Cuvânt și iubire

O, Paştile cele mari şi preasfinţite,Hristoase;
o, înţelepciunea lui Dumnezeu,
pacea şi puterea.
(Tropar, Canonul Învierii)

Observaţia lui Heraclit din Efes că totul curge, că totul e o trecere este de natură fenomenologică. Ea nu are merite morale. Omul însă este o fiinţă morală. Acesta este lucrul care dă valoare şi sens existenţei sale. A fi om, biologic şi psihologic vorbind, nu este lucru mare. A fi bun, a face binele, iată ce îl face pe om mare. O spune şi proverbul românesc în alţi termeni: „A fi mare nu-i mirare; a fi om e lucru mare”.

Binele şi răul sunt însă categorii metafizice, chiar dacă sunt comune vieţii umane. Dumnezeu, fiind binele suprem, El este cel care îi sădeşte omului conştiinţa binelui, iar legătura cu Dumnezeu la nivelul binelui este ceea ce îi conferă omului cea mai înaltă demnitate posibilă. Deci, dacă aşa stau lucrurile, vorbind de trecere, trebuie observat că nu aceasta în sine este importantă, ci felul în care ea se petrece, ori de la ce spre ce se trece. Aici intervine rolul capital al Sfintelor Paşti, ca eveniment de trecere de la rău la bine, invocat în trei dintre multiplele sale sensuri posibile: cel din Vechiul Testament, din Noul Testament şi de la noua „plinire a vremii” ce va să fie, în eschaton.

Paştile Vechiului Testament, Pesach, trecere, a însemnat un mare bine făcut de Dumnezeu poporului ales aflat în Egipt, în robie, mai precis, salvarea de la moarte a întâilor născuţi în familiile evreilor prin ritualul ungerii uşorilor corturilor lor cu sângele mielului pascal (în timp ce fiecare născut în fiecare familie egipteană era ucis). Această trecere a îngerului Domnului pe la case, salvatoare pentru unii, ucigătoare pentru alţii, a reprezentat şi o prefigurare şi o anticipare a trecerii Mântuitorului Iisus Hristos de la moarte la viaţă şi prin El a tuturor celor ce au crezut şi cred în El şi au asumat în mod adecvat, după învăţătura Sa, a Sf. Apostoli şi a Bisericii, evenimentul Învierii. Cu alte cuvinte, aşa cum în cazul Paştelui salvator din Vechiul Testament, pentru ca salvarea să aibă loc, a fost nevoie de totala credinţă a evreilor în cuvântul Domnului Dumnezeu şi punerea în practică a rânduielii implicate, la fel, pentru ca Învierea lui Hristos să devină eficientă, mântuitoare pentru noi, este nevoie de credinţa noastră totală, necondiţionată şi de împlinirea rânduielilor ce decurg din această credinţă potrivit tradiţiei apostolice şi a Bisericii ortodoxe.

Al treilea tip de trecere ce poate avea loc numai în şi prin învierea lui Hristos, prin trecerea Sa de la moarte la viaţă, este cea de la existenţa noastră terestră la cea din ziua a opta a facerii lumii „ziua cea neînserată a Împărăţiei”, cum frumos o numeşte un tropar (Canonul Paştelui, Cântarea a noua), adică la existenţa noastră transfigurată ce implică participarea noastră la viaţa divină, comuniunea noastră finală cu Dumnezeu în Împărăţia Sa, când se va împlini nemeritata şi surprinzătoarea chemare a Fiului lui Dumnezeu către noi: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii” (Matei 25, 34).

Read More »

„Bolero”,

Căluțiu-Sonnenberg, Gabriela

București, Editura România Pitorească 2017, Colecția Verde,

ISBN 978-606-93923-9-3

Dau curs pentru a doua oară imboldului de a scrie o carte despre Spania, nu pentru că prima ar fi fost incompletă, ci pentru că subiectele legate de acest minunat ținut au continuat să se acumuleze pe parcursul incursiunilor mele. Între coperțile acestei cărți am adunat imagini dragi, dintr-o lume care prinde contur doar în mișcare ̶ în timp, dinspre antichitate spre viitor; și în spațiu, de la o zonă la alta ̶ prin unghere prin care poate mulți încă n-au ajuns. Instantaneele din mers pot fi asemuite cu un dans ezitant, cu pași în căutare; pe scurt, cu un bolero.

Despre cuvântul „bolero” se spune că ar proveni de la un joc de îndemânare (boliche) ce constă în aruncarea și prinderea ununi ghem legat cu-o sfoară (bola = bilă). Scriitorul Estébanez Calderón îl descria pe la 1926 ca «dans săltăreț și ca în zbor». Textele care compun această carte imită acele mișcări ale boleroului, jonglatul cu bilele, încercarea de a le imprima un sens.

Așa cum dansatorul își caută echilibrul, executând o succesiune de pași precauți, eu am explorat treptat spațiul iberic, oprindu-mă mai ales asupra punctelor care-i surprind armonia și ritmul natural. Îmi invit cititorii să salte cu mine de la o zonă la alta, lărgind perspectiva dincolo de limitele abordărilor turistice și, bineînțeles, dincolo de Andaluzia, pe care o folosesc doar ca pretext, eufemism al întregului teritoriu al Spaniei. De ce? Pentru că Andaluzia este quintesența Spaniei și pentru că ea reprezintă sâmburele care i-a dus faima peste tot în lume, dar, din păcate, a dat naștere și multor clișee. Încerc, așadar, să deschid cititorilor apetitul pentru dedesubturile unei lumi mai speciale, care nu se distinge la prima vedere, dar și pentru un mod de viață complex, solar, deschis, peren.

Termenul bolero mai are și accepțiunile de volan al rochiei de flamenca, jachetă scurtă, purtată de dansatoare, pălărie tipică andaluză, cu bor rotund, sau cântec lent, de dragoste. Lista se poate continua cu lustragiu, pezevenghi, glumeț, sau chiar bidiviu călăuzitor (înhămat în fruntea celorlalți). Faptul că nu i se cunoaște exact originea și semnificația nu face decât să-i sporească farmecul și subînțelesul.

Read More »

Lansarea cărţii „Eseuri cu balonul oval”, cu 608 pagini (!!!) scrise pe portativul sportului numit rugby şi culturii ieşene, va avea loc în ziua de vineri, 20 aprilie 2018, de la ora 17:00, la Salonul Moldova din incinta Hotelului Moldova Iaşi, de lângă Palatul Culturii, în cadrul unui spectacol artistic de mare atractivitate. Această carte este producția cu nr. 11 din ultimii doi ani şi jumătate editată de jurnalistul ieşean Dan Teodorescu şi al 13-lea volum de autor, deoarece două cărţi au avut câte două volume fiecare.

În cartea menţionată sunt inserate, în prefaţă, postfaţă (şi pe coperta a patra) editoriale de suflet semnate de scriitorul Mihai Batog-Bujeniţă, de jurnalistul bucureştean Marian-Valentin Burlacu şi de foştii rugbyşti Clement Nemesniciuc, Corneliu Anton şi Ciprian Ursu. Plus au autograf personalizat oferit autorului de maestrul Cristian Ţopescu.

„Ca jurnalist de sport şi cultură am căutat în permanenţă să îmbin în articolele mele cele două laturi. În jocul de rugby am găsit ceea ce căutam, deoarece sportul cu balonul oval face parte din cultura unei naţii, iar în toate confruntările de pe terenul disputei, la finalul partidei, învingătorii îi aplaudă pe învinşi şi invers, indiferent de diferenţa de scor de pe tabela de marcaj!

***

Pe stadionul „Emil Alexandrescu” şi pe terenul „Agronomia” din Dealul Copoului, pe fostul “Constructorul-Nena” din Alexandru cel Bun, pe „TEPRO” din cartierul Tătăraşi sau pe „Tineretului” din Dealul Abatorului, alături de prietenii mei de-o viaţă de la Politehnica Agronomia Unirea Iaşi şi din naţionala României de rugby, am putut viziona partide extrem de spectaculoase în acest sport al „golanilor”, practicat însă de „gentlemani”.

Read More »

O carte trebuie să fie un pericol pentru cititor, aproape un dezechilibru, generând efectul unei stări interioare explozive, străbătută de febră ori de mirare, dacă nu de o binecuvântată suferință. Căci, a scrie se constituie în provocare, în întrecere cu un Goliat care intimidează întotdeauna prin așteptări neștiute. De aceea, scriitorul este cel care îl înfruntă, cu destinul lui de luptător cu propria-i dramă, aspirant la unicitate, posedat de ritmurile tumultuoase ale iubirii sale.

M-au tulburat profund itinerariile spirituale ale Gabrielei Sonnenberg, relatate în cartea Bolero, considerații și reflecții ce ne amintesc de sensibilitatea unui poet adevărat, dar și de profunzimea ideilor unui gânditor cu o cultură vastă.

Este o radiografie sentimentală a Spaniei, cea de-a doua patrie a autoarei, țară de care și Cioran a fost fascinat: „Rând pe rând, am adorat și am urât numeroase popoare; dar niciodată nu mi-a trecut prin gând să reneg spaniolul, pe care mi-ar fi plăcut să-l fiu“. El, nihilistul de serviciu al lumii, a știut să descifreze sufletul spaniol, melancolia lui permanentă, rafinata suferință exprimată prin cunoscutul flamenco, măreția și decadența unui mare imperiu.

Aceleași gânduri și simțăminte nobile irigă volumul Gabrielei Sonnenberg, care ne dezvăluie o Spanie fascinantă, încărcată de istorie, de personaje celebre, de procesiuni religioase spumoase, de contrarii nebănuite, dar și de un spațiu spectaculos, cu peisaje frumoase și incitante.

Read More »

La împlinirea celor 85 de ani, este firesc să-mi pun întrebarea:cum aș dori să răman pentru posteritate? În largul fluviu al anonimatului şi din rostogolirea neîndurătoare a timpului, mi-aş dori, ca din tot ce am fost şi am scris, să dăinuie ceva pentru posteritate, sa raman macar atata cat spunea Nicolae Titulescu:”Chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge…Chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, afiindcă m-am strduit să o aprind”

Ce mi-aș dori să rămnă? Poate imaginea mea precum “liliacul înflorit la poarta înserării” şi neapărat „zâmbind vieţii”, însoţită mereu de un „gând purtat de dor” de acel dor al locurilor natale, de cel al unuversului copilăriei, al oamenilor Țigăneștiului natal, oamenii din mijlocul cărora m-am ridicat, am luat de la ei zestrea de suflet aşa cum apa ia forma vasului în care este pusă. Cu această zestre am plecat în lume şi m-am străduit prin scrierle mele să le port românitatea şi numele pe toate meridianele pământului cu ajutorul internetului care a pulverizat distanţele făcând din lumea largă un sat ceva mai mare. Mi-aş dori să rămână ceva din fervoarea cu care am urmărit pe verticală spiritualitatea neamului românesc şi am sorbit cu nesaţ din frumuseţea de negrăit a graiului nostrum, ceva din felul cum m-a văzut scriitoarea Cezarina Adamescu „o ambasadoare a sufletului românesc”

Mi-ar plăcea să rămână ceva din gândul curat, prețuirea și recunoștința pe care o port Canadei, țara mea de adopție pentru tot ce mi-a oferit. Mi-aş dori să străbată prin timp ideea că măcar m-am încumetat să surprind câte ceva din inefabilul vieţii, din fiorul infinitului aflat dincolo de graniţele veţii noastre sau ceva din bezna misterelor care ne împinge spre neprevăzut. Peste acestea m-am străduit să arunc o lumina ca mierea razelor de soare, într-o după amiază de toamna târzie când m-am apucat să scriu ignorând viforniţele iernii care îşi aruncau săgeţile prevestitoare spre mine.

Mi-aş dori să rămână ceva din scrisul meu ca un mod de a exista, ca un altar pe care sufletul meu s-a reconstruit din ţăndările unor lovituri şi din durerile neplânse, înăbuşite în cămara inimii. Mi-ar plăcea să rămân în posteritate ca un scriitor îndrăgit de arta cuvântului, haina gândului încoronat, care cuminecă inima şi sufletul şi care ne redă pe noi nouă înşine. Mi-a plăcut să mă cufund în adâncul cuvintelor care se ţes din liniile abia stăvezii ale sinelui. M-a preocupat întotdeauna înălţimea ideilor literare, dar şi cea a trăirii întru frumos cu încărcătură emoţională.

Read More »

Trist, Dumnezeu se uita la maldărul de hârtii de la picioarele tronului său, semn că  muritorii încă n-aveau încredere în forţa cuvântului sau a gândului. Degeaba se străduiseră slujitorii de pe pământ să-i convingă că El le percepea şi gândurile nu numai faptele. Se pare că muritorii aveau nevoie de o dovadă scrisă. Unii ceruseră şi o ştampilă de la heruvimii ce-l slujeau cu credinţă. Numai că aceştia o rătăceau mai tot timpul.

Dumnezeu se ridică trist de pe tronul celest şi împinse cu toiagul  maldărul de hârtii. Ar fi putut păşi peste ele hieratic dar îi era lene. Erau reclamaţii la adresa Sf. Petru. Se înmulţeau de la o zi la alta. Raiul devenise aproape gol. Sf. Petru devenise atât de exigent, încât umpluse Iadul până peste poate. O vânzoleală nefirească se stârni din senin în împărăţia întunericului. Câţiva drăcuşori se adunaseră deja în jurul celei recunoscute drept Talpa Iadului, care cu formele ei voluptoase ştia să-i ademenească acolo unde îşi dorea ea.

– Ce vreţi voi, fiii mei, să vă lăsaţi conduşi de toanele acestui Petru, care-şi bate joc de împărăţia noastră?

– Aşa e, aşa e!, spuneau încornoraţii cu feţele triste.

– Voi nu vedeţi că nu mai avem loc nici de smoală în cazane? Iar smoala aţi început să o refolosiţi de atâtea ori încât nu mai are efect. Am ajuns să-i pârpălim aproape pe uscat pe păcătoşi!

– Aşa e, aşa e!, murmurară ei semeţindu-şi corniţele. Le apărea din ce în ce mai limpede gândul că trebuiau să facă un lucru nemaifăcut, să se revolte. Belzebut se ivi pe neaşteptate de undeva, de unde nu se putea ghici.

– Ce-i cu voi aici?, se încruntă ei intimidându-i. Nimeni nu rosti ceva.

– Au venit şi ei pe la mine!, zise Talpa Iadului, legănându-şi nurii în faţa stăpânitorului.

Aşa făcea ori de câte ori simţea pericolul plutind în aer. Aşa reuşise să treacă de cele mai grele primejdii. În faţa ei nici măcar Scaraoțchi nu rezista.

– Am întrebat ce-i cu voi aici?,îşi rosti acesta  şi mai ameninţător întrebarea.

– Păi, nu ţi-am spus că au venit în vizită? îl întrerupse ea simţind primejdia plutind în aer. Drăcuşorii îşi băgară corniţele între umeri, risipindu-se care încotro.

– Tu să-mi spui! insistă Belzebut după ce rămaseră singuri. Ştia că de la ceilalţi n-avea cum să capete răspuns.

– Erau trişti, obosiţi şi nemulţumiţi!

– Iată uite, după ce le-am dat de muncă din belşug, au ajuns să se plângă!

– De fapt se plângeau de calitatea muncii. Înghesuiala din cazane i-a făcut să nu mai aibă loc de smoală, de-au ajuns păcătoşii să fie mai mult copţi decât fierţi, mai mult prăjiţi pentru păcatele lor. Şi au dreptate. Tu nu simţi ce miros greu de prăjeală s-a lăsat în împărăţia noastră? Am informaţii că mirosul a ajuns să treacă în împărăţia cerurilor. Nu ştiu când Dumnezeu va sesiza duhoarea.

– Şi cum vezi tu rezolvându-se soluţia?

– Nu ştiu! Dar pentru a preveni o revoltă trebuie să mergi la Dumnezeu să vezi, să cauţi o soluţie, îl îndemnă Talpa Iadului.

– Şi cât o să lipsesc, voi să vă ţineţi de prostii? Să mă trezesc în faţa faptului împlinit? Că ştiu eu ce-ţi poate pielea! Am mirosit eu că-mi vrei locul.

– Mă crezi chiar aşa de tâmpită? Ce, nu mă simt bine cu temenele ce le fac încornoraţii? Başca avantajele oferite de micuţi. Şi apoi nu uita, eu sunt Talpa Iadului. Şi nu pot să fiu şi una şi alta, că se prăbuşeşte şandramaua. Scaraoțchi nu mai zise nimic. O părăsi convins de adevărurile spuse de ea. Se îndreptă spre Împărăţia Cerurilor. Trebuia să-l vadă pe Dumnezeu.

– Supusul Înălţimii Tale, Scaraoțchi, bate la poarta împărăţiei Tale!, trâmbiţă comandantul gărzii heruvimilor de la intrare.

– Să intre!, rosti sec Dumnezeu, curios de venirea neprogramată a stăpânului Iadului.

Read More »

Aceste cuvinte sunt întâlnite foarte adesea în cuprinsul Scripturii.
Este formula folosită de fiecare dată când unui muritor i se arăta realitatea veșnică, printr-un Înger, un trimis al lui Dumnezeu.
Era folosită această formulare întrucât realitățile veșnice sunt înfricoșătoare pentru muritor; tărâmul minuscul, “căzut”, vremelnic, țărâna, sunt confruntate cu realitatea veșnică, supremă, în afară timpului. Muritorii nu aveau cum să fie în fața acelei realități decât îngroziți. De aceea ei aud de fiecare dată, “nu va temeți”. Dar la asta se adaugă foarte multe altele.
În condiția căderii, în condiția despărțirii de Tatăl care i-a adus în ființă, oamenii au trăit și trăiesc în teroare. Despărțirii de “Raiul unde i-a vrut Dumnezeu” i se adăugă împrejurarea că această lume căzută este în stăpânirea celui rău. A celuia care “din început” a fost ucigător de oameni. Nu numai fizic, dar încă mai vârtos duhovnicesc.
Aflați în stare de cădere, de corupție, oamenii au fost și s-au lăsat amăgiți. Au alergat bezmetici după tot soiul de “învățături” false și pierzătoare. ”Învățături” care i-au cufundat tot mai adânc în uitarea de Dumnezeu, în singurătate, în disperare, în frică.
Frica, teama, a devenit condiția de zi cu zi. Cu ea și în ea trăiam, ne culcăm și ne deșteptăm. Frică de cei din jur, frică de stihiile naturale, frică de stăpânirile nedrepte, frică de ziua de mâine și peste toate frică de moarte. OMUL era captiv și aparent condamnat la pieire. Dar iată că în mijlocul timpului istoric, fulgerător, în tot pământul a răsunat, nu un îndemn, o porunca:  “Nu vă temeți”.
Read More »