Tu te-ai născut să poetești iubirea…
Din trupul ei, secunda, te-a hărăzit Poem !
Ţi-e sufletul de stea vecin cu nemurirea,
când te aşterni cuvânt din doruri ce te cern …
Da, așa-i scrisesem nu demult, la ceas aniversar, celui pe care-l botezasem NĂSCUT POEM, privind cum versul i se curgea din peniță încătușat în aura metaforelor ce se rostogoleau pe hârtie aidoma fuioarelor de curcubeu zămislite din cer după ploaie … ploi de cuvânt străluceau în poeme din șlefuiri de gânduri, sufletu-i așternut de coală Poemului și totul la vedere !
Văzuse și ea, Medica, și sufletu-i citi și-l percepu, la început cu oarecare sfială, însă fluidul ce izvora dinlăuntrul lui i se inseminase-n simțiri prin vers, trăindul împrăștiat în cerneluri vorbea și pe limba sufletului ei, ceva din vibrândul acela o-ncercase și pe ea, scrisul nu-i era strein, flacăra cuvântului îi mistuise și ei dinlăuntrul … dar n-a fost să fie !…
Ea avusese parte de croiul altui drum, foarfecele sorții o împinseseră-n departe și din departe își găsise desfăt în citind și lectura o purtă în gând de prietenie către Marin, iar el își despleti sub ochii ei corola viselor încuiate-n sertar, petale de vers îi dezveleau polenul sufletului risipit în cuvânt, parfumul prieteniei se difuzase-n areal și-n pași domoli își împrumutase o lojă-n confesional.
Și da, ea i se-ndevenise martor și trăirilor sfetnic întru momente de tulbur, ea, Medica, reușise să se insinueze-n PRIETEN, poate unicul, în adevăratul sens al accepției.
O temusem dintru începuturi, dar teama mi se risipise-n surâs când mi-am auzit-o pentr-ntâia oară … caldul glasului ei mă-ndemna la poveste și poveste i m-am destăinuit și eu, taina încrustată-n ODISEIC își dezvelise miezul, o făcusem părtașă firului de tors din alb și roș și ne-am vroit-o-n primăvara de noi, mugur … și de Nașă !
Geneza suspinului ireversibil incita la desfrunzire, plămada se coapse în pâine și ne-o împărțirăm pe din trei, ne modelasem dialog … noi, cu Povestea, ea cu Sipetul de păstrare …
Uneori, Medica venea de reazem versului din caldul cernelii și ce freamăt stârneau aprecierile ei, atât de limpezi, așternute pe coala cititorului de FB !
Iată-ne una, susurată în coadă de poem din sufletul ei candid :
… frunte plecată ție Scriitorule!
IUBIREA … filozofia iubirii – acel câmp imposibil de cuprins puterilor omenești, împletire arzândă de simțiri și lumină, de arderi profunde și șoapte de neînțeles, doruri și frigele apropierii , în metafore împletite cu fir de foc, făcând partecipă și natura, în cheamătul ființei iubite , depășind ceruri … iar de metafora nu-și mai are puterea, plecându-se cu fruntea la pământ, cere ajutor sunetelor : “auzind o lacrimă ce geme în gând, rumorile dinspre strada mare … șoapte visate la margini de dor , clinchetul sângelui” … împletindu-le cu jocuri de lumini și umbre … “pune clinchet în licăr de stele” …
Read More »
