Cuvânt și iubire

Ce ar face blândul nostru Mântuitor dacă ar trebui să se îmbolnăvească macar o zi cu coronavirusul…? Cum ar suferi o ființă dumnezeiască un necaz atât de omenesc?

Noi nu prea-i dăm voie lui Dumnezeu să se îmbolnăveasca. Am făcut o teologie a izolării Lui. Asta fiindcă-l „carantinizăm” în perfecțiunea Lui, ca să-i cerem să ne scape, uitând că El ar prefera mai degrabă să petreacă cu noi. Să sufere cu noi. Că îi place să fie Om. Să sufere în fiecare om pe care-l vezi pe stradă, neliniștit, temător, poate însingurat – să vezi același Om care-și poartă suferința Lui (și a tuturor) discret și dumnezeiește…

Și poate că șansa acestei crize – care ne-a scos din iureșul nostru zilnic – este să-L vedem pe Hristos cotidian, urban, plimbandu-se printre noi… Mergând între noi liniștit. Plimbând Taina bolii Lui, de care nu vorbește, ci o ascunde zâmbind. Urcând în autobuz. Cedand locul cuiva. Stând la o cafea, neincruntat că întârzie chelnerul. Suferind cu o grație măreață, cu o mare discreție, „guturaiul” dumnezeirii Lui. Este cel mai Frumos Bolnav, pentru că seamănă la chip cu noi. Cu fiecare dintre noi…

Și atunci frica nu mai e frică! E o frământare de Misterul acestei Dragoste interesate de om… Misterul acestui frumos Străin care trece prin noi, prin fiecare din noi. Și când stranuta, parcă în stranutul Lui recunoaștem stranutul tuturor oamenilor pe care i-am iubit vreodată. Si cand tușește El, tușesc toți oamenii pe care i-am cunoscut. O, și daca ne e îngăduit sa ne repetăm, El este cel mai cunoscut Bolnav pe care… l-am cunoscut vreodată!

Dacă vrem să învățăm ceva din această „pan-demie” (pan = tot), să vedem pe acest Străin blând și grațios suferind peste tot. Te duci pe stradă, dai de El. Te opresti la o cafea, așteaptă și El. Stai în metrou și numeri stațiile până acasă, stă și El. De parcă toată „ziua” asta gripata s-a inventat numai pentru El. Și asta e măreția unei singure Persoane care trăiește în noi toți. Stranutand și tusind cu un calm din altă fire, împăcat cu sine, ca și cum și-ar zice: „Asta e. Sunt Dumnezeu. Nu am altceva mai bun de făcut.”

Să ne trezim la acest gând măreț… E gripă! Dumnezeu e gripat și El. Suferă. Ziua e grațioasă și calmă.

Fiindcă El nu are nimic altceva mai bun de făcut…

Ce este la dragostea de copii – la dragostea de proprii noștri copii – ce o face atât de totală? Atât de nemărginită?

De ce-mi iubesc copilul în pofida a orice, și de ce el/ea mi se pare mai important decât orice alt copil pe lume…?

Răspunsul după Adevăr e minunat. Nu egoism. Nu trufie. Motivul adevărat e altul…

Pentru noi toți, pentru fiecare dintre noi, există un Cer… Credem sau nu credem în El. Există o Totalitate. Ei bine, când naștem un copil, Cerul se face personal. Se face „al meu”. Acum îl recunosc. Îl înțeleg. A fost ca un fundal pentru viața mea până acum…
Și acum, într-un fel minunat și tainic, Cerul devine… copilul meu! Sau copilul meu devine… bucățica mea de Cer!

Asta te copleșește… Coboară Fericirea peste tine! Ai fost sau n-ai fost credincios până acum. Ai știut sau n-ai știut ce-i Dumnezeu. Dar acum ai un motiv să fii „religios”: e Cerul în fața ta… Cerul e chiar copilul tău.

Și nu e vorba de idolatrie aici. Nu e vorba de iubirea de sine prin copii. Aici e cu totul altceva. E sentimentul măreț, dumnezeiesc, al relației cu Cerul.

Ce idee, că Cerul se poate face copilul meu!

Și atunci unde greșim…? De ce suferim după ei? De ce plângem, de ce ne dor alegerile greșite pe care le fac copiii noștri, păcatele lor, eșecurile lor?… De ce ne vin cele mai mari dezamăgiri de la ei? Prin ei…?

Aici e marea Taină a Înțelegerii.

Copilul e bucățica mea de Cer.

Dar, în același timp, el e și bucățica mea de pământ.

Adică, s-a născut și el în nedesavarsire, ca și mine. În „păcate”, cum zice Psalmistul. Are și el trup supus poftei, dorinței. E pământ din pământul meu.

Și asta a Taina Crucii și Mantuirii noastre. Ca să ne doară răul copiilor noștri ca răul nostru însuși. Să ne doară păcatele lor ca păcatele noastre însele. Să facem pocainta ca pentru noi înșine. Pentru că sunt trup din trupul nostru. Sunt bucățica noastră de pământ. Și bucățică noastră de pământ poate greși..
De aceea ne supraveghem copiii. N-avem încredere în tot ce ne spun. Ii mai pedepsim. Fiindcă n-avem încredere în pământul din ei. Care poate greși.

Dar asta nu stirbeste cu nimic Dragostea. Ei nu încetează să fie bucățica noastră de Cer. Și bucățica noastră de Cer nu poate greși! Fiindcă e ce avem noi mai curat, întrupat înaintea noastră. Bucățica de Cer e de la Dumnezeu. Este „vorba” noastră cu Dumnezeu!

Ei bine, în contrastul acesta smerit, paradoxal, în chipul Crucii, dar drăgăstos și dumnezeiesc – ne înțelegem copiii. Ei sunt Cerul și pământul nostru. Ii iubim ca și cum ar fi fără greșeală (și așa este), dar îi educam și îi creștem fiindcă fac parte din lumea greșelii (și așa este).

Și aici e Minunea. Așa e Dumnezeu Însuși cu noi!

Noi suntem bucățica lui Dumnezeu de Cer. Ne va iubi „forever”, indiferent ce! Dar suntem și bucățica de pământ. Pe ea o va îngriji, o va doftorici, uneori cu leacuri mai amare… Fiindca Dragostea Lui e minunata. El își îngrijește bucățelele Lui de pământ CA ȘI CUM ar fi din Cer. Și așa este.

Cât ne asemănăm cu Dumnezeu și nu știam! Cât suntem de… copiii Lui, pe cât sunt copiii noștri de ai noștri! Cât suntem noi bucățica Lui de Cer, pe cât sunt copiii noștri bucățica noastră de Cer!

Doamne, tu le-ai facut pe toate mărețe, ca să înțelegem!… Fii și rămâi Tu Cerul nostru!

      —————————–

      Ierod. Iustin T., 6 martie 2019

 

Dor de Mărțișor

 

Mărțișor, Mărțișor,

Fir de aur, fir de dor,

Fir de dor și de lumină

Din frumoasa Bucovină!

 

Mărțișor, Mărțișor,

Al Primăverii vestitor,

Mărțișor, Mărțișor,

Ah, ce scump odor!

 

Mărțișor, Mărțișor,

Te iubesc și te ador,

Și în prag de primăvară

Ești un mesager de-amor!

 

 

două culori

 

Când pajiştea-i toată-n floare,

Se prind la piept mărţişoare –

Roş-albe, două culori,

Două blânde sărbători.

Albul e seninul zării:

Şi mărgeanu-nminunării,

Iar roşul văpaia este-a

Primăverii ce dă vestea

Că soseşte timpurie,

Pe-o coamă de vânt, zburlie.

Luna martie de-acum

Voioasă-a pornit la drum,

Cu muguri plesniţi şi soare

Şi cu mândre mărţişoare.

———————————————

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

CERERE DE TRUBADUR

                                                (in memoriam GEORGE ANCA)

 

-în numele trubadurilor – eu – fiu de Lună

îți cer ție Mâna – preagrațioasă Regină bună!

în numele Zânelor și al tărâmurilor neumblate

te implor – Zeiță-a Capriciului – nu-ntoarce spate!

în numele Imperiilor Viselor – cărora Văzduhul mă făcu Rege

în numele a tot ce nu mă are decât pe mine și Lăuta mea – drept Lege

în numele Îngerilor  – și a tot ce Cântă – Stihuiește și Zboară

te implor să ai milă de mine – cel ce-ntr-una  –

cu Stâncile Cele mai ‘Nalte se-nsoară

în numele Crinului Munților și-n numele a tot ce se-nnoură

lasă-mă – Regină – o dată – o dată măcar –

să-ți sărut Ochii de Rouă!

 

-dar cine ești tu – de fapt – îndrăznețule-n zdrențe

ce-mi faci – precum Soarele – mii de reverențe

cine ești tu – cari nu te temi de Pedeapsa cea Sfântă

sub pretext că – sub Mâna-ți – strunele se supun și –

zici – tu despre ele – cum ”cântă”?

cine ești tu – doar Văr al Zefirului și-al Albinei

tu – tu – suindu-te – neîngăduit de cutezător

acolo unde toți ceilalți știu că se-apune și mor

și îndrăznind să ceri Mâna Fiicei Luminii

Mâna Reginei

când Mâna-ți altceva nu știe –

decât să lunece pe Strunele Lăutei – Multstătutei

Mâna-ți alt Meșteșug nu știe  – altă Iscusință nu are –

decât să supună – Sărmane și Ne-Curtene Cântece  –

Lunii – de-atâtea mii de ani – Mutei?

 

-Regină – nu eu – ci tu ai rostit Cuvinte ne-ngăduite

Blasfemii – ce nici măcar nu trebuie – în șoaptă – zvonite

O – tu – Regină – aceea ce-n Petale se-nveșmântă

(dar asta n-o știe – și de ce plâng Florile – în zadar se frământă!)

o – tu – Regină – care zici că spinteci pe Cel care Minte

dar îl disprețuiești pe Marele Greier de-Ispite –

Cel Care – cu Sângele Său – Adevăru-l lecuiește –

în Vechiul Descântec și-n Sfinte Labirinte

(unde Boala și Moartea se-nspăimântă să intre!)

arăți Lebedelor – Pădurilor – Ondinelor și Cocorilor

Izvoarelor – Câmpiilor – Mărilor și Norilor

că tocmai tu nu te-arăți a fi vrednică de mine

în această Seară și de-această Mână –

ce spre tine – atât de luminos și curat – vine –

însoțită de un alai de Albine-ale Hebleiși de mine – Umilul Spine

 

nevrednică te-arăți și de-Uraganele-mi – Selenare Cuvinte:

ar fi răsărit Mii de Sori – de Tâlcuri Înalte:

ar fi luminat Sfinte și-Aprinse Ninsori –

cu Magii și Steaua Cea Sfântă – la subsuori

 

rămâi – dar’ – Regină – la tine-n Serai

adio-ți zic: Trubadurul se duce – înapoi – la Mare – la Mume – în Rai

da – se duce-napoi la Mume – la Mume!

să-i pețească – Atotștiutoarele –

Ele – altă Cerească Soție  –

Mai-Vie-Decât-Vie: LUNA DINTRE DUNE

ce-mi aduce drept Zestre – o

Altă – Viscolit-Fermecată Lume – de Vis și Minune!

 

 

VINA DE A FI POET

 

Basm – Umor – Carte Deschisă: tot – FICȚIUNE!

cine-mi dă – de-un Ban – Amărăciune? – ori Minune?

crudă – ne-ndurată-i lumea: potrivește-te cu ea!

altfel – vei rămâne doar Poet – căzut din Stea!

 

am citit – nu doar Ceasloavele Deschise

ci am violat – prădalnic – Uși Închise

Infractor-fără-de-Casă – m-am ferit de Închisoare

stând pitit – mereu – pe după Stele – după Soare

 

căci Minunile nu stau cu Ușa-Nchisă:

uite Flori – privește-Izvoare – și citește – -n șoaptă – Cartea Scrisă

iar Amar îmi furnizează Cristul-Dumnezeu

 

Răstignitul – cu sau făr’ Certificat de Derbedeu!

sunt – în felul meu – un Criminal Cinstit (”Om de la Munte”):

mi-am scris Vina de a fi Poet: pe Palme – și pe Frunte!

 

 

CE-I FRUMOS – NU E SAVANT!

 

a iubit – și El – odată – parcă-s mii de ani de-atunci

Zânele – înmiresmate – însoțeau Feții – prin Lunci

a iubit – și El – odată – iar în urmă – numai Fum:

degeaba privește Cerul: s-a închis – acolo – Drum

 

unde-s Lebedele Verii? – au zburat – cu Ea – spre Nori

unde-s Inorogi și Stele? – dar Izvoare? – dară Sori?

a venit un Viscol Strașnic – un Vârtej de Ceasuri Rele

măturând – în Cale – Zeii – abătând – din Bezne – Iele

 

acum El –  Bătrân ca Munții – zăvorăște-n Trup – Izvoare

Sufletu-și năpăstuiește – azvârlind – în Foc – o Floare

dacă nu mai e-Amintirea – tragi nădejdi de Leac Târziu

 

ce ți-e scris în Cartea  Vieții – strâmb vibrează – sângeriu

Slovă după Slovă – Soarta Îl topește-n Pagini Albe

pe El l-a zdrobit Vecia – Ea e-un Dans de Îngeri-Salbe

cine vrea să-și uite viața – iscă duhori de Neant

cine – -n Ceruri – Armonia și-o răsfață – Zeu Vagant

naște Cântec după Cântec: ce-i Frumos – nu e Savant!

 

SURÂDE EA – VISÂNDU-SE – PAIAȚĂ – ’NTRE FECIOARE

 

surâde Ea – visându-se – Paiață – ’ntre Fecioare

dar Inocența-i Cancerată-o dă de Gol: Grotescă

Petală cu Petală – -și iau adio de la Ciot-de-Floare

Gesturi de Înger – și rămâne – ștearsă – doar o Frescă

 

Vicii sapă la Izvoare: oarbă-i – stearpă – Valea Vieții:

demult  cheamă Înserarea – chircind Zeii Dimineții

dintr-o Divă-Arborescentă – abia Zvâcul de Cenușă

ține-i loc de Chip-Lumină – deschizând Lugubră Ușă

 

totu’ – -acuma – se târăște – zvârcolește

putrezește – fără preget: doar Nimicul ce mai crește

o Femeie Dumnezee: -Acum duhnește – Veșted – a Morminte

 

Ea nu știe: se-oglindește – în orice – cu-Exasperată Luare-Aminte:

”poate – oare – Marea-a fi Secată?” – cum vezi! – chiar și Universul!

când e Seară -vine Noaptea: tre’ să știi – să-ți strângi Soldații

să înfrunți – demn – Prăbușirea (cum – al’dat’ – primeai Ovații!)!

 

 

ÎMI STRÂNG MULȚIMEA DE MORȚI

 

îmi strâng Mulțimea de

Morți – în

Vis

 

ce nu-ncape – trimit la

Antrepozitele de

vis-a-vis – în

Paradis

 

 

SCÂRBOASĂ LUME! – CINE-A MINȚIT C-AȘ VREA SĂ MAI ÎNTÂRZII?

 

Scârboasă Lume! – cine-a mințit c-aș vrea să mai întârzii?

mă spăl pe mâini cu Foc – mă șterg cu Gura Pânzii

Cleiosul Aer mă sufocă – -mi dă Migrene:

nu mai vreau Hoit: un Duh – și două-trei Antene!

 

păcat de Munții Sfinți! – dar sunt așa departe

și scad – pe zi ce trece – -n orișicare parte

și ei intra-vor sub Pământ – ca și Pădurea

când voi pleca – nu voi uita nici Floarea – nici Securea

 

mai e Femeia! – Doagă duhnind – Celest! – a Smoală

pe care Dumnezeu iscat-o-a: din Capac de Oală

făcutu-i-a lu’-Adam – Capacul de Coșciug!

 

să nu-i vâri Demiurgului – în nară – un Belciug?

cu-așa Siniștri Făcători de Lume

voi cere – -imperios! – o Nouă Cheie: SINGUR clădesc Sălaș-de-Glume!

 

 

FOST-A-AICI SĂLAȘ DE CAI

 

fost-a-aici Sălaș de Cai

acu-i – pentru mine – Rai!

Lumina nu-i din Femeie

ci-i din Duh și din Curmeie!

altfel – de Amar ai parte

și nimic nu te desparte

 

Hriste! – ai împlut Hogeagul

se-ncălzește și Moșneagul

Nouă Rază-ncepe Veacul:

ba chiar Moșu-ntinerește

și vă spune – iar – Poveste!

 

o Poveste cu Bărbați

Oșteni de la Șapte Frați:

dau Năcazul de Pământ

cheamă Duh cu Jurământ!

 

nu Femeie – nu Descânt

nu-amăgiri și nu Mormânt

ci – din Sori – Cântec de Flori

din Luni – Colinzi de Ninsori

 

 

CINE ȘI DE CE SĂ MĂ FI BLESTEMAT

 

cine și de ce să mă fi blestemat

să nu mor la ceas de seară – potrivit?

cine și-mpotriva cui s-a-nnourat

Duhul Nopții să oprească din plivit?

 

eu sunt Negura Munților – Ornicul Florilor

și răzbesc cu voie-ori fără voie – la Zeul Ploilor

eu sunt Fiu Pădurilor – Bufnița și Mâinele

pe mine mă iubesc – în Agonie – toate Zânele

 

nu mai blestemați – să nu vi se-ntoarcă Blestemul

numai mie Ceasurile-mi mor! – tot Haremul!

iar eu mor – spre-a fi Nemuritor! – Neînvinsul

 

Cel pe care-l caută – prin Eoni – Necuprinsul!

Izvoarele nu se-ntreabă – SE CÂNTĂ:

Ele – de mult – s-au luat – cu Dumnezeu – la Trântă!

 

 

LUNA – DE CÂND UMBLĂ PE PĂMÂNT – DESCULȚĂ

 

Luna – de când umblă pe

Pământ – desculță – și pășește peste

Munți – Pietre și Cetăți – peste

Suflete Scrumite – Ornice Sparte și Cochilii

Marine – Picioarele Ei – Cele de

Lumină Albă – au început să

sângereze – iar Degetele Picioarelor Ei – să

facă Bătături – unele tot mai

înalte – altele – tot mai

scobite

 

în Bătătura  de la Degetul

Mic – al Piciorului

Stâng – Lunar – m-am

furișat – m-am

scufundat eu – și

de acolo – din Adâncul

Dureroasei Bătături

Selenare – cânt și vă

povestesc – toate câte le-am

cântat și povestit – de la

Începutul Lumii

 

nimeni nu mă

bagă în seamă – nici cât pe-n sărman

Greiere Pribeag – dar

eu nu mă las – eu îmi

cânt Poveștile și-mi

povestesc Cântecele – până când

Luna se va sui – Regină

Deplină – înapoi pe

Cer – întru

Desăvârșirea Senină

 

 

SFÂNTUL SFINX

 

fiecare Por de Zid – al

Camerei mele – explodează

Solemn – aproape

Ritualic – dar – totodată – Grăbit și

Implacabil – Înnebunitor de

Răpăitor – cu

Împușcături și

Oribile Detonări – Otrăvite de

Timp – încât

simt că – de voi mai gândi un

singur Gând  –  va trebui să

alerg – ca-n Vis – cu iuțeala

Viscolului și-a

Supremului Păcat – s-alerg – debusolat – prin

mine și să m-aplec – în Fugă (ca prin

Tranșee – pe Front) – să nu ajung a fi

cumva – Victima Propriilor

Schije de Gânduri

 

fiecare Por din

Zidurile Camerei mele – îmi

întoarce – acum – sub Formă de

Țăndări și

Schije – Rafale de

Mitralii – Gânduri trimise

inconștient – de mine

spre Pereți – timp de mii de

Ani – timp de mii de

Ere: până acum – Porii

Zidurilor Camerei mele – își târau

Rănile Stelare – făcute de

Gândurile mele – ca pe niște

Gândaci Diformi și

Enormi – Gândaci molfăind – între

Mandibule Amenințătoare – Otrăvuri

Letale – da – se târau – în

jurul meu – deasupra mea – sau

atârnau – periculos – ca niște Țurțuri de

Scrum și

Cenușă – dar acum: GATA!

gata cu

Toleranța: EXPLODEAZĂ! – totul

în jurul meu – deasupra

mea – Împușcă și

EXPLODEAZĂ

 

îmi explodează drept

în Față – tocmai Armamentul pe care

eu li l-am oferit – de

Mii de Ani – de Mii de

Ere: Explozia Sângelui

Proaspăt – din

Gânduri Milenare – ale unui Om

Pitit – Chircit – într-o

INEXPLICABILĂ

SECUNDĂ

 

nu mai rezistă – Porii de Zid ai

Camerei mele – nu mai rezistă

nicicum – să mai

trimit – spre ele

Cometele – Supernovele

Gândurilor mele – Gândurilor

Tragicului Amurg – al

Omului din

Lună – Omul pogorât din

Lună – drept între

Jocurile Liniștii

Zidurilor unei Case de

Om Normal și

Neînarmat cu

Moarte: el – Omul din

Lună – Letalul Om din

Lună – Gânditorul Om din

Read More »

ÎNTREBĂRILE  FIINȚEI METEOROSENSIBILE

 

de ce mi se-ntâmplă – Cele Rele – numai mie ?

de ce-s confundat – pe-orice Drum – cu Vița-de-Vie ?

de ce dau numai de Nebuni – fără Loc – Șah și-Ntrebare ?

de ce stau cu Capu-n Burlan – și cu Picioarele-n cu Totul-Alt-An  ?

de ce – când îl scot din Burlan – și-l arăt Razelor-Filigran

Capul meu nici Ochi ori Gură – nici Minte – măcar – nu mai are ?

 

tot așa – pot să-ntreb Sfincșii – ori Vântul-Stârnit-Dinspre-Mare

căci – orișicum – tot ăla rămân – cu Soarta-Necată-n Pahare…

nu te duce la Plită – când e Foc de Altare – ci umblă – pâș-pâș – în mână c-o Lumânare

din Loc în Loc – pe unde-i mai Lugubră Umbra – dar Zarvă-i de Sărbătoare…

 

…am învelit – cu grijă – Cavalerul de Pluș

le-am făcut Meduzelor – regulat – Duș

am făcut totul să rămân Copil – dar iată-mă-ncovoiat și Bătrân

 

înfipt în toate Durerile Lumii – și cu Sufletul – SPÂN !

…e-o vreme când  Soarele divorțează de Lună

și-atunci nu mai afli Rost-la-Viață – ori – în Munți și Pădure – CUNUNI…!

***

 

BOMBARDAMENTUL CU GOGOȘI S-A INTENSIFICAT   

Bombardamentul cu Gogoși s-a intensificat

disciplinată și bovină – mestecă Lumea-Turmă

(…pe Străzi și-Acasă – -n rânduri !) – doar Rahat :

să-i pese  – cui ? – de Criză și de-Apocalipsă ? – …ea în Haznale scurmă…

…că-am fost și Împărați ? – …sau doar Geamgii și Lustragii ?

totuna-i –când Știința toată – ți-e scrisă pe Gingii…

…așa s-a scurs Istoria Planetei și a Țării :

de Răstignirea Perlei să nu știi : Moda-i… ”Nisipul Mării” !

din cracă-n cracă-am coborât – ajuns-am Cârtițe de-Orbire :

precum în Cer – așa și pre Pământ – să nu știm a Citire…

toate-Alfabetele se scurg – în Fose Septice Anume

totul – pe Internet – e programat : Furajul n-are Nume…

…Hristoase-Doamne – nu te-nghesui : Autobuzul pleacă…

cată-a dura – din nou – în Infinit – Lumina Sfântă – dar SĂRACĂ…

***

CÂINE BĂTRÂN

 

Câine Bătrân – năpârlescu-mi Părul peste tot

Părul – pe mine – a-l ține – nu mai pot…

s-a iscat – în el – o Furtună-Ngerească

și zboară – plutește înalt – nimeni să nu-l mai zărească !

 

am – în juru-mi – o Aureolă-de-Păr – Sfântofilă

ce se-ntinde prin Casă – pe Pajiști – prin Clorofilă

ba se amestecă – blajin – cu Pădurile și Munții

ajungând și-atingând Stelelor chiar Toiul Frunții…

 

cum vorbesc cu Propriul-Meu-Păr – Dezertat ?

cu răbdare – răbdare – și foarte civilizat :

el îmi răspunde-n Reverențe Caracatiforme

iar eu nu mai întreb –  de nimic – acest Fenomen Păros – cu Raze-Uniforme…

…țineți minte : veți ajunge – toți – la fel de Sfinți ca mine

Bătrâni și Neputincioși – dar cu Soare prin Vine…

să nu vă opriți – cumva – din năpârlit !

                         

mai bine trântiți – zdravăn – Capacul – peste Oala-de-Gândit !

năpârliți – năpârliți – Luminos și Sfânt (…ca ca orișice Javră-de-Câine…)

că e din ce în ce mai Sus – și e Bine !

***

LA PARADĂ

 

Pișpirică – la o parte : acum – trec Sfinții și Munții

și nu mai fă atâtea prezumții

de Paradă – când nu ești decât  un Păduche

scăpat de sub o claie de Păr – cu Muche !

învățați Respectul-de-Cer – Năpârstocilor

că – altfel…vă ia Mama Bobocilor !

uite cum Stelele – generos – se pogoară

să-ofere tuturor – înafara Proștilor ! – o Scară…

 

…Sfinții-Părinții și Munții : ce Paradă Rară

cum Căcăcioșii noștri nici nu visară !

…mai deoparte – zâmbind unui Gând Amar

 

așezat pe-un Bolovan – stă Hristosul precar :

reflectează (…alungând – cu blândețe – -un Bondar…)

ziceam : reflectează Crist – cum nimeni n-are habar

 

că Roata Lumii-i stricată…chiar de Rotar !

…tot Circul ăsta – de circumstanță – la Mal

n-are Haz și nici Rost – fără un PERFECT SALT MORTAL !

***

    

ABIA DE AZI E-O IARNĂ RĂPCIUGOASĂ

abia de azi e-o Iarnă Răpciugoasă

cu Vijelii – Noroaie – și-o Spârcă-de-Zăpadă

despică Frigul Oase – arde Case

și tot ce e becisnic – lui i-e pradă…

a pustiit și Străzi – și Funduri-de-Păduri

a spurcat Ape – de-au rămas Lătùri

s-a zgâlțâit și Clampa de la Rai

de-atâta Danț Satanic – și de-atâta hai…

 

stau ghemuit sub Zdrențele de Gânduri

și-ncerc să peticesc o Viață fără Rânduri

dar nu se poate scrie Cartea-mea-de-Căpătâi :

 

se-ncurcă între ele – Rimele Dintâi…

…când Vijelia-n Stele va face pe Nebuna

aștept Ploaia-de-Foc : mistuie tot și-ntr-una !

***

 

ORICE-AȘ VREA SĂ SPUN – NEBÙNII VOR RĂSTĂLMĂCI        

orice-aș vrea să spun – Nebùnii vor răstălmăci

și chiar mai mult decât merit – mă vor umili…

singur să fii – cu Poveștile tale – jignitor de Alcore

vei sfârși devorat – prin Sloveniri Carnivore

 

e ca și cum n-ai putea să te miști

făr’ de-Avocat – căci altfèl – totul riști :

riști să te-nchizi Torționar – când tu ești doar Vegan

riști să fii zvârlit în Paner – ‘olalt cu un Prost și-un Mârlan…

 

taci – între Oameni Zurlìi : nici măcar Rugăciuni

să șoptești : căci Toate – la ei – sunt Minciuni !

doar ce grăit-a-Imbecilul – Șef și Bancher

                  

e-un Templu de Raze – chiar Raiul din Cer !

…în Lumea de-aici – ori ești Mut – ori ești Surd

ori Bogat să-i muțești ! – …ori Sărac și Absurd…

***

 

NIMENI NU-MI ÎNȚELEGE REVOLTA POVEȘTILOR MELE

nimeni nu-mi înțelege revolta Poveștilor mele

toți mă urăsc – pentru că văd pân’ la Iele

toți mă urăsc – pentru că vreau Rânduială și Rost

toți mă urăsc – pentru că n-am dezertat – încă – din Post…

 

Spiriduși-Moși – Ondine – colcăie-ntre Rime și File

Salamandra-mi nu arde – nici în Ură ori Mile :

m-azvârliți de pe orișice Astru – din Carte – în Noapte

dar eu mă întorc – ca Albina – -ncărcat de Miere și Șoapte…

 

degeaba-așteptați Prohodirea-mi sub Brazi :

Trei Cavaleri au venit – din Stele – cu-Ucaz

și Munți-s în Flăcări – în Platoși se-nchid Inorogii

 

neostenit – Cornul lor Alb străpunge Negrele-Orlogii…

…nu mi-e prieten vreun Om ? – Frați îmi sunt Duhuri :

singuri se scriu ele-n Cartea-mi – mazilită la Vulturi !

***

 

DOINA MĂRGĂRITARULUI

                  

Mărgăritarul din Scoică

strigă-ntr-una după Doică :

dar la Pruncii Cei de Rază

n-afli Doică – ci doar Groază !

 

ies din Valuri – iar și iar

în Dinți cu Mărgăritar

să fugă Ursita Rea

poa’ s-o lumina și ea…

 

n-am nici Casă – n-am nici Masă

doar un oaspete de Vază :

Năcazul șede la Vatră

parcă-i Dumnezău de Piatră !

 

desfac Dinții : Sfinți Părinții

vin la Vatra-mi – Ei – Cuminții :

s-oglindesc în Mărgărit

și învie – de-au murit…

 

cu Puteri de la Adânc

fudulul  Năcaz mi-ți frâng

și-l azvârlu drept în Foc !

…poate trezesc vreun Noroc…

 

de-aceea nu mă despart

de Mărgăritar Nespart

și-oi da din Lumina lui

Orbului – Săracului…

 

…faci un Bine – vin Albine

și o scară de Gherghine

să ajungi degrab’ la Cer

fără de opinci de Fier

 

de faci Rău – chemi un Dulău

Negru Tare și Șelău

cari de duce între Dinți

pân’ la Smoalele Fierbinți :

 

nu-l mai vezi pe Dumnezău

doar o cioată de dudău…

***

 

PIERD ZILELE – ZESTREA LUI DUMNEZEU

 

pierd Zilele – Zestrea Lui Dumnezeu

și – una câte una – se scurg în Rigolă !

cu ele – -mi pierd și Vocea mea de Zeu :

îmi scuipă Lucrurile – îndârjit –  Alura mea Frivolă…

nu trândăvesc : privindu-mă – înțepenesc

cât de-asincronic ființez în Lume

cât de nepotrivit – ba chiar grotesc

m-am nimerit să tulbur o Genune…

 

nu-mi fost-a-n Gând să stingheresc :

se saltă-n cârduri – Ciori – când mă zăresc

convins sunt : Fantoma mea de-ar scoate un Cuvânt

 

Păduri și Munți și Ape – intra-vor sub Pământ !

…privesc – în Nopți Împărătești – spre Stele multe :

n-o vrea – de milă – vreuna – -ntr-însa să mă mute ?

***

 

PEREȚI

cad peste mine – din Pereți – ca din Mașina Gunoieră

Ologi și Ciungi – și Orbi și Arși – Smintiți și Paralitici…

mă rog – sunt – toți – Vechii-mi Colegi și Frați de Etajeră

cari mă sufocă – azi – l-Autopsia mea – cu Ochii Analitici…

Pereții explodează-ntr-una – Nevrednice Pelicule-ntre Vremi

Pereții nu te apără – ci-ți pun Căluș în Suflet – când Somnul vrei să chemi…

Pereții explodează-ntr-una – crispând pe Boul-Cuget

Tone întregi de Musafiri – rememorați ca Muget…

 

Pereții îmi trimit ‘napoi  (…o Minge Aruncată…)

cele mai crunte Schilodiri – Victorii Fulminante

pe care Măcelarul-Zeu – ”Mânecă Suflecată”

 

le-a obținut – în Mii de Ani – prin Temple-Variante…

…sunt Frații mei – convulsionat vomați – de Sărbătoare

prin Amintirea din Pereți : Pereții Abatoare…

 

…acum – l-Autopsia mea – vin Duhul să mi-l fure

să-mi ia și Carnea – ca Palton : Zombies ce vor să-ndure

din nou – în veci de veci – Amin ! – SPERANȚELE IMPURE…

***

MUSTRARE ȘI ÎNDEMN CĂTRE DUMNEZEU

 

de când Te tot slăvesc și tămâiază Pământenii – -n Toamne

Ți s-a suit la Cap – și Ție – Doamne…

Tu și cu Sfinții Tăi – alcătuiți o Haită :

uitați – pe la Sărmani – să mai dați câte-o raită…

 

da – avem Vine : Crimă – Trădare și Ticăloșie

dar noi : O CLIPĂ ! – Tu : O VEȘNICIE !

mai lasă Drâmba Ta Divină – la hodină :

pogoară-Te – din Cer – pe ale noastre Răni – și-alină…

 

nu Te-am rugat de Viață – Moartea-i izbăvire !

dar dă-o când trebuie – nu după amintire…

ești Mitocan – cu toată Frumusețea – Tânără Făclia !

 

…deși – la Facerea de Toate –  Ea Ți-era Fudulia…

…nu schilodi – trăda : căci de-astea știm preabine :

vino aici – pe Prispă – să mai grăim cu Tine…

***

 

NU GRĂI DE VII ȘI NICI DE MORȚI

 

nu grăi de Vii și nici de Morți – când Cavalerul trece pe la Porți :

Sufletul se-ncheagă – din rece – tot mai rece : dispar Ierni-Sorți…

și – bàrem – taci ! – când trece Busuioc  :

Ceata-cu-Altar de Foc – drept la Mijloc…!

 

…se-ntâplă-atâtea – între-un Hotar și Altul

Circul dispare : rămâne – pe Cer – Saltul ;

simți – printre Degete – Rozàriul cum declină

se umple de Parfumuri – Văzduhul de duzină…

 

…e-o Seară surdă – -amară și stingheră

nu știi ce Flori să potrivești la butonieră :

un Scai și-un Spin se ceartă pe-un Suspin

dar dinspre Taina-de-Tărâm – Lumini de Crin tot vin – și vin…

 

…ce-i de ținut în Buzunare ? – ce Concluzii

să tragi – după o Viață de Iluzii ?

că a trecut – prin Gară – -un Tren-fără-Semnal

 

iar Cavaleru-a fulgerat – spre beregăți – Pumnal…

…porniți spre Țara de-unde vine Busuiocul

și nu mai dondăniți – că n-ați găbjit Norocul…!

***

 

 

 

 

LA EXECUȚIA MEA

 

la Execuția mea – s-au tras

asupră-mi – toate

Gloanțele Lumii

 

am smuls – din mine – fiecare Glonț

Patriotic – le-am adunat – pe

toate – cu mare grijă – și

am durat – din ele – un

Palat : un Palat

înalt… – înalt… – …că mă uit – din balconul

Palatului – la

Soare și la

Lună – de Sus în

Jos

 

…Seara – târziu – strâng – între Două

Degete – Carnea-mi Răstignită – și

storc (ca pe Lămâie) – pe rând – Sângele – din

fiecare Rană – peste Capetele lor

Bălaie : ale

Soarelui – ale

Lunii – ale

Stelelor…

***

 

DIN GALAXII ÎN GALAXII – AM NIMERIT ÎNTR-O LATRINĂ !

 

din Galaxii în Galaxii – am nimerit într-o latrină !

Ceasul de Mână e de vină : a repornit Lumea Bătrână…

sunt obligat să-mi scot – din Suflet – Grenadele de Gelatină

s-arunc în Aer – Facerea Cretină !

…care intrase – de mult – în Carantină…

 

împușc și mitraliez – fără-ncetare – căci n-am Tavan ori Dușumele

(…să mă susțină – oricât ar fi ele de rele-infidele…!)

și nici măcar Pereți – de Apărare – la Casa mea – clădită – făr’ Zăbrele

de voie-de nevoie – între Stele…

…înconjurat de Cerul Explodat

eu chiar în Constelații – M-AM CAZAT !

 

Maestru de-Artificii și Canale

m-am instalat pe Cruguri Liminale :

Chipu-mi – bronzat de Foc și Funuri Bacanale

 

vi-i Noul Dumnezeu : ce dacă-i șubred ? – …are Prezențe-Astrale !

…pe mine – Pictor de Cratere Înflăcărate

să mă slăviți ! – …plătindu-mă ÎN RATE…!

***

PE ÎNSERAREA VOCII – I-AM SCRIS LUI DUMNEZEU

 

pe înserarea Vocii – i-am scris Lui Dumnezeu

spunând în care Locuri – Pescarul am fost eu…

i-am scris despre Tovarăși – ce – rând pe rând – pierdui :

Punct pus-am unde Soare apune după Grui…

 

nu am trădat pe nimeni – dar Singur mă găsesc

Bătrân – Sărac – eu – Trist – mă iscălesc :

o Cruce-n loc de Nume – o Lacrimă – Pecete

și – iarăși – între mine și El – se-nfìripă-un Perete…

 

dac-am fost sincer – și iar Te-ai supărat

nimic nu te ridică : rămâi Rege-Nghețat…

dar dacă vii în Țundră – cu mine – la Izvoare

 

Făptura se-Nnoiește – cad Ultime Zăvoare…

…ca să Te știu pe Tine – am Florile-n Grădină :

le urmăresc Capriciul – și mai semnez o Vină…

***

 

EU – CASA MEA

 

vulcani erupând : rănile Soarelui

ale Lunii – Stelelor-Logostele

ale Cereștilor Iele !

aceste Explozii Cosmice sunt Casa Mea

clădită din Mega-Împușcături Uranice și…de neoprit

Suitoarele Manolice Schele

Suitorul Zenit !

 

mereu Mai Departe – mereu Mai Înalt

până devii

printre Sfinții-Cei-Vii

Suprema Stea

Suprema Explozie – Văpaia-Mir

Supremul Delir :

da : EU – CASA MEA !

 

…dintre-Mpușcături – fac un Salt

de Psalt

și sunt – senin – Candelă-n Grădina Privirii !

 

…au venit – deja – la Prăznuirea Facerii

Veșnic Prefacerii :

Zeii – Poeții Iubirii

Principii Firii

și – pieziș – pe

furiș : un

Scripcar Sărac :

e Fundul de Sac !

***

 

INEFABIL

 

inefabilul unor

câmpii proaspăt bombardate

 

duhurile – în cete de

aburi zdrențuiți – se

întorc – ostenite de așteptare – la

colibele lor – din

”Champs Élisées”

***

 

ABSENȚĂ ȘI PREZENȚĂ

 

Absența e mult mai

evidentă (îți sare drept în

ochi !) – decât

Prezența : când constați că

UNU – pe care te bazai ca pe

Tata – nu-i unde-L

știai – că-L știai ! – apoi te pui

zdravăn – pe-njuratelea – de-atâta

Exasperare – și

Frică…

 

de Ceilalți – de ăia prea

mulții și enervant de

prezenții – nici că-ți

pasă – nici măcar nu te

sinchisești – cât de cât – de

ochii lumii…!

 

și de ce ți-ar

păsa de ei –

Mulții ? – ce Lucru

până pe-acolo de

Mare și Folositor – ți-au făptuit – cu ce te-au

Blagoslovit – Loazele astea

Murdare și

Gregare ?

***

 

E UNU’

 

e Unu’ – pe Strada

mea – care arată – de parcă

ține locul Altuia

 

mereu am impresia – când îl

văd – că

numai dacă m-aș uita după vreun

Gard – ceva – s-ar putea să-l

zăresc – pe el – cel

Adevărat – ghemuit – acolo

ca un Răufăcător – care se

ascunde…

 

..dar Garduri – pe Strada

mea – nu mai sunt

Demult…

***

 

DOINĂ DE PRIMĂVARĂ

 

dă-mi Maneta de la Cuc

să v-arăt unde mă duc :

 

mă duc pe la Pierzii Vechi

ca să-i tragem de urechi

și mă-ntorc la Pierzii Noi

cu perechi de Șoareci Goi…

ară – ară – Șoricel

până stă Vântul nițel

ară – ară – Șoricioi

numai noi am rămas Boi…

 

tumba – tumba – Șoricel

Soarele-i cât un Vițel

tumba – tumba – Șoricioi

că de încălzim la Sloi…

 

am venit să dispărem

vom pleca – să nu vedem…

 

Țara-i mare cât o Vacă

bună-i numai ca să placă

este cin’ – slavă! – s-o mulgă !

nu noi – cei Dungă pe Dungă…

 

țara-i bogată în Ugeri

a chelit de când vin Țuțeri…

stă frumos – în fața lor

și-a făcut Clopot Color…

și se tot dă – Tuturor

se dă pe-n Calculator…

 

dar nu nouă – pe tânjeală

și care mâncăm trânteală

ci Străinilor-de-Hoardă

ce-au întins – de-au rupt o Coardă…

de când s-a rupt Coarda Noastră

ne cântă Cioara-n Fereastră…

 

și ce dacă ? – las să cânte

că mai e loc de Morminte…

 

…în poala Lui Dumnezeu

lăfăie un Derbedeu

ce-și dă aere e Zeu

și-ncalecă țări – Mereu…

Dumnezeu îl tot răzgâie :

rămâne din Glii – Tămâie…

***

 

NU TE CHINUI – SURATĂ

 

nu te chinui – Surată

că mai vine Moartea-o dată

și de a uitat cândva

are-acum Memorie grea :

 

Memoria și Tidva

asta o cam știm – câțiva…

 

stai în Curte – nu privi

o s-auzi când o veni…

să te faci mică-micuță

să te vâre-n Vrăbiuță…

și să-ți strângi toate-ale tale

să nu te-neci în Haznale…

 

Cei Bogați așa pățesc

de-asta-ți zic – și nu-ți plătesc :

plătește-ți tu Vama Văii

să nu te urle Dulăii…

plătește-ți tu Vama Apei

să nu-ți sară Dopul Groapei…

***

 

TRECE-O NEGURĂ PRIN STELE – ȘI DISPARE LUNĂ

 

trece-o Negură prin Stele – și dispare Lună

trec – și eu – printre Zăbrele – o Subțire Strună…

tare-i bună vremea asta de murit

Stelele s-au pus – deja – toate – pe clocit…

 

bate Vântu-n struna mea – Cântecul s-adună

Îngeri vin s-asculte-n Munți – o Doină Nebună :

și – de nicăieri – deodată – Ștergar de Lumină

se așterne… – …și privesc Lumea cum se-nchină…

 

vine El – Hristosul meu – deznoadă-orice Beznă

vine El – Hristosul Viu – cu Piron în Gleznă…

vine El – și Crinii râd – cu Raze Lehuze

 

Munții murmură-a Minuni : vin Turme Hurmuze…

…ce vă tot mirați – Ortaci ? – am – și eu – o Noapte-n An :

nu-mi bocesc nici Placul – nu-nfloresc nici Van !

*

trece-o Negură prin Stele – Timpul mi-e Colac :

nu-ndrăznește-a veni-ncoace – nici măcar un Drac !

***

 

NU-I PUNEM ÎNTREBĂRI SUFICIENTE – DOAR CÂRTIM

 

nu-I punem Întrebări Suficiente – doar Cârtim

nu-L Iscodim – nici Drept în Ochi nu Îl privim

Curaj n-avem – în Rane – ca-n Mituri – să citim :

nu suntem Proști de tot – dar nici Deștepți deplin…

 

pieziși – Îl cântărim în Suferință

nu-L întrebăm deschis : ”ne-ai pedepsit cu Moarte și Căință

dar și cu Bătrânețe ? – și cu Neputință ?

Chinuri Umilitoare ? – L-ai întrecut pe Rău !

Doamne – prea mult ! – fii Drept – iar nu Călău !”

 

…de ce ești Laș – tu – Oame ? – nu vorovești cu ZEII !

doar din același Duh sunteți croiți – cum Leii !

asumă-ți Dialog și Cântec – și mergi la Dumnezeu

 

chiar dacă-L iei de Piept – e Dumnezeul tău !

…degeaba lâncezești în Spuză – și nu m-asculți :

cu toții vom rămâne și Proști – dar și Desculți !

***

 

ÎN ZORI DE ZI

 

în Zori de Zi – Condamnatu-i spânzurat :

să nu vadă Soarele – că-i deja ambalat…

…Trapa când a căzut – el fu decapitat…

…în fața Adevărului : Deplin Nevinovat !

 

…Sânge-Gheizer explodează – Târfa după ”plăși” se trage

Gloata – groasă și-mpuțită :  de extaze – RAGE !

Bestia Umană – Amoebe-Nsetate

sunt satisfăcute : s-a făcut Dreptate !

 

…Bacil Uman – nu ești în stare Viață să dai

unui Fir de Iarbă – Tufei de Susai !

”nu putem da Viață ? – hai la Măcel de Moarte !

 

în Cer și pe Pământ – dăm – de la Semeni – Sânge – Parte peste Parte…!”

…nu bateți Capul – cu Bine-Rău – nu mai căutați :

de vezi Doi Căcați mai umflați – de-acuma știi : -s Iluștri Magistrați !

***

 

TRANDAFIRII SUNT MORȚI – CU EI MOARTĂ-I ȘI EA

 

Trandafirii sunt morți – cu ei moartă-i și Ea

n-am știut să iubesc – n-a știut Ceas-de-Nea…

departe – un Clopot mă-ndeamnă să plec

Inorogii-Podari nu-mi dau drumul să trec…

 

Trandafirii sunt morți – țin Cranii în mâini

dar Crist înmulțește și Peștii – și Pâini :

sunt Rege-n Ținuturi Polare – Înalte

Ea n-a știut de Tărâmuri : că-s Alte – și Alte…

 

Coroană-s strânși Munții – -am rămas Căpătâi :

Regele-Ascuns grăiește-n vârtejuri : ”rămâi!”

e bizar să fii Rege al Regelui tău

 

să-l slujești cu Credință – și-n Bine – și-n Rău…

…sunt Crai – scot Lăuta să-i cânt Lui Hristos :

dintre Strune – cum Cântec : Ea iese  – Frumos…

 

…și e Pace – Iubire – Minuni pân’ la Os…

***

 

PUR SAU IMPUR – CE IMPORTANȚĂ ARE ?

 

Pur sau Impur – ce importanță are ?

Focul de Sus arde-orice Amânare !

fii Om  – Acum ! – iar nu când e Poruncă

nu Răul face Rău – ci când – din sine – Totu-aruncă !

 

grăbește spre un Drum de Omenie

spre Drumul care duce spre-Armonie :

tu ești Lăută : lasă Struna-a spune

ce ai făcut – vei face – vei supune !

alți Ochi nu-ți cresc – Orbule din Născare !

înalță-te-n Lumina Cea mai Mare

unde nu-s Îndoieli – nici Labirint de Ziduri :

 

ieșit din Timp – ieși dintre orice Riduri !

…Acolo e oriunde nu-i Aici :

și doar Acolo nu e Lanț : topești Verigi…!

***

 

ÎNTR-O COROLĂ A INTRAT O ALBINĂ

 

într-o Corolă a intrat o Albină :

s-aștept între Aripi ? – s-o chem ca să vină ?

dau Coroană Petalei  – prin Focul din Rimă :

nu-s Șerpi Luciferici – furișați în Stupină !

Miri de Mieri – arătați-vă Inima Plină !

 

Albină ascunsă-n Grădina cu Flori :

golitu-s-a Cerul de Ultimii Nori

iar Răul se-oprește – lovind Primii Meri :

Petale împrăștie : Înaltele Seri…

 

Complici de Albină – Complici de Grădină :

suntem Cavalerii ce nu mai suspină :

meniți a fi Mirii Singurătății

 

să învie Imperii – dând Leacuri Cetății…

…Albina – Copilul – Cavaler și Cetate :

e Cartea-Hristos – trezind – în Colindă – pe Mumă și Frate…

***

———————-

 Adrian Botez 

 

Oare de ce simțim că Taina Cununiei nu e, simplu, unirea bărbatului cu femeia, ci întregirea a Ceva mult mai măreț și cuprinzător?

Intuiția noastră adâncă ne spune că da, așa este. Ne-am cununat cu Ceva prin soțul nostru, soția noastră.

Adică, într-un fel tainic, simțim că prin soție, prin femeie, ne-am cununat cu restul Creației. Iar soția simte ca prin soț, prin bărbat, s-a cununat cu cealaltă „jumătate” de Creație. Adică ceea ce au avut Adam și Eva la început. O cununie a întregii Firi umane.

Atunci și soția devine „pretextul” bărbatului de a iubi acea Jumătate a Creației pe care o simte că-i ascunsă în ea. Și soția se vede atrasă să iubească cealaltă Jumătate a Lumii, pe care o simte ascunsă în el.

Astfel că termenul de iubire – „jumătatea mea” – trebuia dintotdeauna să reprezinte nu ceva îngust, limitat la cele două singurătăți ale noastre. Ci o parte a Totalității pe care simțim că o reprezentăm. Soțul și soția să-și spună unul altuia: „Tu ești Jumătatea mea de Creație”.

Și aici se depășește perspectiva solitară, și cumva tristă: ” noi doi vs. restul lumii”. Taina Cununiei nu e în răspăr cu „restul lumii”. Ci, într-un mod minunat, ea înseamnă tocmai: „prin noi doi – și restul lumii”. În felul acesta Cununia se trăiește ortodox cu adevărat, ca o integrare în întreaga Umanitate. Care e de fapt trupul lui Hristos. Care, la rândul ei, e o gustare a ideii mărețe și atotcuprinzătoare de… Biserică!

Așa că ce Fericire mai mare decât ca soții să înțeleagă că ei au făcut o Nuntă mult mai mare ? Că au „legat” prin simbolul inelelor cele două Jumătăți ale Creației? Că ei, acum căsătoriți, își sunt „pretext” unul altuia să iubească Restul Creației. Așa va fi în Veșnicie. „Și nu se însoară, nici se mărită, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu din ceruri”, spune Mântuitorul. Fiindcă atunci vom avea acea Totalitate pe care am presimțit-o și pregustat-o prin soțul nostru. Și, împreună cu ea, și pe el/ pe ea, fără să se piardă nimic.

Să gândim, deci, Cununia, dincolo de romantismul cumva comercial al lumii noastre. Ea nu a fost făcută niciodată să ne insingureze într-o idilă gen „noi doi”. Ea a fost făcută să simțim cum întreaga Umanitate este iubită, mângâiata și vindecată prin „noi doi”. Este Lumea exprimată prin noi. Ca soțul și soția să-și poată spune, în sfârșit:

– Tu ești „pretextul” meu ca să iubesc Întreaga Lume.

Și ce e mai bine decât să fii „pretextul” cuiva de a iubi Întreaga Lume? Ce privilegiu mai mare? Prin asta soții nu se „pierd”, nici nu se dizolvă în Umanitate, ci rămân foarte unici și foarte personali. Dar… „universal” de personali.

Slavă lui Dumnezeu că există o Lume și mai presus de romantisme, unde suntem Persoane adevărate și unde primim Fericiri adevărate! Unde toți ceilalți, întreaga omenire, sunt simțiți și trecuți prin noi. Prin Taina noastră.

Să ne oprim, deocamdată, aici cu povestea. Dar să lăsăm mintea să depene aceste înțelesuri, la nesfârșit…

——————————————

Ierod. Iustin T., 18 februarie 2020

Rodica Anca (n. Bucureşti, 7 ianuarie 1938) a absolvit Liceul „Iulia Hasdeu”, Şcoala tehnică financiară, apoi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (1965-1971), secţia de arte decorative, având ca profesori pe Zoe Băicoianu, Mac Constantinescu, Ion Popescu-Negreni şi fiind colegă cu Cristina Drăniceanu, Rodica Mazilescu, Ioana Tomescu, Dan Băncilă, Valentin Dumitraşcu. A fost, o vreme, contabilă la secţia financiară a sectorului „1 Mai”. A fost creator/designer în industria sticlei şi ceramicii, până în 1990, la fabrici din  Sighişoara, Baia Mare, Curtea de Argeş, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Târnăveni, Bucureşti (Curtea Sticlarilor). Unele lucrări, printre care „Cenuşăreasa”, i-au fost premiate. Între 1977-1984 şi 2003-2004 s-a aflat în India, la Delhi, călătorind la Indore, Dharamsala, Almora, Kurukshetra, Agra, Chandigarh etc. Alături de fiică şi soţ, a fost parte a comunităţii universitare din Delhi, unde a încheiat prietenii cu Margaret Chatterjee, Esha Beteille, Urmila Rani Trikha, Lila Shivaramaya, Nilima Das. A fost coexaminator la examene de limba română (Delhi University, Modern European Languages Department, devenit  ulterior German and Romance Studies Dept.). Mulţi studenţi i se adresau cu „mamă” şi au venit în România în semn de respect. A făcut lecturi aprofundate din filosofia şi religiile indiene, înscriindu-se  la doctorat cu o teză despre estetica budhistă. A ilustrat cărţi şcolare şi dicţionare pentru Bhutan la Oxford University Press. A publicat la editura Bibliotheca din Târgovişte: Peregrinările Prinţului cel Trist/The Melancholy Prince, 2003 (basm scris în 1970), Dedelhi Jurnal, 2005, Jurna Lamar, 2011.

Filosofia personală:

„Când esti copil îţi iubeşti părinţii, „PE TATA ŞI-NTÂI PE MAMA”,apoi, pe măsură ce creşti, iubeşti jucăriile, animăluţele, fluturii, florile, fraţii. Când începi şcoala îţi iubeşti învăţătoarea, colegii, profesorii. În adolescenţă iubeşti băieţi sau fete, iubeşti excursiile, poezia, romanele de dragoste, visurile. Peste câţiva ani îl iubeşti pe el sau pe ea, chiar dacă îi mai schimbi de câteva ori. Apoi îţi iubeşti soţul. Sau soţia. Apoi îţi iubeşti copilul. Pe primul, pe al doilea, pe toţi, din toată lumea.   Pe măsură ce trec anii, iubeşti oamenii. Pe toţi. Când eşti bătrân, il iubeşti pe Dumezeu.

Ceea ce e minunat, este că acesta iubiri nu se înlocuiesc una pe alta, ci se adună, se acumulează până îţi umplu de tot inima cu iubire.” (JurnaLamar )

ECOURI

Cine a citit o carte de Rodica Anca le va citi pe toate care vor urma. Ea nu are nevoie de recomandare. Se recomanda singura prin ceea ce scrie. Ii rog pe toti prietenii si neprietenii ei (desi cred ca nu are dusmani) sa-i urmareasca toate aparitiile. Umor critic si autocritic, observator al amanuntelor care de multe ori trec neobservate, dar care in multe cazuri fac hazul scrierilor ei.  Modesta, ea scormoneste, nu inventeaza nimic, ea spune ce se intampla in sufletul ei si cum reactioneaza la ceea ce se intampla in jurul ei. Citind „Jurnalul Dedelhi” am aflat doua lucruri esentiale: am cunoscut multe despre India si de asemenea am aflat ca pe sotul Domniei sale il cheama Mister G, alias Gigi aka George Anca. Iti multumesc Doamna Rodica Anca.

Vasile Pupeza

Cartea d-nei Rodica Anca, „Jurna’Lamar”, reprezinta pentru o imediata impresie de lectura expresia unei sinteze de genuri literare, respectiv : poem, jurnal, roman.   Un destin care nu este doar al femeii este macinat de automatismele cotidiene ale vietii sociale si de familie. E un destin de mare incarcatura dramatica care se sustine in propozitii scurte, uneori eliptice, toate acestea dezvaluind cititorului suspensia starilor emotionale, fapt care da expresivitate stilului si viziune originala eroului lirico-narativ.

Gheorghe Lupascu

 

Semne

Scriitoarea Rodica ANCA demolează, iniţial, caracterele personajelor,

spre a le construi, ulterior, în stil propriu… Ea concepe un fel de

 dărâmare a Turnului Babel Omenesc……………spre a pune în loc,

 în timp şi în spaţiu, un alt Turn Babel, propriu, mai modern, cu o altă locuire.

 Astfel, Rodica ANCA îşi reconstruieşte personajele sub un curcubeu….

al sufletului său…. şi totul redevine mai colorat, mai înviorat

 şi mai însufleţit, prin ea însăşi – personaj narator.

  Felix SIMA, „Curierul de Râmnic”, 30 iulie, 2011.

„Simplu, cald, personal, poate prea personal uneori, DeDelhi, jurnalul Rodicai Anca, fascineaza prin firescul expunerii. Experientele de viata, oamenii si locurile, obiceiurile si zeii… toate alcatuiesc imaginea unui Delhi atat de bine stiut”.

Mihaela Gligor

 

Se remarca o  deschidere capivanta catre ingemanarea artelor.Talentul si prospetimea sunt vizibile in cazul Rodicai Anca.

Lucia Negoita

Dna RodicaAnca-

Prințul

 Nu poți să scrii(imaginezi) în manieră sensibilă și, deci, atragătoare, captivantă, povești pentru copii, fără să porți în tine dulcea povară a propriei copilării. Se-nțelege, nu-i niciun dezacord între copilăria ta și copilăria altora, chiar petrecută în zone diferite ale pământului, sub alte legi  de conviețuire, sub tutela altor obiceiuri, totul se contopește, în această zonă, într-un întreg multicolor de trăiri, asemenea unui continent al începutului și al seninei ascendențe umane. Un asemenea sentiment degajă, fără doar și poate, și cartea doamnei Rodica Anca, inspirată mânuitoare a penelului, dar și a condeiului, în cartea sa dedicată copiilor Peregrinările Prințului cel Trist. Imaginația autoarei oferă micului cititor o desfășurare de întâmplari care, pe rând, fascinează, acaparează și educă.

De Delhi

Pentru un autor, scrierea unui Jurnal este o spovedanie acceptată. Când Jurnalul cuprinde o experiență de viață trăită de autor într-o țară străină, spovedania intră intr-o altă zodie a literaturii, își extinde marginile.Dar când acea tară străină se numește India, interesul cititorului se amplifică de la sine, India  fiind- și azi-, o țară , prin definiție, a misterelor, nu numai religiase, desigur. Parcurgând paginile acestui Jurnal al Rodicăi Anca, recunosc, am simțit nevoia să-mi trec  privirea asupra unor pagini de Radindranth Tagore, poetul care a însemnat o bornă de seamă în istoria culturii omenești. Redau aici cateva versuri adresate fraților săi indieni la începutul veacului trecut: O, frații mei, nu vă sfiiți a sta în fața celor mândri și puternici,/ În haina albă a simplității voastre!/ …/ Pe locurile goale ale sărăciei voastre, să ridicați din nou un tron al lui Dumnezeu, /Și amintiti-vă întotdeauna că nu puterea înseamnă mareție, si că orgoliul nu durează în veci.

 Jurnalul Rodicăi Anca redă, cu o vibratie deosebită, viata de zi cu zi a unei insule de români- familia ei, în principal- în mijlocul acestor frați ai lui Tagore, dar din acest secol, o viață tinzând permanent spre cunoasterea civilizatiei milenare a Indiei, spre integrarea în acest spatiu uman divers. E vorba, s-ar putea spune, de un Jurnal domestic, al întamplărilor zilnice, din care fac parte atat bucuriile si satifcactiile, cat si unele asperitați. Dar nici Romania, ramasa departe, nu e uitata. La un moment dat, autoarea se întreaba: Ne-or fi primit în NATO?. Paginile au ritm, consistență, culoare, semn sigur ca Rodica Anca a simtit o nevoie imperioasă să-l scrie. Și bine a făcut.

Florin Costinescu

Viorica Onişoru:

Rar mi-a fost dat sa regasesc admosfera vietii baroce a intelectualilor bucuresteni mai bine redata. Am recunoscut in primul rand „casta”, si dupa aceea personajele. Formatia de artist plastic a doamnei Rodica Anca isi spune cuvantul. Te introduce in atmosfera pe care nu doar o vezi, ci o simti, o traiesti alaturi de personaje. Bucurestiul are un farmec aparte pe care doar in preajma unor anumite persoane il poti descoperii. Doamna Rodica Anca se dovedeste una dintre aceste persoane. Ea poate sa gaseasca frumosul in orice, si sa ti-l prezinte ca atare.

Florina Dobre:

            Povestea  Peregrinărilor Ptinţului cel Trist aşa cum o scrie Rodica Anca se citeşte, sau, şi mai bine e să-ţi fie citită sau spusă cu plăcerea, bucuria şi uşurinţa cu care se spun adevăratele poveşti. Iar cititorul – ascultator nu mai lasă din mână cartea sau nu-l lasă pe povestitor până nu ajunge la capătul poveştii peregrinărilor Prinţului cel Trist. E istovit, dar fericit că Prinţul cel Trist se întoarce bucuros la Palatul său de cleştar, alături de prinţesa sa, Domniţa cea Bălaie, fiica Duhului Pământului, la prietenii săi pitici Moşopal, Auraş si Arginviu.

Prinţul nostru singuratic şi singur, şi de aceea atât de trist, căci este ultimul dintre strămoşii săi, locuieşte într-un palat – insulă unde nu se mai află nici un alt seamăn.  Este dintre eroii care,  mînat de dorul de a cunoaşte oameni, aidoma lui, căci ştia din cărţile străbunilor vechi şi prăfuite, unele ale căror pagini se fărâmiţau îndată ce fuseseră întoarse, că mai există undeva semeni de-ai săi, porneşte spre lumi noi. E un fel de SG1…fără o poartă stelară, însă echipă cu balaurul său -navă, (căci balaurul nu avea corp, ci doar cap), descoperit de piticii prieteni la capătul multor căutări. Porneşte şi, aidoma oricărui prinţ drept şi bun, îşi găseşte fericirea la capătul multor încercări şi înfruntări cu forţele răului,pocitaniile spurcate, simboluri-metafore ale mândriei, prostiei, răutăţii,lăcomiei, linguţitorilor, certăreţilor. Traverseaza lumi care anticipează isprăvile cele mari, traversează oceane de timp, e înghiţit de un soi de gauri negre şi se desăvârşeşte în lupta cu răul pe care-l învinge, redând astfel chipul minunat insulei şi  devenite cenuşie şi stăpânită de Împăratul Hain. Întunericul este învins, oamenii transformaţi în bolovani revin la viaţă, Lumina şi Frumuseţea Deplină biruiesc pe deplin. Ca orice prinţ bun face bine celor care au nevoie de ajutorul său, iar aceştia îi întorc ajutorul atunci când prinţul se află la ananghie. Prinţesa salvată din temniţa zmeului, îi devine soţie şi-l urmează in Palatul său, unde astfel nu va mai fi niciodată trist şi singur.

Pe tipicul vechilor tipărituri, literele ornate începătoare alături de desenele de interior ale arhitectei Gabriela Văcăreanu sunt trasate în linii fine şi îngrijite într-un anume fel pe care graba secolului nostru n-are cum să-l mai îngăduie. Astfel, ochiul se odihneşte, se bucură şi anticipează cu fiecare  nou capitol,  alunecând uşor pe panglica ce ţine şi decupează elegant grafemul începător, personajele şi povestea.

Nu ai cum sa nu te laşi prins în Povestea Prinţului, nu ai cum să nu laşi purtat de valul de optimism şi încredere în puterea biruitoare a binelui asupra răului, minciunii şi degradării. Doar pentru asta sunt poveştile, şi câtă nevoie avem de ele! Multumiri Rodicăi Anca pentru povestea Prinţului!

***

Citind Jurna Lamar al Rodicăi Anca este ca şi cum ţi-ai vedea propria viaţă de după 2000 încoace într-un fel în care îţi este cunoscut, dar poate că nu îndrăzniseşi să accepţi că este numai aşa şi nu altfel.

Rodica Anca scrie uşor, uneori detaşat, alteori pătimaş, într-un fel de catharsis, scrie nelâsând nimic la o parte din tot ceea ce înseamnă viaţa ei. Cum împleteşte căciuliţe şi mănuşi pentru Nana şi cum îl spală pe Bulă, caniche-ul surd şi cu probleme gastro-intestinale, cum îşi face curaj să-şi cumpere pentru prima dată în viaţă cremele minuni pentru un ten îmbătrînit de viaţă, de cafeaua multă şi indispensabilă, de soarele mult al Indiei unde a petrecut ani buni, în tinereţe. Ca femeie mă regăsesc într-un fel consolator în amănuntele „domestice”, multe, deprimant de multe adesea, care nu-ţi mai îngăduie stropul de timp şi spaţiu personal de peste zi.  Mă regăsesc în rutina casnică a zilelor grăbite care se încheie întotdeauna deconcertant (cel mai adesea, căci îşi propuseşi o multime de lucruri din care nu faci aproape nimic). Dar Rodica Anca are arta, foarte personală, de a le prăvăli pe toate în găuri negre sau de a le preface într-un soi de antimaterie, sau de a le zvârli peste vreo stea îndepărtată „poate tocmai în ochiul lui Sauron”.   Rodica Anca are puterea scrisului care să metamorfozeze neputinţa facerilor, impilările, propriile, debaucheria politicească în  care a fostă târât ţara, oraşul, satul, strada şi care intră şi-n casele noastre prin perfidul televizor, răutăţile bătrânilor, schilodirile lor sufleteşti datorate comunismului şi prefacerilor deconcertante post- decembriste, aşadar toate acestea, în acel ceva care te ajută să înţelegi şi să continui, fără să te prăbuşeşti.

Cartea, jurnalul amar  – oricât ar fi el de disimulat ca titlu în spatele unei ortoepii altfel destul de transparente – se citeşte ca şi cum ai soarbe un pahar mare de apă atunci când eşti însetat. Citind şirul întâmplărilor zilelor care scot la iveală mai mult şi mai mult din portretele familiei, prietenilor, cunoscuţilor, ai senzaţia foarte vie care te urmăreşte pe măsură ce scufunzi în propriile-ţi trebăluiri domestice sau savante prin casă sau prin „soţietate” că seamănă atât de bine cu întâmplările tale, cu personajele din viaţa ta. Desigur, cu diferenţele necesare.

Jurnalele se citesc diferit, în funcţie de autorul lor. Cel puţin aşa stau lucrurile pentru mine. Într-un fel am citit Jurnalul lui, de pildă, Samual Pepys, altfel pe cel al lui Jeni Acterian. Când vine vorba de Jurna Lamar ar Rodicăi Anca, l-am deschis cu un fel curiozitate blândă şi chiar cu sfială ca un mai tânăr care nu vrea sa intre nepoftit în casa –viaţa plină a unui om care a trăit şi a văzut mai mult decât tine …dar, ca şi în realitate, Rodica m-a luat cu scrisul ei de după umăr şi m-a poftit generos, fără reticenţe sau sensuri duble în lumea ei. Lumea noastră. Unde, dacă ai ochi, îi vezi până la urmă sensul şi frumuseţea.

                                    Fata care se ridică în picioare când aude imnul

 

            Nemulţumiţi dar înverşunaţi în căutările noastre strângem cu braţul o mie de feţe şi o mie de gânduri, o mie de inimi deschidem cu maceta de junglă, doar, doar vom găsi ce căutăm. Şi cu ajutorul – excavator – al prietenilor, cu cel dat de Pronia divină, ascunsă sub stejarul cel falnic, acoperită de timpi de prieteni, de griji de copii, de blăniţe de cuţulani şi bulici dăm – în sfârşit – de fetiţa încărcată de ani şi de boli, de dragoste pentru totul şi toate, deşirată-ntr-o pală argintie de fum ce se-ntinde ca dâra „avionului cu reacţie” peste tot ce e cer, apoi înconjură tot ce iubeşte. Urmăreşti traiectoria şi vezi că nu, nici vorbă să fie o umbră ascunsă în spatele trunchiului unui stejar falnic, nici vorbă să fie apendicele de grup de prieteni, nu seamănă cu cenuşăreasa c-un picior încălţat, nu-i păpuşa copiilor ei pentru zile cu ploaie, nici săritoarea de garduri  a rudelor în nevoie, ci e FEMEIA de alături. Ea e aceea ce păşeşte alături de tine cu andreaua de Penelopă într-o mână împletind la mănuşi şi fulare, cu cealaltă pe tasta calculatorului retrăindu-şi amintirile şi cedându-le cu palmele deschise cititorului, cu inima împărţită în multiplu de patru cămăruţe la puterea x să-i cuprindă pe toţi şi cu capul plin de amintirile vieţii voastre în doi ce la un moment dat se încurcă una în alta. Şi atât de încurcată e funia ce a fost doar împletire de două fire că acum ea a căpătat un grai de olteancă neaoşă de Vâlcea…o sunai pe a mică şi o certai …/…trecură şi sărbătorile… ,visează la o căsuţă la Bercioi unde pe prispă să fie o tufă mare de glicină care să înflorească în jerbe albastre în fiecare an şi intră în panică de câte ori G., „ursul” ei e plecat. Universul scriitoarei Rodica Anca nu este un univers limitat cu focalizare pe soţ, ci e unul atât de larg că poate cuprinde cu mărinimie  câteva generaţii printre care ea se strecoară. Dinspre inima ei pleacă pseudopode de amibă încărcate cu ectoplasma iubirii ce-i modifică starea sufletească în funcţie de starea acestora. Pleacă în primul rând spre copii … Ura! Ura! A luat examenul de astăzi. Mă pregătesc să plec la shoping. Să fac nişte nebunele… Starea proastă fizică anterioară îi era autoarei exacerbată de incertitudinea examenului – se prezintă sau nu? Vestea bună o înaripează, uită de necazurile inerente vârstei, de veşnica numărare a ţigărilor şi a ceşcuţelor de cafea, uită de măcăneala televizorului sau de număratul banilor care niciodată nu sunt de ajuns mai ales pentru a cadorisi apropiaţii. Dar cel mai mult o alină vorba ce vine ca o alinare, cele câteva fraze care cuprind chintesenţa relaţiei împlinite… Ia-ţi,  dragă tot ce vrei, toată viaţa ţi-ai oprimat orice nevoi personale… Eu te iubesc oricum arăţi. Tu să te simţi bine!

 Rodica Anca nu desparte omul de natură; dragostea ei nu se limitează la oameni, ci la tot şi la toate. Azi mă uitai mai cu luare aminte la ele (florile mărului din fereastra fetei ) şi descoperii că au apărut frunzele, iar albeaţa florilor se disipează în verdele crud al acestora. Nici nu ştiu ce să fac. Să le cert? Să le iert? Să le cert, să le iert, să le cert, să le iert… Ca fiecare dintre noi ea are zile proaste, zile în care…şalele mă dor, gura mi se usucă după o ţigară, gâtul după o gură de cafea, corpul ţipă după fotoliu, câmpii urlă după mine. Dar sunt tenace… O astfel de zi probabil a avut şi în ziua în care şi-a numit nelipsitul jurnal „Jurna Lamar” . Căci cu toate retragerile în oaza – galaxia Ochiul lui Sauron , citindu-i cu atenţie rândurile găseşti viaţa trăită la cotele cele mai înalte ale spiritului; autoarea iubeşte trainic, sănătos şi aşa cum puţină lume mai face astăzi, iar timpul ei pare doar că se cuantifică în alţi parametri. Nu,  ea este o sensibilă femeie prezentă, o femeie căruia anii nu i-au luat nimic din puterea de muncă, din umor şi din verticalitate. Că se pleacă mai mult decât în alţi ani în faţa divinităţii, că are acum putere întreită să se roage, oare care dintre noi nu o facem? Că-şi aminteşte de femeile care i-au trasat şi i-au intersectat drumul şi că le aşează pe acestea în galeria sfinţilor e un laudatio pentru autoare… puţini mai recunosc esenţa persoanelor astăzi, puţini le mai acordă altora  un strop din timpul şi recunoştinţa lor…

Sfârşitul   lucrării conţine revelaţia iubirii adevărate, iubirea necondiţionată, cea care conservă şi duce peste veacuri parfumul de entitate primordială ce nu comportă niciodată nici rostogoliri, nici derapaje, nici ciuntire de vremuri. Iar acest portret trasat în tempera sau tuşul peniţei ce scrijeleşte negura timpurilor, ornat de firul de sticlă încinsă şi trasă peste fila patinată a vremii, înmiresmat în esenţele călătoriilor reale şi imaginare poate să fie numit „Elegia fetei care se ridică-n picioare când aude imnul, elegia unei scriitoare adevărate”. Vă mulţumesc pentru permisiunea citirii.

Adina Daniela Dumitrescu

Florina Dobre:

DE DELHI

Una dintre jucăriile preferate ale copilăriei mele de care îmi aduc bine aminte a fost caleidoscopul, cred că aşa îi spune. Acela prin care vedeai zeci si zeci de imagini diferite prin rotirea cristale sau a prismelor multicolore din el. Mă fascina. Sper că mai există un astfel de lucru ca să-l pot dărui neapărat băiatului meu. Citind jurnalul De Delhi al Rodicăi Anca mi-am adus aminte de acel caleidoscop. Zilele jurnalului sunt precum imaginile obţinute prin rotirea caleidoscopului. Întotdeauna colorate. Căci aşa este India. Colorată şi plină de mirosuri şi arome. Chiar şi iarna, în Delhi, când ceaţa stăpână bulversează traficul aerian, traficul rutier şi mai ales traficul deprinderilor cotidiene continentale. Pentru că nu e numai ceaţă, dar e şi frig, un frig care se înşurubează amarnic în colţurile încăperilor, al gândurilor, al zilelor.

Rodica Anca desfăşoară în faţa ochilor cititorilor una dintre multele şi posibilele Indii. Aşa cum a (re)-trăit-o ea, la şaizeci şi ceva de ani, într-un campus universitar, cel de nord, alături de G. care predă limba, literatură şi civilizaţie română studenţilor de la Universitatea din Delhi. Locuiesc într-un apartament, jumătate „ciupercărie” (din cauza igrasiei şi a mucegaiului înflorit perpetuu de musoane şi niciodată „eradicat” de zugrăveli cum se cade) modest (sau poate e mult spus) ale Guest House-ului universităţii, împreună cu maimuţele (maimele) certăreţe şi pofticioase care înşiră rufele din balcoane pe unde apucă, cu gilii (un fel de şoimi), cu papagalii verzui şi mulţi, cu lovindragi, cu flori şi palmieri, cu armata de paznici, servitorii şi tot felul de oaspeţi ai casei de oaspeţi, cu vizitele studenţilor profesorului G. care-i spun „mama” şi-i fac pranamul cuvenit. Citranjan, unul dintre ei, copil sărac, de castă modestă, dar ambiţios, întrerupe uneori şirul macaroanelor cvasiprezente în meniul casei (singurul lucru acceptabil), cu „vegitabile si chapatti”.

Rodica Anca îşi scrie jurnalul indian într-un fel aparte. Într-un fel vioi sau mai degrabă într-o aproape cvasipermanenţă a trecutului prezent. Foloseşte perfectul simplu atât de iscusit, că ai senzaţia că acum, aici, lucrurile tocmai fură, tocmai se petrecură. Un imediat sau un abia trecut. Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la acest jurnal este onestitatea lui şi înţelepciunea scriitoarei. Fără patetisme,  fără paseisme, fără glorificarea trecutului cu mult mai interesant de acum douăzeci de ani, când împreună cu fiica, îl urmaseră pe G în India unde au locuit aproape şapte ani!  Este jurnalul zilelor ei, ale lui G. şi ale scurtei vizite a Nanei de atunci, de acolo, din Delhi. Fără regrete, fără păreri de rău sau ofuri după cum a fost odinioară. Nimic din toate acestea…Autoarea face, desigur, referiri la zilele de atunci, uneori cu o nostalgie domoală, revede prietenii de atunci, se bucură alături de ei, iau lunch-uri împreună, prânzurile care fac breşele salutare în regimul altfel spartan impus de neplata sau întârzierea plăţii salariului, de îngrădirile pecuniare ale soartei de a te fi născut într-o ţară mică aflată într-un permanent provizorat (care durează)„chota desi”,unde ” nehi dollars he” cum le spune zecilor de copii cerşetori aproape agresivi de la porţile Fortului Roşu, pe care-l vizitează cu Nana.

Aproape de finalul şederii în India, Rodica se meditează – întrebându-se:” Mă tot gândesc ce ne-a adus pe noi in India, acum, la bătrâneţe, când nici nu ne închipuiam că o să mai ajungem pe aici vreodată! Şi uite că plecăm poimâine şi încă nu îmi dau seama de ce am venit! Ce chemare a sorţii ne-a adus tocmai până aici, tocmai acum? Că nimic nu e la voia întâmplării, deşi unii susţin că haosul este cel ce ne guvernează. Numai că eu nu cred. O raţiune trebuie să existe, încă ne descoperită, poate să dureze destul până să o aflăm, dar sigur aici am venit cu un scop  „

Read More »