Fabian Anton : … nu știu dacă dumneavoastră v-ar conveni dacă ați da sute de mii de lei (vechi) pe ceva care nu există: pe un volum de Alexandru Dragomir și apoi ați auzi, din gura autorului, că el nu a scris nimic.
Alexandru Dragomir: La asta nu pot răspunde decât cu nemțescul: „Unglaublich!” Incredibil! Ce-mi spui mă stupefiază! (15 iunie 2000).
Cele două replici ale dialogului înregistrat de tânărul Fabian Anton au fost cenzurate odată cu prima publicare a interviului în «Observatorul Cultural». Pentru că din ele iese la iveală dezaprobarea filozofului Alexandru Dragomir față de îndeletnicirea celor care preferă să paraziteze pe gândirea altuia, deformând-o (spre a o aduce la nivelul lor) în loc să-și scrie propriile opere originale. Din întreaga discuție s-a putut observa limpezimea gândirii exprimată oral într-o românească de om cult. Expunerea lui Alexandru Dragomir nu a necesitat niciuna dintre cripto-comunistele cenzurări sau „îmbunătățiri” așa-zis „stilistice” operate de redacția „Observatorului Cultural”. La citirea interviului integral (1) înregistrat de Fabian Anton se observă că discursul lui Alexandru Dragomir este extrem de fluent și de rotunjit în plan ideatic. De unde se poate deduce că oralitatea prelegerilor sale (pe tema lui Caragiale, de pildă) nu a avut nevoie de nicio așa-zisă “creativitate a editorilor” (2).
Chiar si în anul centenarului nașterii lui Alexandru Dragomir (1916-2002), editorul G. Liiceanu, retipărind părți din volumele lui Alexandru Dragomir deja publicate, nu s-a gândit să facă publice conferințele în forma pe care le-a dat-o filozoful Dragomir, uneori chiar înregistrat pe bandă. Fostul comunist semnând și publicând la 33 de ani (3) într-un volum al său pagini scrise de Noica, – un fragment de 32 de pagini a cărui valoare a fost scoasă în evidență de istoricul literar Marian Popa fără să bănuiască plagiatul (vezi Istoria literaturii române de azi pe mâine, 2001, vol.II, p. 1065) -, a ținut să retipărească părți din „ediția coreană” (cf. Dan Petrescu) a prelegerilor („Crase banalități metafizice”, 2004) fără minima schimbare a corpului de literă care să marcheze adăugirile si modificările făcute de el (4) doar de dragul de a parazita pe gândul unui filozof pe care (evident) nu-l poate urmări. “In aspiraţia lor de confruntare, comuniștii urcă doar până la… furt” observase Ion Caraion (Ultima Bolgie, 1998, p. 25), chiar fără referire la însușirea acelui eseu scris de Noica și publicat de comunistul Liiceanu ca aparținându-i (vezi G. Liiceanu, Tragicul, 1975, pp. 162-196). În 1993, la retipărirea volumului său din care a înlăturat studiul lui Noica, Liiceanu a specificat că textul despre „nostos” va fi inclus într-o selecție de eseuri…ale lui personale, și nicidecum ale adevăratului autor : Constantin Noica (vezi Ion Spânu, Liiceanu l-a plagiat pe Noica, sau i-a furat textul despre nostos, în „Cotidianul”, 9 iulie 2012).
În volumul despre gândirea singurului partener de discuție de la egal la egal pe care l-a avut Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2004, ISBN 973-8134-16-1), fără să fi aflat de paginile adăugate de editor, le-am făcut acestora o exegeză separată pe care am pus-o sub semnul „previziunii” (Șopârle “platoniciene”, două diversiuni și o previziune).
Deși la începutul textului am trecut un motto despre „dezumanizarea planificată…dirijată de o infimă minoritate care acaparează sistemul cerebral și nervos al organismelor sociale și naționale” (Horia Stamatu, 1979), în 2004 încheiasem capitolul despre interpretarea lui Caragiale accentuând asupra „evadării din spațiul culturii instituționalizate” : „In realitatea sărăcită spiritual, adevăratul creator este un marginal, un izolat, un om care-și cultivă lumea lui, cum marginal este orice filozof autentic” (Isabela Vasiliu-Scraba, Șopârle “platoniciene”, două diversiuni și o previziune, în vol. : Propedeutică la eternitate…, 2004, p. 59).
Alexandru Dragomir a interpretat Scrisoarea pierdută (în trei prelegeri din martie-aprilie 1985) în stil “platonician”, argumentând (oarecum în glumă) că între provincie și centru administrativ de unde provin deciziile politice ar fi un raport similar cu cel dintre lumea noumenală și lumea devenirii. Nu pentru că n-ar fi știut că Platon fusese interesat în exclusivitate de domeniul spiritualului, de perfecționarea interioară a celui care vroia să o apuce pe calea Supremului Bine (5), ci pentru că una dintre cele mai grosolane interpretări ale lui Platon putea permite o basculare de acest soi în domeniul politic. În prelegerea sa, Alexandru Dragomir a avut mare grijă să îndepărteze din planul discuției aspectul spiritual. Pentru lumea comediilor lui Caragiale, filosoful evidențiază în mod expres îngustarea domeniului realității, redus la factori nespirituali: mâncatul, iubirea, etc, neimplicând alt bine decât cel pur biologic.
Read More »
Deși am studiat filologia și am citit un milion de cărți, am început să scriu de abia la jumătatea vieții. Un șoc emoțional mi-a descătușat forțe literare latente. Gestația a fost lungă. Timp de opt ani, mi-am așternut în taină gândurile și simțirile pe hârtie. Manuscrisul l-am trimis la Constanța, fostului meu coleg de facultate, talentatului scriitor și jurnalist, Alexandru Mihalcea. „E o carte, mi-a răspuns el. Mă voi ocupa de publicarea ei”. 
