Cuvânt și iubire

I-a  fost dat să vină pe lume în ziua de 22  martie a unui an cam greu, 1944. Pe stil vechi  sărbătorim în această zi 40 de sfinţi.

Aşa a vrut soarta, probabil, ca tot într-o zi de primăvară să plece subit, neaşteptat, pe alt tărâm. Iată că la 18 martie, anul curent, s-au împlinit deja 10 ani de când nu-l mai avem printre noi. Nu-i mai auzim vocea cu un tembru deosebit, nu-i admirăm statura dreaptă şi ţinuta-i demnă. Profesorul, publicistul, autorul de cărţi, omul şi crăsneanul Nicolaie Motrescu a plecat într-un martie al anului 2008 spre zările albastre. A fost şi a rămas pentru totdeauna fratele mai mic al regretatului poet crăsnean Ilie Motrescu.

A fost un bun român, un mare patriot al neamului şi baştinii chiar şi în acele vremuri de restrişte, fapt pentru care a suferit toată viaţa. Alături de regretatul său frate Ştefan Motrescu, fizicianul cu suflet de poet, a ţinut făclia românismului aprinsă acolo, în Crasna lor dragă, susţinuţi şi îndemnaţi şi de ceilalţi fraţi şi unica lor soră Maria.

A reuşit să scoată (mai mult pe cheltuială proprie) în cei 64 de ani cât i-a fost hărăzit pe acest pământ 3 cărţi de valoare pentru baştina-i dragă:

„Biserica „Sfânta Treime” din Crasna”,

„Crasna Bucovinei” – publicistică,

„Crasna Bucovinei” – folclor.

La un an după neaşteptata-i dispariţie subsemnata a scos de sub tipar cartea „Ca bradul la poale de munte” în memoria şi amintirea-i luminoasă…

Profesorul, publicistul, folcloristul Nicolae Motrescu avea încă multe de spus şi de scris… dar n-a reuşit să ducă la bun sfârşit intenţiile, să-şi realizeze visele…

Aşa i-a fost hărăzit…

Pe urmă, acel lucru început de dânsul, adunarea şi selectarea folclorului crăsnean, l-a continuat, luptând cu greutăţile vieţii, draga lui soră d-na Maria Motrescu-Popescu.

Iar nouă nu ne rămâne decât să facem ceva frumos în amintirea sa, să nu uităm acea urmă de neuitat, înveşmântată în cărţi, ziare, fapte bune, activitate intensă, demnitate, curaj, profesionalizm, corectitudine, mândrie şi românism de care a dat dovadă neuitatul om şi crăsnean Nicolae Motrescu.

——————————–

Eleonora SCHIPOR

Cernăuți

22 martie 2018

Pas în doi (3)

dacă mă mai iubeşti

pune-mi toamna în ochi

şi scutură-mi gândul cu tine

din copacul care mă privește

de când am schimbat

verdele frunzelor mele

pe bruma zborului tău de pe tâmple

 mă arunc în tine ca-ntr-o fântână

în ochiul tău stâng

îmi las dorința sub pleoapă

la uşa sufletului tău

apoi umblu tiptil cu pașii mici

mă tulbur mă înfior te respir

pe sub oase se-aprind licurici

inima ta bate pentru amândoi

tu respiri și pentru mine

mirosim amândoi a floare-a iubire

dacă mă mai iubeşti

lasă-mă să păşesc desculţă

pe iarba ta

să te iau de mână să plutim orbi

să ne lovim de lucruri de oameni de pomi

deschide-ți sufletul și lasă-mă să trec

cu hergheliile mele de fluturi

de îngeri beți

fără tine nu aș mai fi

îmi ești aer lumină și sânge

să ne-aruncăm din înalturi îți zic

unul în altul ținându-ne de mână

într-un  vertij aiuritor

o, câtă spaimă se arată

parcă am zbura pe cai înaripați pe fluturi

în schimb nu-mi vine să cred

că te ating pe suflet și că îmi e frig

dacă mă mai iubești

spune-mi poveşti

despre zboruri căzute din stele

şi lasă-mă să mă ascund de mine însămi în tine

eu sunt o pasăre migratoare

dragostea mea

——————————————–

Adriana Popa & Petre Ioan Creţu

Timișoara, Timiș & Slobozia, Ialomița

21 Martie 2018

Sculptură de Marie-Paule Deville Chabrolle, Franța n. 1952

*

Aseară în somn m-ai căutat
și azi din nou te zbați neliniștit
zadarnic prefăcându-te că dormi.
Căci împreună până-n Ceasul Învierii
rămâne-vom, așa că lasă-mă s-ascult –
din nou cuvintele pe care-n vis le murmurai.

Yalal ad-Din Rumi (1207 1273)

Traducere: Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

Cam într-o săptămână, niște muncitori zgomotoși au pus acoperiș pe bloc. Adunările croancelor s-au suspendat, exista posibilitatea de-a le cădea ceva în cap. Moace pioase treceau toată ziua prin apropiere, în speranța că lucrările s-au terminat și-o vor vedea pe croanca-șefă pe bancă, așteptându-le. Ziua aceea a venit; soarta lui nea Ghiță a fost dezbătută minuțios; n-au găsit nici o pedeapsă pe potriva faptelor, toate li s-au părut ori prea ușoare, ori prea riscante. Sporovăiala a continuat și a doua zi, croanca-șefă găsise soluția:

– Să-i dăm geamurile cu spumă din aia albă de se fac desene de Crăciun pe geamurile magazinelor. Este în flacoane ca de spray, am văzut.

Făcură chetă chiar atunci și una dintre ele plecă să târguiască substanța.

– Trebuie să-i facem geamurile când nu-i acasă. Să se trezească în fața faptului împlinit.

– Dar cum vom ști că nu-i acasă? scheună Cuța.

– Îl scot eu afară din bârlog, spuse cu viclenie croanca-șefă, știu eu cum.

– Ori să dăm după ce se întunecă, să nu vadă cine a fost, opină una.

– Da’ cine stă până-n noapte? Că începe telenovela, se zborși croanca-șefă, obținând aprobarea celorlalte.

Aerul era fierbinte, aproape irespirabil. Zilnic, la TV se dădeau tot felul de coduri de caniculă. Betonul încins al apartamentelor se asezona cu iarba pârlită din fața blocurilor. Nu se știe ce se putea munci în sudul României – guvernanții asigurau populația că este în regulă și se observă tot felul de creșteri economice. Populația se zgâia să vadă și ea, dar creșterile nu erau pentru ochii prostimii.

– Brontozaură! spuse pensionarul, trecând pe lângă croanca-șefă ce întorcea pe toate fețele un subiect foarte important.

– Gomârcatorule! se întrerupse ea din cleveteală.

Pensionarul dispăru repede din aria vizuală, îndreptându-se spre magazin. Croanca-șefă reluă discuția de unde o întrerupsese:

– Avem trei flacoane de substanță, că de atâtea au ajuns banii. Când vine, eu îl atrag la mine sub pretextul că mi s-a ars un bec, să mi-l schimbe. Trei dintre voi mergeți iute și-i pulverizați geamurile; o să arate ca o ceață. Uite-l, fiți pregătite!

Read More »

Întâiul mit

înțelepții spun că a viețui este sinonim cu

a inhala falii de oxigen și de nefericiri

în neînțelepciunea tinereții mele pipăi soarele și miile de stele cu degete de hârtie

cupola lumii îmi pare

o strană în care furtuni de meduze aliezee ale timpului mort aliniază planete

prin acest univers ostil port carcasa trupului viu

ramificațiile ei pătrund până la al șaptelea

element

în subterana sufletelor care continuă să viețuiască printre moloz marmură și mituri

pot preschimba această punte trecătoare într-o

viitoare viață?

lumea are la temelie picturile rupestre ca și cum oamenii de acum ar fi tot naivii ce au inventat arta

în demisolul singurătății

Read More »

Tu

Nu puteam evoca
Înapoia gândului
Paşii încordaţi,
Căutători de linişte
Zăpada albă – iubire!
Mireasa de har
Mă-nvăluia în jurul ei
Pe tine căutându-te
Să-ţi spun că acolo, ei
Erau trecuţi şi uscaţi
…nu plânge iubire,
ia-mă de mână, vino!

Read More »

Una dintre cele mai mari greșeli pe care le comitem este ignorarea și lipsa de atenție acordată clipei repede trecătoare, stării de “acum”.
Cel mai adesea ne frământam între condiții asupra cărora nu avem nici o putere și despre care bănuim.
Ne frământăm pentru un trecut, care nu mai poate fi influențat, care este așezat, așa cum a fost, în veșnicie. Ne putem gândi la acel trecut, îl putem prețui pentru ce va fi avut bun și frumos, dar nu îl putem schimba. Dramatic și de tot negativi și încă și ridicoli, devenim în clipă când luăm asupra noastră purtare “luptei” de ieri.
Fiecare generație și de fapt fiecare persoană, va fi confruntată cu stări în care va trebui, va fi obligat să “lupte”. Această “luptă” înseamnă de fapt alegerea, opțiunea între “bine” și “rău”. Iar această obligativitate a opțiunii este consecința liberului arbitru, a “condamnării” oamenilor la libertate, caracteristică decisivă a condiției umane și alegerea făcută ne așează în veșnicie, spre viață sau moarte. Aici putem vedea o taină profundă. Fiecare generație va avea o alta încercare și cu ea posibilitatea și obligativitatea de a alege între bine și rău, iar această alegere va așeza pe fiecare în veșnicie: spre învierea vieții sau spre pedeapsa veșnică. Din această cauză “istoria” este atâta de imprevizibilă și Slava Domnului că este așa. Noi nu repetam comportamente concrete din istorie, dar putem repeta și imită comportamente morale. Clipa trecută, ”trecutul” nu trebuie uitat, căci uitarea lui înseamnă și uitarea chipului lui Dumnezeu în cei care au fost. Dar el nu trebuie absolutizat sau idealizat. Toate încercările de a reînvia căile trecute, doar din cauza că au aparținut trecutului și de a opri înnoirile, doar pentru că sunt noi, au sfârșit într-un eșec penibil. Este bine și de folos să ne amintim de trecut și mai ales de modul în care oamenii s-au comportat în fața încercărilor de tot felul, este bine să ne amintim pentru a avea modele de comportament moral. Dar a caută să îi corectăm sau să dăm sfaturi despre ce și cum ar fi trebuit, după părerea noastră, să se comporte este un exercițiu în inutilitate, etalare de superbie prostească.
Read More »