nu încetez să mă minunez cum unii poeți se grăbesc să trimită selfie-uri însoțite de laude de sine chiar atunci când se află în toiul unor festivaluri, direcționându-le către comunitatea lor de „Fake Book Friends”. Faptul că la Paris am reușit să entuziasmez încă o serie de persoane pentru proiectul Poeziei Săptămânii mă bucură chiar mai mult decât decernarea premiului „Academiei Europene a Științelor, Artelor și Literaturii” – EASEAL. Grație acestui eveniment, vom avea în curând și traducerile poeziilor săptămânale în limbile poloneză, maghiară și ebraică.

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Cum a  debutat proiectul „Poezia Săptămânii? De când există această inițiativă și în câte limbi se traduce poemul la ora actuală? Câți colaboratori aveți în total și în câte țări se trimite poezia?

Germain DROOGENBROODT: Acum 520 de săptămâni am fost întrebat de un editor din Spania, țara în care locuiesc, dacă aș fi dispus să-i furnizez câte o poezie scurtă, însoțită de o ilustrație, pentru a fi publicată în ziarul săptămânal de limbă olandeză „Hallo”. Am convenit să nu fie una ermetică sau complicată, căci, din păcate sunt multe poezii așa; noi intenționăm să atragem, nu să speriem publicul mai puțin familiarizat cu lirica, deci să convingem cititorii să mai citească și poezii. Un cititor flamand m-a întrebat mai târziu de ce nu traduc aceste frumoase poezii și în engleză sau spaniolă. La sugestia sa, am extins proiectul, fiind bine receptați de cei care s-au transformat treptat în colaboratori-traducători, cum este și prietena și autoarea noastră de limba română și germană, Gabriela Căluțiu Sonnenberg. Datorită faptului că sunt invitat an de an pe la multe festivaluri internaționale de lirică, am avut posibilitatea să atrag din ce în ce mai mulți adepți pentru proiectul acesta. La ora actuală, „Poezia Săptămânii” se traduce în douăzeci de limbi și, dacă persoanele care și-au dat acceptul săptămâna trecută se vor ține de promisiune, ne vom extinde la douăzeci și trei de limbi. Eu personal o distribui prin email în limbile chineză, germană, engleză, franceză, italiană, olandeză, română și spaniolă, către un public care însumează 10.000 de cititori din întreaga lume. Restul colaboratorilor mei redirecționează poeziile în cercurile lor în limbile arabă, farsi, greacă, japoneză, catalană, coreeană, curdă, macedonă, portugheză, siciliană, turcă și ucraineană. Săptămână de săptămână, poezia se publică pe diverse situri din internet, nu  numai pe cel aparținând editurii POINT (unde este prezent în engleză, spaniolă și olandeză) ci și pe o pagină japoneză, una catalană, două italiene și mai multe situri și reviste literare românești.

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Ce planuri de viitor aveți pentru proiectul „Poezia Săptămânii”? Mai există potențial de extindere? Dacă da, în ce direcție?

Read More »

Au existat printre noi, dintotdeauna, oameni aparent obișnuiți, dar care, prin faptele lor de curaj, s-au dovedit a fi veritabili eroi, ce au trăit nu doar pentru propria lor persoană, ci au pus binele comunității din care au făcut parte mai presus de orice, și-au angajat pe deplin toate resursele profesionale și morale, pentru triumful adevărului asupra imposturii, a nobleței spirituale asupra dezumanizării flagrante. Oameni care au făcut din lupta pentru viața lor, întru salvgardarea vieții celor mulți, un crez de la care nu au abdicat până la ultima suflare.

Lecturând cartea Adinei Rosenkranz-Herșcovici, poți retrăi momente similare ecranizării semnate de Steven Spielberg – „Lista lui Schindler”, în care Oscar Schindler și-a dedicat viața salvării de la exterminarea nazistă a cât mai mulți confrați evrei, în perioada celui de-al doilea război mondial, folosind în acest scop orice artificiu ori subtilitate de natură economică, politică, militară, antreprenorială, de care a dispus fără rezerve.

DADU – așa cum îi spune autoarea – este tatăl, soțul, fratele, fiul, unei mari și nobile familii evreiești, un om cu o pregătire profesională de excepție, având chiar și un titlu de doctor. Portretul lui DADU este zugrăvit în culori vii, cu tușe fine de iubire și de adorație filială, completat de mărturiile cutremurătoare ale oamenilor cu care s-a intersectat sau pe ale căror destine le-a influențat în bine. Un adevărat cavaler Bayard, cel denumit „Le Chevalier sans Peur et sans Reproche”, așa cum subliniază autoarea în „Cuvânt înainte”.

Read More »

„Cuvintele, pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte ce pogoară,/

   Cu sufletul tot mai adânc m-am dus,/ Pe treptele tăcerii, ca pe-o scară.//

   Cuvintele pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte de tăcere:/

   Adânc în mine, mai adânc m-am dus,/ Acolo, unde orice vorbă piere.”

                                               (Maica Teodosia/ Zorica Laţcu, Tăcere)

   De peste un secol spre un mileniu şi mai mult Mihail Eminescu, întronizează sub sceptrul dinastic al creaţiei sale profetice, generaţie după generaţie, prin aleşii gândirii-Ucenicii lui chemaţi, stimulându-i spre broderia cuvântului frumos, ţesut cu har, cu migală, cu fior, cu lumină şi dor pe marea porfiră a culturii noastre geniale.

   Deşi la început, în epoca totalitară Artur Gabriel Silvestri a luptat ca mercenar pe baricada celor care l-au mărginit pe Mihail Eminescu, lundu-i cu uşurinţă aura creştină, nepătrunzând adânc în sânul Tradiţiei noastre creştin-ortodoxe, taina şi izvorul care dă sens creaţiei spirituale prin excelenţă, la plinirea vremii, graţie voinţei lui Dumnezeu şi cu voia sa, s-a descătuşat, s-a dezmărginit, apropiindu-se de spiritul evanghelic ce dă măsură harului serafic purtător de înţelepciune, viziune, şi misiune.

   Un om de cultură e musai să fie inteligent, credincios şi erudit. Dar nu-i suficient. El trebuie mai întâi să fie cuvincios. Adică, smerit faţă de Adevărul Suprem şi de Neam.

   Aşadar, după ucenicia sârguincioasă în Via lui Dumnezeu, între Ucenicii de seamă ai Profetului Mihail Eminescu-contemporanul fiecărei generaţii de Români cu rang spre absolut ajunge şi Artur Gabriel Silvestri.

   Cine are cinstirea sacră de a fi Ucenicul lui Mihail Eminescu, împărtăşeşte prin ruga Crăiesei noastre Maria Vlaherna-Carpatina, nu numai unduiri de azur seraf al genialităţii lirice, ori străluciri angelice reflectate de aura marelui profet al spiritualităţii creştin-ortodoxe, naţional-universale, ci şi surâsul dătător de viaţă şi lacrima împletitoare de destin a dulcelui Emin.

   Din Icoana prea venerată a Luceafărului, înfăţeşte gândul-grâu curat, ce se muceniceşte în pâinea rumenită, aburindă a cuvântului dătător de viaţă, peste care se picură mirul divin al suferinţei şi demnităţii Neamului pentru ca sufletul dacoromân al celui ales să renască hristic pentru cuminecarea celor mulţi, dar merituoşi spiritual.

   Artur Gabriel Silvestri urmând pilda Românului absolut-Profetul Mihail Eminescu şi-a îmbrăcat sufletul cu mantia muceniciei culturale, împletindu-şi viaţa de creaţie cu eroismul spiritual într-o înaltă şi nouă Şcoală a regândirii, a primenirii, a renaşterii, a regăsirii întru Calea Hristică vocaţională, printr-un elan mistic-pedagogic-misionar de o profundă atitudine, de o mare admiraţie care, i-a înnobilat chipul cu fascinaţie, cu tărie morală, cu autoritate de sacerdot al Limbii sfinte literare, coslujind Liturghia frumuseţii creştine a Românului izvodită din Pantheonul Filosofiei culturii ortodoxe

.

   Read More »

Cu-a dragostei lumină

În fântâna inimii am intrat împreună

şi, pas cu pas, adânc

ne-am continuat drumul sub cerurile înstelate.

Eu, rază de lumină,         Tu, torent al cosmosului,

Eu, val neobosit                Tu, ţărm al mării mele

când domol şi răcoros,         mereu aşteptat şi aştepând,

când furtunos şi înăbuşitor.    mereu întregul prelungirii mele.

Cu respiraţia ai atins-o!

O barcă, efemeră sub steaua Luceafărului, călăuză…

Eu, dintr-un timp anume                        Tu, din acel prezent

– steaua mult dorită.                           – scânteia inimii mele.

Din ochii tăi am îndepărtat, rând pe rând, norii,

– un zbor de fluturi pe cărările durerii tale curgătoare –

am cules spinii tăcerilor străine

şi ţi-am privit lumina, pornind în larg s-o ajung.

Pe marginea fierbinte a lumii, nu am simţit distanţa,

am construit fundaţia petalelor zidirii noastre,

– copilul unui vis –

am redat inocenţei lumini multicolore

şi albe flori de hoya

în timpul ăsta nemilos de scurt,

un alt timp mai aproape de alţi timpi

– un timp uitat – … Atât de intens îl simţim?

Cu credinţă, speranţă şi dor

– două vase prin care iubirea curge

dintr-unul în altul, un transfer de lumină –

am înălţat copacul vieţii. Un timp pentru toate!

Read More »

FRIG ÎMBĂTRÂNIT

Ca inima prinsă-n sunete de nai

Martie-n raze muzicale s-a trezit,

Lujere de abur priponesc albii lui cai

Pe tristeţea unui frig îmbătrânit.

Se desluşesc, rar, petice de sare

Prea multe semne încearcă să le şteargă,

Umbrele împlinesc frageda mişcare.

-Prin raiul mătăsii dufletu-mi aleargă-

Şi fac spre ceruri veşnic reverenţe,

Ducând dulceaţa primăverii în cuvânt,

Straturi de aer se prefac în zdrenţe

Când ară, spaţiul, sabia unui vânt.

Lumină multă curge la-ntâmplare,

Arde văzduhul! E-o pură despletire…

Secundele, în pământ, ajung cu soare

Învolburând şi sevă şi uimire…

Urnele iernii să le poarte munţii

În orologiu timpul cochetează,

Dorul picură pe dedesubtul frunţii

-Imensa roată iar disimulează-

……………………………….

Tandră, clipa se prinde-n poezie

Ritmuri râd în sânge, tremură o floare,

Se-aude un pas şi…e armonie

Sfioase iluzii plutesc cântătoare…

——————————–
Lia RUSE

Laval-Montreal, Canada

19 martie 2018