(I)
Prima mea amintire despre Iorgu – așa era numit Bacovia în familie, iar noi nepoții le spuneam pe numele lor mic tuturor unchilor și mătușilor -, o am de pe la vîrsta de 4 ani (deci de prin 1918). Venisem cu mama (una dintre surorile poetului) de la Bacău la București, pe bază de Ausweis (=legitimație), Bucureștiul fiind încă sub ocupație germană. Bacovia locuia împreună cu tatăl meu într-un mic apartament de două camere pe strada Berzei. Casa mai există și astăzi, însă nu-i rețin numărul. O curte lungă asfaltată era flancată pe stînga de o clădire în format de vagon cu trei apartamente unul după altul. Intrarea fiecăruia se făcea printr-o marchiză de fier forjat și sticlă. Vis a vis de fiecare apartament era bucătăria corespunzătoare apartamentului. La stradă era o poartă mare de fier. În fundul curții, într-o casă mare, arătoasă, locuia propietarul Pompilian, se pare moșier, căci adeseori pleca la țară cu trăsura proprie pentru cîteva zile. Un om de treabă, bun la suflet, după cîte îmi spunea mama mea. La Crăciun avea obiceiul să bată pe înserat la geamul chiriașilor, mici funcționari nevoiași, ca să le spună că a venit Moș Crăciun, dîndu-le cîte un pachet de bunătăți, sau jucării, dacă aveau și copii. Și mie mi-a dat o jucărie, mi-a povestit mama mai tîrziu. În apartamentul de la stradă locuia Zoe Goian căsătorită Manoliu (una din verișoarele mamei și a lui Iorgu) cu soțul ei și cu cele două fetițe ale lor. Apoi venea apartamentul unei croitorese și apoi apartamentul nostru. În camera din dreapta locuia Iorgu, în cea din stînga tatăl meu, Mihai Vasiliu. Erau prieteni și rămăseseră împreună sub ocupația nemțească. Zadarnice au rămas toate rugămințile mamei de a se refugia din București, să fie cu toții împreună, la Bacău, acasă. Cauzele acestei rămîneri sub ocupație nu-mi sunt clare. Dacă tatăl meu -să zicem- a avut un motiv constînd în faptul că era profund atașat culturii germane (cunoștea la perfecție limba germană și era la curent cu literatura și filosofia germană, fiind licențiat și în filosofie la Universitatea din București), Iorgu nu prea văd ce motive să fi avut. Poate o fi fost influențat de tatăl meu. Poate o fi fost influențat și de fratele său, Costică (Vasiliu-Langa), mobilizat pe loc la Calea Ferată.
Bacovia nu a făcut armata, fiind scutit medical. În ce privește afecțiunea ce a stat la baza acestei scutiri medicale, nu am nici o cunoștință. Sub ocupație mai rămăseseră și Arghezi și Gala-Galaction pe care Iorgu îi cunoștea de pe atunci. În capitală mai era și George Coșbuc cu care tatăl meu a fost prieten, și mulți intelectuali ai timpului care formau împreună un fel de curent neutralist, cu toată dorința unanimă de a se realiza întregirea neamului românesc în hotarele lui firești. Ei erau de părere că dacă Germania și Austro-Ungaria pierd războiul, în mod sigur Transilvania va reveni României pe baza principiului naționalităților care s-a aplicat și în Basarabia și în Bucovina, cînd românii majoritari acolo au obținut unirea cu România. Chiar și după recensămintele măsluite de unguri, se știa bine că în Ardeal și în Banat românii (în proporție de 2/3) erau mult mai numeroși decît sașii, secuii și ungurii la un loc.
Fiind funcționar la Ministerul Învățămîntului, Iorgu a avut misiunea de a evacua arhiva acestui minister în Moldova. Prin tatăl meu și prin unchiul meu Costică Vasiliu-Langa, Bacovia l-a cunoscut pe Aurel Savela, frate al soției lui Costică și bun prieten cu tata încă de la Bîrlad, unde-și făcuseră liceul împreună. Mai tîrziu Aurel Savela îi va face cunoștință lui Bacovia cu Agatha Grigorescu. Din volumul “Viața lui Bacovia”, scris de Agatha, rezultă că Iorgu ar fi fost mobilizat pe loc la Minister. Despre viața lui Iorgu în acel timp am unele amintiri de la mama mea. El se ducea foarte regulat la serviciu. Serile, împreună cu tatăl meu, mai trecea pe la Cafeneaua Imperial de pe Calea Victoriei sau pe la Terasa Oteteleșanu unde veneau foarte mulți scriitori. În mod miraculos Bacovia a rezistat hranei proaste și insuficiente, ca și frigului din apartament în iarna cumplită a anului 1917 pe care au îndurat-o fără pic de foc în sobe. Tatăl meu n-a rezistat. Contractînd gripa spaniolă ce și-a făcut apariția tot în acel timp, tata a făcut în urma ei un TBC galopant și a murit în primăvara lui 1919 la Sanatoriul Dr. Antoniu.
Vin apoi amintirile despre Iorgu începînd din anul 1922, cînd Bacovia s-a întors la Bacău la părinții lui. Era slab de tot și avea întipărită pe figură o adîncă tristețe pe care pînă și un copil ca mine o vedea. Trăia o perioadă de claustrare aproape totală, în micul său iatac din casa părintească. Sta zile întregi fără să scoată un cuvînt. Numai țigările, fumate una după alta, păreu că-i alină întrucîtva amarul zilelor care treceau uniform. Nu ieșea nici măcar în grădină, vara plină de flori, iarna cu pomii încărcați de zăpadă. Se mulțumea să o privească îndelung de la fereastra camerei sale.
Drama lui Iorgu se petrecea sub privirile de mută îngîndurare ale bunicii mele și ale bunicului meu (Buiu). Era privit de familie cu multă compasiune (în special de Buia). Noi, nepoții, nu îndrăzneam niciodată să-i adresăm vreun cuvînt. La masă Poetul venea cu greu, după mai multe chemări. Mînca foarte puțin. Nici o preferință de altfel. Puțină supă sau borș cu carne, eternele pîrjoale moldovenești din care lua doar una, cîteodată brînză de oi cu mămăligă. Nu prea era variată mîncarea în casa bunicilor mei. Apăruse strîmtorarea materială imediat după război și în casa lor.
Cîte odată, rar de tot, Bacovia ieșea din mutismul său aproape total și din indiferența lui, cel puțin aparentă, dacă nu reală, părînd că ar vrea oarecum să participe la viața din jur. Mi-aduc aminte că în vreo două rănduri m-a rugat să-i aduc manualul meu de istorie. Eram pe atunci în clasa a doua de liceu. S-a uitat pe el cîteva zile, apoi iar mi l-a cerut. Și pe ziare își mai arunca ochii. Deși făcea impresia că de fapt nu citește ziarele și că doar se uită peste titlurile articolelor, totuși în mod surprinzător era întotdeauna la curent cu evenimentele zilei. Cînd venea cîte un cunoscut, ca de exemplu N. Anghel, poetul de la Scorțeni, sau alții, făcea cu ei o partidă de table.
Țin minte că într-o iarnă i-au făcut mai multe vizite Gh. Ștefan Cazacu (Delarest), ofițer în garnizoana Bacăului și poet, împreună cu un anume Delavorona, pseudonimul celui care avea să devină, tot printr-un pseudonim, Mircea Damian*. Cazacu a colaborat la “Ateneul cultural” și la “Orizonturi noi” scoase de Bacovia. După cîte știu, lui Gh. Ștefan Cazacu i s-ar datora apariția la București a seriei a doua din “Orizonturi noi”. Mircea Damian era autorul unor schițe umoristice și al unor romane scrise cu talent.
