Cuvânt și iubire

În “Facerea”, din Sfânta Scriptură, fiecare zi a creației se încheie prin formula: ”și a văzut Dumnezeu că este bine”. Era concluzia fiecărei zi din ciclul Creației și ea se referea la întreg și la părțile lui. Întreaga Creație, de la început și până la sfârșit, a fost făcută de Dumnezeu , ”și a văzut Dumnezeu că este bine”. Nu sunt multe comentarii sau adăugiri de făcut. Acestea sunt afirmații categorice, de importanță cosmică și vorbesc de stări care sunt de neclintit.
Este vorba aici de întreaga Creație, un tot complex și unitar, minunat în sine, minunat în lucrarea lui, minunat în cele ce îl alcătuiesc.
În acest întreg fiecare parte componenta este la rândul ei alcătuită “bine” și având rol unic în manifestarea, din nou, a întregului. Nu există părți “mai importante” și părți “mai puțin importante”, și nu există de fel părți inutile. Fiecare parte este unică și cu rol unic, originală, vie, cu rost. Iar peste aceasta mai este o împrejurare, și ea este frumusețea. Nu este o frumusețe circumstanțiala sau trecătoare, este o frumusețe așezată din adins și cu o generozitate copleșitoare. Marele scriitor german Ernst Junger care, între altele, a fost și un celebru entomolog și descoperitor al câtorva specii, spunea că peste nouăzeci la sută din “creație” este pur și simplu frumusețe de dragul frumuseții, fără urmă de scop utilitar. În aceasta putem vedea poate cea mai elocventă dovadă a faptului că lumea a fost “creată” de un Creator bun și iubitor. Dacă “evoluția” ar fi obârșia lucrurilor această frumusețe, această abundență de frumusețe, o contrazice și ar fi trebuit să îi fie antitetică, contrară. Dacă “evoluția” ar fi cauza existenței atunci dezvoltarea ar fi trebuit să fie făcută strict “utilitar”, ar fi trebuit să se dezvolte si sa rămână dominanta doar cele cu folos practice. Ori nu este așa.
Întreaga Creație este învăluită în frumusețe, de la monumentalitatea munților și oceanelor și până la cea mai gingașă gâză sau floarea de păpădie.Toate sunt acoperite de o frumsețe care se înnoiește clipă de clipă, se schimbă, se adăugește, se combină, îmbată și farmecă. Efectiv nu este necesară multă imaginație că să vezi în ‘tot” urmele unui Creator fără egal.
Dar încă mai tulburătoare este legătură dintre părțile care alcătuiesc minunea din jurul nostru.
Niciuna dintre părți nu poate exista “în sine”, fără alăturarea la întreg și întregul nu poate fi desăvârșit în lipsa, fie și uneia, dintre părți. Este îndeajuns să ne uităm la trupurile noastre. Este suficientă a alergie, o durere de dinte sau cine mai știe ce hiba minoră, ca întregul trup să sufere și să nu mai funcționeze deplin. În același timp cât de mișcător este modul în care, la un accident, părțile se ajută între ele, se “compensează”. Iar în trupul social nu este altfel. Diferența este însă în faptul că oamenii sau, mai exact ‘omul”, nu sunt doar realități biologice, sunt mai ales realități morale. Realități chemate să reflecte cele din jurul lor, să le înțeleagă și definească, sub starea de “bine” sau “rău”, ca realități morale, să contribuie la prosperitatea lor și mai ales să recunoască, atât cu dragoste cât și cu venerație, că sunt “lucrul” mâinilor Dumnezeiești. În momentul și numai în măsura în care această trăire morală există și oamenii și Creația vor fi la adăpost de catastrofe.

Read More »

– Christos a Înviat, se aude vocea puternică și karismatică a prietenei unioniste Larisa Munteanu, pe speakerul telefonului meu.
– Cu Adevărat a Învat! Iubita, mă bucur să te aud! Mâine plecăm?
– Pornim la Bălănești azi, nu mâine, Diana! Vei fi pregătită pe la ora 12.00?
– …Păi cum așa? Poate mergem mâine totuși? Sau poate plecați fără mine? Eu nu sunt pregătită…
– Ei, Diana, Vladimir Ursu numai azi are posibilitatea, căci mâine se ocupă de semănat și Gheorghe Scutari merge să filmeze, am vorbit cu el deja, hai, trecem să te luăm și sunt convinsă că va ieși un filmuleț minunat! Vei vedea!
– Bine, scumpa, dacă e azi, las totul și mă mobilizez, căci am de pregătit iile, cea tradițională și cea în stil etno, de la creatoarea Elena Etcu.
– Lasă că reușești, Diana! Bine, ne vedem, te pup!
– Pup, iubițica, bine, la 12.00 voi fi gata.

Mi-a căzut podul în cap. Ei, cum să merg eu așa, brusc, la o filmare istorică? Of, deja să reușesc măcar cât de cât. Ce dorință am să o sun că nu pot și gata. Iată nu merg. Să facem fotografii cu un tricolor pe un deal, cu o capră-două behăind în video… Noi fluturând cu drapelul… Bine, în ie și ea, și eu, poate ne facem coronițe, dar iar coafează-te, Diana, iar machiază-te tot drumul, of, de ce să mă chinuiesc eu acum, luată prin surprindere? Oare când voi avea și eu liniște? Cu ia tradițională spălată la fuga și uscată pe ață de soarele generos, cu ia etno găsită ca prin minune printre teancurile interminabile de haine de prin dulapuri și numai pe unde nu au fost înghesuite, cu pantaloni rupți ca la escalarea munților plus stilul de „fată modernă”, de oraș, un pic fițoasă, dacă e să mai ies în lume spre a cuceri fie culmi geografice, fie lume nouă, căci aventura promite multe surprize, atmosferă palpitantă.

Chinuită de mama focului, am pornit de nevoie, spre automobilul cu cele trei suflete de o rară puritate și credință în Reîntregire. M-a luminat însă o minunată idee – măi, ia să mă liniștesc eu înainte de a mă vedea cu prietenii, căci de bine, de rău, mergem la natură, la odihnă, ne vom ozona creierul, ne va bate vântul în față, ne vom scălda în verdele codrilor, vom fi patru suflete pline de viață și nerăbdătoare să realizăm un vis de jumătate de an al Larisei – arborarea unui tricolor pe cel mai înalt deal din Basarabia. Cum să mă arăt nemulțumită? Nuuuuu, nu se poate! Starea interioară – sub control! Deci veselă și entuziasmată, în această zi specială!

Zis și făcut. I-am mulțumit Larisei după ce am pupat-o cu drag și cu dor, am și certat-o duios pentru că a pornit pe jos să mă întâmpine, pășind încă greu după fractura, of, miticuța, de la picior. Și avea înainte un munte de urcat azi… Am pornit veseli, glumeți, avizi de aventura multașteptată, precum și concentrați la scenariu, mesaje, elemente de atmosferă…

Iată-ne și pe drumurile satului Bălănești, găsit cu bucurie, pe GPS-ul de la telefonul meu mobil, ca să mai interogăm ceva săteni legat de calea spre culmea dealului. Cum să nu observăm magazinul pentru a ne asigura din discuțiile cu vânzătoarea că suntem pe calea cea dreaptă? Automobilul a rămas sub supravegherea primei noastre prietene de la Bălănești – exact, vânzătoarea, care s-a adeverit a fi mama unei viitoare prietene de suflet – Diana Bodrug, patroana. Am descoperit o fire nobilă șîn ea și am cunoscut-o ulterior și în una dintre fiicele Doamnei Diana – Alina Bodrug, care o ajută pe mama sa și este as în domeniul IT la nivelul organizării unor seri de neuitat la barul karaoke din acest complex comercial de la poalele dealului.

Toată lumea întâlnită în drumul nostru vesel spre ademenitoarea culme, ne-a răspuns cu căldură și prietenie. Dacă tot urma să purtăm ii la filmare, hai să ne facem griji cât privește a doua coroniță, căci cu una ne aprovizionasem. Păpădiile ne zâmbeau prin galbenul copt parcă special așteptându-ne să le culegem spre a străluci ca adevărate cosânzene cu coronițe împletite din bogățiile unei primăveri bogate. Anul Centenarului și miracolele lui plus magia celei mai înalte culmi de relief basarabean… Mai e ceva, dragi creștini – satul Bălănești este baștina unui Arhimandrit propus spre canonizare – Ermoghen, care în perioada dinainte de trecerea la cele veșnice, a fost îngrijit de medicul Larisa Munteanu, cea care cunoaște multe minuni despre viața Părintelui fondator al Academiei de Teologie de la Chișinău, Biblioteca acestea purtându-i numele…

Nu aveam cum ști ce frumusețe sau chiar ce minunăție de fântână cu ciutură vom găsi spre vârf de deal. Nici că o vom supranumi Fântâna Iubirii sau Fântâna de Miere. Dacă voi scrie un roman, explicațiile nu vor întârzia să potolească setea de romantism a cititorilor. Deocamdată, rămânem surprinși gâfâind la deal, cu butelii de apă pentru patru suflete înaripate de viitorul film turnat în spirit unionist. Păpădiile ne-au fost un real „sprijin” prin popasurile frecvente fie și de câteva secunde, dar concepute strategic din start, la prima fază de „alpinism”. Am mai gustat apa dintr-o fântână, pentru a ne motiva un popas mai „serios”.

În cele câteva minute de discuție cu Vladimir Ursu cât îi așteptam pe Larisa și pe Gheorghe, îmi amintesc tristețea din glasul lui atunci când veni vorba despre viața satului basarabean, văzut prin prisma priveliștii acelor case de pe deal, care uitată, care of… Știu că am evitat să-l contrazic, deși eram puternic tentată când și-a exprimat oroarea de a locui într-un asemenea colț de lume, uitat parcă de civilizație. Știu sigur că aș fi exclamat: Dar eu aș dori să locuiesc chiar aici, chiar pe acest deal. Că o fi fost oboseala sau internetul, care mi-ar permite să-mi desfășor activitatea curentă și aici, cu brio, nu mai știu ce mă determinase să tac. Ca prin minune…

Mai o fotografie, mai o secvență video, mai un vers de Eminescu fredonat, deși seara pe deal încă nu se lăsase ca în acel cântec ce ne însoțea prin doar câteva fraze muzicale, căci „publicul” a solicitat ceva mai vesel, pentru a ne vedea mai repede pe culmea țintită.

Ehehei, și când ni s-a deschis în fața ochilor o poiană ca aceea, măi, oameni buni, dar ce foișor fără acoperiș, ce-i drept, dar grinzile erau la locul lor și au „acceptat” cu ospitalitate, tricolorul Larisei Munteanu, adus de la Biserica „Uspenia” din orașul Botoșani, unde a primit taina sfântului botez însuși marele nostru poet național Mihai Eminescu…

Nu am fi rezistat să trecem pe lângă acea masă lungă, cu scaune pe ambele părți, unde Larisa ne-a „întărit” cu biscuiți procurați de ea la o stație PECO și cu câte două bomboane marca „Bucuria”. Noi, basarabenii, le numim ciocolate „minunății”. Am reușit să ne „facem frumoase”, iar coronița a doua așa a și rămas doar în proiect, mai ales că prin culesul de flori chiar am facilitat exercițiul „alpinist”.

Read More »

SUFLET VAGABOND

Vagabond mi-e sufletul pe tărâmuri pustii,
Încercând să-mi găsesc printre stele drumeagul…
Pe unde pășesc, nu cunosc… cum să știi ?
Mă duc și mă-ntorc pe cărări argintii,
Sperând, liman să-mi găsesc, ca pribeagul…

Nimeni să m-oprească, nu am nicio teamă,
Pe drumurile mele, călător sunt, hoinar…
Socoteală nu dau, nu plătesc nicio vamă,
Sătulă-s de ieftine roluri de melodramă
Și de scenetele lumii ce decurg rutinar !

Să evadez vreau, din mrejele vieții comune,
Cu opreliști, cu gratii, în colivie sărman…
Din cenușă, ca Sfinx să renasc și… minune,
Să ies spre lumină zburând din genune,
În urmă lăsând ce mi-a fost de arcan !

Vagabond să preumblu prin idealuri și vise,
Închizând poarta-n urmă-mi la orice trecut…
Comori de trăiri de prin sipete-nchise,
Frâu liber sa las prin cuvinte nescrise,
Sfârșitul să-l schimb, cu un nou început !

 

COPIL PRIBEAG

Mi-e sufletul copil pribeag,
Ce-mi zburdă liber prin grădină…
Doar trupul sprijinindu-se-n toiag,
Odată tânăr, azi moșneag,
Adună lacrimi în surdină…
Că n-are azi tulpină…

Căci floare-a fost și-a dat în rod
Și fructe a făcut, zemoase…
Așa cum datina e în norod,
Din moși-strămoși, înscrisă-n cod…
Dar, simt-acum oștiri de coase,
Să-mi frângă oase…

Așa e viața, zămislește…
Îți pune-n mână un contor,
Zicând: „iubește, te-nmulteste”…
Momeli în șoaptă îți rostește,
Zvârlindu-te ca pe-un cotor…
Învinși și-nvingator…

Am doar speranța în Mântuitor,
Sufletul că-mi va lăsa pe iarbă…
Să-mi fie veșnic spectator,
La teatrul cosmic vânător
Că nu-mi place rolul de roabă…
Mă vadă ca podoabă…

Nu sunt poate praf stelar, nimic,
Nici ca un hoit purtat de-un cioclu…
Oi fi fărâmă-n Univers, pitic,
Am suflet mare însă în trup mic,
Și vreau pe mapamond un soclu,
Privit chiar cu binoclu…

Nu vreau ca dus pe năsălie,
Aruncat să fiu-n vreo hârtoapă…
Îmi place viața mea pe glie,
S-o savurez felie cu felie,
Nu hrană rădăcinilor în groapă,
La fiecare ceapă…

Mai lasă-mi Doamne-o-nchipuire,
Sufletul să-mi fie de copil și veșnic…
Fiorul cosmic să-l simt în unduire,
Răsplătit c-un strop de nemurire
Că n-oi fi ca Barabas, nemernic…
Ci, zic eu, un suflet vrednic…

,,BUCHETEL DE FLORI” de Anna-Nora Rotaru

din volumul de picturi și poezii ,,Ut pictura poesis”

TRIMIT RĂDĂCINILE-MI SPRE CER

Vreau să evadez din balansoarul ce s-a lipit de trupul meu,
Scârţâie podeaua, de rădăcinile ce i se-nfing tot mai adânc…
Timpu-a-ncremenit, cu clipele-i zăcute, ca-n prăfuit muzeu
De-antichităţi, sub lumina difuză a-mpăienjenitului polieleu…
Simţind că vremea mi-a trecut, trezindu-mă bătrân din ţânc,
Rup inerţia, dorind ca viaţa ce mi-a mai rămas, să o mănânc…

 

În sfârşit să evadez, să mă eliberez tăind cordonu-ombilical,
Legată ce mă ţine de placenta mea, strâns, ca-ntr-o găoace…
În Ţara lui Oriunde o fi, în vreun ţinut mai blând, mai tropical,
Peste graniţele sufleteşti zburând, pe coama sălbaticului cal,
Să alerg pe unde-oi vrea, când pe aici şi când pe dincoace,
Rădăcini spre ceruri trimiţând, rodindu-mi fructele, noroace….

 

Nu vreau să-ncremenesc sau, să mă pierd prin vise îngrădite,
Uitându-mă pe colbuita ferastruica doar, la ce-i după zăbrele…
Nici tainicele-mi gânduri să le văd, de bălăriile minţii năpădite,
Sau, cu-asfaltul vieţii-acoperite, ori în cimentu-i, uitate şi zidite,
Sau… bântuind fără vreo ţintă, prin pustiu ori grote, singurele,
Gonite, de dorinţele-mi neîmplinite, cerându-le tributuri grele…

 

Prea lâncezii în balansoarul meu, mi-e dor de ploaie şi ţărână…
Aud cum ceasul sună a trezire şi cred că nu-i chiar prea târziu…
Lanţuri voi rupe de trecut, din cale, porţi le-oi scoate din ţâţână,
S-ajung să pot sorbi licoarea dulce-a vieţii, din sfânta ei fântână…
Puterile îmi strâng, m-avânt din balansoar, spre cerul străveziu,
La soarele ce-mi surâdea printre zăbrele, când galben când roziu…

 

DUREREA, PRIETEN ŞI DUŞMAN…

 

Ah, Durere, Durere… o viaţă-ntreagă mă pândeşti,
Când lumea mi-e mai dragă, văd să-mi dai târcoale…
La colţuri mi te-ascunzi, inima perfid mi-o iscodeşti,
Una câte una, ” florile răului ” adânc mi le sădeşti,
În trupul ostenit, în sufletu-afânat… şi bun şi moale,
Stropind cu speranţe-uscate, goale…

 

Corole de Dezamăgiri se-nalţă spre cerul meu senin,
De nu mai pot zări la orizont vreun petec de culoare…
Cu cenuşă năpădindu-mi inima, odată roşie-carmin,
Pulsezi în vene un sânge verde, c-al şarpelui venin,
Durere… m-afunzi în propria-mi neagră închisoare,
Singurătatea-mi violacee furând soare…

 

Şi culmea… tu, eşti singura ce-mi stai aproape,
Îmi eşti dezgustătoare, când de fericire mă separi…
Dar, cum pe nimeni n-am să mă mângâie pe pleoape,
Nici cine să-mi mai vină, visele să mi le-ngroape,
Doar, tu, ce mi-ai rămas, te-aştept chiar să-mi apari,
”Florile răului” să-mi aduc-ai tăi gropari…

 

Chiar, mă gândesc că bine-ar fi să te poftesc,
Când stai pe banca-mi umedă sau în odaia-mi goală…
La masă să te pun, sfeşnicul s-aprind şi să-ţi gătesc,
Singurul oaspete-ai rămas şi-aş vrea să te cinstesc,
Simţind că, ceva parcă-ţi datorez în a singurătăţii boală,
Când, duios îmi mângâi capu-n poală…

————————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

aprilie, 2018

 

UNDELE-N  IZVOR

                VIN  IARĂȘI  LA  LUMINĂ!

 

Mișcarea valurilor lasă,

Pe loc stânca cea tare,

Spumoase unde se retrag

Spre liniștita Mare,

Spre matca sufletului meu,

Căci judecata o are Dumnezeu!

Tăcere se așterne peste Fire,

Căci Îngerul mi-aduce mijlocire!

Și înfloresc măslinii, harurile cresc,

Lăudat să fie Tatăl Cel Ceresc!

Vioara își încoardă a ei veșnică strună,

Vin îngerii la ieslea de la Stână,

Și undele-n izvor vin iarăși în lumină

De ziua Învierii Tale, O, Fiu de Dumnezeu,

O lume-ntreagă se-nsenină!

—————————————-

Ioan MICĂU-GEPIANUL

Australia

21 aprilie, 2018

 

 

Am aflat

 

Un heruvim mi-a dăruit

Praf de verticalitate,

L-am înfrăţit, fir lângă fir,

Puţinul astfel a sporit

Prin sângele şi apa mea,

Din preaplin am dăruit

Şi astfel am aflat iubirea.

 

Şi râsul se învaţă

 

Învăţ să râd astăzi

Şi râd un râs năvalnic,

Debutez apoi ca regizor,

Regizez iluzia râsului,

Surâsul de lună plină,

Nasc râsului un prunc

Un altfel de măscărici.

 

Apusul dimineţilor

La apelul ritual

Azi n-a răspuns dimineaţa,

Se adormise cu poveşti

Pe crupa unui nor

Din faurii serii.

 

Read More »

O călătorie în timp, cu bucuria re-descoperirii, re-găsirii şi înţelegerii rădăcinii şi filonului scrisului meu. Un exerciţiu de memorie agreabil, plin de emoţie, pigmentat cu dragoste. Nu neaparat un „inventar” al urmelor presărate pe un drum de decenii ci, mai degrabă, o re-constituire a paşilor nevediţi cu răbdare şi timiditate pe minunata cale a creaţiei literare.

Pana scrisului mi-a fost întru început, un firav fulg, care s-a alcătuit pe sine treptat, sub binecuvântarea graţiei divine. Indiferent de stadiul creşterii sale, am păstrat-o permanent şi am ospătat-o în cămăruţa de curat a sufletului, sub oblăduirea gândului bun. Astfel, cu ea la purtător, trecutau ani după ani, travaliul scrisului meu durând mult timp, cu frâne şi opriri voite şi nevoite, autoimpuse ori libere de vrerea mea, astfel parcursul literar a fost în salturi, viaţa socială, educaţia, profesia, familia, toate, fiind pe primul plan. Şi astfel, m-am strecurat prin năvalnica apă curgătoare a timpului, adevărat duş scoţian până la senectute, de fapt, până la începutul „Actului trei” al vieţii, după cu se exprimă actriţa Jane Fonda.

Din primii ani ai şcolii din comuna natală, îmi aduc aminte de dibăcia cu care găseam rime unor versuri, însăilându-le cu naivitatea vârstei în şiragul neted, alteori dezlânat al poeziei. Iar, acolo unde rimele şugubeţe nu prea se dădeau găsite, mă mulţumeam cu compuneri apreciate de învăţătoare şi profesoara de limba română.  Mult mai târziu, în anii studenţiei, mergeam uneori la întâlnirile unor cenacluri literare din Iaşi, împreună cu colega şi buna mea prietenă de-o viaţă, scriitoarea, poeta, traducătoarea, editoarea, doctor în sociologie, Valentina Teclici, care debutase cu poezie, pentru mine, magistru strălucit în arta scrisului şi, nu numai. Îmi plăcea atmosfera în care scriitorii, poeţii citeau din creaţia lor şi eram doar ochi şi urechi. Mă fascinau dicuţiile, comentariile, argumentarea cali-tăţii unor poezii şi texte în proză.

Un episod frumos îmi stă viu în minte. Profesoară de filosofie la liceu, am mers la o Sesiune naţională de comunicări cu elevul meu care obţinuse locul întâi pe judeţ. Elevi, profesori, filosofi din toată ţara.

După discuţiile aferente întâlnirii, un antren general ne-a cuprins pe toţi. Cineva a rostit prima epigramă, apoi au urmat altele. Erau deosebit de savuroase, am simţit totul ca o provocare, o nadă viu colorată care m-a atras şi, momită fiind astfel, am simţit declicul inspiraţiei prin care au curs pe hârtie câteva epigrame. O colegă a văzut ceea ce am scris şi a anunţat auditoriul că doresc să citesc. A fost prima oară când am citit în public propria-mi creaţie.

După o scurtă carieră în învăţământ, m-am angajat la biblioteca judeţeană, unde am avut ca prieteni de nădejde, cărţile. O perioadă de acumulări, lecturi esenţiale au contribuit la temelia instruirii şi formării. Miracolul unei biblioteci, nu se poate descrie în cuvinte. O bibliotecă enciclopedică, echivalează cu istoria civilizaţiei umane şi a întregului univers, de la creaţie până în prezent. În cele şase zile lucrătoare ale săptămânii, mă îmbăiam în izvorul lin curgător al literaturii, artei, culturii, istoriei, ştiinţei…

Am început să scriu medalioane ale unor personalităţi locale şi naţionale, proză scurtă, impresii de călătorie, cronici literare, eseuri, şi interviuri publicate în revista instituţiei şi alte publicaţiile periodice.

Mărturisesc faptul, fără teama de a greşi că toate acestea făceau parte din hrana cea de toate zilele. Hrană plină de aromă binefăcătoare, îndulcită de lirismul poeziei, a cărei sorginte limpede, cristalină se află în doină, baladă, cântec bătrânesc… şi condimentată cu umorul specific românilor, asigură şi nutreşte de veacuri curăţenia sufletească, credinţa, înţelepciunea, curajul, vitejia şi alte virtuţi ale neamului românesc.

Sigur că, uneori am simţit şi un gust amar, mult prea amar pentru papilele gustative ale doritorilor de literatură bună şi cultură autentică, atunci când primeam circulare prin care eram înştiinţaţi să scoatem din circuitul lecturii cărţile unor autori valoroşi, intraţi în dizgraţia regimului.

Marele nostru avantaj (al lucătorilor din instituţie) era faptul că aveam acces la depozitul în care erau aceste cărţi, înfruptându-ne copios din bogăţia conţinutului lor. Minunata profesie de bibliotecar mi s-a potrivit ca o mănuşă din cea mai fină dantelă pentru mintea care iscodea sursele de documentare, pentru inima care simţea imboldul şi fiorul creaţiei şi pentru mâna care mi-a purtat pana.

Şi în această perioadă am avut un înger păzitor, far deschizător de drumuri, pe renumitul profesor doctor în filosofie, Petrea Iosub, cu care am colaborat până a fost chemat la Domnul. Dacă ar fi să-i zugrăvesc un portret acestui filosof instruit, înţelept şi combativ, în aceeaşi măsură, mare şi adevărat dascăl pentru multe generaţii, prieten de nădejde, OM de o calitate şi probitate morală desăvârşite, ar fi prea puţine însuşiri menţionate aici.

Dragostea, întotdeauna este creatoare. La împlini-rea a şase ani a primei mele nepoate, am simţit impulsul de a o surprinde cât mai plăcut. De mică o luam la bibliotecă şi era impresionată de multitu-dinea şi varietarea cărţilor, de tot ceea ce îi citeam.  Cunoscând-o foarte bine, ştiind ce-i place, dar şi ce nu-i place, am început a sclipui încet, cu răbdare poezie cu poezie, povestire după povestire, asezo-nate cu imagini şi fotografii pentru două cărţi, consilier editorial fiind Valentina Teclici, un autor cu mai multe volume publicate, un poet cu premii naţionale.

O poartă larg deschisă spre lumină în creaţia mea, a fost întâlnirea cu poemele de inspiraţie niponă (haiku, senryu, tanka, haibun). M-a uimit structura atât de restrictivă (versuri, silabe şi multe alte reguli…), dar am înţeles că „esenţele tari se ţin în sticle mici”. Doar strop de enunţ, poate cuprinde universuri întregi. Am perceput aceste poeme ca fiind ceva miraculos, bijuterii lirice, perle nestemate. Am simţit că mi se potriveşte acest stil, parcă făceau parte din fiinţa mea şi am început să scriu.

Participarea la mai multe concursuri naţionale, mi-a fost răsplătită cu mai multe premii. De această dată, am fost binecuvântată de prezenţa unor corifei ai poemului de sorginte japoneză: Ana Urma, Corneliu Traian Atanasiu, Florin Ciobîcă, Dan Norea, Petru Ioan Gârda…, care prin comentariile poemelor mele, sugestiile şi criticile pertinente ale domniilor lor m-au ajutat să învăţ alfabetul construcţiei, să sesizez şi să înţeleg tâlcul imaginii, să exersez umorul subtil şi descrierea feerică…

Am prins şi mai mult curaj şi apetitul pentru scris s-a îndreptat, într-un mod neaşteptat, imprevizibil chiar şi pentru mine, într-o altă direcţie, spre poezia în vers alb. Simţeam că eram doldora de simţiri, trăiri, idei, imagini… ţinute doar pentru mine, ceea ce mi s-a părut a fi o atitudine egoistă.

Conştientizam tot mai mult că mai am multe de spus, de scris, şi-n nopţi târzii, împreună cu sinele meu, ne-am promis sinceritate deplină şi am purces la un proces de construcţie lirică, pe care am vrut-o a fi o punte între trecut şi viitor, pentru a trăi clipa.

Cu certitudine, pot afirma că prin scris am întâlnit în ceas de taină, la timp potrivit, corabia de care aveam atâta nevoie. Această corabie lirică m-a purtat cu graţie pe orice vreme, fie însorită şi blândă, fie plină de un noian de valuri, de intensităţi şi mărimi diferite.

Scriind, am înţeles că poezia este un monolog interior, o căutare de sine, o evadare din labirintul vieţii, e amintire şi visare. Este un mod de a sta de veghe, o cale de a te reinventa; te descoperi pe tine însuţi pentru a te dărui celorlalţi, spunând ceea ce nu ai îndrăzni să spui altfel. Poezia este clipa şi infinitul, este stropul şi oceanul, este licărul şi soarele, dezlănţuire şi cumpătare, freamăt şi linişte, încătuşare şi libertate. Poezia este pocalul din care ne împărtăşim. Este cupa din care ne adăpăm sufletul însetat de frumos, lumină şi iubire. Este focul aprins de o scânteie divină.

Onor, muzei, pe care am aşteptat-o cu multă răbdare şi m-am bucurat ori de câte ori îşi arăta chipu-i angelic, ţinându-mi companie şi împletind împreună canavaua unui poem sau a unei proze. Şi din acest motiv cred că nimic nu este întâmplător, muza m-a îmbrăţişat mai tandru la senectute şi sub auspiciile ei binevoitoare mă simt încă verde pe ogorul vieţii, oglindă a sufletului.

Read More »

BLEEDING HEART

 

Now that the arm-wrestling game between

your roaring devil and my silent devil is over,

my soul is missing yours…

 

Now that I have taken a vacation from

your occasional storms

your thunder’s rumbling

your lightning’s flash

your torrential downpour

your ravaging tornado

your volcano’s lava

my heart started beating again for yours…

 

Now that the scars inflicted by devils started to heal,

the scar of your love proved to resist all medicine…

 

Now that my long buried wrath is exorcised and given flesh in words,

my mind suddenly recalled your sunny sky…

 

Now that our bodies are oceans apart,

Mr.Voidness has not ceased to court me day and night…

 

Now that sly wolves and poisonous snakes are playing around,

my heart proudly declared its immunity to all infections…

 

Now that freezing winter has become my only season,

I missed our emblematic spring…

 

Now that sorrow has become my feeding mother,

I knew that life and death lie in the heart…

 

Now that your offspring bear your indelible mark,

I knew that past,present and future are but one…

 

                           INIMĂ ÎNSÂNGERATĂ

 

Acum,dacă lupta corp la corp

Între demonul tău urlător şi demonul meu tăcut s-a încheiat,

Sufletul meu îţi duce dorul…

 

Acum,când am spus un fel de adio

Furtunilor tale trecătoare,

Huruitului trăsnetelor tale,

Luminilor fulgerului tău,

Ploilor tale de diluviu,

Tornadei tale devastatoare

Şi lavei vulcanului tău,

Inima mea a început să bată iar pentru a ta…

 

Acum, deşi cicatricile infectate de demoni încep vindecarea,

Cicatricea iubirii tale respinge toate leacurile…

 

Acum, pe când mânia mea demult îngropată este exorcizată,

Privirea mea îşi aminteşte subit de soarele cerului tău…

 

Acum, dacă oceanele despart trupurile noastre,

Mr. Pustietate n-a încetat să mă curteze zi şi noapte…

 

Acum,cu toate că lupi perfizi şi şerpi veninoşi mă înconjoară,

Inima mea se declară cu mândrie imună la toate vitregiile…

 

 

Acum, că tot mi-e singur anotimp geroasa iarnă,

Mi-e dor de carisma primăverii noastre…

 

 

Acum, fiindcă durerea mă hrăneşte ca o mamă,

Am aflat că viaţa şi moartea se ascund în inimă…

 

Acum,când copilul poartă pecetea ta de neşters,

Eu ştiu că trecutul,prezentul şi viitorul arată la fel…

————————–

Olfa PHILO

Tunisia

1 mai, 2018

(traducere în limba română de Dragoş Barbu)

 

* Olfa PHILO, scriitoare şi poetă, Olfa Philo(Drid) a jucat volei la nivel internaţional. Doctor în Literatura Americană, activează ca profesor de limba engleză.

Este o recunoscută militantă pentru drepturile femeilor, în special datorită temelor abordate în cărţile sale.