Cuvânt și iubire

Cartierul Floreasca, în care m-am născut și am trăit până la 32 de ani, se află în partea de nord-vest a Bucureștiului și a reprezentat o zona interesantă, care nu este doar o realitate geografică, dar și una istorică și psiho-socială.
Inițial, actualul teritoriu pe care se află cartierul Floreasca, și pe care îl delimitez că fiind zona cuprinsă între șoseaua Ștefan cel Mare, Calea Dorobanților, strada Barbu Văcărescu și fostul capăt al tramvaiului 5-să zicem linia din afară a lacurilor Floreasca și “Oală”, a fost moșie a familiei Florescu, având aici case de vară și interese de pescuit, albit pânză, ceva agricultură și tăiat lemne. Din trupul moșiei s-au dăruit părți unei Ancuța Herescu, probabil “băneasa” Ancuța și altor descendenți care au dat numele câtorva străzi aflate în zona cea mai veche a cartierului și care zona, până spre anul 2000 a fost zona cea mai prăpădită a cartierului. Acea realitate istorică ținea de veacul al XVIII-lea și prima jumătate a celui al XIX-lea. Acelei vremi îi aparține și zidirea Bisericii Floreasca, cu hramul Sfânta Sofia. Data zidirii nu este cunoscută, dar bisericuța avea o puternică personalitate și fermecătoare eleganta. Bisericuța a stat în stare de paragină și semi-părăsire până spre 1900 când a fost refăcută prin truda familiei Negroponte. În jurul acelei bisericuțe s-au adunat case și s-a alcătuit o prima “mahala” a zonei Floreasca.
Aceea era, să zicem, o mahala tipică. O realitate socio-economică așezată între sat și oraș, o structura românească autentică și ținând de procesul de devenire al orașelor din “vechiul regat”. Era populată de oameni săraci, cei mai mulți lucrători modești în oraș sau lucrând la micile întreprinderi locale, între care mai importante erau grajdiurile Negroponte, cu cai de rasă și monta. Ca în orice mahala aici coexistau realități de viață citadină și rurală. Fiecare casă avea un petec de grădina, poate câțiva butuci de vie, doi trei pomi fructiferi, păziți cu strășnicie, câteva găini și nu arareori și un râmător, garduri înalte și de multe ori o băncuță la poartă. La margine această mică mahala se termină în lacul Floreasca, inițial mlăștinos și insalubru, iar în partea dimpotrivă se întindea un câmp mare și vast care se pierdea spre Colentina. Inițial acolo erau anume grădini și câmpuri, mai apoi maidan și paragină. Din loc în loc erau pâlcuri de castani sălbatici care dădeau locului farmec și un soi de nostalgie. Această primă mahala avea viață ei și a fost dominant în zona la începutul veacului XX.
Dinspre Șoseaua Ștefan cel Mare, în continuarea Căii Polone, venea Calea Floreasca reprezentând coloana vertebrală a unor așezări mai recente și mai complexe. Zona se cuprindea între Calea Dorobanților și stradă Barbu Văcărescu având, cum am spus, ca ax median, Calea Floreasca.
În acest spațiu relați vast, s-au ridicat case de mahala, crâșme, mici prăvălii, etc. Aici viețuiau nu numai mahalagii tipici, ci și numeroasa mitocănime. Mitocanii fiind oameni cu rosturi economice dar care au alcătuit un tip uman aparte. Spre deosebire de mahalagii, care sunt persoane superficiale dar fundamental sentimentale și cu izbucniri de generozitate și aderența la “idei”, mitocanii sunt personaje care se caracterizează prin slugărnicie față de cei “mari” și cruzime față de cei “mici”. Cu timpul “mitocănimea” a încetat să mai fie o realitate economică și socială devenind însă un prea des întâlnit “tip” uman.
Read More »

IRINA LUCIA MIHALCA: În ”LITERELE CĂRȚII TALE”, toate tainele – enigmele, în fondul lor, premise providențiale de explorat se succed și o urmăresc permanent pe poeta Irina Lucia Mihalca, o conduc spre serviciul descifrarii cuvântării lor conotative, atât de bine relevat în versurile: ”În cartea ta era scris numele meu / cu litere numai de noi ştiute.”… Lărgimile și hedonismele senzualității, mai mult organice în fond, sunt prezențe lirice hiperbolizate și intens explorate, apoi relevate estetizat, chiar în starea nativă, în versurile: ” Se simte un aer nerespirat vreodată / – seva pădurii senzuale – ”. Cunoașterea vieții doar prin imagini gândite constant, nu este altceva decât recuzita poetică de bază a Irinei Lucia Mihalca, pe care aceasta înțelege să o expună la vedere și să lucreze cu ea, chiar în acest poem, în versuri diamantine, precum: ”Îmi vindeci ochii / – sărutul delicat pe pleoapele închise -,/ trezindu-i din amorţeală.”. Spre finalul acestui interesant poem se observă cu o pregnanță tensivă, nerăbdarea creatorului liric de a-și contopi creația cu cea a creatorului universal – cu cea a Providenței, spre a contribui, astfel, cu partea sa la armonia universalului leibnizian, o contribuție însemnată și interesant expusă în versurile: ” Respir adânc clipa aceasta,/ inimile noastre, cu fiecare respiraţie / sunt contopite tot mai mult, / până va fi doar una, / într-o armonie completă. ” Este un poem bine structurat și încărcat de un existențialism adânc spiritualizat, care reușeste în bună măsură să incite gândirea și îl poate transcende facil pe cititor din temporalitatea cotidianului, în esența sa, materială, în cea a logosului metafizic, pe un domeniu al universalității gnomice, predilect și dominant în arealul creator al acestei poete cu numeroase profunzimi savante în abordărie sale poetice! Felicitări!

Dr. ing. prof. Gheorghe Apetroae Sibiu

Literele cărţii tale

În cartea ta era scris numele meu

cu litere numai de noi ştiute.

Ai rămas, undeva suspendat,

într-o lume străină de tine,

nu eşti cel de aici,

acea lumină trandafirie, iubirea,

plutind ameţitor spre mine.

Dacă nu ai forţă s-o descoperi,

împărtăşind-o,

rămâi în spate, rece şi-ntunecat,

în realităţi neînţelese.

Un teatru cu actorii ce-şi uită rolurile!

Mergi cu ochii-nchişi,

uiţi că ai ochi,

ştiai că undeva există o altă viaţă,

popas între veniri şi plecări,

mult mai târziu ai înţeles asta,

ca şi acum, nu poţi fi

şi cel ce vorbeşte, şi cel văzut în tine.

Se simte un aer nerespirat vreodată

– seva pădurii senzuale -,

ce a fost va mai fi,

te copleşeşte

adierea de primăvară arătată,

mai curată cu fiecare pas

– matricea nemuririi – ,

cu totul alta decât

briza verii sau viscolul iernii.

Îmi vindeci ochii

– sărutul delicat pe pleoapele închise -,

trezindu-i din amorţeală.

Respir adânc clipa aceasta,

inimile noastre, cu fiecare respiraţie

sunt contopite tot mai mult,

până va fi doar una,

într-o armonie completă.

O ascensiune te cuprinde

fără să-ţi lase timp,

plutire-n azurul mării cerului,

prin aburii ceţii,

o căutare de curenţi umezi

prin voalurile tale argintii.

                                            Irina Lucia Mihalca

SĂRUTUL

Ascult cum fremătă copacii
Sub verde crud, ameţitor,
Vag, cerul se încrunt-a ploaie,
Noi doi ne sărutăm pe-un nor.

Privesc cum freamătă copacii,
Ramuri se arcuiesc sublim,
Sărutul nostru-i fără margini,
Nu este timp să ne oprim.

Lin, transcendând furtuni sau soare,
Din viitor înspre trecut,
Vibrând, cu bucuria vieţii,
Voi continua să te sărut.

Stejarii împletesc lumină,
Unindu-şi ramuri verzi spre cer,
Sărutul lor de clorofilă ?
Nu seamănă!… E efemer…

Plouă dual peste pădure…
E-al cerului sărut plăpând,
Sfinţind în amalgamul vieţii,
Iubire, oameni, ram, pământ.

—————————–

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

21 aprilie, 2018

Imagine – ,,Sărutul” de C. Brâncuși

cireşi în floare –
mama cărând stelele
cu cobiliţa

Comentariu Corneliu Traian Atanasiu: Valoarea unui haiku este cu atît mai mare cu cît reușește să te transporte simultan și într-o anume situație reală, și într-o atmosferă spirituală. E primăvară și toate treburile se accelerează. Mama se scoală înainte să se lumineze și în timp ce aduce apă de la fîntînă, în gălețile de pe cobiliță se oglindesc încă stelele. Zorul împrimăvărării face ca mama să devină un factor care pare să intervină și în mai rapidă creștere a zilei. Aducînd apa de la fîntînă ea evacuează și stelele nopții adormite încă pe cer.
Nu am lăudat acest poem pentru că are kigo (și are), nu l-am denigrat pentru că e vorba în el despre o mamă. Îl laud pentru că îmi place și înțeleg să scot în evidență pentru ce îl prețuiesc ca să sensibilizez și pe alții la ceea ce mi se pare valoros în el. Mama este din păcate un clișeu, dar autorul îl folosește fără să cedeze unor poncife facile, unor dulcegării lacrimogene. Știe să nu cadă în capacana lor și face din ea un fel de atlet cosmic care, cu hărnicia unei mame veritabile, vrea să învîrtă mai repede roata ruginită care mărește cu prea mare încetineală ziua. Ziua care acum este prea scurtă pentru cîte are de făcut. Imaginea stelelor oglindite în gălețile duse de mamă pe cobiliță este fabuloasă dacă acceptăm paradoxul: ea vrea să scurteze noaptea, să facă ziuă mai devreme. În dorința ei, apa e un fleac, ea cară stele pentru a scăpa de ele.
Și pentru mine a lăuda poemul spunînd că are kigo mi se pare o bagatelă față de a consemna faptul că are paradox și împletește realul muncii cotidiene cu fabulosul basmului.
A citi un haiku și a te pronunța asupra lui este o chestiune delicată. În primul rînd nu poți proceda expeditiv și rudimentar ca și cum ai avea de tranșat o evaluare urgentă sau un conflict supărător. Chestiunea e dificilă și ingrată și îți impune să-ți asumi o viziune generoasă și să uzezi de mijloace rafinate.
Cînd a început să mă preocupe haiku-ul, am observat suficiența satisfăcută cu care autorii mai vechi și mai vocali puneau ștampile prin care validau sau invalidau poemele folosind formula răsuflată are/n-are. Fără nicio altă nuanțare, poemele erau declarate haiku pentru că aveau 5-7-5 silabe, kigo, kireji, cîteva valori cu nume (neapărat) japonez și erau repudiate pentru că nu aveau aceste cîteva trăsături. Nimeni nu avea vreo tresărire în a remarca o nuanță a compoziței, a felului în care sînt puse față-n față imaginile și se împletesc aluziile, a magiei prin care realitate banală se torcea în fire spirituale. Nimeni nu accepta că a comenta un poem, lăudîndu-l sau blamîndu-l, înseamnă a avea capacitatea de a sesiza cu sensibilitate și subtilitate resorturile specifice ale acelui poem și nu ale tuturor. Nimeni nu avea răbdarea de a constata că cele mai multe dintre poeme se află undeva între cele care pot fi considerate sau nu haiku și că acolo, în acest interval larg, este locul cel mai prolific și mai valoros al schimbărilor care fac acest poem mai viabil și mai însuflețit.
Mă bucur că autoarea a descris amănunțit circumstanțele intime ale faptelor de la care a plecat în poem. Este clar că ele sînt surprinse în poem, dar omisiunile și stilizarea expresiei fac ca un cititor care nu le cunoaște să poată da totuși poemului un înțeles generos și profund. Acum, știind de faptul că apa era cărată pentru udatul grădinii, mă gîndesc că stelele oglindite în apă erau și ele un adaos ceresc care înlesnea creșterea răsadurilor și le direcționa către înalt.

Comentariu Vasilica Grigoraş: Este o imagine, un tablou din copilărie. Privind prin ochii copilului este ceva feeric, idilic, privind prin ochii adultului, trăitor la țară și nevoit să muncească din noapte în noapte, viața are și aspecte neplăcute.
Când cireșii (caișii, prunii…) înfloreau, o preocupare a țăranului era și îngrijirea grădinii de legume și zarzavaturi – sădit, prășit, udat… Nu aveam fântână lângă casă și mama era nevoită să care apă cu cobilița de la o fântână mai depărtată. Pentru că trebuia să meargă și la muncile câmpului, udatul grădinii se făcea dis-de-dimineață, când pe cer mai erau încă stele, care treptat apuneau și răsărea soarele.
Mama cu cobilița pe umăr trecea pe lângă doi cireși din grădină. Vântul adia ușor, iar florile acestora, de acum începeau a se scutura și cădeau în gălețile pline cu apă. Întrebând-o pe mama unde se duc stelele de pe cer, mi-a spus atât de simplu: ”Iată-le în găleți! Am cules câteva, pe care să le punem la rădăcina roșiilor, ardeilor, vinetelor… ca să crească mari și gustoase, iar voi să le mâncați și să creșteți sănătoși și frumoși”. Mi-aduc foarte bine aminte acea dimineață. Am admirat ”stelele” din găleată minute în șir, luam cu grijă apă și ”stele” cu ulcica de lut și turnam la rădăcina plantelor .
Mult timp, primăvara urmăream mereu acestă imagine a ”stelelor” aduse de mama cu cobilița. Era o splendoare să le privești!!! Dar cu ce efort erau cărate?
Mai târziu am observat că, mergând cu gălețile pline cu apă de la fântână până în grădină și stelele cerului se bălăceau în apa cărată cu cobilița de biata mama, ca multe alte femei de la țară. Domnul să le odihnească în liniște și pace!
Primul vers “cireși în floare” – exprimă frumusețea primăverii, a naturii pline de viață, de culoare, de lumină…
Celelalte două versuri, “mama cărând stelele/ cu cobiliţa” creează, în contrast cu imaginea optimistă, plină de speranță… din primul plan, una tristă, de muncă asiduă, destul de împovărătoare. Dar și țăranii au stelele lor, și în acest poem, acestea dau savoare, satisfacție vieții lucrătorilor pământului.

——————————–

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

24 aprilie, 2018

(Imagine internet)

ȘI CE MARGINE DE LUME DIMINEAȚA !

                                                   ( Din ciclul Răspântii)

… dimineața se-nfățișase pleoapei în rochie cernită,
văluri de plumb tiveau poalele cerului,
cu toate astea zorii erau doar un zâmbet
și zâmbetul lor îmi îmbia trezirea,
pașii privirilor mă călcau pe iriși, în tandem cu resturi
de vise, iar sub cortina retinei, se auzeau promiscuitățile
din pineal, vădit interesat de ce-am să scriu azi …
dar azi te scriu doar pe tine !
noaptea-și fugărea umbrele prin Dumbravă,
țipetele lor se spulberau în cenușa lăptoasă ce amenința orizontul,
zările le estompau sub aripi încărcate de ploi,
nu era undă de vânt să le scuture penele …
și totuși,
azi am să te scriu doar pe tine, de mâine !?
ei bine, de mâine-am să te scriu numai pe tine !!
zările și zorii vin și vin, în perechi de câte doi,
să mă-ncurce !
dar eu nu, nu-mi pasă de ei …
și-așa mai am de trăit doar o mie de ani
și-n fiecare am să-ți sec o fântână,
apoi va să-mi mai rămâie doar una și asta e o problemă,
dac-ar vrea careva soarbă ?
nu știu de ce temi seceta,
sunt izvoare în mine ce ți-ar adăpa și o mie de guri,
de câte o mie de ori !
și tocmai ce-ți ziceam că stă să plouă …
dar ploaia nu-mi sperie iubirea-mi de tu !
am atâta dor în mine că poftele-și frâng mâinile,
nerăbdarea se târăște-n rugă zdrelindu-și genunchii …
dar am atâta sare în gleznă !
dar tu lasă sarea ocnașilor vremii,
timpii cei târzii i-am pune la conservă,
nu-ți aduna tu gloduri în gleznă și călcâi,
vină ploaia,
urma sărată șteargă-n dâră de curcubeu,
ziua de mâine iară s-ar revărsa-n lumină,
din trandafiri de zori !
ne-am pune-n fiert petale de dulceață …
buzele se convertesc glaciațiunii și-n coadă de ochi
am să-mi las țurțurii lacrimei să se despoaie-n săgețile privirilor,
arcul pleoapei știu că nu s-ar lăsa întins cu una, nici două,
dar mai am arderi din sărutul dintâi,
s-ar lăsa mai moale și-mneaei !
mă-ntorc în dimineață și dimineața mă privea cu ochii tăi
și-n glasul tău se cobora în șoapte, și în mângâiul ei simțeam
degetele tale în mângâi …
frânturi din noapte și-ar fi vrut și ele, dar nu,-și adjudecase ea
dintru-nceput chiar și sărutul,
cel dintâi !
și ce margine de lume dimineața !
cât îi trebuie pământului să i-o zmulgă soarelui …
dar noi ne avem iubirea,
poate singura faptă ce întrece gândul,
niciun gând, niciun dor nu i-ar ști măsura,
IUBIREA – IUBIRE … te uită chiar din A FI !
NE SUNTEM !!
anul-lumină lacătul și-a spart și colivia celor veșnicii,
erau doar cinci !
s-a sfărâmat în UNUL-ne !
nici nu mi-am dat drumul să mi te iubesc și când te gândești
că mai am doar 1000 de ani …
glezna-mi de gheață se prelinge-n seva tălpii,
țurțurii lacrimei plâng ochiuri de surâs …
și ce dantelă sărutul, uhh !
mi-l iau să-mi fac hlamidă,
rămână șeherezadele-n plâng !

… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?

———————————-

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ

24 aprilie, 2018

O FABULĂ

El, înalt, suplu şi drept
Aşa cum de fapt se cere
Care impunea respect,
Forţă şi încredere,

Ea crudă şi mlădioasă
Dornică să se înalţe,
Naivă şi languroasă
Numai vise şi speranţe,

Dusă de-un imbold ocult,
Luându-l drept un model,
Fără a cugeta prea mult
S-a ataşat strâns de el.

Coardă de vie cochetă
Purta o rochie verzuie,
Spre toamnă se făcea brunetă
Iar peste iarnă, maronie.

Dar în timp ce ea tot creşte
Înfloreşte şi dă roade,
Încet încet el putrezeşte
Se rupe cu ea şi cade.

Istorii triste nu îmi plac
Dar aşa a fost să fie
Idila dintre un arac
Şi coarda viţei de vie.

Morala
Când te-ataşezi de cineva
Cu drag şi-ncredere deplină
E bine de- a verifica
Dacă el are rădăcină.

—————————–

Costache NĂSTASE

București

24 aprilie, 2018

Hai iubite!

Hai iubite, vino-n taină,
Vino fuga în zăvoi!
Vino sa ma iei în brațe,
Vino să fim numai noi.

Vino să-mi şoptești iubite,
Buzele să îmi săruți.
Să mă duci în lumi de vise,
Să nu poți să mă mai uiți.

Hai iubite, strigă dulce,
Doar cuvinte de amor.
Stinge tu, din al meu suflet
Tot ce-nseamnă al tău dor.

Ia-mă-n brațe,
Mă sărută
Buzele-ți vreau sa le beau
Tăvălită-n iarba crudă,
Să te simt…
Vreau sa te am!

Hai iubite,
Hai cu mine!
Nu mai sta pe al tău gând…
Mi-e aşa poftă de tine!
Lasă-mă să te încânt!

În zăvoiul de anini,
Pot sa mor de-acum, iubite.
Am scăpat de-un mare chin,
Dorul să te am trei clipe!

Până data viitoare,
Stau supusă  în castel.
Nimeni n-o sa ştie, dragă,
Că-ntre noi e un mister.

Să nu uiți cumva iubite,
Cum zăvoiul ne-a-ncântat!
Când ți-o fi mai greu de-acuma,
Iarba crudă’ ți aminteşti cum am culcat.

Şi n-a plâns de supărare,
Ne-a ținut de mărturie.
Ea şi-aninii or să ştie
Că-s a ta şi tu mi-eşti mie!

————————-

Simina PĂUN-MOISE

24 aprilie, 2018

~ imagine internet ~